Literatura Renaşterii franceze poate fi împărţită convenţional în două perioade: 1) prima jumătate a secolului al XVI-

lea; 2) a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

În prima perioadă a Renaşterii franceze se evidenţiază un grup de scriitori a căror activitate e strîns legată de curtea
surorii regelui Francisc I, care, după a doua sa căsătorie cu regele Navarrei, este cunoscută ca Margareta de Navarra
(1492–1549), una dintre cele mai culte femei din epoca Renaşterii, susţinătoare a ideilor umaniste şi o apreciată
scriitoare. A scris poezii şi poeme, dar cea mai importantă operă a ei este o culegere alcătuită din 72 de nuvele –
Heptameronul, scrisă sub influenţa Decameronului lui Boccaccio şi etalînd o evidentă tendinţă moralizatoare. Dintre
scriitorii de la curtea Margaretei de Navarra se evidenţiază poetul Clement Marot (1496–1544). În versurile sale, de o
simplitate, eleganţă, fluiditate şi claritate clasice, se împleteşte satirizarea clericilor şi a justiţiei corupte cu elogierea
bucuriilor şi a plăcerilor vieţii pămînteşti. Marot primul a introdus sonetul în dominată, însă, de François Rabelais,
autorul celebrului roman Gargantua şi Pantagruel.

Cea mai mare realizare din perioada a doua a literaturii franceze din epoca Renaşterii este poezia Pleiadei.

„Pleiada“ este denumirea unui grup de stele, a unei constelaţii. Acest nume l-au purtat un grup de poeţi din Grecia
antică (perioada elenistică sau alexandrină), din care au făcut parte Calimah, Teocrit, Apoloniu din Rodos şi Lycofron. În
cazul literaturii franceze, numele de „pleiadă“ se datorează admiraţiei lui Ronsard pentru pleiada alexandrină.

Pierre Ronsard (1524–1585) s-a impus ca cel mai important poet al Pleiadei, considerat „prinţ al poeţilor“. Nobil de o
aleasă cultură, face o carieră de paj de curte, călătoreşte, se iniţiază în diplomaţie, dar afectat la doar 17 ani de o
semisurditate, se vede obligat să renunţe la cariera diplomatică şi se dedică studiului antichităţii şi poeziei. Într-o elegie
(a XVI-a), poetul vorbeşte despre legendara sa origine română („Străbunul stirpei mele de acolo dar se trage, / Danubiul
de unde vecin e ţării trace. / De vale mai de unguri, în îngheţat hotar, / E un boier de seamă, marchizul de Ronsard...“).
Veşnic îndrăgostit, el şi-a cîntat iubirile în poezie, Casandra, Maria, Elena fiind inspiratoarele celor mai cunoscute versuri,
îndeosebi ale sonetelor dedicate fiecăreia dintre ele, în care se împletesc frecvent motivul sorţii schimbătoare ( fortuna
labilis), al trăirii clipei (carpe diem), al trecerii iremediabile a timpului ( fugit irreparabile tempus), elogiindu-se, în spiritul
epicureismului, bucuriile şi plăcerile vieţii de la ţară, în sînul naturii: „Ascultă, scumpa mea, învaţă / de vrei să ai bogată
viaţă / şi să trăieşti în bucurii:/ culege-ţi floarea frumuseţii / să n-ajungi vîrsta bătrîneţii / şi floare veştedă să fii“. Iar într-
un alt sonnet poetul spune: „Ori vrei să zici, cum eşti la tinereţe, /Să ne petrecem zilele-ţi cu soare, / Că vine-n grabă
hîda bătrîneţe / Şi dragostea se trece ca o floare?“. Ronsard a jucat rolul unui Petrarca francez, mînuind mijloace expre-
sive mai bogate şi mai diverse, ce i-au permis să redea o gamă mai variată de nuanţe ale stărilor sufleteşti ale
îndrăgostitului. Iubirea este la Ronsard mai materială, mai terestră, dar nu pierde din farmecul unui sentiment ce
înnobilează. Dragostea îi produce poetului şipoezia franceză. Prima perioadă a literaturii Renaşterii franceze este
satisfacţii spirituale, după cum o spune în sonetul Eu în trei zile Iliada toată... Sonetele de inspiraţie petrarchiană abundă
în reminiscenţe antice, anacreontice şi horaţiene, dînd în vileag o atitudine epicureică faţă de viaţă şi idealul renascentist
al omului descătuşat, liber, iubitor de viaţă şi optimist, aşa cum declară în sonetul Cînd mult-bătrînă tu vei fi, la
lumînare..., tipic poeziei lui Ronsard: „Trăieşte, să mă crezi, pe mîine să nu laşi: / Culege chiar de azi toţi trandafirii vieţii“.
Ronsard a cultivat şi oda, elegia, imnul, madrigalul, egloga, poezia pastorală, epigrama, epistola, epitaful, diferite
varietăţi ale poemului (politic, satiric, epic).

Un alt nume remarcabil al Pleiadei francize este Joachim Du Bellay (1525–1560), care semnează Manifestul ei, intitulat
Apărarea şi ilustrarea limbii franceze (1549) – unul dintre cele mai importante documente pentru istoria limbii şi a
literaturii franceze. Ca poet liric, Du Bellay a cultivat sonetul în ciclul Olivul şi în două volume intitulate Antichităţi şi
Regrete. Sonetele lui Du Bellay sînt pătrunse de un lirism suav şi sincer, adesea nostalgic, melancolic, elegiac, marcat de
profunde accente filozofice.

Optimismul primelor generaţii de umanişti francezi scade treptat, făcînd loc, spre sfîrşitul secolul al XVI-lea,
dezamăgirii şi scepticismului privind realizarea idealurilor umaniste, ceea ce denotă începutul crizei umanismului în
Franţa.Ultimul mare umanist francez este Michel de Montaigne (1533–1592), scriitor-filozof, autorul celebrelor Eseuri, în
care constată criza ideilor umaniste, reexaminîndu-le critic şi exprimîndu‐şi îndoiala faţă de valabilitatea lor absolută. „Ce
ştiu eu?“ – se întreabă filozoful, afirmînd, astfel, „îndoiala“ ca formă sau metodă de cunoaştere.
 Literatura franceză din epoca Renaşterii iniţial a fost cunoscută la noi mai mult prin intermediul textelor originale,
primele traduceri din Ronsard şi Rabelais fiind publicate doar spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-
lea.

François Rabelais este figura cea mai importantă a umanismului francez. Capodopera sa, romanul Gargantua şi
Pantagruel, se compune din cinci cărţi sau părţi, avînd ca bază şi izvor de inspiraţie tradiţia folclorică, îndeosebi romanele
populare de aventuri în care se parodiau romanele cavalereşti medievale.

Romanul lui Rabelais reprezintă o adevărată enciclopedie a tim pului, dar şi o operă literară de mare originalitate
artistică, în care fantezia se îmbină cu realitatea. Realitatea este privită din perspectiva deformării prin nişte lentile
gigantice, ceea ce îi permite scriitorului să dezvăluie adevărata faţă a lucrurilor, puse sub incidenţa rîsului. Este vorba de
un mod mai profund şi mai subtil de a înţelege lumea din jur.

Ca scriitor umanist, Rabelais are o atitudine critică faţă de vechea societate feudală, ale cărei concepţii şi instituţii mai
dăinuiau. Această atitudine domină întreg romanul, îndeosebi primele două cărţi. Rabelais atacă violent lumea feudală,
apelînd la caricatură şi grotesc. Nu cruţă aparatul birocratic, demascîndu-i pe judecători, avocaţi, procurori, funcţionari
etc., ceea ce se vede în mai multe capitole din cărţile a doua şi a patra. Pînă şi numele date unor feudali exprimă nu
numai esenţa firii lor, dar şi atitudinea autorului: seniorii Coate-Goale şi Japcan Ghearălungă, căpitanul Fluierăvînt, ducii
de Roatamorii, de Bucagioasa şi de Rămăşiţel, principele de Scărpinătura, vicontele de Padukernitza, regele Anarhie etc.

În secolul al XVI‐lea începe să dispară concepţia curteană medieval despre război. Rabelais critică războaiele şi
răzmeriţele feudale, dezvăluie caracterul distrugător al războaielor, îndeosebi în capitolele în care se descrie războiul de
agresiune al lui Picrochol împotriva Utopiei.

O temă centrală la Rabelais este cea anticlericală şi anticatolică, proprie mai multor scriitori umanişti din epoca
Renaşterii. Anticlericalismul nu înseamnă neapărat ateism. Rabelais, la început, a sprijinit Mişcarea Reformei, mai tîrziu,
însă, s-a îndepărtat de protestanţi, fiind mai precaut, inclusive în operele sale. Scriitorul critică biserica, mai ales clerul
corupt şi făţarnic. Ca umanist şi savant, Rabelais ia în derîdere orice superstiţii şi dogme, critică papalitatea, îndeosebi în
capitolele despre ţara papimanilor din cartea a patra. Disputele teologice, caracteristice Renaşterii, şi-au găsit o expresie
adecvată în romanul rabelaisian.