EUROPENISM ȘI ETNOCENTRISM

Lector univ. dr. Gina PUICĂ

Seminarul I (marți, 19 oct. 2021)
2 fragmente de text propuse spre analiză
1) MARINO, Adrian, (2005), Pentru Europa, Integrarea României. Aspecte ideologice şi
culturale, Iași, Ed. Polirom
„Preocuparea de bază este afirmararea, definirea, apărarea și `popularizarea` în cercuri intelectuale largi
a `ideii europene`. Până la studii politologice și istoriografice ample și riguroase, `ideea europeană` are
nevoie, în primul rând, la noi, în această fază, de afirmare și difuzare, de clarificare și consolidare, de
solidarizare și aprofundare în cât mai multe conștiințe românești receptive. Această etapă pregătitoare,
introductivă, este strict indispensabilă. Se impune deocamdată eliminarea, măcar în parte, a unui gol
evident în publicistica noastră: discutarea metodică a `ideii europene` în tripla sa dimensiune: cultural-
literară, ideologică și politică, așa cum se reflectă ea în cultura și realitățile actuale.
Patru obiective mi se par prioritare: 1. O afirmare energică a `Europei` și a adeziunii la acest ideal dintr-
o perspectivă românească, printr-o asumare implicit personală; 2. Un punct de vedere `european`
corespunzător momentului istoric pe care-l parcurgem; 3. O atitudine și un stil militant pentru
propagarea de idei active și, uneori, polemice, exprimate în mod civilizat și urban, polemică exclusiv
de `idei` și nu de `persoane`; 4. A `aduce` în sfârșit – figurat vorbind - `Europa acasă`, prin cât mai
multe idei, valori și atitudini tot mai asimilabile conștiințelor noastre. A fi în același timp `român` și
`european`, în toate domeniile de activitate și cu toată convingerea și energia, constituie programul de
bază.
(…)
Reduse la ultima expresie, aceste idei sunt extrem de simple, dar esențiale, pentru viitoarea orientare a
culturii și politicii noastre: 1. Ieșirea definitivă din izolare, pe toate planurile, a României; 2. Orientarea
decisă spre Vest și spre toate structurile euro-atlantice; 3. Integrarea europeană progresivă și ieșire bine
calculate din sfera de influență rusă, profund negativă; 4. Formarea unei pături mijlocii urbane și rurale.
Ea singură poate avea aspirații și convingeri efectiv europene. Acest punct este capital. Este absurd să
predici `ideea europeană` unei comunități rurale, închise, etniciste și latent xenofobe. Deocamdată,
ideea europeană este asimilată din plin doar de o pătură intelectuală citadină destul de subțire. Această
audiență trebuie însă extinsă și îmbrățișată și de formațiuni de diferite tipuri, care să-și facă din idealul
european un punct important al programului lor politic. Unele dintre acestea revendică, într-adevăr, pe
față, de pe acum, un astfel de model `european`.
Această orientare nu poate fi, bineînțeles, nici `neutră`, nici `apolitică`, nici `dezideologizată`.
Dimpotrivă: `Europa` reprezintă prin excelență o ideologie și o idee politică activă, afirmată în mod
deschis și fără inhibiții. Ea se exprimă cu putere alături de altele, în cadrul dezbaterilor libere de idei
diferite, chiar contradictorii. Sunt pentru pluralism în toate sensurile. În ce mă privește, cred că modelul
european nu poate fi realizat decât într-un stat de drept, unde funcționează o reală separare a puterilor,
un stat deschis, democratic, pluralist – în care libertatea trece înaintea egalității populiste -, al drepturilor
omului, cu o economie reală de piață și în care proprietatea particulară să fie efectiv `garantată`, nu doar
`ocrotită`. Un stat și un tip de societate în care structurile de tip comunist-colectivist să fie desființate
sau cât mai reduse posibil, prin descentralizare, capitalizare și privatizare reală.” (din „Prefață”, pp. 5-
7)
 2) Virgil Tănase (în dialog cu Simona Modreanu), (2019), Așa a fost să fie…, Iași,
Junimea.

„S(imona) M(odreanu): Credeți că mai putem spera într-o traducere bună a lui Eminescu în
franceză?
V(irgil) T(ănase): De fapt, aceasta este marea noastră dramă. Cui ne-ntreabă, răspundem ritos
că marii noștri scriitori sunt Eminescu, Sadoveanu, Argezi, Creangă, Bacovia, Caragiale.
Cărțile acestora au fost traduse dar, după ce le citesc, interlocutorii noștri vorbitori de alte limbi,
se uită la noi cu uimire și încep să se îndoiască de geniul poporului român care admiră autori a
căror operă devine, în altă limbă, cel mai adesea, mediocră. Asta dintr-un motiv foarte simplu,
deja evocat: cinstiți și modești, traducătorii traduc textul nu limba; onești, cred ei, cu autorul și
lipsiți, poate cu dreptate, de încredere în propria înzestrare, aceștia traduc anecdota nu limba –
care, de fapt, nici nu știu dacă se poate traduce. În ce mă privește, am avut mai demult curajul
să traduc un text de Sadoveanu. Era prin anii 90 și versiunea mea a murit odată cu calculatorul
pe care-l aveam pe atunci și care a dat ortul popii pe neașteptate. Aș vrea să pot judeca azi
încercarea mea de pe atunci, când eram un foarte tânăr scriitor în franceză: nu scriam în această
limbă decât de vreo zece ani.
În ceea ce privește prezența cărții românești în străinătate – veche obsesie a multora dintre
scriitorii noștri care mai cred că a fi publicat în străinătate poate fi o probă de calitate, idee
absolut falsă! – trebuie să spun că, după părerea mea, o carte se scrie pentru o colectivitate (un
popor, o națiune, nu știu cum să spun…, pentru cei strânși laolaltă printr-o aceeași limbă) și că
rostul ei e să funcționeze înlăuntrul acestei colectivități. A pătrude în `literature universală` e
cu totul altceva și depinde de factori cu mult mai complecși, care țin în același timp de vocația
unui popor, de istoria acestuia, de geniul unei personalități originale, de conjuncturile
continentale, de întâlnirea fericită cu un traductăror, de zelul unui editor, pe scurt de o mie de
elemente pe care nu le putem stăpâni și la care e iluzoriu să te gândești când scrii. Îndatorirea
noastră e să ne scriem cinstit cărțile și eventuala lor pătrundere în patrimoniul culturii
universale trebuie lăsată în seama sorții – norocul avându-și și el partea lui de contribuție.
Prezența literaturii române în străinătate își are, cred, un alt rost, anume acela de a legitima
existența noastră națională care, spre deosebire de cea a marilor popoare, e neîncetat amenințată
– acum mai mult decât oricând: nici otomanii, nici rușii, doar poate maghiarii în Transilvania,
n-au avut vreodată o asemenea înverșunare de a ne face să dispărem ca popor decât frumoasa
noastră Europă unită și americanizată, supusă tehnocraților, închinată banului care, după cum
bine se știe, n-are miros, care e o fiară fără identitate, un balaur căruia, ca să se impună, îi e
îndeajunsă forța brută și n-are nevoie nici de limbă (alta decât cele șapte, despicate, care-i ies
din fălci), nici de gândire, nici de duh. Din acest punct de vedere, da, avem nevoie de o politică
culturală în străinătate – din păcate dusă adesea de câte un țafandache (precum cel a cărui
notorietate se întemeiază pe disprețul pentru poporul roman și limba acestuia, ceea ce l-a adus
în fruntea ICR-ului care-și dovedea astfel vocația de a pasteuriza civilizația română pentru a o
face vandabilă din Buzău la Honolulu)…, de câte un (sau o) țafandache care nici nu știe nici
nu pricepe cu ce se mănâncă asta, cultura, și care, pe deasupra, habar n-are nici măcar de ce se
întâmplă dincolo de băierile biroului său de politruc liberal, vezi Doamne! Ajunge să spun că
o opera importantă și necesară într-o cultură, unde-și are locul și rostul ei anume, poate fi cu
totul invizibilă și ineficace într-altă cultură, acolo unde scriitori mai puțin cotați înlăuntrul
hotarelor noastre pot fi apreciați, sau cel puțin luați în considerație, dacă aduc în spațiul strain
ceva inedit acolo.
Pe scurt, literatura română se face în România pentru români și publicarea cărților noastre în
Franța, în Germania, America sau oriunde în lume este în primul rând un gest politic și nu
artistic – sau, dacă preferați, gestul politic este tertipul prin care se cuvine să impunem, într-un
alt spațiu cultural, valorile civilizației noastre, asta ca să avem dreptul de a avea o țară (dacă o
mai avem) și o limbă. Pe deasupra, această politică trebuie să fie stăruitoare: când am reușit să
impugn o carte a Gabrielei Adameșteanu pe ultima listă, de cinci cărți, a premiului de literatură
europeană din al cărui juriu fac parte, la discuția finală mi-am dat seama că autoarea nu are
nicio șansă pentru că, în acel an, fiecare din ceilalți concurenți (Per Olov Enquist, Hans Magnus
Enzensberger, Column McCann, Martin Amis), și ei scriitori importanți în țările lor,
publicaseră deja în Franța între cinci și zece volume. Gabriela Adameșteanu era la al doilea și
de-atunci nu știu dacă i-a mai apărut vreunul.
Așadar prezența noastră cărturărească în străinătate este o problemă de supraviețuire a
poporului și civilizației noastre într-un moment în care, sunt convins, agresiunea este mult mai
periculoasă și mai rea decât cea pe care a înfruntat-o, de bine de rău, generația mea, când
România trebuia să devină o republică sovietică. Noi am păstrat literatura și limba cu sacrificii,
cu compromisuri, cum ne-am priceput, cum am putut, cât ne-au ținut târsânele. Dar am făcut-
o. Și sunt scandalizat de atitudinea unora dintre intelectualii români care-și desfac brăcinarul
în fața anglicismelor cu senzația că asta-i face mai `moderni` - am fost la Teatrul Național din
Iași, un Teatru Național !!! unde am văzut o piesă a lui Ibsen, nu a vreunui Stan Păpușă. Nu am
considerat util să rețin numele traducătorului, fără doar și poate un ageamiu. La un moment
dat, cineva candidează la un post la primărie și pe scenă se spune: `Domnul cutare a aplicat
pentru un post la primărie.` Catindatul lui Caragiale ar trebui să-și spună cum ?! `A candida` -
cuvântul există în limba română și are în spate o istorie ilustră pe care traducătorul cu pricina
se pare că nu o cunoaște. Și `a aplica` există în limba română, dar cu alt sens. Autorii unor
asemenea agresiuni, a unor asemenea mitocănii lingvistice și culturale, ar trebui judecați pentru
trădare și puși să copieze de câte o sută de ori Nicoară Potcoavă și tot de o sută de ori o sută
de versuri din Arghezi care să-i lăiască de mâzga unei vorbiri croite din noroi atlantic amestecat
cu balegă de filfizon.” (pp. 66-69)