COSTEL STANCU

HOȚUL DE FERESTRE

EDITURA MIRADOR
ARAD, 2019
***

Ridică-te, suflete, ia-ţi durerea şi umblă!

Ascunde-te în pieptul orbului,
singurul care poate picta o floare după mirosul ei.
În conturul de lapte al mieilor.
În vîrtelniţa nimicului. În neliniştea învingătorului,
a doua zi, dimineaţa, cînd îşi dă seama că
zidurile cetăţii cucerite cu atîta trudă,
nu îl pot apăra de el însuşi. Ridică-te, suflete,
umblă! Rămîi întreg! Nu te împărţi celor
ce se agaţă de tine, celor care întind,
în aer, capcane pentru păsările cu ouă de aur.
Bucură-te! Ce e viaţa,
dacă nu o arvunire a morţii?
***

Scriu cu o mînă.
Cu cealaltă, fără oprire,
mă închin.
La fiecare literă
pusă pe hîrtie,
mărul din Rai
se reîntregeşte
puţin.
Vindecare mi-e scrisul.
O, Doamne,
lîngă mine rămîi!
Creionului îi cresc
picioarele
care i-au fost luate
şarpelui
în Grădina Dintîi.
***

Şarpele înghite pămîntul.

Se ascunde şi aşteaptă, liniştit, să-l digere.
Cine sînt eu? Un licurici în palma orbului?
O pasăre cu rău de înălţime? Un calendar
ale cărui zile trec de-a-ndoaselea, asemeni
păstrăvilor ce urcă spre izvor? O noapte
în care luna se îndrăgosteşte şi fuge de acasă?
Mi-e teamă.
Nu ştiu cînd şarpele va fi iarăși înfometat.
***

Nu e om să nu se fi rătăcit
în marea călătorie înapoi
înspre propriu-i buric.
Mi-e teamă.
Uneori, inima mea e punga
cu arginţi din palma vînzătorului.
Alteori, nu.
Nu mă mai chinui, Doamne!
Uite,
un copil îmi fură mărul din gît
şi îl aşază,
la loc,
în Pomul Dintîi.
***

Din cînd în cînd,

Dumnezeu îşi adună nebunii
şi îi întreabă:

Cine sînteţi voi?

Ei îl arată,
fericiţi,
cu degetul.
***

prima iubire – păpuşa surorii mele

într-o zi am fugit împreună
de acasă oamenii mari ne-au găsit ne-au
adus înapoi păpuşa a fost închisă în cutia ei de carton
(nu-ţi fie teamă am liniştit-o n-am să te las
acolo numai să vină clipa potrivită) drept pedeapsă
mi-au cumpărat un trenuleţ electric
e pentru bărbaţi au spus ei dar eu nu mă jucam cu el
doar îl pregăteam de drum aşteptînd cu nerăbdare
să pot fugi din nou în lume eu şi păpuşa surorii mele
să nu ne mai prindă nimeni tot pîndind
momentul evadării am început să cresc
creşteam cu disperare doamne cum voi mai încăpea
în vagoanele trenuleţului aşa am devenit trist
nu-mi făceam prieteni de teamă
că-mi vor seduce aleasa inimii apoi a trecut timpul
am plecat singur în cele patru vînturi am călătorit
am iubit am trădat păpuşa surorii mele încă
aşteaptă în cutia ei de carton
***

trece pe stradă poetul nu-l huiduiţi ce vină are el

că v-aţi vîndut caii înainte de a le creşte aripile,
că poate ridica la cer, dintr-o privire, păsările
hrănite cu grăunţe de plumb
că o singură atingere de-a sa transformă clopoţelul
leprosului într-unul din aur cling-cling
apropiaţi-vă uşor nu răniţi poetul sufletul său
e o grădină aflată mereu în calea norului de lăcuste
ce dacă trăieşte într-o corabie cu pînze din aripi
de fluture alb şi crede că luna e o oglindă în
care se ascunde soarele noaptea. nu e nebun
nu e nici fericit. viaţa lui – un peşte ce se
întoarce mereu în locul unde a fost pescuit.
***

Sîntem aruncaţi din marele cuib de pasărea-mamă.

Unii în leagăne, alţii în morminte. Timpul dintre
gheare şi cioc se rostogoleşte, neiertător, înainte.
Ne regăsim singuri, aerul ni se prăbuşeşte pe umeri,
greu cît o grindă. Păşim cu aripi căzute şi
fără chip în oglindă. Dar privirea n-o coborîm,
în pămînt, niciodată. Sufletele noastre au rămas
părăsite, acolo, sus, pe o insulă suspendată.
Rîvnim la ea, nesăţios, precum la oul desăvîrşit,
fără contur, neouat. Din cînd în cînd,
pasărea-mamă ne ciocăneşte în creştet,
semn că nu ne-a uitat.
***

O sferă rostogolită pînă la înstrăinarea de

propria-i formă- poetul. Aici și dincolo.
Cuţit răsfrînt în apă. O cădelniţă cu greieri.
Un năvod în deșert. Tabloul de preţ
pe care toţi se înghesuie să îl cumpere,
deși e nesemnat, poate chiar nepictat.
Iluzionist al neantului. Copil de
trupă al durerii de a fi și a nu fi. Aici
și dincolo. Zbor în interiorul oului.
Un fotograf al absenţei lucrurilor
din ele însele. O gară cu călători
amnezici. Mușcătura împrejurul
căreia crește, nevinovat, mărul.
***

Nu aştept nimic. Vii tu,

femeie, înşelătoare ca luna pe cer ziua.
Chiar dacă ai rupt piciorul păsării,
ea tot nu va şchiopăta în zbor, îmi spui.
Eu tac. Înlăuntrul meu se prăbușește un pod,
se părăseşte un stup, se aleargă o herghelie.
Mă simt un călău în legitimă apărare, o albină
pe floarea din hîrtie de la poarta Raiului,
un strop de lapte supt, pe furiş, de la mama.
O cascadă de îngeri e acum viaţa mea.
Ce cuvînt îi va opri căderea?
Oare nu eşti tu acela care,
altădată, a eliberat un porumbel alb
dintre coapsele femeii sale? mă întrebi.
Eu tac rotund. Am băut şi vinul şi apa.
Nu aştept nimic. Nici măcar moartea.
***

Eu şi Celălalt - doi sălbatici

ce se privesc, întîia oară, în oglindă.
Eu sparg oglinda,
convins că vrea să îmi fure chipul.
Celălalt adună cioburile, să poată reconstrui,
mai târziu, lumea distrusă de mine.
Într-o zi, am tras o săgeată în soare
şi el a sîngerat ca un războinic.
O vreme n-a mai ieșit pe cer.
Mi-a fost teamă de întuneric,
dar Celălalt m-a ţinut de mînă ca pe
un orb adevărat, deşi îmi cunoştea vina.
Am vrut să înec luna
şi i-am legat o pietricică de picior.
Celălalt a făcut-o să plutească pe ape.
Am încercat să-mi ucid stăpînul
cu un fagure de miere otrăvit.
Celălalt, prefăcut într-un roi de albine,
l-a alungat, împiedicîndu-l să guste din el.
Şi cîte altele! M-am săturat! Vreau să
mă lepăd de Celălalt, să-l izgonesc, să nu-l mai
simt sub piele. Viaţa mea să nu mai semene
cu un pod de cale ferată deminat
în fiecare noapte de un somnambul!
Urlu. Celălalt, liniştit, mă priveşte.
De ce, Doamne, simt că fără el nu aş fi decît,
pe fundul apei, o jumătate de peşte?
***

cînd mori
treci tot prin inimă
aşa cum o încăpere
nu se poate goli
de ea însăşi
decît prin gaura cheii
chiar dacă are
toate ferestrele
larg deschise
***

În cele din urmă m-au găsit vinovat.

Îmi aştept liniştit execuţia. Nu mi-e frică,
tremură doar roua pe crengi.
Călăul ezită, speriat de perfecţiunea
greşelii mele. Unii aplaudă,
în speranţa că vor fi văzuţi şi iertaţi.
Degeaba vă opintiţi, le șoptesc,
numai cuvîntul poate urni
piatra ce acoperă intrarea în mormînt.
Ei se opresc, îngenunchează
parcă ar vedea înălţîndu-se la cer
crucea mea de martir. Eu rîd amar
şi mă întreb: care dintre noi
nu şi-ar dori să fie bătut în cuie,
spate în spate, cu tîlharul mîntuit?
***

Trăiesc sub pielea nelepădată

a zilei de ieri.
Un copil aleargă după
norul în formă de gramofon.

Vreau să dansez,
dar purtătorul meu de ceas
îmi spune că e prea tîrziu.

Răstorn paharul morţii.

Nu se varsă.

Moartea mea, sora mea

cine-i mai întreagă
decît tine
acum?
***

Cel din oglindă primeşte întruna scrisori.

Nu le deschide. Mi-e frică de atîtea cuvinte captive.
Visez să mă ascund în mine însumi
ca sîngele într-o batistă roşie.
Privesc afară. Nu se apropie nimeni. Cel din oglindă
insistă să îmi arate colecţia lui de scrisori.
Mă prefac interesat. Într-o zi o să mi le citească
pe toate, jură el. E vară, îl chem la furat cireşe.
Nu. El nu părăseşte niciodată oglinda.
Umblu singur pe dealuri. Cireşii sînt bine păziţi.
Nu mă aleg nici măcar cu o pereche de agăţat
la urechi. Mă întorc acasă şi spre uimirea mea
cel din oglindă mă ia la ţintă
cu sîmburi de cireşe!
***

sînt nebuni poeții

altfel cum ar crede ei
dimineața
că pentru fiecare pas pe apă
al lui Hristos
s-a ridicat din mare
cîte o corabie scufundată
ca tot ei
seara
să se delecteze
cu scîrțîitul cozii de pisică
într-un tablou suprarealist?

da sînt nebuni poeții

ceea ce vă doresc și vouă!
***

Moartea? O momeală mișcată

cînd în sus, cînd în jos
de un pește nehotărît despre care
se spune că l-ar fi precedat pe Hristos.
O ancoră ce-și ține răsuflarea cînd e aruncată
pe fundul mării, în toiul furtunii;
un cuvînt al cărui înțeles
sînt în măsură să-l știe doar unii.
O plasă de siguranță îndepărtată,
cu mișcări ca focul de treze,
înaintea saltului mortal prin care trapezistul
vrea (a cîta oară?) să se reinventeze.
Moartea? O fetiță căreia i se face milă
de omul de zăpadă din curte. Și, vai!
Se repede să împartă cu el, bucuroasă,
ceșcuța ei, fierbinte, cu ceai.
***

Răsare soarele. Deschid fereastra

Arunc lăturile zilei de ieri. Mîngîi
cîinele. Ies în grădină. O,
ce miresme! Surîd. Ce bine că florile
nu-și simt una celeilalte mirosul!
S-ar face război. Răsare soarele.
Uneori, îmi place să cred
că sunt o pușculiță din lut unde Dumnezeu
își păstrează monedele primite de la cei săraci.
Mai vine cîte un muritor și o izbește de pereți
să o spargă, să fure din ea.
Mi-e milă de el.
Îi răspund cu insomnia unui crin.
El pleacă gol, dar fericit.
În rest, o dimineață obișnuită.
Ne așezăm sub pomul din grădină.
(Cheamă șarpele casei, femeie!
Deși l-am iertat demult, e încă sfios.)
Aidoma unor bătrîni somelieri,
vom degusta împreună
licoarea unei zile noi.
***

Vine străinul și îți înfige un steag alb în buric.

E semn de pace, gîndești și îți îngropi armele
sub pragul casei, să le ai la îndemînă.
Urmează o liniște de ceasornicărie.
Mături curtea, uzi florile, prefaci (a cîta oară?)
tunul în clopot, înviezi apa
otrăvită în calea dușmanului.
Apoi, la asfințit, cînd ziua își schimbă
caii de poștă cu cei ai nopții, ieși pe prispă
și scrii scrisorile amînate atîta timp.
Scrii celor vii, celor morți,
învingătorilor și învinșilor.
Ei au nevoie în egală măsură de alinare.

Deasupra ta - cerul.
Acolo lupta încă nu s-a încheiat.
***

Plec. De azi înainte,

singurătatea îmi va fi scutier,
vom călări împreună înspre cele patru zări.
Mama o să plîngă cu lacrimile rămase
de la uciderea pruncilor.
Nu jeli, mamă!
Mă voi duce acolo unde miroase
a praf neaşternut peste lucruri,
unde aerul e lucios ca tăişul de sabie.
Vreau să lupt: să înving ori să mor.
Ai grijă de iubita mea, mamă.
Dă-o
celui mai destoinic duşman al meu.
În felul acesta îi voi arăta că îl iert.
***

Ninge alb-negru. Ca în televizoarele vechi.

Eu tac. Tu alergi și rîzi nebunește. Rîsul tău
seamănă cu scîrțîitul unei viori în mîinile
unui clovn. Ești fericită. Îmi amintești de zborul
libelulei peste un lac împietrit. A înghețat
ochiul din palmă, îți spun. Ţie nu-ți pasă.
Mi-e teamă. Te prind de mîini și patinăm
amîndoi, cu capul în jos, pe gheața
din ce în ce mai subțire a cerului.
***

Aștept să se împrăștie nisipurile

de pe manuscrise. Să se vadă, în sfîrșit,
cele nescrise. Cuvîntul nu mai poate
în sine însuși să-ncapă. Rătăcește prin lume
ca fantoma unui sacagiu care, de la potop
încoace, n-a vîndut nici o cană cu apă.
Vîntul întîrzie. Mi-e teamă.
Nu ştiu ce-o să fie.
Un necunoscut își umple stiloul
din vena mea și începe să scrie
pe un petec rupt din aceeaşi
- din ce în ce mai puţină -
hîrtie.
***

De ce-mi cotrobăi, Doamne, iarăși,

printre coaste? Mi-e de ajuns această
femeie mamă soră iubită floare carnivoră
lîngă paharul cu vin roșu. Dragostea ei
fără început și sfîrșit; o plutire,
în derivă, pe rîul amnezic al sinelui,
o piatră ce tînjește după nevinovăția
celui în care a fost aruncată.
Nu ne lua, nici adăuga nimic, Doamne!
Doar ocrotește-ne. Chiar dacă, după asfințit,
ne reîntoarcem în animalul fantastic,
de unde am fost alungați peste zi,
să ne continuăm, împreună, călătoria.
***

Scriu.
Iubesc.
Beau.
Mor.
Abia acum înțeleg că omul
e un ocnaș căruia Dumnezeu
îi aruncă cheile să se elibereze,
însă el, orgolios, i le dă înapoi
continuînd să sape – în taină? –
un tunel către nicăieri.
 ***

Străinul arunca bănuţ după

bănuţ în fîntîna din piaţa oraşului.
Puneţi-vă cîte o dorinţă în locul meu,
îi îndemna pe trecători.
La început, îl credeau nebun.
Se fereau de el cum te dai la o parte
din faţa norului care şi-a pierdut potcoavele.
Nu se zărea nici o monedă pe fundul apei.
Cel ce adună e acelaşi cu cel ce risipeşte!
spunea ciudatul străin oricui trecea pe acolo.
Aşa azi, aşa mîine. Cu timpul, s-au obişnuit.
Cheltuise deja o avere cînd, încetul cu încetul,
oamenii au început să se gîndească fiecare, pe ascuns,
la ceva aproape imposibil de dobîndit.
Minune! A plouat şi s-a umplut iazul morii,
s-au întors fiii risipitori, husarii nu mai alunecau
de pe acoperiş, o iapă a fătat un mînz
cu stea de foc în frunte, unii jurau că au auzit
muzici în cer şi multe altele. Totul mergea
strună pînă cînd, într-o clipă de neatenţie,
gura fîntînii a fost zidită.
Oamenii priveau nedumeriţi, nu ştiau ce să creadă.
Cel ce adună e acelaşi cu cel ce risipeşte!
s-a auzit din adînc.
* **

Se întîlneau la un vin în oraş.

El îşi aducea cîinele, ea umbrela.
El ura străinii, ea ploaia.
Erau atît de demodaţi! Timbre vechi
pe colţurile cărora agonizau
ochii tulburi ai unor ștampile.
Nimeni nu ştia dacă s-au iubit vreodată.
El fuma pipă de os. Ea avea părul prins
cu o gheară de pasăre dispărută.
Veneau aici dintotdeauna.
Tăceau, beau vin şi priveau rîul.
Parcă fiecare și-ar fi ales, în taină,
cîte un peşte pentru ultima călătorie.
Apoi începea să plouă. Ea îşi deschidea
umbrela şi se ridica să plece. El îşi trezea
cîinele şi o urma. Fusese o zi obişnuită.
Ca o ceartă între îndrăgostiţi.
***

Eşti nedumerit. Nici o trompetă

nu îţi vesteşte întoarcerea de la vînătoare.
Ieri, cu o singură privire, făceai să îngheţe
apa în ciuturi, mînjii în iepe.
Regele de pe tabla de şah era supusul tău.
De ce, azi, nu îngenunchează mulţimea dinaintea ta?
Cum de are curaj grădinarul să miroase
floarea ta preferată? Cine i-a dat
voie clovnului să se oprească din tumbele sale?
Ce caută acel necunoscut în balconul reginei?
Dumnezeu, tu şi poporul. Nimic altceva.
Porunceşti să fie decapitaţi cu toţii,
dar călăul te priveşte indiferent.

Ce nu înţelegi? Ai fost rege pentru o zi.

Acum, ia în braţe o firimitură de pîine
şi aşază-te, răbdător, în şirul furnicilor.
 ***

...şi dacă ai alerga pe un cîmp alb, cine te-ar opri?

Vîntul, ploia, haita de lupi, cornul de taur
pe colţul căruia se odihnește un tăune? Azi-noapte,
ai rostogolit un zar pînă s-a făcut ou.
Doar cu gîndul te-am urmărit. Aleargă, aleargă! Nu te
întoarce aici, chiar dacă ţi-am construit,
în poemele mele, un Taj Mahal din hîrtie.
Sufletul meu e un pod
pe care se adună, seară de seară,
sinucigaşii nehotărîţi.
***

ei doi sub luna leşinată mic burgheză ce

nu şi-a mirosit la timp sărurile o aripă
un solz de peşte să cînte cu el vîntul o creangă
subţire oftatul lung al nopţii fără sfîrşit ea ambetată de
amor el trist despărţindu-se inegal unul
de altul moartea lebădă din care a fost alungat prea
devreme cîntecul linişte ea se strecoară prin
dansul nupţial al pietrelor cu obrazul întreg fuge
se ascunde în mărăcini timpul trece el plînge bea
vinul face floare de nu mă uita spre dimineaţă
iubirea lor e păzită de un iepure alb
***

Viaţa mea, după alungarea din Rai,

încape într-un singur cuvînt.
Jumătate leagăn.
Cealaltă jumătate, mormînt.
Să mă răzbun, prind şarpele de coadă,
şi îl azvîrl cît mai departe.
El se întoarce la mine - bumerang
rătăcit între viaţă şi moarte.
Nu te lăcomi,Viaţă! Nici tu, Moarte!
Luaţi-mă încet, firimitură cu firimitură.
Începeţi de la călcîi, dar feriţi-vă
de cel ce pînă peste creştet îndură!
***

cînd ne-am întîlnit pe felinar

s-a așezat un fluture galben
nu mă sperie întunericul te-am mințit
tu m-ai privit în ochi - doi pești ce nu
dormiseră niciodată în viața lor
de teamă să nu vorbească în somn -
eram evadatul ce se întorcea pe furiș
în captivitate gata să trăiască
în cușca din coji de măr simțind zi de zi
pe limbă gustul de madlenă al morții
uneori omul devine ceea ce urăște,
mi-ai spus și te-ai îndepărtat
cu un fluture galben pe creștet.
***

Scrie-mi, femeie, să dăm sens morții!

Altădată eram fericit ca un șoarece
în biblioteca secretă a Vaticanului.
Acum mi-e sete de parcă aș fi supt
din sînul femeii lui Lot.
Știu, te-am mințit. Cînd cad,
îngerii lasă răni în cer. Dumnezeu
le găsește înaintea noastră și le închide.
Scrie-mi, femeie!
Pînă și cei mai crînceni dușmani
opresc, din cînd în cînd, lupta
să-și spele, unul celuilalt, picioarele.
Mi-e frică. Nu știu: cînd mor,
trebuie să dau (ră)suflarea înapoi?
***

De diavol te poți lepăda. De singurătate, nu.

Degeaba îți schimbi numele,
te culci în gaură de șarpe
și te trezești în cuibul păsării.
Fiecare dintre noi a fost vîndut pe fereastră
propriei sale singurătăți!
Nu există rugăciuni împotriva ei, nici amulete
sau descîntece de babe chioare. Nu-i poți zidi,
pe furiș, umbra. Nu scapi
de singurătate, așa cum nu vei trece
niciodată prin piața de pește a orașului
fără a-ți aminti mirosul femeilor
care te-au părăsit.
Foia albă de hîrtie nu e ea însăși
o singurătate cu două fețe?
***

Azi poţi începe călătoria. Chipul tău

va umple exteriorul oglinzii.
Ia-ţi și sufletul, lacăt peste care a plouat destul.
Eliberează-te, pierde-ţi minţile! Cel ce
le găsește e întotdeauna Dumnezeu.
Fugi! Nu ai ce aștepta aici, unde doar
moartea ţi-e mai fidelă decît umbra.
Taie-ţi buricul, golește-ţi buzunarele
de pietre, vei găsi altele pe drum.
Tu ești propria-ţi cheie, singura.
Hai, du-te! Și nu te mira că mereu
vei descoperi sub limbă, în mici sicrie
din ciocolată, gustul amar al
femeilor iubite cîndva.
***

Trecea prin piața orașului. O fluierau

zidarii și le tremura firul cu plumb,
cerșetorii refuzau pomana,
nebunii se întorceau fericiți
în ospicii, clopotarii încurcau funia
cu coada pisicii. Miauuu! Pasul ei trezea
din amorțire șerpii caselor. Într-o zi
s-a întîlnit cu un cortegiu funerar și mulți pot jura
că au auzit cum a mai bătut încă o dată inima mortului.
Ptiui, drace!! Artiștii o divinizau. Îi scriau poezii,
o pictau nud din imaginație, îi cîntau la mandolină.

Doar femeile îi făceau farmece de boală.

Doamne! Era așa de frumoasă că pînă și copiii

din pîntecele mamelor
dădeau din mîini și din picioare
mai mult decît de obicei!

Într-o zi a dispărut.
Se zvonește că s-ar fi aruncat
pe fereastra unei rochii de mireasă.
***

Odată am iubit o femeie.

Un braţ de paie umede, sufletul ei.
Zadarnic mă chinuiam să le aprind.
Neputincios era focul, ca ghearele
pisicii pe un acoperiș din sticlă.
O, Doamne !
Dragostea e singura melodie
care n-a fost pusă, niciodată, pe note.
Ne iubim după ureche, lăutărește.
Uite, chiar acum do de jos
îl întîlnește pe do de sus
și nu se recunosc.
***

Zadarnic fugi.

E ca și cum ai ascunde,
în gură, un cub de zahăr
să nu îl împarți cu fratele tău.

Vine sfîrșitul?

Doi oameni se ceartă

pe același lătrat de cîine.

O, Doamne!

Peștele desenat
are, întotdeauna,
un singur ochi.
***

Bem pînă cînd miriapodului

nu-i mai rămîne decît un picior.
Îl împrumut și, țup-țup, pornesc înspre casă.
Plouă de ruginesc cuiele.
Mă împiedic. O, viața asta nesigură!
Împărțită, inutil, între beți și treji.
O umbrelă se confundă pînă la absență cu ploaia.
În băltoace – lumini galbene.
De atîtea minciuni ale îndrăgostiților,
a căzut luna din cer, îi spun. Celălalt tace.
Care celălalt? Parcă plecasem singur…
În fine, de ce îmi bat capul
cu toate amănuntele? Trebuie
să ajung, să hrănesc pisica și,
neapărat, înainte de a adormi,
să trimit înapoi piciorul miriapodului.
Să aibă și el cu ce se întoarce acasă.
***

Bate o inimă în gaura cheii.

Tac. Îmi fac semnul crucii. Fiecare
poartă un drăcușor în buric, îmi spunea
mama pe vremea cînd încă mai credeam
că sîngele prințeselor e albastru. (Cearceaful
scos pe balconul castelului a doua zi după nuntă
m-a readus cu picioarele pe pămînt.)
E seară. Suflă vîntul de ia pieile de pe șerpi.
Sînt viu și nu am cui spune.
***

Au prins-o. Va fi lapidată.
O înconjoară. S-au înțeles:
fiecare are voie să arunce o singură piatră.
Cel ce nu a greșit niciodată aruncă primul.
Piatra trece pe lîngă femeie
și cade pe pămînt, ușurată.
O, Doamne! De ce se împotrivește cerul?
Ce rugăciuni nu au fost făcute?
Nimeni nu știe.
Deodată, se reped cu toții la grămada de pietre
și încep să le azvîrle înspre cea vinovată.
De două, de trei, de o sută de ori fiecare.
Ce reguli, ce legi! Se face liniște.
Nici unul nu a atins ținta. Seara,
se întorc, resemnați, la casele lor.
Nebunul satului stă pe un gard și cîntă:
tra-la-la, tra-la-la, doar piatra aruncată de
Maria Magdalena ar putea-o lovi,
tra-la-la, tra-la-la!
***

Mi-e teamă.

Inima mea
- un pește
adăpostit,
pe timpul furtunii,
în năvodul lui Dumnezeu -

Cine sînt?
O oră mirată
ea însăși
că a trecut.

Beau
pînă scîrțîie
poarta Raiului.
***

Aprind un foc la gura peșterii. Din clipa aceasta,

voi locui cu bărbații, afară. Tot ce m-a
înspăimîntat pînă acum, din minte
o să-mi dispară. Trebuie învinsă frica,
nu văd altă cale: copilul
nu poate rămîne, la nesfîrșit,
în pîntecul mamei sale. Dar nici să mă îndepărtez
prea mult, n-ar fi cu temei. Pasărea întunericului
e pregătită să mă mă înhațe și să mă ducă
puilor ei. E dimineață. Cine mă aruncă
din cuibul nopții? Cine-i mai-marele?
De sub pămînt iese un foc uriaș.
Soarele.
***

Cînd iubesc sînt luat ostatic

de inima mea. Ce să-i dau
în schimbul libertății? O rupere de nori?
Haremul de frunze al vîntului? Banii din
punga tîlharului ce a mărturisit pe cruce?
O pereche de zaruri cărora li s-au tăiat limbile
înainte de a fi aruncate?
Doamne, de ce mă părăsești?
Știu! Am jurat strîmb. Am crescut
porumbei în clopotniță. Am pupat
moaștele cu gînduri ascunse.
Nu mă lăsa singur.
Inima mea nu negociază cînd iubește.
Doar tace. Tăcerea ei e albă ca făina.
***

Rămîi ascuns!

Te caută,
vor să îți cîntărească
sufletul
cu o balanță din aur.

Nu te lăsa orbit
de strălucirea ei:
tot ce e cîntărit,
va fi, în cele din urmă,
vîndut!
***

Păsările își vor schimba între ele

inelele de pe picior. Ai grijă.
Femeia va jura că te iubește.
Ferește-te. E nesimțitoare.
Inima ei - o gînganie uriașă ce a
pus stăpînire pe sala de bal,
alungînd, una după alta, perechile de dansatori.
Te va îndemna să greșești, mințindu-te că
pentru fiecare greșeală a ta va fi eliberat
un animal din cușca dresorului.
Îți va cere să o urmezi. Nu o asculta.
Drumul e primejdios. Sfîrșește,
întotdeauna, cu un pumn de sare
aruncat în ochii privighetorii.
***

Cînd moare un poet, cresc trei fire

de iarbă. O vegetală treime
lîngă botul de miel. Pîinea e ruptă și
împărțită săracilor,
ca, îndestulîndu-se, să rămînă la fel.

Poeții sînt mai incomozi morți

decît vii. Totuși, Doamne, în grădina ta,
i-ai primit. Fără mărinimia-ți,
viața lor ar fi fost o rană
despărțită, pe veci, de cuțit.
***

Acesta e locul unde te vei întoarce, mi-au spus,

arătîndu-mi pîntecul femeii necunoscute.
Acolo era pustiu ca într-o pîine fără miez.
Nu te grăbi. După ce mori,
tot tu îi rămîi dator morții
cu restul de viață pe care nu ai trăit-o.

Atunci, mi-am amintit cuvintele mamei:

ai grijă, pentru a desfereca poarta raiului,
trebuie să rotești cheia de trei ori. Fin.
În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh.
Amin!
***

Doamne, dacă aş duce

pe Muntele Athos
o femeie
deghizată în haine de bărbat
m-ai ierta?
Oare nu păcătosul
trebuie să audă, primul,
zăngănitul cheilor sfinte
de la poarta Ta?
O să mi se taie capul,
trupul îmi va fi
azvîrlit cîinilor,
cum spun unii?
E adevărat,
Doamne,
că nu se mîntuie
decît curvele
și nebunii?
***

Într-o zi,
am stat de vorbă
cu piatra inimii mele
și ea a sîngerat.

Viaţa?

Un film proiectat,
la nesfîrşit,
pe ecranul
unui cinematograf
plutitor.

Doamne,
ce vină am eu
că scutur
pomul din Rai
şi dintre crengile lui
cade
un lunetist?
***

Sufletul meu e un cîine

plecat să moară departe de casă.
Ai grijă de el, Doamne, arată-i calea.
Știu că poţi, doar tu ai făcut să crească
un fir de iarbă pe lună. Ai îmblînzit
un dictator în pîntecul mamei sale.
Ai pus clopoţei șarpelui, să îl aud cînd
se apropie să-mi ispitească iarăși femeia.
Acum sînt gol ca o piaţă după execuţia publică.
O clopotniţă
din care a fost alungat nebunul orașului.
***

Mama era fată în casă la bogați

Într-o zi, ștergea praful de pe pian.
Din întîmplare, i-a atins o clapă.
Pianul a sunat. Mama s-a speriat și,
crezînd că făcuse ceva rău,
a fugit în pădure. Acolo l-a întîlnit pe tata.
Tăia lemne și nu știa că există femei.
Pentru cine tai lemnele acestea?
l-a întrebat mama. El a ridicat din umeri,
a scuipat în palme și a lovit cu securea.
Așa m-am născut eu.
***

E liniște. Mă privești
ca și cum n-ai avea
nici o vină. Nu erai
tu spinul de sub limba lui
Dumnezeu cînd a poruncit
să se facă lumină?
Nu lăcomia ta ne-a azvîrlit
în timpul de-acum din
timpul dintîi; să umblăm
prin lume, fără odihnă,
cu un șarpe agățat
de călcîi?
Nu te mai plînge,
femeie, că sîngerezi
cînd e lună! Dumnezeu
ne iubește la fel.
Altfel nu ne-ar fi izgonit,
din Rai, împreună.
***

Te-am așteptat pînă a fiert sîngele în reptile.

Unde ești? Vei veni înainte
ca marea să fie înghițită de uscat,
regele să spele picioarele bufonului,
omul să muște din călcîiul unui șarpe?
Mi-e teamă. Curge nisip din soare.
Dragostea nu alege. Ea pîndește clipa.
Mă îndrept netulburat înspre moarte
și cineva îmi strecoară o pietricică
în pantof. Grăbește-te,
timpul e un cerșetor cu buzunarele găurite!
***

Mă tot urmărește o pasăre

să-i arunc firimituri din mine.
Cu timpul,
ea crește, eu mă împuținez.
Într-o zi,
mă va ciuguli
ca pe o rîmă
ieșită în mijlocul drumului
după o ploaie caldă
de vară.
***

Mă gîndesc la tine și sînt aproape viu.

Odată, ți-a căzut un pieptene în prăpastie -
o sută de orbi s-au repezit
să ți-l aducă înapoi. Tu ai tăcut,
cu șiretenia celui care știe că
ascunde în palmă, pentru a-și plăti
trecerea dincolo, o monedă calpă.
Ești și nu ești. Deopotrivă. Ca linia
melodică a tăcerii. Ca vîntul ce ține în loc
o corabie. Nici moartea nu-mi tihnește
în lipsa ta! E ca și cum aș fi fost pedepsit
să caut, cu orice preț, cheia pierdută
a unei case incendiate.
***

vine o vreme cînd îți tragi pe nas propria cenușă

redevii copil înțelegi moartea e singura 
ta jucărie adevărată aceea pe care nu o poți
strica oricît ai izbi-o de pereți cine ești tu
o pasăre tînără ce se oglindește în lac și își 
corectează zborul viața o piață de sclavi legați 
între ei cu lanțuri din fire de păpădie puii de o zi
ai realității se retrag speriați în ouă vine 
o vreme cînd fiecare e propriul său prieten
imaginar un greier chemat să cînte la balul de 
adio al furnicilor încotro încotro la poarta
raiului miroase a clanță stricată au evadat
cu toții gîndești cum a ajuns lîngă tine
această femeie doi ochi căprui într-o găleată 
de întuneric frumusețea ei balsam pentru 
orbii pămîntului ei da ai o inimă plictisită ca
o preoteasă într-un sat de cîmpie vara sub luna
palidă tristă singură la părinți inspiri expiri
ești încă treaz te crezi poet dumnezeu n-a 
bătut nici un cui te întrebi retoric aprioric
meteoric yorik hopa se întîmplă ceva trebuie
să o iei din loc să alergi desculț cît mai departe 
să îți ajungi din urmă imaginația
***

La marginea drumului,
Dumnezeu scutură o
legătură de chei.
Poți intra, poți ieși,
oricînd, dacă vrei. Viața
omului e o căruță împotmolită
în noroi. Astă seară,
am întîlnit
un greier mut.
Și ne-am mirat
amîndoi.
***

De fiecare dată
cînd mă îmbăt,
declar război unei
armate imaginare.

Apoi adorm.

Soldații mei luptă, luptă.

Săracii,
nici nu știu ce visez eu.

Și nu înțeleg de ce,
în fiecare dimineață,
bate la ușă
același soldat.

Îi deschid.

Îmi spune:
,,Am învins!’’
și moare.
***

Mă privești și taci. Cît o întreagă orchestră

după ce i-au fost furate instrumentele.
Inima mea? O pasăre ce clocește oul de unde
așteaptă ea însăși, înfrigurată, să iasă.
Uite, un pahar cu vin roșu se clatină
în pieptul lui Dumnezeu!
Nădăjduiesc să îl dai peste cap într-o zi.
De dorul tău își uită fețele zarul cîștigător.
Noapte fără lună. Sînt fericit: tu ești
singura bijuterie din lume care poate
fi admirată numai pe întuneric!
O clipă am crezut că voi fi liniștit.
Dar cineva a spart ferestrele cercului.
O luăm de la capăt. Tu mă privești și taci.
Eu te iubesc. Știu, dragostea nu a vindecat,
niciodată, pe nimeni. Ea doar deschide răni
peste care noi, încrezători, presărăm sare.
***

Încep cu tine un război

fără sfîrșit. Îți umplu cutia poștală
cu licurici. Pe urmele lor mă întorc în
locul unde m-ai părăsit. Și nu mai știu dacă
e dincolo sau aici. Ninge alb, ninge negru,
ninge fără nici o culoare. Ninge ca în
mulțimea vidă. În inima omului de zăpadă
arde o lumînare. Ca într-o
misterioasă firidă. Încep cu tine un război
în afară de lege, femeia mea de azi
și de ieri. Iubește-mă sau fă-mă să mor!
În dragoste nu se iau
prizonieri.
***

Își pierde luna cerceii sau cad

stele perechi? Le culeg din nisip
și ți le prind la urechi. Tu te scuturi
parcă te-ar fi atins necuratul. Mi-e
teamă că apele nu vor întîlni,
prea devreme, uscatul. Ai o scoică de aur
și nu o dai nimănui. Cozile tale sînt
pești amărui, mirați că își schimbă,
pe nevăzute, culoarea. Acolo unde
cerul se confundă, pînă la absență,
cu marea, tac eu. Cînd tace,
poetul e ucenicul
lui Dumnezeu!
***

Nu scrie să te răzbuni! Scrie să te eliberezi

de dorința de a te răzbuna. Ai văzut cireșul?
El își primește înapoi florile în fiecare primăvară,
deși știe că îl vor părăsi iar. Și e fericit. An de an
mai fericit. Fericit pînă la paroxismul culorii.
O, iubito! Tu mă privești neîncrezătoare
ca și cum – în chip de corb alb –
te-aș ademeni înspre moarte.
Dragostea noastră? O primăvară siberiană
în care, poate, va înflori un cireș.
***

Te-aș lua de mînă și

aș fugi cu tine, înapoi, în copilărie.
Dar timpul și-a așezat deja,
pe cîntar, greutățile.
Ești copil atîta vreme cît mai crezi că
te poți sinucide cu praștia, îți spun.
Tu taci. E o liniște de pisică cu clopoței,
aflată la pîndă. Am auzit că scrii.
Cine e mai stingher: tu sau hîrtia?
* * *

o liniște de toboșar încătușat plutește

peste oraș cad fulgi de zăpadă manuscrise
aruncate pe geam de un poet fără noroc
speriat că după o noapte de beție
l-a scris pe dumnezeu cu d mic
cînd vei vedea că mor deschide larg
ferestrele să aibă pe unde mi se întoarce
sufletul îți spun tu taci ehei
mai des ar bea apă o cămilă din urma mea
de picior decît să aud un cuvînt de la tine
atunci îți scriu iubito îmi răspunzi
cu scrisori atît de reci că nu pot aprinde
cu ele nici focul afară ninge ca într-un
alfabet mut peste ale cărui litere
ești demult stăpînă mi-e teamă de mine
de tine de iubirea noastră trei păsări ce
nu își vor face niciodată cuib împreună
***

Ori de cîte ori revii în locul unde te-ai născut,

îți auzi mama urlînd de durere, în chinurile facerii
și desfacerii tale. Cîinele, cuibul de rîndunică, morișca,
roata fîntînii sînt aceleași. Totul a rămas închis în sine
ca într-o intangibilă placentă. Doar tu ai evadat.
Dar, din cînd, simți nevoia să te întorci. Te apropii
ușor, să nu stîrnești duhurile locului.
Privești înăuntru: ochii tăi - doi tîlhari răstigniți
pe crucea ferestrei. Miroase a buric rupt cu dinții.
Nu te înșeli: copilul închinat (a cîta oară?)
lui Dumnezeu, ești tot tu!
***

Singurătății mele îi ajunge doar un perete.

Și acela imaginar. Un ceas cu o singură,
irepetabilă, oră. Încet-încet,
devin un animal captiv în el însuși
ce poartă la gît, cu indiferență, cheia
propriei cuști. Și nu mi-e ușor să
văd că ai plecat și, pe cearșaf,
în locul unde a bătut, întreaga noapte,
inima ta, a rămas o pată de vin roșu!
***

Îți scriu. Pe carne, pe os. Amărăciunea

mi-e mai mare decît a lui Iuda,
cînd l-a vîndut pe Hristos,
pentru binele lui. Bate un vînt în deșert.
Cel ce nu e prins în cuie, rămîne
al nimănui. Același, dar mereu altul,
suie nisip în clepsidre. Tot sau nimic?
Omul se poate despărți, în viața sa,
de orice, dar nu și de propriu-i buric.
Îți scriu. Pe dos, pe față. Te iubesc.
Strig să se știe: dragostea e
singura pasăre pe care Dumnezeu
o eliberează cu tot cu colivie!
***

a nins așa mult că

chopin refuză să mai atingă
clapele albe ale pianului său
corbul face pe ascuns un ou
de var nestins eu îl găsesc și
îl beau mi se schimbă
viața învîrte fusul femeie
să mai trăiesc o dată strig
sufletul meu a devenit un
sanatoriu de boli necunoscute
ferește-te de cel ce n-a trădat
nicicînd îmi spui tu îți amintești
iarna cînd m-ai părăsit ninsese
mai mult decît de obicei săriseră
în aer morile cerului și ca în
esenin zăpada avea clopoței
***

eram tînăr în mijlocul iernii plecasem dezbrăcat

de acasă rușine rușine strigau bătrînele satului
icoane ce se întorceau singure cu fața la perete
cite una mai trăgea cu coada ochiului
amintindu-și de tinerețe de hristos răstignit
aproape gol ningea ningea sau se băteau cu
pernele doi îndrăgostiți nici acum nu știu
ajuns la rîul înghețat făceam repede
o copcă și mă aruncam în ea
moartea era înlăuntru-mi tot timpul
dar niciodată nu mă găsea
***

Mi-au urcat jucăriile în podul casei

și au ascuns scara. E timpul să te maturizezi!
Nu știam ce înseamnă asta, așa că am început
să-mi fac jucării din tot ce mă înconjura.
Să mă dezvețe, m-au închis într-o cameră goală.
Dar nu m-au învins. Mi-am construit jucării imaginare.
Cu unele din ele mă mai joc și acum, după atîția ani,
ori de cîte ori simt gustul dulceag al morții.
După moarte, le voi lăsa moștenire altui copil.
Poate le va accepta, poate nu. Fiecare copil
are propriile-i jucării exilate în podul casei.
***

Eram proaspăt izgoniți din rai.

Voiam să ne facem casă împreună,
dar nu găseam nici un șarpe să stea
cu noi, să ne ocrotească. O piele
de-a lui, lepădată în grabă, ne-ar fi
fost de ajuns. Zadarnic ne încălzeam,
zi de zi, la soare, călcîiele. Nu se apropia
nici o tîrîtoare. De ce ne pedepsești, Doamne,
a doua oară? am urlat. Atunci, m-ai părăsit,
femeie. Eu am desenat un șarpe
în praful zilei, altul în cenușa nopții.
Și încă aștept să se lupte între ei.

 
***

ea șterge praful de pe obiecte imaginare doar

mîna ei le simte conturul totul se întîmplă
aievea într-o sferă independentă de propriile-i
margini să dăm cu cerul de pămînt cu pămîntul
de cer să ne lăsăm pierduți în timp dacă am
întoarce lumea pe dos păsările ar părea că
plutesc pe apa primordială e liniște ea ține
în mînă acum o carte o răsfoiește în sens
invers acelor de ceasornic al cărui cuc
strecoară în cuibul zilei de mîine ora zero
a sosit omul negru a venit cîntă copiii sub
fereastra pe care ea scutură firimituri din
trupul meu închipuit de hoinar între lumi
***

O întreb dacă mă iubește. Ea tace.

Are ochi grei. De piatră peste care n-a 
curs, încă, nici o apă. Abia acum înțeleg
că moartea mi-a fost hărăzită cu mult înainte 
de a mă naște. Așa, ca nunțile la țigani.
Că toată viața voi fi aruncat de la unul
la altul, precum un ou prea fierbinte
să poată fi ținut în palmă. 
Ce să facă sufletul meu, un biet 
sinucigaș amator, sătul de atîtea eșecuri?
Nimic. Doar să aștepte. Poate s-o aprinde,
într-un tîrziu, o lumină și în casa melcului.
O intreb dacă mă iubește. Ea ezită.
Ridică-te, ia-ți tăcerea și umblă!
Un măslin e gata să se întristeze.
***

Voiam să intru înapoi în cîrciumă și să beau pînă

cînd soarele ar fi avut iar cap de animal preistoric.
Atunci te-am văzut. Așa, sfioasă, în rochia-ți albă,
sub care sînii erau două veverițe pregătite să intre
în iarnă, strîngînd la piept, fiecare, cîte un sfîrc de alună.
O, Sfîntă Paraschevă, protectoare a bețivilor, am urlat,
fă-mă un vas plin cu struguri culeși toamna tîrziu, pe brumă,
să mă zdrobească cu picioarele fete în rochii suflecate
pînă deasupra genunchilor! Am vrut să intru
înapoi în cîrciumă, dar nu mai aveam inimă bună.
Am plecat pe urmele tale, voiam să-ți adulmec aroma
de viță de vie ce n-a cunoscut încă gustul pelinului.
O, cîtă deșertăciune! Pe drum,
l-ai întîlnit pe Dyonisos, te-ai agățat de gîtul lui,
l-ai sărutat pe gură și ați început să dansați împreună.
***

Moartea
e fata urîtă
pe care n-o invită
nimeni la dans
în seara balului.

Ea așteaptă o vreme,
apoi, îndreptîndu-se
către ieșire,
își scapă,
ca din întîmplare,
mănușa.

O ridic și,
să o necăjesc,
o ascund,
repede,
în buzunarul meu

Cînd i-o voi înapoia,

știe doar Dumnezeu!
***

Vine Moartea cu recuzita ei și o împrăștie

peste tot. Nu ai cum să scapi, îmi spune.
Privește: aici e plasa pe care ai căzut atunci
cînd, tînăr fiind, credeai că poți zbura.
Vezi ochiurile acestea deșirate? Acolo
mi-am așezat eu palma, să te oprești în ea
ca într-un leagăn și să nu te strivești de pămînt.
Recunoști bonsaiul din dreapta? În el își avea
cuib pasărea uriașă a speranței, cu rîndurile ei
neștiute de pui, doborîți de tine cu praștia,
prinși în capcane de clei, împușcați; dar care
se întorceau întotdeauna după ce te părăsea
cîte o femeie și voiai să te arunci pe fereastră.
Eu l-am sădit, l-am udat, i-am tuns coroana.
De ce înghiți în sec? Uită-te în stînga.
Acolo e oaia rătăcită pe care o căuta bietul
păstor și a dat peste manuscrisele sfinte.
De teama cui crezi că le-a găsit, dacă nu a morții?
Și multe, multe altele! Stau și mă întreb:
Ce a făcut pentru tine Viața? De ce te-a amăgit
umplîndu-ți cu nisip ambele cupe ale clepsidrei?
***

Fără singurătate, sînt aidoma unui orb căruia, zilnic,

Dumnezeu îi aranjează altcumva mobila din casă.
Bîjbîi, mă lovesc de colţuri, urlu. Sparg fereastra
și din ea începe să curgă o apă murdară. Ce mai
vreţi de la mine? Nu am împărţit cu voi, egal,
pîinea și vinul? Nu mi-am abandonat femeia în
braţele fratelui meu? Ajunge. Am devenit nefolositor
ca un pod între două lumi dispărute.
Ca o taină uitată de toţi.
***

O lunetistă alăptează
copilul inamicei pe care tocmai
a împușcat-o. Știe că la rîndul său va fi
victima altei lunetiste. Și tot așa.
Ai crede că aceste femei
sînt surori de lapte! O, Doamne!
Degeaba ne prefacem că ne iubim.
E ca și cum am unge cu miere
vîrful glonțului.
Să fie omul silaba pierdută
din cuvîntul de la început?
***

Te întrebi din ce în ce mai des de ce atunci cînd ierţi,

înlăuntrul tău stă Celălalt, pregătit să arunce
cu piatra. E ca și cum ai vindeca rănile prizonierilor,
pentru a avea apoi pe cine pune în lanţuri.
Cine ești tu cel adevărat? Nu știi. E seară.
Sclavul îţi gustă băutura și cade mort.
Dobîndește libertatea pe care i-ai promis-o mereu.
***

Sînt o muscă
într-un pahar cu vin.
Dumnezeu, cu lingurița
lui de argint, mă scoate de acolo,
îmi zvîntă aripile și mă așază,
înapoi, pe tavan. Eu mă
prefac adormită, îl pîndesc și,
cînd mi se pare că nu e atent,
mă arunc iarăși în pahar.
Ca de fiecare dată,
el mă salvează
Și o tot ținem așa de o viață.
Cît mă mai rabzi, Doamne?
Cînd vei întoarce paharul
cu gura în jos?
***

să te ferească dumnezeu de farmecul femeii

urîte mi-ai spus și ai plecat am rămas singur
caraghios - un pitic de grădină în mijlocul
patului nupțial - am ridicat mîinile către cer
subsuorile mele urlau guri flămînde exotice
păsări îmi săreau din creștet daruri de nuntă
date înapoi semne ale unei morți prea timpurii
nimeni nu ți-a cerut să rămîi o ghitară două ghitări
veștede frunze la care cîntă vîntul în seri
de nesomn să te ferească dumnezeu de
frumusețea cea de pe urmă mi-ai spus
dar eu eram atît de departe încît
nu mai știam nici de frumos nici de urît
***

Îmi spui că nu mă iubești. E ca și

cum Dumnezeu ar despărți, pentru
totdeauna, apa de pești. Nu lași loc
de tocmeală. Încerc să îți scriu,
mă înțep în deget, dar nu curge
nici un strop de cerneală. Sînt trist și
aș vrea să mor. Cînd mor, tu acoperi
gura peșterii cu o oglindă întoarsă cu fața
înspre interior. În ea îmi revăd viața,
imagine după imagine, ca într-un
carusel. Oglinzile, ah, oglinzile!
Aziluri pentru ochii în care
nu mai privește nimeni, defel!
***

Sufletul meu nu a murit odată cu mine.

Uite-l, iese în stradă, ajută sacagiul să care
apă morților, hrănește cîinii hipnotici ai orbilor,
adună păsări la ora de ceai,
dă foc pianului de gheață al indiferenței,
conduce o procesiune cu cruci din hîrtie
pe care numele meu abia se mai deslușește.
Chiar dacă, uneori, în urma lui rămîn
găuri în pereți, nu îl judecați.
Sufletul meu nu e hoț de ferestre.
El doar le ia și le duce în cer, să fie
curățate și trimise înapoi pe pămînt.
Știe că dacă taină nu e, nimic nu e!
Spre seară, se retrage într-un colț
și începe să descojească un măr.
Cu atîta răbdare că șarpele
renunță să o mai ispitească pe Eva.
***

Eu port ceasul, tu cheița.

Dar noi nu ne mai întîlnim de mult.
Am rămas paznicul unui
muzeu de ceasuri ce s-au oprit
la aceeași oră, în vieți diferite.
Zadarnic le duc la ureche:
nici un ticăit nu le dă de gol
că au fost odinioară vii.
De atîta muțenie, ceasurilor
le-au crescut
gîturi de lebădă!
***

Cînd dai săracului, pui în palma

lui Dumnezeu, îmi spunea mama.
Am dat, am tot dat,
pînă mi-a venit rîndul
să fiu sărac.
Acum, cerșesc la capătul podului.
Adun mărunțișul
primit de la voi.
Cerșetorii sînt buzunare
în care îți păstrezi banii
pentru Viața de Apoi.
***

Abia cînd se îndoiește de sine însuși,

omul devine întreg. Pînă atunci,
umblă prin lume, năuc, întrebîndu-se
de ce Dumnezeu pune felinare
în mîinile orbilor și, în același timp, se face
că nu vede cînd clovnul picură un
strop de otravă în cupa cu vin a regelui?
Ciudată, viața!
Ieri, am întîlnit un clovn alungat de la Curte.
Mi-a vorbit despre tristețe.
Am băut din același pahar.
***

În copilărie aveam un prieten imaginar.

Îl țineam ascuns în pivniță. Îi duceam,
pe furiș, mere, nuci…Într-o zi, coborînd
după o cană cu vin, tata m-a surprins acolo.
Ce faci? m-a întrebat. Vorbesc cu
prietenul meu imaginar, i-am răspuns.
A doua zi, m-a dus la doctor.
Nu e nimic anormal, i-a spus acesta,
cînd eram de vîrsta lui, și eu aveam
un astfel de prieten. Hai, că e nebun!
a hotărît contrariat tata. În drum spre casă,
ne-am oprit într-o librărie și mi-a cumpărat
o carte cu povești. Ai aici cîți prieteni
imaginari vrei tu, m-a asigurat el.
Eu l-am crezut. Au urmat alte și alte cărți.
A trecut timpul. Azi, stau și privesc,
zîmbind, cum fiul meu se miră că,
în fiecare carte pe care o deschide,
găsește coji de mere, resturi de nuci.
***

Sînt aidoma
echilibristului ce își pierde credința
chiar înainte de a păși pe sîrma
care îl leagă de propriu-i buric.
Nu, nu e frica de moarte! Aceea are
gust și miros și, uneori, se întrupează.
E doar neliniștea de a mă reîntoarce
la mine însumi, așa cum pasărea
stă într-un picior,
pe propriu-i ou,
și cîntă.
***

Sînt păpușa – nerecunoscătoare?-

ce își taie sforile și se avîntă singură pe scenă
spre disperarea mînuitorului ei.
Spectacolul se joacă cu casa închisă.
Am un succes u-lu-i-tor!
Doar păpușarul meu stă, nedumerit, în culise.
Nu-mi înțelege revolta: nu mai departe de ieri
mi-a cumpărat sfori noi, de mătase.
Dezlegaţi sforile voi, păpuşari,
să se poată mișca păpușile singure !
Faceţi-vă că uitaţi deschise
cutiile în care le aranjaţi după spectacol
- morminte de jucărie.
Păpuşile or să se strecoare afară şi, însufleţite,
vor juca, singure, spectacolul propriei lor libertăți.
Libertate după care voi tînjiţi de atîta vreme!
 ***

Ce tînăr frumos visător eram odinioară

acum mă sprijin în acest stilou gol
cu penița înfiptă în pămînt
sub privirea de englezoaică frigidă,
din epoca victoriană, a lunii
şi tot mai des mi se pare că a muri e
ca şi cum m-ar cuceri o armată străină
silindu-mă să îmi potrivesc ceasul
după ora din ţara ei. Uneori
mi-e teamă că nu sînt decît un far
care atrage corăbiile să se spargă de stînci
mi-e lehamite, doar nerăbdarea de a nu fi
mă ţine în viaţă, trăiesc pe faţa nescrisă
- cu degetul Tău - a nisipului. Străinii
mă iau și mă duc departe, legat la ochi,
să nu mă mai pot întoarce. Nu văd că eu
m-am înțepat în deget și am lăsat să-mi picure,
pe furiș, ici-colo, cîte o picătură de sînge,
să pot găsi drumul înapoi.
***

Tu ce ai face
dacă ai fi în pielea
singurătăţii tale?

Nu ai creşte, ai tot creşte

ca inima unui copil
în magazinul cu jucării?
***

Trăiesc în mine însumi cu teamă,

ca într-un oraș interzis. Mă ascund în locuri unde
nici mie nu mi-ar trece prin gînd să mă caut.
Chiar de m-aș găsi, nu aș îndrăzni să mă privesc
în ochi. Sînt timpul oprit al propriei mele așteptări.
Un vînător de inimi nesupuse greșelii. Fără noroc,
asemenea unei broaște speriate de uliu, ce se aruncă,
vai, într-un lac înghețat. Tu m-ai părăsit. Mă gîndesc
acum că infidelitatea femeii stă tocmai în piatra
prețioasă a inelului transmis de la una la alta,
în ziua nunții, de generații întregi de mame și fiice.
Aș vrea să mor. Moartea are privire blîndă.
De cal ce te imploră să il împuști după ce și-a rupt
piciorul, salvîndu-te de cei care te alergau
să îți fure sufletul.
E întuneric. Ora, incertă. S-a oprit ceasul gării.
***

Îi spun că o iubesc. Ea își aprinde țigara

cu indiferența cu care ar da foc Romei.
Am început să semăn cu un mormînt jefuit.
E liniște, un clopoțel de argint se rătăcește
în beznă. Un greier frînge inima furnicii.
Știu, undeva, departe, o altă femeie
își leapădă de pe ea toate oglinzile.
Asta e dragostea, o gîză iarna!
Sufli să o dezgheți. Ea se dezmorțește
și, încetul cu încetul, începe să te înghită.
***

Eram singur pe pămînt.

Deodată, mi-am dat seama
că nu pot ajunge la Dumnezeu,
decît aruncînd înspre El
cu pietre din zidul
pe care îl ridicam,
zi de zi, între noi.
***

o întîmplare mi te-a scos din suflet ca

pe un lemn încins pe care îl apuci cu mîna
și îl arunci cît mai departe ciozvîrtă
cîinilor flămînzi ai indiferenței să se sfîșie
între ei pentru întîietatea de a-l înșfăca
era noapte ca osul unui sfînt strălucea luna
un mort întors de la groapă sufletul meu
auzeam vîntul copil ce plîngea în somn
visîndu-se părăsit ei da din pustiul
propriei palme nu s-a întors nimeni
de ce îmi dai Doamne
acest cocoș care cîntă doar a treia oară?
***

un șarpe transparent
ne pîndește de sub
talpa casei
încerc să îl scot de acolo
să îl calc pe cap
îl momesc
cu abur de lapte dulce
cu fum de ierburi vrăjite
îi promit herghelii fecioare
ospețe regești
totul e zadarnic
nu îți fie teamă
femeie
vom aștepta
să își lepede pielea
o voi îmbrăca
mă voi lupta cu el
îl voi învinge
și îi voi lua locul
***

Eu și Celălalt.
Doi berbeci
care își dispută,
pînă la moarte,
nimicul
dintre coarne.
***

Îngenunchezi și te rogi. Credința ta

schimbă cursul rîului. Dimineața,
pescarii umblă nedumeriți. Devin,
la rîndul lor, momeli pentru Marele Pescar.
Tu taci. Știi că vine o vreme
cînd omul își sapă, în el însuși, o groapă
care va rămîne mereu goală.
***

Am aruncat cu piatra
în tine
și te-ai fărămițat
în o mie de cioburi
de oglindă.
Femeie, iată fiicele tale!
***

Să simți în tine, palpabilă, ființa golului.

O mînă de alge vîscoase, o rămășiță stranie
a resemnării de a fi, fără împotrivire, tu însuți,
pînă la dezgolirea de sine. Să îți spui: cîndva,
am fost un lac peste care ploua cu stropi
aspri ca mîngîierile unei femei bătrîne.
Să fie viață, să fie moarte? Sau amîndouă
deodată, împreunate asemenea numerelor în zar
înainte de a-și opri rostogolirea? Nu știi.
Fluieri ușor. Doar gîndurile - cîini flămînzi
și statornici – se trezesc și încep să amușine locul.
* * *

După ce mi-ai spus că nu mă iubești,

l-am înjurat pe Dumnezeu ca pe ultimul argat,
am spart ferestrele, am jupuit pereții pînă la sînge,
am dăruit vaza de cristal cerșetorului din fața porții,
am plîns, ți-am dat foc în fotografii, am alungat
cîinele cu lanț cu tot, am golit fîntîna, am tăiat pomul
din mijlocul grădinii, am călcat pe cap șarpele casei,
am eliberat licuricii din cutia poștală, mi-am
anulat tentativele de sinucidere, mi-am iscălit
testamentul în alb, am încropit-în grabă- acest poem,
și, liniștit, am coborît în pivniță, să beau pînă mor.
Dar vinul se făcuse apă.
***

Întîi am citit în cărțile vechi. Apoi m-am apropiat

de casa ta. Era albă, construită din oasele
celor care eșuaseră înaintea mea. Am bătut la ușă, nu
mi-a deschis nimeni. Trebuie să aștepți clipa potrivită,
scrie în cărțile vechi. M-am așezat pe prag. Sufletul
lui a oftat. Un greier a venit lîngă mine, era obosit.
Trăim într-o țară în care nu se mai fură miresele,
mi s-a plîns el. Liniște fără contur. Deasupra noastră,
palmele grele, de maseur orb, ale cerului erau pregătite
să ne ia la frămîntat. Timpul trecea, tu nicăieri.
Cărțile vechi amuțiseră. Cădeau stele. Prea multe
pentru singura mea dorință. Să fie
semn rău? Nu știam. Auzisem doar că,
în anul acela se născuse un copil cu bot de lup,
n-a supt nici un strop de lapte, îi auzeau glasul,
noaptea, în pădure. Asta povestește lumea, nu e scris
în cărțile vechi. Nu se știe dacă e adevărat sau nu!
Deodată, s-a auzit un clinchet de brățări de iarbă.
Tu ai descălecat, eu am închis ochii. Te-ai apropiat,
mi-ai strecurat în palmă, ca milostenie, o monedă
scoasă din sîn și ai intrat în casă cu o indiferență regală.
Atunci, am simțit că morții mele i s-a rupt apa.
Blestemate fie cărțile vechi!
Acolo scria că o să mă săruți.
***

Ca vîntul hoinar care e prins și aruncat,

pentru tot restul vieții lui, în temniță,
după ce a spart, în joacă, o fereastră,
așa mi-ai rămas în suflet. Aș vrea să te uit
cum nu te-a uitat nimeni, niciodată. Voluptuos.
Sferic. Pînă la mușcătură și înapoi. Să-și amintească
orbii văzul, surzii auzul, schilozii tumbele,
femeile sterpe alăptatul, leproșii mîngîierile de
catifea ale dimineții! Eu, cu pofta unui armăsar
aflat la prima lui împerechere, vreau să te uit.
***

Ascunde-mă în gîndul tău.

Ca pe o carte pregătită
anume pentru a trișa.
O să stau cuminte acolo.
Nu o să foșnesc,
nu o să te dau de gol.
Pînă la urmă,
poate vei uita chiar tu de mine,
dacă jocul o să meargă
așa cum îți dorești.
***

Mi-e teamă de clipa cînd nu te voi mai iubi,

cum hoțului de cai îi este frică să nu le crească aripi
înainte de răsărit. Pentru tine, dragostea
poate părea puțină. Cît sarea luată pe vîrful cuțitului.
Eu simt altcumva. Am fost ocnașul ce a scos-o din pămînt,
cu prețul uitării de sine. Uneori și de Dumnezeu.
Te implor, nu o risipi!
Mi-e teamă de clipa cînd nu te voi mai iubi,
precum norului de forma-i mereu schimbătoare.
Pentru tine, dragostea poate părea de neînțeles.
Ca o scriere într-un alfabet pe care încă
nu ți-l amintești. Eu simt altcumva. Sînt sclavul
scos din lanțuri tocmai fiindcă l-a descifrat.
În lipsa ta, libertatea e o și mai grea povară.
***

Ce sunt eu, Doamne,

cînd iubesc,
dacă nu un hoț de biciclete
fără roți,
care ar putea să cîștige,
oricînd,
turul Pămîntului?
***

Te iubeam pe nerăsuflate. Legam păsări

la ochi și le trimiteam, cu scrisori, să te caute.
Se întorceau întotdeauna fără nici un răspuns.
Era atîta liniște între noi, că se înspăimîntau
pînă și surzii. Dacă ai fi vorbit,
cuvintele tale nu ar fi fost decît piese
ale unui puzzle lichid, imposibil de reîntregit.
Te iubeam pe nerăsuflate, îți amintești?
Aruncam grăunțe în colivia goală a inimii tale.
Apoi, s-a făcut dimineață într-un ceas șters.
Pomul de la fereastră a înflorit ca în
fiecare an, nepăsător la durerea mea.
Uneori, dragostea nu schimbă nimic.
 COSTEL STANCU

Născut la 02.05.1970, Vînju-Mare, judeţul Mehedinţi.

Locuieşte în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin.
Membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa.
Membru al Cenaclului Literar Nichita Stănescu al Centrului Cultural al Ministerului
Afacerilor Interne.
Membru Direcția 9.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara.

A publicat volumele de poezie:

- Terapia căderii în gol, Editura Hestia, Timişoara, 1995.

- Dominic sau despre imitaţia umbrei, Editura Hestia, Timişoara, 1995.
- Măştile solitudinii, Editura Marineasa, Timişoara, 1997.
- Golurile din pîine, Editura Marineasa, Timişoara, 1998.
- Fluturele cu o singură aripă, Editura Timpul, Reşiţa, 2000.
- Arta imaginaţiei, antologie, Editura Vinea, Bucureşti, 2001.
- Cîntarul de apă, Editura Marineasa, Timişoara, 2002.
- Vînătoarea promisă, Editura Marineasa, Timişoara, 2003.
- Ieşirea din peşteră, Editura Marineasa, Timişoara, 2005.
- Înghiţitorul de creioane, Editura Tim, Reşiţa, 2009.
- Evoluţi@ umană, epigrame, Editura Tim, Reşiţa, 2009.
- Risipitorul de hîrtie, Editura Tim, Reşiţa, 2015.
- Ochiul din palmă, antologie, Editura Mirador, Arad, 2017.