Universitatea “Valahia” Târgovişte

Facultatea de Ştiinţe Politice, Litere şi Comunicare

Specializarea: Română - Engleză

An universitar: 2021-2022

Aplicație seminar nr. 3

Coordonator: Student:

Lect. dr. Cristina Furtună Vălu Ioan-Alexandru

Anul III
1. Prezentați, pe scurt, evoluția “noii generații” și direcția către care aceasta se îndreaptă.

2. Realizați un eseu despre importanța publicațiilor/ gazetelor în promovarea literară.

1.În perioada interbelică diferenţa de mentalitate este acum foarte mare faţă de secolul
trecut: dacă generaţia de la 1848 era încântată să imite orice din Apus, generaţia dintre cele
două războaie sau „noua generație” poate să aibe un ochi critic şi chiar să respingă influenţele
apusene şi să considere tradiţiile satului românesc mai pure şi mai valoroase. Totuşi
diversitatea curentelor culturale este acum mult mai mare, la fel ca şi deschiderea spre diferite
culturi. De asemenea, formarea României Mari, care a constituit o mare realizare politică, a
creat un sentiment de împlinire şi chiar de superioritate românească, alimentând curentele
naţionaliste de extremă dreapta.
            Literatura acestei perioade dă mari valori preocupate de folclor şi viaţa
satului şi au fost grupate în jurul revistelor „Sburătorul” sau „Gândirea”. Tematica satului
este redată în operele lui Liviu Rebreanu, Duiliu Zamfirescu sau Mihail Sadoveanu. Alţi
mari prozatori şi poeţi ai perioadei sunt Camil Petrescu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Alexandru Macedonski, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia. În
domeniul criticii literare se remarcă Tudor Vianu, George Călinescu, Eugen Lovinescu.
Ceea ce diferențiază perioada interbelică în literatura română de restul grupărilor
culturale este faptul că în această perioadă au reușit să coexiste și să „înflorească” două
curente literare de orientări opuse: modernismul și tradiționalismul românesc.
Reprezentanții curentului tradiționalist au mizat pe valorificarea tradițiilor românești
și pe conservarea valorilor. Aceștia au decis să se îndepărteze de orice influențe moderne.
Unul dintre cei mai importanți îndrumători ai scriitorilor tradiționaliști a fost Nichifor
Crainic, director al revistei „Gândirea” din Cluj.
Principii tradiționaliste
 crearea operelor literare bazate pe tradiții românești;
 un loc important în creațiile scriitorilor tradiționaliști le-au ocupat și ritualurile
străvechi, miturile și valorile românești;
 idealizarea istoriei și a valorilor specifice lumii satului românesc;
 sublinierea rolului ortodoxiei, al credinței și al lui Dumnezeu;
 curentele literare promovate intens de către tradiționaliști au fost: gândirismul,
sămănătorismul și poporanismul;
  apărarea valorilor naționale în fața „spiritului internaționalist”;
 promovarea autohtonismului;
 accentuarea dimensiunii spirituale a sufletului țărănesc;
 promovarea folclorului și a istoriei.

La fel cum Nechifor Crainic a fost ideologul tradiționalismului, Eugen Lovinescu a

jucat rolul de mentor al scriitorilor moderniști, operele acestora apărând în revista
„Sburătorul” din București.
Principii moderniste
 cultura românească trebuia să se alinieze/sincronizeze cu cea occidentală, mult mai
bogată și apreciată;
 este promovată proza obiectivă;
 scriitorii tineri sunt încurajați și susținuți;
 Lovinescu menționează chiar un „spirit al veacului”/saeculum, un spirit sacru, căruia
trebuia să i se închine și viața culturală românească;
 rolul tradiției, al miturilor și al ritualurilor străvechi este minimalizat sau chiar ignorat
în totalitate;
 literatura se orientează spre intelectualism (afirmarea personajului intelectual) și
mediul citadin (al orașului);
 modernizarea literaturii române și îndepărtarea de „spiritul provincial”;
 promovarea procedeelor literare precum analiza psihologică sau fluxul conștiinței;
 interes orientat înspre autenticitate și credibilitate.

Curentele avangardiste erau situate la limita dintre modernism și tradiționalism.

Dadaismul, suprarealismul, constructivismul și integralismul au „înflorit” în România
datorită unor scriitori precum: Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca etc.

2. Se știe că primele publicații, cele care au deschis brazde pentru presă, în ogorul
rândului scris în cultura română, au fost „Curierul românesc” scos de Ion Heliade
Rădulescu, la 20 aprilie 1829, la București și „Albina românească”, apărută la Iași, la 1
iunie, în același an, datorată lui Gheorghe Asachi. Dar puțină lume știe că, înainte de 1 iunie,
apăruse la Iași, tot prin strădania lui Gh. Asachi, o revistă care făcea cunoscute publicului
știrile comunicate de „stahul” oștirii rusești în timpul războiului ruso-turc: e vorba de
„Novitale de la armie” (Știri din armată), care rămâne în istoricul presei românești prin trei
numere apărute în 6, 10 și 17 mai 1829. Gazeta îi ținea la curent pe cititorii români cu
noutățile privind luptele ce aveau loc, în mai 1829, în împrejurimile Șumlei. Această
publicație are meritul de a fi primul „ziar” din Moldova. Constituie, de asemenea, un câmp de
investigație valoros pentru cercetătorii militari, dar și pentru lingviști și istorici literari, prin
informațiile pe care le conține și prin evidența luptei pe care ziaristul pionier o dă pentru
informarea cititorilor, cu toată lipsa termenilor privind anumite noțiuni. Este o dovadă a
faptului că de la însăși nașterea ei, presa își asumă rolul de a pune publicul la curent cu
noutăți din orice domeniu care prezintă interes.
Apărută intr-o perioadă dificilă pentru publicaţiile autohtone, revista „Dacia
Literară” a simbolizat un nou început pentru literatura română, reprezentând o noutate a
presei. Într-o perioadă în care puţinele publicaţii existente prezentau preponderent fapte
politice, „Dacia Literară” a fost pata de culoare din presa românească prin caracterul său
literar.
Toate acestea se regăsesc menţionate în articolul-program al revistei, semnat de
Mihail Kogălniceanu în calitate de editor.
Publicată la 30 ianuarie 1840, revista marchează un punct de cotitură în literatura
românească.
În „Introducţie”, articolul prezintă realităţile vremii în privinţa publicaţiilor naţionale.
Sunt menţionate circumstanţele politice anterioare ce au împiedicat dezvoltarea presei până la
momentul respectiv. Acesta aduce în discuţie şi celelalte ziare naţionale, „Curierul
Românesc” (1829, I.H. Rădulescu), „Albina Românească” (1829, Gheorghe Asachi) și
„Foaia Inimii” (1838, George Barițiu). Acestea ,,au mai mult sau mai puţin o coloră locală”
şi includ prea multă politică fără să pună accentul necesar pe literatură. Astfel, „Dacia
Literară” este prima revistă care se angajează să publice doar lucrări literare şi din toate
zonele ţării, realizându-se o unificare a românilor pe plan literar. Se va cere, de asemenea, şi
originalitate în creaţiile publicate, (fiecare cu ideile sale, ,,cu limba sa, cu chipul său”), astfel
promovându-se cultura naţională şi eliminându-se treptat puternica influenţă a operelor
străine.
Mihail Kogălniceanu anunţă şi intenţia revistei de a-şi exprima părerea asupra
respectivelor opere, asftel anunţând critica de mai tarziu: „Critica noastră va fi
nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”. Obiectivul revistei este de a oferii ţării
,,o limbă şi o literatură naţională”.
Mai apoi sunt ilustrate marile teme romantice, istoria, natura şi obiceiurile româneşti,
care ar trebui să slujească autorilor drept surse de inspiraţie : ,,Istoria noastră are destule
fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,obiceiurile noastre sunt destul de
pitoreşti şi de poetice pentru ca sa putem găsi şi noi sujeturi de scris, fără să avem pentru
această trebuința să ne împrumutăm de la alte nații” . Tocmai de aceea revista a fost
considerată manifestul romantismului românesc.
În articolul–program, intitulat „Introducție”, Mhail Kogălniceanu sintetizează în patru
puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti:
- Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de
sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade –
Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai
scrieţi!”.
- Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini,
românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată
din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele
paşoptiştilor.
- Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să
aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a
limbii sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare,
respingînd exagerările latiniste şi pledînd pentru introducerea alfabetului latin.
- Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin impunerea acestor reguli să creeze un
sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică
obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi
nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana”.
La finalul articolului sunt precizate rubricile ce vor exista în revistă, articole originale,
compunerile originale, critica noilor apariţii şi „Telegraful Daciei”, care va include ştiri,
informaţii, noutăţi, etc.
În spiritul său, combinând elemente romantice, dar şi elemente de clasicism, s-au
afirmat marii scriitori ai literaturii romane pașoptiste și postpașoptiste: Costache Negruzzi ,
Vasile Alecsandri, Ioan Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Gheorghe Asachi,
Nicolae Bălcescu, Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu-Haşdeu.
Principiile luminoase ale „Daciei Literare” au generat un climat propice evoluţiei
literaturii naţionale.
La 1 martie 1867, așadar acum un secol și jumătate, apărea la Iași primul număr al
revistei „Convorbiri literare”. Cu patru ani înainte fusese înființată societatea Junimea, ai
cărei fondatori erau cinci tineri intelectuali ieșeni: Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor
Rosetti, P.P.Carp și Iacob Negruzzi. Societatea își propunea scopuri culturale iar una dintre
primele inițiative a fost organizarea unor prelegeri (prelecțiuni populare), mai ales pe teme
filosofice. „Convorbirile literare” au fost conduse, de la primul număr, de Iacob Negruzzi,
care a rămas în fruntea revistei, singur, până în 1893. Existența acestei publicații era
justificată și prin aria tot mai largă de preocupări ale junimiștilor: filosofiei i se alătură
filologia, istoria și, bineînțeles, literatura. Mentorul Junimii a fost Titu Maiorescu, cel care a
impus primatul spiritului critic, a pledat pentru respectarea riguroasă a criteriului valoric și
pentru autonomia esteticului.
În „Convorbiri literare” își dau întâlnire cei mai importanți scriitori ai epocii:
Eminescu, Caragiale, Creangă, apoi Alecsandri, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea,
Odobescu, Coșbuc. Filosofia e reprezentată de Vasile Conta, iar istoria de A.D.Xenopol.
Multe dintre textele acestor autori sunt citite mai întâi în ședințele Junimii, care se țin în casa
lui Vasile Pogor iar ulterior în casele lui Maiorescu din Iași și din București. S-au publicat, în
paginile „Convorbirilor literare”, opere rămase în patrimoniul literaturii române: mari texte
eminesciene, printre care Mortua est, Scrisorile, Luceafărul, capodoperele lui Caragiale O
noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută și D-ale carnavalului, Creangă cu Moș Nichifor
Coțcariul și Amintiri din copilărie, Duiliu Zamfirescu – Viața la țară și Tănase Scatiu,
Slavici – Budulea Taichii, Popa Tanda – pentru a nu menționa decât câteva dintre titlurile de
referință. Se poate spune că Junimea și Convorbiri literare au reușit, în mod strălucit, să-și
impună valorile, câștigând totodată bătălia, declanșată de Maiorescu, împotriva mediocrității
și a imposturii. S-a schimbat, cum spune cu o fericită formulă Nicolae Manolescu, însuși
„criteriul de omologare a literaturii”.
După 1900, revista acordă un spațiu tot mai restrâns textelor beletristice,
predominante fiind studiile istorice și filosofice. Convorbirile își încetează apariția în 1944 și
reapar în 1970, într-o tentativă de legitimare prin apelul la un trecut glorios. Experiența
Junimii și a Convorbirilor literare din perioada fastă este însă irepetabilă.
În perioada interbelică există două curente imporante: tradiționalismul și
modernismul.
Curentele tradiționale sunt: poporanismul (curent cristalizat în jurul revitei „Viața
Românească”, aparută în 1906, sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu) ce promovează
interesul pentru viața rurală; sămănătorismul (curent literar și ideologic teoretizat de Nicolae
Iorga, care a condus rîntre 1902 și 1906, revista „Sămănătorul”), curent care critică
civilizația (orașul), punând sub interogație toate instituțiile moderne. Acest curent idilizează
viața rurală, promoveazp refugiul în natură și consideră boierimea o clasă sociaală nobilă.
Revista „Sămănătorul” este scrisă în spiritul „Daciei Literare” de lacare se revendică, dar ca
și revistele poporaniste promovează arta cu misiune socială. De asemenea, crede că arta, prin
mesaje moralizatoare, influențează evoluția socială, ceea ce reprezintă un regres față de
junimism, care a mers pe autonomia esteticului.
Ultimul curent tradiționalist este gândirismul, ce s-a cristalizat în jurul revistei
„Gândirea” , aparută inițial la Cluj-Napoca (1921-1924), apoi la București (1924-1944),
după preluarea ei de către Nichifor Crainic. Accentuând ideea rupturii dintre civilizație și
cultură, tradiționaliștii Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Mateiu Caragiale, Ion
Vinea, Ion Pillat, Vadimir Streinu, Vasile Voiculescu se situează pe o poziție conservatoare,
declarând că apără românismul de internaționaliștii moderniști. Ei preiau sin vechile curente
tradiționaliste domeniile relevante pentru specificul național (istoria, natura, folclorul), dar le
adaugă unul nou, de factură spirituală: credința ortodoxă.
Programul teoretic al revistei s-a concretizat tardiv. Abia în 1929, Nichifor
Crainic își propune, în articolul „Sensul tradiției”, să dea o definiție curentului.
La polul opus, celălalt curent literar ce s-a promovat în literatura interbelică, este
modernismul, ce a avut ca punct de plecare lucrările lui Eugen Lovinescu: „Istoria
civișizației rpmâne moderne” (1924-1925) și „Istoria literaturii române contemporane”
(1926-1929). De asemenea, revista ce a promovat acest curent este cea a lui Eugen
Lovinescu, „Sburătorul”.
Revista „Sburătorul”, subintitulată „Revistă literară, artistică și culturală” a
fost publicată în două serii, 19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și ulterior între martie 1926 – iunie
1927, la care se adăuga și un săptămânal numit „Sburătorul Literar”, care a fost publicat
între septembrie 1921 și decembrie 1922.

În timpul perioadei sale de apariție, mișcarea artistică și membri

cenaclului „Sburătorul” s-au angajat constant într-o polemică literară cu partizanii stilurilor
tradiționale ce își aveau sorgintea în secolul trecut, dar apăruseră la începutul anilor 1900, așa
cum fusese revista „Sămănătorul”, fondată de poeții Alexandru Vlahuță și George Coșbuc,
apărută între 1901 și 1910, adevărată tribună a neoromantismului și al naționalismului etnic.
Mai mult, Eugen Lovinescu combătea el însuși împotriva vederilor etnocentriste ale lui
Nicolae Iorga referitoare la cultura teritoriilor medievale românești.

Revista își propunea de asemenea să promoveze scriitorii tineri și o literatură

întemeiată pe teoria sincronizării și a împrumuturilor culturale. În jurul ei s-a constituit
cenaclul „Sburătorul”, care a funcționat până după moartea lui Lovinescu (16 iulie 1943).
Printre colaboratori se numărau și George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gheorghe Brăescu,
Ion Barbu și mulți alții.

Publicațiile literare vin să completeze tabloul literaturii. Indiferent de perioadă, ele au

avut o influenșă decisivă asupra modului în care a evoluat ideologia și literatura epocii
respective.