Generația ’60

Generația șaizecistă este considerată de unii exegeți o falsă generație, ea „nefiind o

generație biologică, ci, mai degrabă, o generație estetică” care a avut ocazia să se afirme la
începutul anilor 60. În literatura română, „anii 60 sunt marcați de o revigorare a lirismului
pur, după o perioadă aridă estetic, în care dogmatismul lozincard produsese aproape exclusiv
o pseudo-poezie propagandistică, declamatorie, dar cu totul lipsită de vibrație afectivă reală
ori de profunzime ideatică”. Printre reprezentanții de seamă ai acestei generații se numără:
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ileana
Mălăncioiu. Totuși, reprezentanții nu au părut convinși de apartenența la o generație in
adevăratul sens al cuvântului.
Pe de o parte, Ana Blandiana afirma într-un interviu că poeții au o varietate uluitoare
de formule și tot ea, se întreba cum este posibil ca niște poeți, care sunt atât de diferiți între ei,
pot aparține unui grup cu trăsături/caracteristici comune („Comun între noi este doar punctul
de pornire, epoca, și faptul că o obligăm să se privească în noi”). Și Nichita Stănescu susținea
că relația esențială a scriitorului este cu epoca și nu cu generația din care acesta face parte:
„părerea mea este că poetul nu are o epocă a lui; epoca își are poeții ei și, în genere, epoca își
vede singură poeții”. Pe de altă parte, Marin Sorescu, situându-se la polul opus, tot într-un
interviu, mărturisește că el crede cu adevărat că este o generație reală chiar dacă există
deosebiri între scriitori.
Generația șaizecistă se îndepărtează de expresia proletcultistă, dominată de realismul
socialist, care impunea o poezie de largă inspirație, poeme ample care „să cânte”
transformările socialiste în industrie și agricultură, așa cum dicta partidul, o poezie lipsită de
lirism, de sentimente, de filozofie. Nicolae Manolescu afirmă că: „așa a devenit poezia lor un
remake, cu termenul lui Mircea Cărtărescu, al poeziei unor Barbu sau Bacovia, Blaga sau
Arghezi”. Scriitorul trăiește apăsat de povara secolelor anterioare, fiind conștient că totul a
fost deja scris. Astfel, el trebuie să reinvestească fragmentele culturale cu sens, potrivit
sensibilității sale. Unele poeme semnate de Nicolae Labiș sau Nichita Stănescu căpătau, prin
comparație, o prospețime care putea îndreptăți speranța în reorientarea vag sesizabilă a
poeziei către normalitate. Ambii scriitori mută accentul dinspre artificialele izbânzi și idealuri
ale colectivității, spre eul cu dilemele sale adolescentine, chiar și cu traumele sale șablonarde,
cauzate de experiența războiului, de teama de fascism.
 Nichita Stănescu este considerat, atât de critica literară, cât și de publicul larg,
un reprezentant de seamă al literaturii române, fiind un poet de o amplitudine, o profunzime
și o intensitate remarcabilă. Recursul la biografie nu îl consideră necesar; el afirma că nu își
amintește când a început să simtă cu adevărat poezia, dar că își amintește cu desăvârșire când
a început să o scrie, și anume atunci când a învățat să scrie și să citească. Tot el susține că:
„Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea,
mai măreață sau mai puțin măreață.”
Opera poetică a lui Nichita Stănescu este împărțită de critică în mai multe etape.
Prima etapă constă în debutul scriitorului cu volumul Sensul iubirii (1960), volum care
conține și câteva poeme de dragoste. Despre titlul volumului nu se poate spune că făcea
referire la iubirea față de Partid și față de idealurile sale. Poezia este prima care încearcă să
depășească formulele înțepenite ale realismului socialist. Erosul își recâștiga dreptul de a
intra în poezie, îndrăgostiții nu se mai iubesc lozincard, demonstrativ, din datorie patriotică și
spirit civic, ci își recapătă statutul romantic de pereche, natura devine o proiecție a
îndrăgostitului, nu o sursă bună de exploatat în folosul clasei muncitoare. Nichita Stănescu
restabilește legăturile cu marea tradiție a poeziei românești, de la Eminescu, la lirica
interbelică.
Pentru toți criticii vremii, a fost evident faptul că volumul Sensul iubirii certifica
intrarea pe scena poeziei românești a unei voci proaspete, mai libere și mai originale decât ale
congenerilor interesați de tematica socială revoluționară, de concretul construcției socialiste.
Însă nu tematica, ci noul mod de producere a textelor contează cu adevărat în stabilirea
poziției lui Nichita Stănescu în ierarhia epocii. Scriitorul dă impresia că privește spre
interioritatea specifică vârstei , spre realitatea lăuntrică a ființei însetate de o altfel de
iluminare decât cea socială.
Începând cu cel de-al doilea volum, O viziune a sentimentelor (1964), poezia prinde
un aer mult mai firesc, autorul își cristalizează o marcă proprie, pe care o dezvoltă uneori ca
replică polemică. Poezia proletcultistă, propagandistică, deși încă încurajată de autorități, nu
mai are cum să continue un model, își trăiește agonia, întreținută artificial.
În cea de a doua etapă vorbim despre volumul 11 elegii (1966), prin intermediul
căruia poezia lui Nichita Stănescu intră pe făgașul propriu, cel care a consacrat-o cu adevărat.
Este vorba despre „faza reflexivă, conceptualizată”, în care se corporalizează marile
interogații ale poetului pe temele sale dragi – cuvântul, relația dintre cuvânt, real și existență,
unitatea, facerea și desfacerea lumii, nașterea universului etc. Criticii au constatat
ambiguitatea anumitor secvențe din fiecare Elegie. Toate cele 11 elegii sunt construite într-o
manieră similară, cu totul deconcertantă, deși sursa lor este recognoscibilă, Ion Pop afirmă că
poetul se folosește de un tipar stilistic specific textelor sacre. Elementele paratextuale anunță
temele sau subiectele de meditație predilecte: „Lupta dintre visceral și real” – A patra elegie,
„Tentația realului” – A cincea elegie, „Opțiunea la real” – A șaptea elegie.