Mircea Martin

şi „complexele“
literaturii
române
UN ARTICOL DE ALEX GOLDIŞ
Cultura literară | | NR. 493 din 13-
noiembrie-2014

Încercam să fac, în urmă cu ceva

vreme, o schiţă de portret lui Mircea
Martin şi porneam de la constatarea
că, deşi împărtăşeşte cu colegii de
generaţie o serie de credinţe şi de
valori comune, Mircea Martin nu s-a
simţit niciodată pe deplin confortabil
în portretul de grup al criticii
şaizeciste. Autoritatea lui s-a
consolidat în răspăr cu a celor mai
importante nume ale congenerilor. În
mod paradoxal, absenţa tuturor
calităţilor care au asigurat succesul
unei generaţii constituie, fără vreun
program ostentativ al criticului,
garanţia autorităţii lui Mircea Martin.
Omniprezenţa, atât pe terenul istoriei
literare, cât şi al foiletonisticii, a celor
mai mulţi dintre criticii şaizecişti, e
înlocuită, în cazul său, de o recluziune
aristocratică în obsesii şi teme
personale. Infidelitatatea faţă de
actualitate e mereu devansată de
fidelitatea faţă de propria agendă
critică. Ceea ce n-a dus la slăbirea
credibilităţii lui Mircea Martin cu
privire la temele actualităţii, ci, în mod
paradoxal, tocmai la creşterea ei. Căci,
prin greutatea cu care criticul îşi
părăseşte laboratorul personal, el a
devenit un barometru al importanţei
unei dezbateri în spaţiul criticii
româneşti.
Pe de altă parte – şi aici voiam să
ajung, de fapt –, puţinul rodaj în
actualitate i-a asigurat şi cea mai
rapidă adaptare la modificările de
context. Deşi nu şi-a schimbat scrisul
de la Generaţie şi creaţie (1969) până
azi, criticul şi-a revizuit tacit ideologia
din relieful lui. Atât de clamata
autonomie a esteticului, singura
ideologie posibilă în timpul
comunismului, n-a devenit un blocaj
de receptare critică, aşa cum s-a
întâmplat în cazul altor nume din
generaţia sa, ci platforma pe care au
fost acceptate o serie de valori cultural-
ideologice mai vaste. Analizele de după
‘90, nesistematizate încă în volum, dar
şi numerele tematice din Cuvântul,
reprezintă o pledoarie pentru
reconcilierea esteticului cu
compartimente intelectuale refulate
timp de mai multe decenii. Ca
mentalitate, Mircea Martin e, fără
îndoială, cel mai tânăr dintre şaizecişti,
tocmai pentru că a tras toate
consecinţele intelectuale ale
modificării de paradigmă culturală
după 1990. În loc să se lamenteze cu
privire la pierderea statutului central al
literaturii, el a preferat să se angajeze,
ba chiar să iniţieze câteva dintre cele
mai interesante dezbateri cu privire la
reconstrucţia câmpului cultural
postrevoluţionar.
Tema predilectă a lui Mircea Martin –
poate unica lui temă din ultimele
decenii – e aceea a identităţii culturii
române. E interesant faptul că după
1990 criticul renunţă aproape total la
comentariul literar în favoarea celui
ideologic şi – mai mult, aş zice –
renunţă la aşa-zisul close reading în
favoarea unui distant reading, cum ar
zice Franco Moretti azi: devine, adică,
din critic literar sau din hermeneut
(educat în rafinament nu oriunde, ci la
Şcoala de la Geneva) un diagnostician
al culturii române în întregul ei.
De ce se întâmplă acest fapt? În primul
rând, pentru că această critică de la
distanţă, panoramică, gata să angajeze
probleme culturale de amploare, a
reprezentat un tabu pentru cultura
română sub comunism. Ar merita un
studiu aparte care să demonstreze că la
noi close reading-ul a fost adoptat,
după anii ’60, nu doar din scrupul
metodologic, ci şi din cauza
imposibilităţii de facto a unei critici
culturale care să antreneze probleme
de ideologie, mentalitate, istoria
ideilor, fără a cădea sub incidenţa
cenzurii politice. S-a putut vorbi
deschis, chiar în intervalele cele mai
liberalizatoare, despre opţiunile
ideologice ale scriitorilor, despre
raportul dintre politică şi literatură
(altfel decât în clişeele statului
socialist) sau despre côté-ul identitar al
literaturii (altfel decât în limbajul
defect al protocroniştior)?
Ei bine, o critică globală, totalizatoare,
gata să reintroducă literatura într-un
discurs cultural din care a fost artificial
izolată timp de mai bine de patru
decenii, se află în atenţia criticului în
ultimii douăzeci de ani. Simptomatice
în acest sens sunt studiile despre
naţionalism şi comunism din revista
22, excelentul articol despre
„estetismul socialist“ din România
literară, dar şi seria de conferinţe
Cuvântul strânse în două volume
colective, intitulate Identitate
românească – identitate europeană
(2008). Mai cu seamă acestea din
urmă vizează procesul de reconstrucţie
identitară a culturii române, aducând
pe tapet probleme stringente precum
raportul dintre naţional şi universal în
epoca globalizării, şansele literaturii
române în context universal,
recuperarea dimensiunii europene
după o lungă perioadă de punere la
index ş.a.m.d.
Remarcabile în aceste analize culturale
sunt, ca în tot ce scrie Mircea Martin,
claritatea ideii, altitudinea tonului şi
echilibrul argumentelor – toate,
denotând o lungă deliberare reflexivă.
În spatele privirilor de sus asupra
culturii postcomuniste se poate ghici
cântărirea nuanţată şi detaliată a
faptelor particulare care au permis
aceste generalizări. Deşi nu e străină
criticii lui Mircea Martin o doză de
utopie specifică intelectualului estic,
impresionează în primul rând
diagnosticele foarte exacte – şi, în
destule cazuri, chiar realiste. Situaţia
post-revoluţionară ridică noi mize ale
dezbaterilor identitare întrucât – lucru
care poate fi rostit acum deschis –
cultura, de nu chiar civilizaţia
românescă în întregul ei suferă de un
decalaj accentuat de cele patru decenii
comuniste – simptom pe care criticul îl
numeşte un „proces grav de alienare“.
Cum putem redeveni europeni, care
sunt strategiile de depăşire a acestui
statut marginal, al culturii române?
pare a fi întrebarea care subîntinde
toate problematizările criticului.
Ceea ce înseamnă că tematizarea
complexelor ei e mai actuală ca
niciodată. Căci, alături de cele ştiute
(complexul începutului perpetuu, al
patriei primejduite, al discontinuităţii
sau al ruralităţii etc.), după 1990 apar o
serie de complexe noi, identificate de
Mircea Martin cu precizie: „refuzul
politicii şi refugiul în cultură“ sau
„îndârjirea cu care lumea literară
opune un anumit concept de cultură
pragmatismului contemporan“. Mai
mult decât diagnosticele contează însă
abordarea extrem de nuanţată, care
poate fi pusă, cred, pe seama unei
înţelegeri personale a conceptului de
„complex cultural“. Din acest punct de
vedere, reflecţiile de după ’90 nu sunt
chiar atât de străine de preocupările
criticului dinainte de Revoluţie. G.
Călinescu şi „complexele“ literaturii
române (1981) e, poate, singura carte
din timpul comunismului care pune în
discuţie lucid şi echidistant problema
identităţii naţionale, chiar şi sub scutul
discuţiei despre Istoria lui Călinescu. A
devenit evident odată cu seria de
articole din revista 22 (deşi autorul n-o
mărturiseşte deschis) că volumul din
1981 reprezenta o încercare de
reacreditare a ideii naţionale într-o
perioadă când aceasta era confiscată
total de naţionalismul protocronist. În
aceste articole Mircea Martin distinge
între cele două faze ale discursului
naţional din timpul comunismului:
într-o primă etapă, după 1965, criteriul
naţional e parte dintr-un discurs
liberalizator, pus în slujba recuperării
tradiţiei autohtone, de nu a celei
universale, precum şi a principiului
estetic. În schimb, naţionalismul
protocronist emergent la finalul
deceniului opt echivalează cu o
perioadă de falsificare culturală şi de
îngustare a orizontului. G. Călinescu şi
„complexele“ literaturii române
reprezintă, aşadar, riposta primului
într-un interval dominat de cel de-al
doilea.
Şi mai importantă e acreditarea unei
metode de analiză centrată asupra
conceptului de complex cultural,
tocmai pentru că după 1990
problematizarea identităţii culturii
române a devenit crucială. Pentru
Mircea Martin nicio istorie literară,
oricât de insistentă asupra autonomiei
esteticului, nu poate face abstracţie de
un atare tip de analiză, întrucât „într-
un fel sau altul, aceste complexe de
inferioritate însoţesc literatura română
ca o umbră şi, prin forţa lucrurilor,
conştiinţa ei modernă de sine e de
neconceput fără asumarea lor“.
Ce sunt, însă, complexele după Mircea
Martin şi cum pot fi ele identificate?
Definiţia din 1981 e destul de
elocventă: „Avem de a face cu un
complex atunci când în cuprinsul sau
în urma judecăţii defavorabile apar
exagerări, respectiv diminuări ale
proporţiilor reale, restricţii ori
generalizări abusive, încercări
compensatoare în alte planuri sau, pur
şi simplu, răsturnarea planurilor ca
atare şi, mai ales, a criteriilor“. Prin
urmare, complexul nu e o realitate în
sine sau o fatalitate supraistorică şi în
prea mică măsură un concept derivat
din psihanaliză (criticul respinge
mecanismul simplist al „întoarcerii
refulatului), ci mai degrabă un
mecanism deductibil dintr-o analiză
imanentă a faptelor culturale. Volumul
din 1981 oferă destule exemple de
astfel de analize: tendinţele anexioniste
ale lui Călinescu – prin care istoricul
anexează literaturii române fenomene
din afara corpusului ei propriu-zis
(extinderea domeniului ei până la
getism sau tracism) sau insistenţa
asupra tradiţiei orale reflectă, în mod
evident, anumite complexe legate de
vechimea şi de nobleţea culturii
române.
Analizele identitare ale lui Mircea
Martin sunt cu atât mai elocvente cu
cât ele pot fi puse în oglindă cu
abordări asemănătoare. În mod vizibil,
cartea lui Eugen Negrici Iluziile
literaturii române (2008) operează cu
un alt concept de complex cultural.
Faptul e evident chiar din asimilarea
acestuia cu noţiunile de „iluzie“ şi de
„mit“, care presupun un discurs mult
mai radical (şi acuzator) asupra
falsificării. Iluziile literaturii române e
un rechizitoriu la adresa culturii
române de la perioada veche până la
postmodernism, în care toţi directorii
de conştiinţă, deopotrivă critici şi
scriitori, par să acţioneze în virtutea
unei deformări intenţionate,
programatice şi conform unui scenariu
fantasmatic prestabilit. În schimb, în
concepţia lui Mircea Martin,
„complexul“ identitar ţine de
mecanismul natural al unei culturi, de
raportul mereu schimbător dintre
identitate şi alteritate, derivat din
plasarea literaturii în context. Tocmai
pentru că aceste „conflicte de imagine“
ţin de normalitatea unei culturi – şi nu
de starea de excepţie, cum consideră
Eugen Negrici –, Martin renunţă la
anatemizarea problemelor identitare şi
le pune în discuţie echidistant. Mă tem
că atitudinea lui Negrici, oricât de
binevenită ca duş rece aplicat culturii
române în contextul prea multor
discursuri encomiastice, închide
dezbaterile din moment ce postulează
o viziune aproape mistică a tarelor
culturale româneşti dintotdeauna.
Diferenţa e aceea dintre o perspectivă
esenţialistă/ apocaliptică, care încă mai
crede în mituri fondatoare – şi una
relativizatoare, ancorată în contextul
istoric, social sau politic. Complexul
reprezintă o problemă de imagologie
absolut naturală pentru evoluţia unei
culturi, pe când iluzia presupune un
diagnostic clar, cel mai adesea negativ.
În Integrarea europeană: între tipizare
şi modalizare, una dintre conferinţele
Cuvântul, Mircea Martin insistă asupra
raportului firesc dintre identitate şi
ceea ce el numeşte mască socială:
„comportamentul social presupune,
într-o măsură mai mare sau mai mică,
arborarea unei măşti, dacă nu cumva a
mai multor măşti (…) Noi putem
deveni în imaginaţie şi prin imaginaţie
un altul, putem deveni «celălalt» (…)
Nu avem, prin urmare, o singură
identitate decât la nivelul instinctului
de conservare“. Ce rezultă de aici? Că
„deformarea identitară“ (miezul
conceptului de complex cultural la
Martin) e inerentă oricărei culturi în
orice etapă a evoluţiei ei şi se află
deasupra maniheismelor
pozitiv/negativ.
De altfel – şi aici într-adevăr teoria lui
Mircea Martin devine incitantă –, cu
cât acea cultură începe să iasă din
stadiile biologice, cu atât complexele ei
identitare se multiplică exponenţial şi
cer, evident, o analiză mai elaborată
din partea criticului ideilor. Faptul e
expus în acelaşi volum din 1981: „acea
conştiinţă a handicapului despre care
am vorbit nu pare să fie – aşa cum ne-
am fi aşteptat – mai acută la autorii de
început, dimpotrivă, am putea spune
că se acutizează pe măsură ce
sincronizarea intră în faze mai
avansate (…) În perioada cu adevărat
modernă a literaturii române, adică în
perioada de maturizare şi stabilizare a
valorilor ce a urmat elanului paşoptist,
aceste complexe se reformulează în
funcţie de alte repere şi exigenţe
interne. Iar metamorfoza lor până în
perioada interbelică a fost una de
continuă rafinare şi sublimare
intelectuală. Mai greu de identificat în
noile ipostaze, ele nu sunt mai puţin
prezente şi eficiente. Construcţii
teoretice cu largi implicaţii sociale şi
politice, dincolo de cele strict literare,
au la origine impulsul fie de a masca
ori respinge asemenea complexe, fie de
a le adânci în vederea unei depăşiri
viitoare. Formele fără fond ale lui
Maiorescu, evoluţionismul organic şi
paseist al lui Iorga, spiritul critic
regionalist al lui Ibrăileanu,
sincronismul lovinescian nu sunt decât
variantele mai reprezentative“.
De remarcat că ideea de complex
cultural ţine, pentru Mircea Martin, de
problematizările legate de „rafinarea şi
sublimarea intelectuală“ a unei culturi,
având un rol crucial în chiar evoluţia
ei. Spre deosebire de sistemul lui
Negrici, pentru care complexul e
indiciu al retardului, cel al lui lui
Mircea Martin admite reconvertirea lui
pozitivă prin descompunerea
minuţioasă a mecanismelor de
imaginar literar, social sau politic.
E vorba, la urma urmei, aici de un
mecanism de analiză nuanţat („pe plan
cultural, problemele sincronizării sunt
mult mai complexe“ scrie undeva M.
Martin), pus în slujba îndepărtării de
acea viziune schematică, ce priveşte
statutul unei culturi periferice doar din
punctul privilegiat al centrului – fapt
ce apropie viziunea teoreticianului
român de proiectele noilor studii
literare ale unui comparatist precum
Dioniz Durisin. Studierea firească şi
echidistantă a acestor complexe
favorizează atenţia asupra
experienţelor culturilor asimilatoare în
virtutea ideii că „măcar acum, la
începutul unui nou mileniu, ar trebui
ca unificarea Europei să se realizeze în
ambele sensuri: dinspre Est spre Vest,
dar şi dinspre Vest spre Est“ şi a
credinţei lui Mircea Martin că există „o
experienţă unică a Estului“ în istoria
recentă