Herta Müller- între generația deportată și generația (auto-)exilată

Herta Müller s-a născut la 17 iulie 1953 la Niţichidorf (Timiş), sat în care, pe atunci,
vorbeau româna doar miliţianul şi doctorul. Tatăl, şvab, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, a luptat pe frontul de vest, în armata Waffen-SS şi a fost luat prizonier de englezi, în
Olanda. Mama, şvabă, la 17 ani a fost deportată de ruşi în URSS, fiind ţinută cinci ani într-un
lagăr de muncă din Ucraina. Studiază (1973 – 1976) limba germană şi literatura română la
Universitatea din Timişoara. A făcut parte din Grupul de Acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat),
grup care proclama libertatea de exprimare, opunându-se comunismului şi din care au mai făcut
parte romancierul Richard Wagner (fostul soţ al Hertei Müller) şi prozatorul şi eseistul William
Totok. La terminarea facultăţii (1976) s-a angajat, ca traducătoare, a predat la o grădiniţă, a
predat lecţii particulare de germană. Securitatea i-a propus să devină colaboratoare, iar pentru că
a refuzat de o manieră categorică, aceasta a început s-o persecute. În 1987 emigrează în
Germania împreună cu soţul său, romancierul Richard Wagner, predaţi contra cost statului vest-
german în urma înţelegerilor pe care le aveau acesta cu Ceauşescu în legătură cu saşii şi şvabii
din România. Pentru Herta Müller s-a plătit un echivalent a 8ooo de euro actuali. Laureata
marelui premiu trăieşte la Berlin, într-un cartier cu „două Nobeluri” de acum, fiindcă aici a locuit
şi Gunter Grass, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1999) şi este membră a Academiei
Germane pentru Limbă şi Poezie din Darmstadt.
Autoarea debutează în 1982 cu volumul Ţinuturi joase (Niederungen), volum tipărit la
Editura Kriterion. Volumul a fost maltratat de cenzura comunistă, pasaje întregi fiind scoase.
Continuă cu Tangoul opresiv (1984) şi Februarie desculţ (1987). După Revoluţie, în România i
se publică alte 5 cărţi (sursa, „Adevărul” din 9 octombrie 2009): Încă de pe atunci vulpea era
vânătorul (roman, Ed. Univers, 1997), Este sau nu este Ion (poeme cu tăieturi din ziare, Ed.
Polirom, 2005 ), Regele se-nchină şi ucide (eseuri, Ed. Polirom, 2005), Animalul inimii (roman,
Ed. Polirom, 2006) şi În coc locuieşte o damă (versuri, Ed. Vinea, 2006). Este laureată a
Premiului internaţional IMPAC Dublin Literary Award (1998), Premiul european Aristeion
(1995), Premiile germane: Ricardo Huch (1987), Kleist (1994), Joseph Breitbach (2003). În
Germania a publicat 16 cărţi.
Pentru militantismul său civic a fost urmărită de autorităţile represive ale statului
comunist român. Faptul acesta a constituit pentru ea o experienţă de viaţă traumatizantă, pe care
a oglindit-o ulterior, într-un demers narativ de excepţie, în cărţile pe care le-a publicat. În anul
2009 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură în urma apariţiei romanului Leagănul
respiraţiei. Referitor la acest eveniment, Mircea Cărtărescu aprecia într-un articol publicat în
cotidianul german Frankfurter Rundschau că înalta distincţie reprezintă „o cinstire” pe care
Herta Müller „o merită în mod absolut”, precum şi „o onoare pentru Germania”. Mircea
Cărtărescu observa totodată că proaspăta laureată a Premiului Nobel „este saturată de limba,
cultura şi literatura română” iar „limbajul ei comun este obsedat de expresii poetice româneşti”.

S-au căutat explicaţii privind acordarea Premiului Nobel pentru Literatură tocmai Hertei
Müller. Ba că „ se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului” (Ion Bogdan Lefter sau
Horia – Roman Patapievici), ba că „ principalul factor ar fi fost Nicolae Ceauşescu care a
obligat-o să părăsească România” (Cristian Tudor Popescu). Alţii, precum Radu Tudor, cred că
„meritul ar fi al Securităţii că a forţat-o să plece din România” sau, precum Mircea Mihăieş, că
„deja plutea în aer ca un român să câştige prestigioasa distincţie”. Sunt voci care spun şi aberaţii

1
mai mari, gen că „ar fi fost la rând o femeie”, dar cel mai bine a nimerit-o Paul Cernat: „Nobelul
a revenit de regulă scriitorilor emancipatori, opozanţi şi transgresivi, cu apartenenţe culturale
multiple” („Adevărul literar şi artistic” din 14 octombrie 2009). Cert este că Herta Müller este al
treilea laureat de origine română al Premiului Nobel după George Emil Palade (1974 – Medicină)
şi Elie Wiesel (1986 – Pace), a douăsprezecea femeie care câştigă un Premiu Nobel, a doua
femeie cu Nobel din Germania şi prima din România. În timp ce noi nu prea îndrăznim să
afirmăm că recentul Nobel ne aparţine şi nouă, germanii sunt mai altruişti şi spun că acest
premiu este al ambelor ţări, şi al Germaniei şi al României. Paul Goma, la rândul lui exilat de
comunism, tranşează: Cum să însemne premiul Hertei Müller ceva pentru România? Ea nu a
spus că este scriitoare română, ci bănăţeană. Mai mult, ea nu a fost în exil, ci în recuperare”
(„Gândul” nr. 1365) în timp ce Andrei Pleşu chiar ne atenţionează: „Să nu ne îmbătăm cu apă
rece. Herta Müller e o scriitoare germană. Ea a câştigat o înaltă distincţie pentru limba în care a
scris”. Mircea Cărtărescu e de altă părere: „Fireşte, opera ei e în germană, dar, ca şi în cazul lui
Panait Istrati de exemplu, subiectele ei sunt româneşti, cadrul e românesc şi chiar mentalitatea
are de multe ori ceva autohton. Nu e nicio îndoială că acest premiu suprem aparţine puţin şi
literaturii române” („Adevărul literar şi artistic” din 14 octombrie 2009). Până la urmă, dacă
acest premiu aparţine şi României, o poate hotărî numai Herta Müller. Cum se ştie faptul că
acum trei sau patru ani laureata a refuzat ca şcoala din satul natal să-i poarte numele, o tăcere din
partea ei se aşteaptă şi în privinţa apartenenţei sau neapartenenţei acestui premiu şi României.

Referindu-se la proza acestei scriitoare, Paul Cernat spune că este „o proză postkafkiană
stranie, psihedelică despre banalitatea răului şi subconştientului traumatic al unor comunităţi, în
care securitatea încetează a mai fi o simplă instituţie pentru a deveni o maladie ontologică difuză,
imposibil de localizat”. Ion Bogdan Lefter vede în opera Hertei Müller „radicalism etic, talent
literar, iar ca subiect „tragedia dictaturii sub care şi-a trăit copilăria, adolescenţa, prima tinereţe”,
„atitudine răspicat anticomunistă şi antitotalitară”. Luminiţa Marcu o găseşte „o scriitoare de
foarte bună calitate literară” fiindcă „a scris mai mult despre lucruri suprapersonale, cum ar fi
opresiunea regimului comunist, faţa hâdă a securităţii din România comunistă”. Şi Carmen
Muşat este de aceeaşi părere: „este o mare scriitoare, în opera căreia eticul şi esteticul fac corp
comun, mereu în acord cu propria ei conştiinţă”; „forţa ei nu vine din prestigiul apartenenţei la
un grup, ci din calitatea extraordinară a scrisului ei, de o tăioasă luciditate”. Andrei Pleşu
constată că „ substanţa scrisului ei e faptul de a fi trăit, până în 1987, în Banatul românesc,
devenit, prin energia ei tenace, personaj de roman. Absurdul sângeros al unei dictaturi comuniste
e azvârlit, astfel, în obrazul întregii lumi”.
În tinereţea sa, Herta Müller a rugat un pictor naiv să-i deseneze un ochi mare în tavanul
casei părinteşti pe care îl privea insistent până adormea. Personal nu cred că era ochiul securităţii
care o urmărea necontenit. Era, mai degrabă, cel de-al patrulea ochi identificat de Liiceanu în
filozofia sa, acel ochi al spiritului, care o trecea dincolo de spaţiul concentraţionar românesc într-
un alt spaţiu al libertăţii şi comunicării personale. S-a supărat când mama sa i-a văruit ochiul din
tavan. Pusă în faţa faptului împlinit, Herta Müller a avut o reacţie a cărei sens poate fi descifrat
abia astăzi: s-a descălţat, a intrat cu picioarele într-un vas cu vopsea şi a început să lase pe pereţi
urmele paşilor săi. Aceia au fost primii paşi care au marcat începutul unui drum lung spre
libertate, spre Germania, spre Premiul Nobel.

Un exemplu deosebit de semnificativ pentru talentul scriitoarei îl oferă romanul Încă de

pe atunci vulpea era vânătorul, apărut la Hamburg în 1992 şi tradus la noi de Nora Iuga în 2009.

2
Este, după cum afirmă Ernest Wichner, scriitor german, poet, traducător, critic literar şi editor, de
asemenea originar din România, „probabil cartea cea mai românească a acestei mari autoare de
limbă germană“. Am adăuga, la rândul nostru, că este greu de găsit un alt autor care să fi
înfăţişat vetusteţea şi aspectul dezolant al spaţiului public, în oricare dintre accepţiunile
termenului, părăginirea endemică, indiferent de cauzele ce o generau, şi lipsa de orizont din
România deceniului al nouălea al secolului trecut, cu aceeaşi acuitate şi incisivitate a surprinderii
realului pe care le dovedeşte Herta Müller.
Încă de pe atunci vulpea era vânătorul abundă în citate din cântece şi ziceri populare,
transpuse de scriitoare extrem de fidel în limba germană şi utilizate în economia romanului ca
identificatori ai vremurilor şi evenimentelor invocate, ai personajelor şi mentalităţii acestora, ai
manifestărilor modului de gândire general al epocii. Reţine cu precădere atenţia frivol-
risipelnicul refren: „Tot aşa mă bate gândul / Să-mi vând casa şi pământul.” Versurile se
întâlnesc undeva la începutul şi apoi în ultimele pagini ale cărţii, constituindu-se astfel într-un
cadru interpretativ al naraţiunii şi într-o evidentă cheie de lectură. Mai greu, sau poate la fel de
uşor, de înţeles este recurgerea la catrenul de factură net grobiană: „Mai demult, amu, amu / etc.”.
O inserţie menită, desigur, să reflecte, în respectivul registru, o jeluire a rusticismului românesc
în faţa efemerităţii vieţii sexuale şi a vremelniciei traiului în lumea pământeană.
Cu totul aiurisant este însă tabloul următor, pe care autoarea îl schiţează cu aceeaşi dezinvoltură
pe care o manifestă în imaginarea multitudinii de fapte diverse purtătoare ale unei imense
sugestivităţi din cuprinsul cărţii: Pe peretele din closetul şcolii se poate citi textul (pe care îl
redăm aici în formularea din original): „Abends auf dem Hügel / Läuten die Glocken mit
Wehmut”. Se mai precizează că acestea ar fi „două versuri dintr-o poezie, poezia este în manual,
copii o învaţă la şcoală”. Fiica femeii de serviciu ar recunoaşte în cuvintele înşirate strâmb pe
perete „scrisul profesorului de fizică”.
Majoritatea cititorilor germani nu vor găsi în aceste cuvinte, mai ales dacă se vor raporta
la tematica romanului, un sens aparte, ele însemnând pur şi simplu: „Seara pe colină, / clopotele
sună melancolic”. Românii care vor parcurge cartea, chiar şi în original, vor realiza însă fără
greutate că nu este vorba de altceva decât de începutul poeziei Sara pe deal, aparţinând celui pe
care ei, nu ameninţaţi sau manipulaţi de organele de represiune dinaintea, din timpul sau de după
prăbuşirea comunismului, l-au simţit şi îl simt ca fiind poetul lor naţional şi ar avea mari
dificultăţi în a înţelege de ce acest vers este invocat într-o viziune atât de dezagreabilă în paginile
unei opere literare.
Este în afară de orice îndoială că, întrucât citatul din pasajul menţionat nu dezvăluie un
înţeles deosebit pentru un public nefamiliarizat cu literatura română, având însă o semnificaţie cu
totul specială pentru cei ce-l îndrăgesc pe Eminescu, mesajul este adresat celor din urmă, are
drept ţintă conştiinţa lor culturală. Ar fi greu, pentru oricine, să-i convingă pe aceştia că nu este
vorba de o zeflemisire, ca să folosim un eufemism, a valorilor lor spirituale, făptuită de un autor
eligibil pentru acordarea Premiului Nobel.

Ultimul roman al Hertei Muller (Atemshaukel – Leagănul respirației) a apărut cu

doar o luna înainte ca autoarei sa-i fie decernat premiul Nobel pentru literatura. Intre timp,
a fost tradus sau angajat pentru traducere in patruzeci de tari. Critica literara îl considera ca
fiind cea mai izbutita, artistic, opera a scriitoarei de origine romana (cea de-a 12-a femeie
încununata cu laurii Nobel din istorie).
Scriitura de un lirism dens (o constanta, de altfel, a tuturor cărților sale), planurile narative
intersectate si lipsa “motorului” dialogal, elemente care fac, in genere, ca un roman sa fie

3
considerat “greu”, “labirintic”, cu acces rezervat cunoscătorilor, nu au umbrit deloc
succesul de public al volumului.
Asta pentru ca forța de seducție a evocării si puterea metaforelor genuine si
accesibile reconfortează lectura si întrețin combustia așteptării. Povestea aventurilor
interioare si dramelor existențiale (dar si a istoriei “mari” dindărătul lor) pe care romanul le
pune in scena este elocvent sintetizata de autoare in “Cuvântul de încheiere”: “Când, in
vara lui 1944 Armata Roșie înaintase deja adânc in Romania, dictatorul fascist Antonescu a
fost arestat si executat.
Romania a capitulat, declarând absolut prin surprindere război Germaniei naziste,
până atunci aliată. In ianuarie 1945, generalul sovietic Vinogradov s-a adresat in numele
lui Stalin guvernului roman, cerând acestuia ca toți germanii care trăiau in Romania sa-i fie
dați pentru reconstrucția Uniunii sovietice distruse în război. Toți bărbații si femeile cu
vârste cuprinse intre 17 si 45 de ani au fost deportați la munca forțata in lagărele sovietice.
Mama mea a fost si ea cinci ani intr-un lagăr de munca. Fiindcă amintea de trecutul fascist
al României, tema deportării a fost tabu. Despre anii de lagăr nu se vorbea decât in familie
si cu cei foarte apropiați care fuseseră si ei deportați. Dar chiar si atunci doar aluziv.
Aceste discuții purtate pe furiș mi-au însoțit copilăria.
Nu le-am înțeles conținutul, dar am simțit frica din ele. In 2001, am început sa-mi
notez discuțiile mele cu foști deportați din satul meu. Știam ca Oskar Pastior fusese si el
deportat si i-am spus c-as dori sa scriu despre asta. A vrut să mă ajute cu amintirile lui. Ne-
am întâlnit regulat, el povestea si eu notam, curând însa a apărut si dorința sa scriem
împreuna cartea. Cand Oskar Pastior a murit subit in 2006, aveam 4 caiete pline de
însemnări. După moartea sa am fost ca paralizată. Abia după un an m-am decis cu greu sa
mă despart de «noi» si sa scriu singura un roman. Dar n-aș fi putut-o face fără detaliile lui
Oskar Pastior din viața cotidiana de lagăr”.

BIBLIOGRAFIE

1. Herta Müller, Ţinuturile joase (Niederungen, Kriterion; Humanitas Fiction, 2012)

2. Herta Müller, Călătorie într-un picior (Reisende auf einem Bein, 1989; Humanitas
Fiction, 2010)
3. Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Der Fuchs war damals schon
der Jäger, 1992; Humanitas Fiction, 2009)
4. Herta Müller, Herztier (Animalul inimii, 1994; Humanitas Fiction, 2016)
5. Herta Müller, Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi (Heute wär ich mir
lieber nicht begegnet, 1997; Humanitas Fiction, 2014)
6. Herta Müller, Leagănul respiraţiei (Atemschaukel, 2009; Humanitas Fiction, 2010).

SITOGRAFIE

1. https://orasulciteste.ro/articol/recenzie-leaganul-respiratiei-herta-muller
2. https://humanitas.ro/autori/herta-m%C3%BCller
3. https://luceafarul.net/herta-muller
4. HERTA MÜLLER - Literaturnobelpreis 2009, interviu la: „LITERATUR IM FOYER”
- SWR Fernsehen despre romanul „Atemschaukel”de Video, prezentat la YouTube (14,09’)

4
5. Capodopera Hertei Müler, 1 iulie 2010, Elisabeta Lasconi, Ziarul de Duminică,
accesat la 31 martie 2020
6. Buchpreis-Shortlist: Herta Müller als Favoritin - www.zeit.dede la Zeit Online
(16.09.2009)
2. Herta Müller: Rede anlässlich der Verleihung des Literaturnobelpreises in Stockholm, 10.
Dezember 2009; Cf. 40 Jahre Aktionsgruppe Banat - 40 de ani Grup de Acțiune Banat în:
Halbjahresschrift - hjs-online, 2.4. 2012
3. Adrian Majuru. „«Disidenții» falsificându-și propria istorie (Herta Muller și Daniela
Crăsnaru)”., Cotidianul, 11 august 2010.