Roland Barthes – Gradul zero al scriiturii

„Literatura (…) este percepută ca un limbaj consistent,

profund, plin de secrete, oferit dopotrivă ca vis şi ca ameninţare.”
( Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii, p. 51.)

Editura Univers aduce în atenţia publicului francofil (şi nu numai) volumul lui Roland
Barthes,Romanul scriiturii. Antologie, colecţia Studii, Bucureşti, 1987, 380 pagini, format duodecimo
(20x13 cm), selecţie de texte şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Prefaţă de
Adriana Babeţi, Postfaţă de Delia Şepeţean-Vasiliu.

Lucrarea cuprinde paisprezece capitole, reunind cele mai importante studii şi eseuri critice
din cele mai cunoscute volume ale scriitorului – printre care regăsim Gradul zero al scriiturii, Eseuri
critice, Critică şi adevăr, S⁄Z, Noi eseuri critice, Plăcerea textului, Camera luminoasă ş.a., cu teme
diverse: scriitura romanului, limbajul acestuia, mitologie, interpretare de text, ştiinţă, diverşi scriitori
francezi şi stilul lor de scriitură, teorie literară, iubirea etc. Acestora li se adaugă o Prefaţă de Adriana
Babeţi, un capitol post-prefaţator intitulat Note despre A.Gide şi Jurnalul său – primul text publicat al
lui Roland Barthes, încredinţat de autor în ideea realizării prezentei antologii –, Postfaţa Deliei
Şepeţean-Vasiliu – Aventura unui cititor fericit, o anexă Opera omnia (până în 1987 – anul apariţiei
prezentului volum) şi Bibliografie, cuprinzând cărţi şi reviste consacrate autorului.

Roland Barthes, (n. 12 noiembrie 1915, Cherbourg, Manche, Franța - d. 26

martie 1980, Paris, Franța) – eseist, critic, filosof și teoretician al literaturii, semiolog francez. A fost
unul dintre principalii animatori ai mișcării structuraliste și ai semioticii franceze.
Fiu al lui Louis Barthes și al Henriettei (născută Binger), Roland Barthes s-a născut
la Cherbourg, (Manche), la 12 noiembrie 1915. La vârsta de aproape un an, la 26 octombrie 1916,
rămâne orfan de război, ca urmare a decesului tatălui său într-o bătălie navală, în Marea Nordului. A
fost crescut în familia mamei sale, Henriette Barthes, o familie de burghezi sărăciți din sud-
vestul Franței, la Bayonne.

Urmează cursurile școlilor primare și elementare la Bayonne, apoi, din 1924 până în 1930,
la liceul Montaigne și între 1930 și 1934, la liceul Louis-le-Grand de la Paris, iar în 1935, începe
studiile superioare la Sorbona, Paris, unde a obținut licența în filologie clasică; aici contribuie la
fondarea « Groupe de théâtre antique de la Sorbonne ».
La vârsta de 19 ani se îmbolnăvește de plămâni, de aceea cariera sa profesorală este
întârziată. Scapă de mobilizare, dar are perioade când stă în sanatorii din Franța și din Elveția.
Duce o viață intelectuală bogată și face întâlniri hotărâtoare. Este, pe rând, profesor la un
liceu (la Biarritz), apoi lector de franceză în România (la București) și în Egipt (la Alexandria), unde îl
întâlnește pe Greimas și unde se inițiază în lingvistică. Este director de studii la École Pratique des
Hautes Études („Școala Practică de Înalte Studii”) abia din 1962.
Debutul publicistic are loc în anul 1942. Sporadic, publică în ziarul „Combat”, până în anul
1947.
După cel de-al Doilea Război Mondial, între 1952 și 1959, lucrează la Centrul Național de
Cercetări Științifice (CNRS) de la Paris.
 Devine celebru cu ocazia apariției lucrării sale Le Degré zéro de la l'écriture (Gradul zero
al scriiturii) în anul 1953. Lucrarea îl plasează în fruntea a ceea ce numim Noua critică franceză.
Volumele care urmează, Sur Racine (Despre Racine), S/Z îl vor menține în centrul atenției.
Din 1963, în mai multe rânduri, va avea reședința în Maroc, unde va preda la Rabat, în
1969-1970.
Roland Barthes a profesat la catedra de Semiologie de la Collège de France din 1977
până la moarte, în 1980.
Joacă rolul lui William Makepeace Thackeray, în filmul lui André Téchiné, Les Soeurs
Brontë („Surorile Brontë”) (1979).
Pieton fiind, Roland Barthes a fost accidentat grav de o camionetă a unei întreprinderi de
spălătorie, la 25 februarie 1980, la Paris, în timp ce se deplasa spre Collège de France. Ca urmare a
acestui accident, Roland Barthes a decedat la spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris, la 20 martie 1980.

Criticul Philippe Sollers în articolul R.B. « La plus forte des transgressions, celle du
langage. », [2]consideră că scriitorul este unul atipic în branşa sa: el nu este un „călător intelectual de
tip comercial”[3], nu-şi susţine cu aviditate proriile idei, până la angoasă sau paroxism, nu îl
intereseză zvonurile despre colegii lui de condei. Scriitura lui este fermă, aerisită, cu o sintaxă plină
de muzicalitate, fără elemente de umplutură, care să îngreuneze discursul. Stilul lui e rezervat,
tenace, neutru.

Centrul Georges Pompidou din Franţa a organizat în perioada 27 noiembrie 2002 - 10

martie 2003, la Galeria 2, etajul 6, o expoziţie dedicată personalităţii franceze Roland Barthes, în
cadrul proiectuluiParcours pédagogique pour les enseignants – EXPOSITIONS (Itinerar pedagogic
pentru elevi⁄studenţi – EXPOZIŢII). Expoziţia prezintă un mare număr de opere de artă, tablouri,
fotografii, gravuri care l-au inspirat pe scriitor.[4]

În cele ce urmează, mă voi opri asupra unui eseu celebru, integrat acestei
antologii, Gradul zero al scriiturii, selectat de către curatori după volumul Le Degré zéro de l’écriture,
Paris, Éd. du Seuil, 1953.

Am ales să abordez acest studiu al lui Roland Barthes datorită orizontului cultural
propriu, orientat spre studiile de critică literară, formaţiei mele intelectuale (cu specializare bilingvă –
Română-Franceză ) şi afinităţii personale pentru filosofii „Hexagonului”.

Structura eseului în analiză este una tetraedală, cuprinzând

capitolele: Introducere, Scriitura romanului, Scriitură şi revoluţie şi Utopia limbajului.
Gradul zero al scriiturii (Le Degré zéro de l’écriture – 1953 – ed. princeps) constituie o
sinteză de semiologie („… după canoane,… ştiinţă a semnelor, a tuturor semnelor…, (ce) descinde
din lingvistică.”[5]) literară („Semiologia literară ar fi acestă călătorie care îţi dă voie să debarci într-un
ţinut liber, rămas fără stăpân…”[6]) despre convenţia romanescă modernă, evidenţiind latura sa
socio-literară şi prioritatea limbajului.
 Astfel, despre această noţiune socio-lingvistică, Roland Barthes afirmă în capitolul
introductiv că „Nu există limbaj scris care să nu afişeze.”[7], adevăr valabil la nivelul întregii literaturi –
cea care, la rândul său „trebuie să semnaleze ceva, diferit de conţinutul şi de forma sa individuală.”[8]
Se conturează în acest sens un „limbaj ritual”, singular(izant), care „consacră Literatura
ca instituţie şi tinde evident să o scoată din Istorie.”[9], din anonimat. Rezultă de aici un fel de istorie a
limbajului literar, diferită de cea a limbii sau de cea a stilurilor literare, este „istoria semnelor
Literaturii.”[10]
Odată „pulverizată” scriitura clasică (din Clasicism şi Romantism deopotrivă), Literatura
(sic!), de la Flaubert şi până în present, a devenit „o problematic a limbajului.”[11]
Aceasta este de altfel şi perioada de consacrare a Literaturii ca obiect. Transparenţa
artei clasice, ce consta în ilustarea dimensiunii socialului, se tulbură la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
când Literatura „fascinează, înstrăinează, încântă, are o consistenţă”[12], capătă profunzime, mister
şi ambivalenţă, trimiţând astfel la vis şi ameninţare deopotrivă.
Scriitura este de acum un prilej de continuă controversă şi o dovadă de cameleonism
incontestabil, căci aceasta îşi schimbă forma în raport cu timpul şi cu oamenii, dar, „sub orice chip, ea
este singurătate.”[13]
„Solidificarea” Literaturii s-a manifestat pe durata întregului secol XIX, pornind de la
Chateaubriand, când e perceptibilă deja „o uşoară apăsare a unei euforii a limbajului, un soi de
narcisism al scriiturii...”[14], continuând cu Flaubert, cel care „a constituit definitiv Literatura ca
obiect”[15], forma scriiturii fiind de acum prelucrată, şi finalizând cu Mallarmé, cel care a încununat
această zidire a Literaturii-Obiect prin actul ultim al tuturor obiectivărilor, crima: se ştie că întreaga
strădanie a lui Mallarmé s-a îndreptat spre o distrugere a limbajului; iar Literatura nu e decât
cadavrul acestuia.”[16]
După toate aceste etape ale scriiturii – „... obiect al privirii, apoi al acţiunii şi, în sfârşit, al
crimei...”[17], ultimul său avatar este absenţa, de aici şi ideea de scriituri neutre şi deci de „gradul
zero al scriiturii”, ce echivalează cu o negare şi constituie paradozul scriitorului fără Literatură.
Ilustrativă în acest sens este scriitura albă a lui Albert Camus, Maurice Blanchot, Jean Cayrol, sau
scriitura vorbită a lui Raymond Quenau. În esenţă, „nu există Literatură fără o Morală a limbajului.”[18]
Capitolul următor, Scriitura romanului, evidenţiază faptul că între scriitura secolului al
XIX-lea, – alcătuită preponderent din romane şi povestiri – şi Istorie a existat o legătură strânsă, ca de
exemplu în opera lui Balzac sau Michelet, de o sfericitate remarcabilă.
Ca timp verbal al povestirii, perfectul simplu, neutilizat însă de o vreme încoace în
franceza vorbită, este baza nataţiunii propriu-zise, fiind parte integrantă a ritualului Literaturii. Prin
această valenţă temporală cu aspect trecut, încheiat, lanţul cauzal suferă o ierahizare, perfectul
simplu este punctual de plecare al povestirii, timpul miturilor, al legendelor, al cosmogoniilor, Istoriilor,
Romanelor; prezintă o secvenţă, o mostră a acestei lumi şi o ordonează la nivel temporal, chiar dacă
„… este o minciună desemnată.”[19]
Ambiguitatea specifică perfectului simplu se regăseşte şi la nivelul instanţelor narrative,
mai precis în cea de persoana a III-a a Romanului „... «El» este o convenţie tip a romanului... ”[20],
precum timpul narativ, persoana care narează semnalează faptele romaneşti oferă cititorului iluzia
verosimilităţii, sub masca auctorială. Persoana a III-a este marca unui pact între autor şi societate şi,
în acelaşi timp este o modalitate a acestuia de a controla lumea, la nivel naratorial, la diferite niveluri,
în funcţie de scriitura lui Balzac, Flaubert, Jean Cayol sau Kafka spre exemplu.
 Aşadar, Literatura este condiţia esenţială pentru existenţa Romanului, aşa cum durata
este pentru Roman un act obligatoriu, însă discursul narativ modern tinde spre „... căutarea unei
Literaturi imposibile.”[21], spre distrugere şi innoire dopotrivă a duratei şi a limbajului, cu bună ştiinţă.
În Scriitură şi revoluţie, Roland Barthes dezvoltă teoria conform căreia scriitura
naturalistă este o sub-scriitură, derivată din stilul flaubertian, ai cărei reprezentanţi vor fi Guy de
Maupassant, Emile Zola, Alphonse Daudet. Este un tip de naraţiune eterogenă şi, deşi se doreşte a
zugrăvi îndeaproape Natura, scriitura aceasta este de o artificialitate evidentă, manifestată la nivelul
limbajului.
Funcţia scriitorului este acum de a oferi proletariatului o literatură comercială, „artistico-
realistă”[22], în concordanţă cu principiile realismului socialist de preţiozitate, predominanţă a
limbajului de jargon, mediocritate, presărate cu regionalism şi turnuri sintactice neglijente, rezultând
astfel „fărâmiţarea limbajului literar”[23].
Ultimul capitol al eseului, Utopia limbajului, aduce în atenţia publicului cititor faptul că
multiplicarea tipurilor de scriitură obligă scriitorul să opteze pentru unul sau altul dintre ele.
Scriitura modernă, susţine autorul, este un veritabil organism independent care se
dezvoltă în jurul actului literaturii şi care are, de acum, un dublu sens (=înţeles).
Scriitorul dă acum specificitate scriiturii sale, spre exemplu „scriitura recitativului” este
marca discursului romanesc sartrian.
În definitiv, o capodoperă de factură modernă nu poate fi realizată, atâta timp cât
scriitorul se află în dilemă, între respectarea convenţiilor literaturii tradiţionale şi înfăţişarea lumii prin
intermediul unui limbaj mort, care nu mai este în concordanţă cu acţiunile şi realitatea înconjurătoare
a scriiturii, fapt din care rezultă un tragism al scriiturii. Scriitorii care se află în căutarea unui nou stil, a
unui „grad zero”, văd societatea ca entitate omogenă, chiar dacă sunt conştienţi că un limbaj
universal nu există; ei aspiră utopic spre o perfecţiune a limbajului şi a lumii, astfel , „Literatura devine
utopia limbajului.”[24]

Concluzionând, eseul de faţă (re)prezintă o teorie generală a limbajului, a scriiturii, a

semnificatului, căci, afirmă însuşi scriitorul: „… lingvistica se deconstruieşte. Pentru mine, semiologia
este tocmai această deconstruire a lingvisticii.”[25]
Perfectul simplu şi persoana a III-a a naraţiunii se constituie ca măşti auctoriale, iar
finalitatea discursului narativ este scriitura, sursă a ambiguităţii, care îl leagă pe scriitor de epoca
istorică pe care o ilustrează în scrierile sale.

La nivel general, limbajul eseului Gradul zero al scriiturii este unul relativ accesibil,
însă ideile exprimate de scriitor, mesajul transmis se adresează cu predilecţie unui public elitist, iniţiat
în domeniul literaturii, teoriei literare şi lingvisticii deopotrivă, este un studiu semiologic pentru cititorii
specializaţi.
Cert este însă faptul că acest studiu este un punct de reper esenţial pentru cititorul şi
mai ales pentru scriitorul-cititor contemporan, întrucât teoriile şi eseurile lui Roland Barthes au
contribuit, la nivel de postulat, la dezvoltarea criticii şi în special a scriiturii moderne şi postmoderne
dopotrivă.
De notat şi citit cu creionul şi foaia la îndemână, dar şi cu mintea limpede…