Gabriela GAVRIL

Revistele culturale – regîndindirea „provincialităţii“

1.1. Asociat în genere cu inerţia, conservatorismul, absenţa spiritului critic,

complexele de inferioritate/ superioritate, cu anacronismul estetic, în fond cu tot ce poate fi
mai tern pe tărîm cultural, „provincialismul“ cunoaşte şi o variantă care, în pofida
dimensiunii sale critice şi a mobilităţii afişate, rămîne tot o formă de manifestare a raportării
obsesive la o autoritate centrală. Chiar denunţarea sterilităţii provinciale, revoltele împotriva
practicilor clientelare, consumate frecvent numai la nivel retoric, nu aduc, după cum ar părea
la prima vedere, o schimbare esenţială de mentalitate, ci reprezintă doar o variaţie polemică
în interiorul aceluiaşi sistem. După cum şi discursurile ce se mărginesc să demaşte indiferenţa
establishmentului faţă de alternativă (chiar dacă pun în discuţie dimensiunea geografică a
provincialismului) ajung, în mod indirect, să legitimeze mişcarea centripetă din viaţa noastră
culturală. De pildă, o publicaţie fără alt program decît contracararea unor reviste ale Uniunii
Scriitorilor rămîne, indiferent de orientarea sa, prinsă în acelaşi sistem, iar grupurile literare
ce-şi propun doar accederea la conducerea unor instituţii culturale, iar nu reformarea lor, sînt
în fond cele care garantează supravieţuirea „centralismului.“ Manifestele literare mai mult
sau mai puţin zgomotoase, fiziologiile literare şi pamfletele sînt în general doar contestări ale
unor competenţe individuale sau manifestări ale marginalităţii ultragiate de nerecunoşterea
din partea centrului.

1.2. Poate că provocarea cea mai mare care stă astăzi în faţa revistelor culturale din
România este tocmai aceea de a se desprinde de modelul capitalei, de mitul „unităţii“ şi
omogenităţii culturale, impus la noi prin filieră franceză, adus la perfecţiune de regimul
comunist, rezistent şi astăzi în mentalul colectiv. Trebuie să mai spunem că această
supravieţuire a modelului „centralist“ este determinată şi de faptul că soarta revistelor cu
finanţare privată sau prin granturi a fost una mult mai incertă decît a celor care beneficiază de
subvenţii de la Uniunea Scriitorilor sau de la bugetele locale. Atîta vreme cît inţiativele
private din domeniul cultural sînt încă firave, imixtiunea politicului în planul culturii (chiar
dacă îmbracă forme discrete) poate conduce la o pierdere a independenţei editoriale, la
abandonarea temelor ce deranjează anumiţi factori de putere. În acelaşi timp, opinia potrivit
căreia o revistă culturală este o întreprindere neprofitabilă continuă să fie extem de răspîndită,
chiar şi printre patronii de edituri, ziare, posturi de radio şi de televiziune. Nu cunosc

1
deocamdată (avem, cred, numai nişte prefigurări) să existe holdinguri media în România care
să mizeze pe concentrarea eforturilor financiare şi pe complementaritatea între producţia
editorială, audio-vizual şi publicaţiile culturale. În condiţiile actuale, cînd – trebuie s-o
recunoaştem – cultura multimedia este cea care se impune, fie că ne place, fie că nu, revistele
culturale tradiţionale riscă să intre în aria de interes a unui public cît mai restrîns. Deşi
mutaţiile produse în mentalitatea contemporană sînt extrem de profunde şi interesante, foarte
multe dintre revistele culturale de la noi (ale establismentului şi ale alternativei deopotrivă)
au foarte vag atingere cu problematica actuală, întreţinînd un tip de anacronism provincialist
de care suferă îndeosebi cercurile academice.

1.3. O altă „faţă“ a provincialismului ţine de înscrierea publicaţiilor culturale într-o

paradigmă depăşită de mult în alte părţi, care avea în centrul său literatura şi, în miezul
centrului, lirica. Nu contest importanţa revistelor de poezie, citesc cu plăcere paginile de
literatură din periodice, însă nu pot să nu remarc faptul că, în vreme ce studiile
transdisciplinare şi multiculturale s-au dezvoltat în ultimii treizeci de ani în mediile
occidentale, influenţînd majoritatea demersurilor culturale, la noi, segregaţionismul şi retorica
de secol 19 sînt încă preferate. Şi asta în condiţiile cyber-literaturii şi a unităţii informatice la
nivel planetar! Pentru cititorul de elită care percepe mutaţiile ontologice produse de existenţa
virtuală, de ceea ce Basarab Nicolescu numea „Cyber – Espace – Temps“şi, mai ales, este
conştient de caracterul problematic al noţiunilor considerate uzuale de discursul comun,
lectura unor publicaţii de provincie poate semăna cu o întoarcere în timp.

1.4. Resuscitarea discursului misticoid, cu accente extremiste mai mult sau mai puţin
difuze este încă una dintre feţele „provincialismului“, indiferent de localizarea geografică.
Dacă pledoariile pentru Ion Antonescu sau disputele în jurul textelor legionare ale lui Eliade
şi Cioran atrag atenţia, exaltatele redescoperiri ale spiritualităţii româneşti, cu accente
amintind ortodoxismul anilor ’30, pot fi chiar găzduite şi comentate elogios în reviste
importante ale Uniunii Scriitorilor.
Tot sub semnul „provincialismului“ aş pune şi reticenţa unor publicaţii de prestigiu de
a aborda teme mai delicate ale culturii noastre, privind relaţiile între literatură şi ideologie,
precum şi imposibilitatea de a purta cu adevărat o polemică de idei, fără a se trece în
discursul autoritarist. Disputele relativ recente pe tema modelelor Cărtărescu – H. R.
Patapievici din revistele bucureştene, precum şi schimbul de replici provocat de un articol al

2
lui Mircea Martin, avîndu-l ca subiect pe filosoful C. Noica, sau reacţiile la volumul
Alexandrei Laignel-Lavastine pot fi amintite în acest sens.

1.5. Deşi cultivă uneori în exces elementele localiste, „provincialismul“ cultural

semnalează întotdeauna o criză de identitate; marginalitatea nu-şi acceptă diferenţele
specifice, nu se defineşte pe sine în funcţie de vecinătăţi: idealul său este cel bovaric de a
şterge diferenţele dintre Centru şi periferie. Poate să pară doar un joc de cuvinte, însă
„provincialismul“ înseamnă în fapt pierderea spiritului provinciilor, refuzul (sau neputinţa?)
de a defini identităţi locale. Mimetismul „provincialist“ provoacă apariţia a nenumărate
„clone“ ale publicaţiilor considerate un reper cultural şi conduce la uniformizare.
Regîndirea provincialităţii nu se poate face decît în condiţiile unui sistem reţea, cu
multipli centri, în care tendinţa de a impune cultura majorităţii lasă locul multiculturalităţii.
Readucînd în atenţie fondul cultural comun, în condiţiile contactului interetnic, „provinciile“
culturale se desenează altfel decît cele geografice pe o hartă: mixînd titlurile unor volume ale
lui Tony Judt şi Cornel Ungureanu, am putea spune că „Europa periferiilor“ (fără nimic
peiorativ în această sintagmă) este cea care trebuie redescoperită astăzi. Este ceea ce-şi
propune Fundaţia „A treia Europă“, susţinută de Editura Polirom, este ceea ce-şi propune şi
Fundaţia Timpul, prin proiectele sale şi prin revista Timpul.
Definirea „provincialităţii“ moldave şi bucovinene, de pildă, ne îndreaptă mai puţin
spre Bucureşti cît spre înţelegerea legăturilor cu „periferii“ precum Cernăuţiul, Chişinăul,
Cracovia sau Lublin. După cum, discutarea literaturii de limbă idiş, a interferenţelor între
teatrul evreiesc şi cel de limbă română (numele lui Aram Goldfaden este cel mai des
pomenit) face parte din „provincialitatea“ ieşeană şi din „provincialitatea“ acestei zone de
periferie.

1.6.. Noile tehnologii, comunicarea extrem de rapidă, aproape instantanee, prin

internet au dus la estomparea importanţei graniţelor geografice, la anularea rupturii existente
pînă acum între autorii din ţară şi cei din exil. Ediţiile electronice ale publicaţiilor de cultură,
accesibile oricărui cititor din lume posedă un PC şi o conexiune la internet, aduc noua cultură
a cyber-spaţiului, cu centrul pretutindeni şi nicăieri. Eliberîndu-se de obsesia de a ajunge la o
Mecca a culturii, cititorul este prins într-o reţea cu nenumărate noduri şi linkuri, cu
„provinciile“ sale virtuale. Cum ar trebui să definim „ieşenitatea“revistei Timpul, de pildă, în
condiţiile în care redactorii sînt în Statele Unite, Australia, Paris, Viena, Iaşi, Bucureşti,
Timişoara? Experienţe culturale diferite se amestecă în „provincia“ virtuală, forumurile şi

3
grupurile de discuţii întreţin bi sau plurilingvismul. În mod firesc, angoasele legate de
intraductibilitatea literaturii române, de nenorocirea de a te naşte vorbitor de limbă română se
risipesc.

1.7. Constituirea acestor „provincii“ virtuale, transnaţionale – ce nu mai sînt numai

produsul contactelor directe şi al relaţiilor interetnice – creează un nou tip de cititor, de
receptor al culturii, pentru care elementele localiste capătă sens numai cuprinse într-o gîndire
globalizantă, integratoare. Noile identităţi rezultate din dialogul între culturi dau naştere unor
orizonturi de aşteptare diferite: din fericire (sau din păcate?), publicaţiile culturale româneşti
sînt provocate să suporte „vecinătăţile“ din cyber-spaţiu. Altfel spus, pe rafturile virtuale,
Times Literary Supplement poate sta alături de producţii conservatoriste gen „Convorbiri
literare“ (pentru a o cita pe cea mai bună dintre ele şi a da numai un singur exemplu).
De aceea, cred, problema esenţială a publicaţiilor culturale nu este (în ciuda
lamentaţiilor pe această temă) concurenţa făcută de consumismul promovat de media, ci
imposibilitatea lor de ieşi dintr-un model „centralist“ şi de a se adapta la aşteptările societăţii
contemporane. Publicaţiile culturale nu dispar din cauza internetului, după cum nici cărţile nu
dispar din cauza internetului: dacă încetează să mai intereseze pînă şi o bună parte din
publicul lor ţintă, aceasta se întîmplă datorită imposibilităţii lor de a se sincroniza cu mutaţiile
produse în gîndirea contemporană.

*
Această comunicare a fost susţinută în cadrul simpozionului internaţional Revistele culturale –
platforme de dialog în ţările Europei de sud-est, Bucureşti, 11-12 decembrie 2003, organizat de
Institutul Goethe în parteneriat cu Press Stress Group (iniţiativă a Asociaţiei ECUMEST reunind
revistele Dilema, Observator cultural şi Litere, arte, idei) şi Revista "22", cu sprijinul Pactului de
Stabilitate.