Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Romantismul literar și-a aflat expresia de-a lungul secolului al XIX-lea, manifestându-
se în paralel cu romantismul artelor plastice și cu cel muzical. Migrația influențelor
impuse de curent determină coexistența lui alături de alte curente, îndeosebi în a doua
jumătate a secolului (de exemplu, parnasianismul).
[modifică] Trăsături
• Introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul,
feericul precum si a unor specii literare inedite precum drama romantica,
meditatia, poemul filozofic și nuvela istorică.
• Cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimalizând rațiunea și
luciditatea.
• Promovează inspirația din tradiție, folclor și din trecutul istoric.
• Evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric), într-un cadru
natural nocturn.
• Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a momentelor
anotimpurilor în pasteluri și prin reflecții asupra gravelor probleme ale
universului în meditații.
• Acordă o importanță deosebită sentimentelor omenești, cu predilecție iubirii,
trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau
participative.
• Construirea eroilor exceptionali, care acționează în imprejurări ieșite din comun,
precum și portretizarea omului de geniu și condiția nefericită a acestuia în lume;
personajele romantice nu sunt dominate de rațiune, ci de imaginație și de
sentimente.
• Preocuparea pentru definirea timpului și a spațiului nemarginite, ca proiectie
subiectivă a spiritului uman, concepție preluată de la filozofii idealiști.
• Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza, ocupă locul principal
atât în structura poeziei, cât și în construirea personajelor, situațiilor, ideilor
exprimate
• Ironia romantică dobândește, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un
mijloc artistic folosit atât in specia literara cu nume sugestiv, satira, cât și în
poeme filosofice.
• Priorita absolută in locul rigorii rationale a clasicismului
• Asumarea poziției demiurgice (demonice) față de universul creat
• Preferința pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în evidență
antonimiile specifice unei existențe contradictorii
• Lărgirea viziunii estetice prin inovație la nivelul speciilor literare al tematici,
motivelor si limbajelor artistice
Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 -Secolul 19
Literatura română Secolul 20 - Contemporană
Curente în literatura română
romantică Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Simbolism - Naturalism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă Modernism - Tradiționalism
Salt la: Navigare, căutare Semănătorism- Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
În literatura română, romantismul se face simțit Neomodernism - Postmodernism
prin intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade Scriitori români
Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Listă de autori de limbă română
Alecu Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult Scriitori după genuri abordate
timp după declinul său în culturile vest-europene, Romancieri - Dramaturgi
Poeți - Eseiști
atingând punctul culminant în opera lui Mihai
Nuveliști - Proză scurtă
Eminescu, considerat ultimul mare romantic Literatură pentru copii
european. Portal România
Portal Literatură
[modifică] Încadrare Proiectul literatură
Deoarece romantismul a fost primul curent literar v•d•m
manifestat la români în condiții tipice, neelitiste (cum
a fost cazul umanismului, ai cărui autori aveau înalte
poziții sociale ), existența sa se înscrie într-un complex stilistic alături clasicism,
iluminism (curente din trecut care nu se manifestaseră în Țările Române). Cu toate că un
asemenea conglomerat are la bază doctrine contradictorii, existența acestor elemente se
reflectă în scrierile unor autori ai aceleiași perioade sau chiar în opera unui singur autor –
cea mai elocventă poziție în acest sens îi aparține lui Mihai Eminescu, ale cărui scrieri
oscilează între romantism și fascism
[modifică] Desfășurare
Romantismul s-a manifestat în literaura română în trei etape:
• Dacia literară
• Iosif Vulcan
• Vasile Cârlova (1809-1831)
• Gheorghe Asachi
• Barbu Paris Mumuleanu
• Ion Heliade Rădulescu (1802-1872)
• Grigore Alexandrescu (1810-1885)
• Andrei Mureșanu (1816-1863
• Vasile Alecsandri (1821-1890)
• Dimitrie Bolintineanu (1825-1872)
• Elisabeta de Neuwied
• Mite Kremnitz
• Elena Văcărescu
Dacia literară este o revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iași, sub redacția lui Mihail
Kogălniceanu.
Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru
Lăpușneanul), Scene pitorești din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de
a face curte), Alegeri din alte foi românești (texte reproduse din „Foaie pentru minte,
inimă și literatură”, „Curierul Românesc” și „Albina românească”), Telegraful Daciei
(știri culturale);
Nr. 2: Scene pitorești din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece
populare a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat,
Valahia și Moldova de D. A. Damidoff, șambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare și
comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din
alte foi românești („Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful
Daciei;
Nr. 3: Scene contimporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile
Alecsandri, Buchetiera de la Florența), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie
(Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi românești („Mercur”, „Curierul românesc”,
„Albina românească”), Telegraful Daciei.
Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată și va mai
apărea abia după 1859, în ediția a doua.
Junimea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân
neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași
în anul 1863.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai
multor opere și figuri, atribuite de cercetători acelorași înrâuriri și subsumate acelorași
idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creatiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor
și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul
aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care
s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să
studieze dezvoltarea acestui important curent este usurată de faptul că încă de la început
el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl
domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural si literar, dar și o
asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată
cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o
comunitate de interese culturale dar și socio-politice.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul existentei ei.
Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a
lucrărilor, câstigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă
polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață “Junimea”, produsul deliberat al
voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a
literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și
oameni.
Tudor Vianu punea în evidență cinci serii de trăsături distincte ale junimismului: A.
Spiritul filosofic B. Spiritul oratoric C. Ironia D. Spiritul critic E. Gustul pentru clasic și
academic
Convorbiri literare
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
[modifică] Istoric
Revista a fost organul de presă al Societății literare Junimea. Primul număr a apărut la 1
martie 1867, la Iași, unde revista a funcționat până în 1886. Între 1886 și 1944 apare la
București, avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, care predă apoi conducerea unui
comitet format din foști elevi ai lui Titu Maiorescu: Mihail Dragomirescu, Simion
Mehedinți, P. P. Negulescu, Rădulescu-Motru.
Printre colaboratori s-au numărat Mihai Eminescu, care publică aici majoritatea poeziilor
sale; Ion Creangă, care "subpublică" primele trei părți din "Amintiri" și o serie de
povești; Ion Luca Caragiale, care "subpublică" majoritatea comediilor sale; Ioan Slavici,
care publică nuvele și povești; Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Panait Cerna,
Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I. Al. Brătescu Voinești și alți scriitori reprezentativi
ai vremii.
Publicația se va bucura de cel mai înalt prestigiu din literatura română, ea impunând, încă
de la apariția, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul
ei etic și sentimentul valorii estetice.
Titu Maiorescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 -Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
Curente în literatura română
Umanism - Clasicism
Titu Maiorescu
Romantism - Realism
Simbolism - Naturalism
Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova Modernism - Tradiționalism
-- d. 18 iunie 1917, București) a fost un academician, Semănătorism- Avangardism
avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, Suprarealism - Proletcultism
pedagog, politician și scriitor român, prim-ministru al Neomodernism - Postmodernism
României între 1912 și 1914, ministru de interne, Scriitori români
membru fondator al Academiei Române, personalitate Listă de autori de limbă română
remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX- Scriitori după genuri abordate
lea și începutului secolului XX. Maiorescu este Romancieri - Dramaturgi
Poeți - Eseiști
autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără
Nuveliști - Proză scurtă
fond, baza Junimismului politic și "piatra de Literatură pentru copii
Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
v•d•m
fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau
Ioan Slavici.
Cuprins
[ascunde]
• 1 Biografie
o 1.1 Copilăria
o 1.2 La Academia Tereziană
o 1.3 Studiile universitare
o 1.4 Doctorat
o 1.5 Cariera universitară
o 1.6 Implicarea în viața socială
o 1.7 Fondarea Junimii
o 1.8 Titu Maiorescu, critic literar
o 1.9 Misoginism
• 2 Note
• 3 Cronologie
• 4 Selecțiuni din opera literară
• 5 Operele publicate postum
• 6 Bibliografie
• 7 Legături externe
[modifică] Biografie
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la
15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului
episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte și,
se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din
Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a
sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena),
Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași,
București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc
modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala
Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută
Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj,
rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului
românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre
români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după
Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei
Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei
Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.
[modifică] Copilăria
Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele
revoluției, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu
copiii pribegește la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui
Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov. Titu
Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 și 1849/1850) la școala protodiaconului
Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.
Între 1850 - 1851 – absolvind școala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul
românesc din Schei-Brașov, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan
Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al orașului. El
face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Brașov. În casa protopopului
Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neșters.
În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al
Ministerului de justiție. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul
academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul
de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a.
În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei
Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținut până în iulie
1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei
Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va continua până la
sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu.
Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și
iubitor de ordine, pasionat de cultură și dornic să se afirme prin capacitățile sale
intelectuale în fața colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl
priveau de sus. Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca șef de promoție
Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse
dovadă.
Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor
patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W.
Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își trece
doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi
considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii
universitare. Întors în țară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista
Isis sau natura.
[modifică] Doctorat
În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se
căsătorește cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la
Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.
În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe
anul școlar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce limba latină
este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie
se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8
octombrie Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se
cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului
instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie
documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie 1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iași.
În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ține la Berlin o conferință (Die alte
französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză și
muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12
aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ și reluată sub formă de comunicare, la
27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.
La 28 noiembrie obține la Paris diploma de licență în drept, cu teza "Du régime dotal".
Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate
puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgașul unei vieți
culturale și politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut și în care
era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale
apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu
sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iași) la 22 de ani,
decan la 23 și rector la aceeași vârstă, academician (membru al Societății Academice
Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost
mereu lină și nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma
calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră și suspendarea lui din toate
funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească
netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui.
Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra
unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii
împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea
activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași, înființarea,
în 1867, a revistei Convorbiri Literare.
Deși perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a
idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât pe
vremea tinereții romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu
reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și
culturale românești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al
unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al
căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcției de astăzi în cultura
română, în care condamnă introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și
cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al
poporului român.
Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași
despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la
1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să
adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX
ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice
erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum
problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea
sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea „critică
judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat opera literară
discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură,
un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. Însuși mentorul Junimii considera acest
fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a
valorilor, urmând ca modalitățile ei de realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o viață
literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic și, implicit, vor fi făcut să
sporească exigența publicului.
Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă
Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până
la funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp),
universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-
Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a
reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este,
opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria
literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este
legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.
[modifică] Misoginism
Titu Maiorescu a declarat într-o conferință de la Ateneul Român din 1882, susținând că
femeile își merită locul de la marginea societății din cauza creierului lor prea mic[1]:
• „Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu,
cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în
economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale.
El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a
înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al
omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții,
pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților
culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.
Iosif Vulcan
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Bustul lui Iosif Vulcan în Oradea
Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor - d. 8 septembrie 1907, Oradea) a fost un
publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române,
[modifică] Biografie
S-a născut într-o veche familie greco-catolică. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul
de unchi al reputatului episcop-cărturar Samuil Vulcan, întemeietorul școlii de la Beiuș,
care azi îi poartă numele. Studiile primare le urmează în comuna Leta-Mare, unde se
mută cu familia în 1844. Din 1851 urmează liceul la Gimnaziul Premonstratens. La sfatul
tatălui său, se înscrie la facultatea de drept a Universității din Budapesta. Cariera de
avocat nu-l satisface însă, deorece îndrăgea literatura. Primele încercări sunt publicate în
Federațiunea, patronată de Alexandru Roman. În luna iunie a anului 1865, Iosif Vulcan
pune temeliile unei reviste, cu numele Familia, a cărei program era de a răspândi cultura
română în Transilvania.
Fondatorul revistei Familia a scris poezii („Lira mea”, 1882), piese de teatru („Ștefan
Vodă cel Tânăr”, „Gărgăunii Dragostei”, „Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare
istorică („Panteonul Roman”, 1869), nuvele, romane și traduceri. La data de 8 septembrie
1907, marele publicist se stinge din viață și este înmormântat la cimitirul Olosig din
Oradea.
Mihai Eminescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Modificarea acestui articol de utilizatorii noi sau anonimi este momentan
dezactivată pentru a opri vandalismul.
Citiți politica de protejare și jurnalul protecțiilor pentru mai multe detalii. Dacă nu
puteți modifica articolul și doriți să faceți o schimbare, puteți discuta pe pagina de
discuții, cere deprotejarea paginii, vă puteți autentifica sau înregistra.
Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vezi Eminescu (dezambiguizare).
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu în 1869, la Viena
15 ianuarie 1850
Naștere –
Botoșani sau Ipotești
15 iunie 1889 (39 ani)
Deces –
București
Profesiune – poet, jurnalist
Naționalitate – român
Perioadă activă
1866-1888
ca scriitor –
Genuri – poezie, nuvelă
Mișcare
Romantism
literară –
Operă/e de
„La mormântul lui Aron Pumnul”
debut –
Folclorul românesc, Poezia egipteană,
Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer,
Influențe –
Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Goethe, Vede,
Budism, Creștinism ortodox,
Toată literatura română ce i-a urmat (de la
tradiționaliști, la marii scriitori încadrați
A influențat
modernismului românesc, ca și la cei
pe –
neomoderniști sau scriitorii postmoderni,
optzeciști)
Semnătură –
Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau
Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit
de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din
literatura română.[1] Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX,
poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism
târziu. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, și a lucrat ca redactor la
Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de
16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu,
46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu
Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889
la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data
de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu.
În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din
București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Cuprins
[ascunde]
• 1 Biografie
o 1.1 Data și locul nașterii
o 1.2 Familia Eminescu
o 1.3 Copilăria
o 1.4 Debut
o 1.5 Sufleor și copist
o 1.6 Student la Viena și Berlin
o 1.7 Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
o 1.8 Boala
• 2 Profilul psihologic
• 3 Activitatea literară
• 4 Activitatea de jurnalist politic
• 5 Mitul Eminescu. Receptări extralivrești
• 6 Opere antume
• 7 Mihai Eminescu în conștiința publică
o 7.1 În muzică
o 7.2 Teatru și film
o 7.3 Publicistică
• 8 Portrete
• 9 Fragmente audio
• 10 Note
• 11 Biografii
• 12 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1800-1947
• 13 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1947-2007. Opere selective
• 14 Legături externe
o 14.1 Poezii și biografie
o 14.2 Jurnalistul
o 14.3 Teoria conspirației
o 14.4 Eminescu - un om singular
o 14.5 Craterul Eminescu
Biografie
Data și locul nașterii
Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20
decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu
este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și
poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia
concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850,
în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note
despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar
data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași
lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă
susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[4]
Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe
Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi
Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă
din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești,
obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.[necesită citare] Bunicii săi, Vasile și Ioana,
trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de
emigranții transilvăneni. Mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut
mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui
Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de
administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa
la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.
Copilăria
Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada
1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala
primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar
1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un
pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe
Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală
și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură.
Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa
a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.
A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de
gimnaziu.
Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-
63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M.
Eminescu, colț cu str. I. Franko.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat
în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de
Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare
administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu
precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se
înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron
Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862
și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober
Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate
bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron
Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a
promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al
doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera,
succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii
de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la
română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și
la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că
îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură.
Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul
vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada
Aron Pumnul nr. 19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele
învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în
care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La
25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan,
cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai
târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte
cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu –
București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a
obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a
fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene,
respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu
în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al
adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea
unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și
tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în
Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În
perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În
toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De
aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în
formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul
Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila,
Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira),
fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană
(Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe
forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu
Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad
și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la
Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din
18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul
Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București,
Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a
angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu
semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în
schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice -
Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor
Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini,
se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul
societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres
studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către
Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica
Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina,
din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu
condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a
prezentat la examene.
Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" Iaşi
La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca
scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la
istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale
Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru
Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-
a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa
Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu
familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la
Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a
înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece
i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români
din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de
la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit
într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor
către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică
provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în
Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-
au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România
jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi
sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă,
Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui
Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest
an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se
afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi
„la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la
o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se
află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18
martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a
lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea.
Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din
partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui
certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe
care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei,
economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai
departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate
pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între
Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul
în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului
i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-
a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg.
Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost
numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la
bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui
Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice
din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară.
În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate
pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în
familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban,
fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin
intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va
veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat
din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele
poetului.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de
Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în
disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui
Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și
Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut
ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul
a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a
predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său
O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei
declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra
constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe
institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din
viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat
să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie
nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este
bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în
special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe
Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie
imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu
Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale,
profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul
Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu
Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui
materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și
mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în
1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat
însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).
Boala
Poesii - 1884
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe
rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii
de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la
gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i
tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă
poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului,
probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa
lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La
București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar
la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul
doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva
incurabil.
În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a
sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la
Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al
Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii,
iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita
lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris
cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași.
Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris
statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților
împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al
societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost
înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este
transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a
fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr.
Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia
raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală
în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [5] În 13 aprilie s-a
instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului
Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri:
Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din
cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din
București.
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest
pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria
parfumurilor sale.[6]”
Cauza exactă a morții sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi
murit ucis. [7]
Profilul psihologic
Pentru detalii, vezi: Eminescu văzut de Caragiale.
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care
după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și
Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era
faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”[8]. Viața lui Eminescu a fost o
continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[9]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și
trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit
totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind
de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată
amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți
dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în
două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care
va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul
tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va
reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în
studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură.
Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în
perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena,
asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se
bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de
doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea
care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția "Bene merenti",
refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în
studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile
introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat
imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în
care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind
„seninătatea abstractă”[10].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa
covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise
vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care
trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le
însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual,
întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și
chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente
nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi
formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea.
Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de
importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de
evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica,
activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica
de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși
accesele sale de gelozie.[11]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc
fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul
tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul
tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate
farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea
mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-
am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai
eu să am intrarea.”
Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a
evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor
vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea
societății "României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la
Universitatea din Viena.
Activitatea literară
Pentru detalii, vezi: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice
din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese
revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului
conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii
ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar
și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui
grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în
octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde
a rămas în următorii șase ani.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face
azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și
deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o
crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea
oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a
generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu
ține ca la el însuși.[12]”
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte
înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe
orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul
care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase
îndărăt sau eterogene.” [13]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și
defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu
dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața
publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar
ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia
întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine
soarta și caracterul acestui stat.” [14]
In functie de perioada in care s-au desfasurat curentele literare se impart in zece mari
epoci ale literaturii: umanismul, clasicismul, iluminismul, romantismul, realismul,
naturalismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, postmodernismul.
Unul dintre curentele cele mai semnificative si cu o mare dezvoltare este romantismul.
Epoca destramarii feudalismului si a dezvoltarii capitalismului, epoca revolutiilor
burghezo-democrate si a razboaielor pentru eliberare si independenta nationala, aduc in
campul literaturii un nou curent literar numit romantism. Cultivat si afirmat de o clasa
sociala ridicata de jos si potrivnica nobilimii, romantismul impune un suflu nou,
caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor conventionale si rigide ale
clasicismului, inclinarea spre reverie si spre explorarea complexitatii eului uman. Aparut
mai intai in Anglia, apoi in Germania si Franta, la sfarsitul secolului al XVIII-lea si
inceputul secolului al XIX-lea, romantismul este o miscare literara complexa cu tendinte
adeseori contradictorii.
In literatura universala cei mai importanti scriitori romantici sunt: Byron, Kcats,
Shelley, Shakespere– in Anglia, Novalis, Chamisso, Heine in Germania, Lamartine,
V.Hugo, Al.Dumas - tatal, Stendhal in Franta, Puskin, Lermontov in Rusia.
In evolutia miscarii romantice din tara noastra, se pot distinge mai multe etape. Intr-o
prima etapa, preromantica, scriitori cum sunt Vasile Carlova, Heliade Radulescu sau
Gh. Asachi prezinta o literatura a ruinelor cu un usor regret fata de un trecut eroic
care poate servi ca exemplu al luptei prezentate in care visul, fantasticul si meditatia
primeaza.
Particularitatile romantismului
Un alt model care are la baza romantismul este romanul epocii romantice in care istoria
poate fi obiectul unei negari sau dimpotriva asa cum se intampla in romanul lui Xalter
Scott o realitate fundamentala, generatoare de conflicte sociale si psihologice.
Dintre speciile literare care se afirma, se dezvolta si cunosc apogeul avand o grandioasa
raspandire in romantism, romanul istoric este in cel mai inalt grad ilustrativ pentru
specificul istorismului romantic. Creatorul lui a fost Walter Scott. Multe dintre evocarile
istorice ale romantismului se hranesc din sistemele filozofice dominate de ideile
transformiste, sisteme elaborate de-a lungul intregului sec al XVIII-lea si mai ales in
preajma si in perioada imediat urmatoare revolutiei din Franta.
La Eminescu, istoria reprezintă tot o modalitate de evaziune într-o vârstă ideală, eroii pe
care îi evocă fiind într-o strânsă legătură cu spaţiul pe care îl reprezintă. Poetul insistă
mult pe atitudinea lor, plină de măreţie şi de siguranţă, reliefată prin procedeul predilect
romantic al antitezei (,Scrisoarea III'). Cele mai multe proiecte dramatice ale scriitorului
sunt concepute pe această temă.
Cât despre tema timpului, la Eminescu putem spune că avem de-a face cu o supra temă,
pentru că, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat această temă. Se poate
chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul român devine
superior multor altor poeţi romantici prin multitudinea perspectivelor. În ansamblu, opera
sa poate fi considerată o adâncă şi amplă meditaţie asupra vieţii şi a morţii. Poetul îşi
simte întreaga existenţă sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea să atingă o
cunoaştere absolută este aceea de a avea sentimentul relativităţii. Se invocă des
perspectiva timpului individual, care reprezintă trecerea spre o moarte inevitabilă. În
opera sa, Eminescu încearcă totuşi diferite modalităţi de scăpare de sub zodia acestui
timp individual.
La Eminescu avem de-a face de fapt cu două naturi. Mai întâi una exterioară, ale cărei
elemente au fost evocate şi de alţi scriitori, dar care poartă totuşi un timbru aparte, fiind
mereu numită eminesciană. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcâmul,
toate sunt articulate într-o nouă lume. Dar există apoi şi un alt tip de natură, o natură
interioară, un suflet ce se oglindeşte în toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura
exteriaoră preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar şi
prezenţa astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalţi romantici,
motivul visului şi cel acvatic sunt incluse în tema naturii.
Dar ceea ce este cu adevărat inedit la Eminescu, ca şi la ceilalţi scriitori romantici, este
împletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugrăveşte pur şi simplu natura ca pe un
cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciană este un spectacol
adevărat, contemplat dinăuntru, surprins în înfăţişările sale primordiale şi eterne.
Călinescu afirma chiar că poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere
ale liricii interioare!
Deşi ar putea părea ciudat, următoarea temă despre care vom discuta este moartea.
Romanticii au o viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni încă din
cele mai vechi timpuri.
Cu alte cuvinte, scopul vieţii este acela de a-i lega începutul şi sfârşitul, insinuându-se
subtil aici şi ideea că moartea este în fapt o a doua naştere.
Dar probabil cea mai romantică temă, în sensul că a fost pentru prima dată introdusă în
literatură de romantici, este cea a omului de geniu.
După Eminescu însă, ,Oamenii se împart în două categorii: unii caută şi nu găsesc, alţii
găsesc şi nu se mulţumesc'. Este greu de spus unde se încadrează oamenii de geniu. Aş
spune că ei fac parte din ambele categoriI, căci caută mereu ceva ce nu poate fi găsit, şi
atunci când găsesc cel mai apropiat echivalent pământesc al dorinţelor sale, îl
dispreţuiesc. Există însă şi un miraj al atingerii idealului, căruia romanticii îi datorează tot
zbuciumul şi suferinţa vieţii lor.
Este o temă care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, şi care este fără îndoială
punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice ,Luceafărul' şi al celei mai celebre şi
interesante nuvele eminesciene, ,Sărmanul Dionis'. Dacă stăm să ne gândim, ajungem la
concluzia că sunt foarte puţine poeziile ce nu conţin şi această temă profund romantică.
,Scrisoarea I', ,Floare albastră', ,Mai am un singur dor', toate ne vorbesc despre zbuciumul
şi neajunsurile vieţii omului de geniu şi despre speranţa în izbăvirea morţii.
Aproape întotdeauna acest personaj are un moment de slăbiciune, în urma căruia îşi
doreşte cu ardoare să scape de povara genialităţii sale în schimbul unei ,ore de iubire'. Şi
întotdeauna el se reîntoarce la poziţia iniţială prin revelarea dureroasă a efemerităţii şi
nestatorniciei oamenilor de rând. Aceasta este de fapt povestea poetului romantic în
general, care nu-şi poate găsi împlinirea pe pământ, deşi întreaga sa viaţă este o neobosită
fugă după ideal. Pentru el genialitatea este o sublimă binecuvântare, dar şi un imuabil
blestem.
În fapt, toţi scriitorii romantici pot fi priviţi ca o mare şi genială familie, toţi având
aceleaşi trăsături definitorii, aceleaşi concepţii şi aspiraţii, dar şi aceeaşi nefastă
încărcătură genetică, înscrisă în destin. Ei sunt prin excelenţă, prin însăşi structura lor
interioară o rasă aparte, sortită unei vieţi de zbucium şi unui sfârşit dramatic, cauzat de
marea discrepanţă dintre propria lor lume interioară şi lumea exterioară, reprezentată prin
societatea în care trăiau. Iar opera lor, întreaga literatură romantică, ar putea fi citită în
totalitate ca şi cum ar fi opera unui singur autor!
k6q8716kx72poc
Clasicismul este, în estetica, acea tendința către simplicitate, claritate, logica și echilibru,
în tratarea unor teme cu un conținut general omenesc, adică în care orice reprezentant al
umanității, ori de unde ar proveni el, sa se poate recunoaște. Într-o opera clasica sunt în
general evitate complicațiile inutile, contrastele puternice, excesele, detaliile multiple,
caracterele prea excepționale. Totul pare sa se supună legilor stricte ale rațiunii.
Epoca cea mai strălucita în care stilul clasic s-a manifestat în toata splendoarea lui, este o
anumita perioada a artei greco-romane, care nu tine decât câteva sute de ani. Dupa ea,
mult mai târziu, Renașterea pare sa îndeplinească aceleași condiții.
Romantismul este contrar tuturor principiilor semnalate în clasicism. El prezintă
manifestarea însușirilor celor mai particulare, deci mai contrare acelui “general omenesc”
esențial în clasicism, fiind astfel dificil de prins în reguli.
Deci nu exista decât un singur fel de a fi clasic, acela care răspunde logicii și rațiunii, dar
exista nenumărate chipuri de a fi romantic, deoarece romantismul se trage tocmai din
ceea ce este particular, straniu, în fiecare dintre noi.
Clasicismul impune prin impresia de unitate, de liniște, de măsura, de echilibru intre
părțile constitutive. Romantismul, din contra, “irațional” și “aconventional”, nu respecta
nicio regula, decât obținerea expresivului cu orice preț.
Analizând cele doua tendințe după criteriul care în arta are o semnificație deosebita, după
atitudinea artistului fata de natura, ajungem la convingerea ca un artist clasic admira
lumea exterioara, o prețuiește, o înțelege și o considera în totalitatea ei ceva armonios,
rezultat al unor legi cosmice mereu aceleași și neadmițând niciun fel de excepție. Un
clasic va ajunge neapărat la convingerea ca omul e tot ce e mai interesant și mai
desăvârșit pe lume, fiind centrul și măsura tuturor lucrurilor.
Pentru un romantic, din contra, natura este ceva haotic și fără limita. Ea se prezintă
străbătuta de forte misterioase, imprevizibile, cărora nimic nu le poate rezista, și încă mai
puțin omul. Acesta, contrar voinței sale și uneori fără sa își dea seama, este tarat de
aceste forte, devine jucăria lor. Romanticilor li se potrivește foarte bine expresia “un
peisaj este o stare de suflet”, opera devenind un mijloc curent de expresie lirica a
sentimentelor.
La romantici, din contra, dorința de a amesteca diversele arte intre ele și genurile în
cadrul aceleași arte este generala.
Doctrina clasica se pretinde ieșita din studiul întregului neam omenesc și capabila sa fie
aplicata la tot omul. Deci, ceea ce diferențiază națiile pământului, ceea ce face din
fiecare popor o entitate, nu putea interesa pe clasici. De aceea idea naționalității, care va
juca în istoria politica a secolului al XIX-lea un rol important, este în realitate un produs
al romantismului, care favorizează și renașterea sentimentului religios, după epoca de
ateism a marii Revoluții franceze.
Romanticii își îndreaptă atenția și spre geografia ținuturilor mai puțin cunoscute sau mai
stranii, deci ii preocupa Orientul, tarile exotice, Sudul, apoi Asia, Africa, cele doua
Americi. Ei sunt de asemenea interesați de civilizațiile dispărute, de zidurile colosale
distruse de timp, tema apăruta frecvent în literatura și în artele plastic.
Originile romantismului
Secolul al XVIII-lea e o perioada de trecere, cuprinzând în sine numeroase posibilități.
Societatea vechiului regim se stingea pasiva, lăsând locul unei ale societăți care nu avea
caractere complet definite.
Cuvântul “romantism” nu este de origine franceza, ci nordica. Expresia apare pentru
prima oara în Anglia, in secolul al XVII-lea, întrebuințându-se atunci când era vorba de
un aspect sălbatic din natura, impresionant prin caracterul lui tragic, prin faptul ca te
predispune la tristețe.
Acest fel de a înțelege natura, caracterizat de “romantic”, îl găsim și în Franța. Dar aici
sentimentul se complica. Societatea din secolul al VIII-lea, după domnia lui Ludovic al
XIV-lea și după explozia de senzualitate din perioada lui Ludovic al XV-lea, simte
nevoia de ceva nou. “Les ames sensibles”, sufletele sensibile, încep sa devina tot mai
numeroase.
Aceasta stare de spirit va influenta, evident, evoluția genurilor literare. Vom întâlni în
aceasta vreme romane sub forma de confidente și confesiuni. Tot atunci se traduce în
Franța, Shakespeare, sub o forma modificata, francizata. Apare și interesul oamenilor
pentru Evul Mediu, pentru subiectele din viata trubadurilor.
In pictura, chiar înainte de romantismul propriu-zis, apar subiecte care dau satisfacție
sufletelor sensibile, ori peisaje pline de torente, de copaci rupți de furtuna, marine cu
naufragii.
Deci, în fata tendințelor clasice, se ridica aceste tendințe romantice. Romanticii se vor
recruta mai ales printre cei născuți la sfârșitul secolului al XVIII-lea si în deceniile
următoare.
Motto
„Nu ma-ncântati nici cu clasici,
Nici cu stil curat si antic,[...]
Eu ramân ce-am fost: romantic.”
(Mihai Eminescu)
Pentru a ne forma o idee mai precisa despre romantismul operei eminesciene, vom
arunca o privire asupra principalelor teme si motive romantice, asupra felului în care
au fost ele tratate de cei mai importanti scriitori romantici si asupra asemanarilor si
deosebirilor dintre viziunea lor si cea a lui Eminescu. Sa luam spre exemplu tema
istoriei, propusa de romantici drept unul dintre mijloacele cele mai bune de a evada
din cotidian într-o vârsta ideala. Ea se suprapune la un moment dat peste tema
timpului în viziunea mai multor romantici, deaceea cele doua teme nu pot fi tratate
absolut separat, ci în functie de felul în care ele interactioneaza în opera scriitorului
respectiv.
La Eminescu, istoria reprezinta tot o modalitate de evaziune într-o vârsta ideala, eroii
pe care îi evoca fiind într-o strânsa legatura cu spatiul pe care îl reprezinta. Poetul
insista mult pe atitudinea lor, plina de maretie si de siguranta, reliefata prin procedeul
predilect romantic al antitezei (‚Scrisoarea III’). Cele mai multe proiecte dramatice ale
scriitorului sunt concepute pe aceasta tema.
Cât despre tema timpului, la Eminescu putem spune ca avem de-a face cu o supra
tema, pentru ca, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat aceasta tema. Se
poate chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul român
devine superior multor altor poeti romantici prin multitudinea perspectivelor. În
ansamblu, opera sa poate fi considerata o adânca si ampla meditatie asupra vietii si a
mortii. Poetul îsi simte întreaga existenta sub semnul timpului, iar drama celui care ar
vrea sa atinga o cunoastere absoluta este aceea de a avea sentimentul relativitatii. Se
invoca des perspectiva timpului individual, care reprezinta trecerea spre o moarte
inevitabila. În opera sa, Eminescu încearca totusi diferite modalitati de scapare de sub
zodia acestui timp individual.
O alta modalitate de evadare, de data aceasta absoluta, specifica romanticilor este
reflectata în tema naturii. Avem de-a face cu o natura coplesitoare, cu spatii bogate,
luxuriante, iar momentele evocate în mod special sunt furtunile sau peisajele
catastrofice, deci o natura dezlantuita. Se prefera motivul selenar si cel vegetal,
reprezentat printr-o mare varietate florala.
La Eminescu avem de-a face de fapt cu doua naturi. Mai întâi una exterioara, ale carei
elemente au fost evocate si de alti scriitori, dar care poarta totusi un timbru aparte,
fiind mereu numita eminesciana. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul,
salcâmul, toate sunt articulate într-o noua lume. Dar exista apoi si un alt tip de natura,
o natura interioara, un suflet ce se oglindeste în toate poeziile sale. Cu toate acestea,
natura exteriaora preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul
selenar si prezenta astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalti
romantici, motivul visului si cel acvatic sunt incluse în tema naturii.
Dar ceea ce este cu adevarat inedit la Eminescu, ca si la ceilalti scriitori romantici, este
împletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugraveste pur si simplu natura ca pe un
cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciana este un spectacol
adevarat, contemplat dinauntru, surprins în înfatisarile sale primordiale si eterne.
Calinescu afirma chiar ca poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere
ale liricii interioare!
Iubirea, în viziune romantica, este un sentiment profund, asociat de obicei meditatiei
filosofice si secesionat în doua atitudini specifice: extazul si dezastrul. Poetii romantici,
asa cum am vazut, ataseaza acestei teme si pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un
element de noutate, pentru ca îl întâlneam si în vechime. Dar în romantism, natura
devine un cadru în care se desfasoara un ritual erotic.
Desi ar putea parea ciudat, urmatoarea tema despre care vom discuta este moartea.
Romanticii au o viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni înca
din cele mai vechi timpuri.
Cu alte cuvinte, scopul vietii este acela de a-i lega începutul si sfârsitul, insinuându-se
subtil aici si ideea ca moartea este în fapt o a doua nastere.
Dupa Eminescu însa, ‚Oamenii se împart în doua categorii: unii cauta si nu gasesc, altii
gasesc si nu se multumesc’. Este greu de spus unde se încadreaza oamenii de geniu. As
spune ca ei fac parte din ambele categoriI, caci cauta mereu ceva ce nu poate fi gasit, si
atunci când gasesc cel mai apropiat echivalent pamântesc al dorintelor sale, îl
dispretuiesc. Exista însa si un miraj al atingerii idealului, caruia romanticii îi
datoreaza tot zbuciumul si suferinta vietii lor.
Este o tema care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, si care este fara îndoiala
punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice ‚Luceafarul’ si al celei mai celebre si
interesante nuvele eminesciene, ‚Sarmanul Dionis’. Daca stam sa ne gândim, ajungem
la concluzia ca sunt foarte putine poeziile ce nu contin si aceasta tema profund
romantica. ‚Scrisoarea I’, ,Floare albastra’, ,Mai am un singur dor’, toate ne vorbesc
despre zbuciumul si neajunsurile vietii omului de geniu si despre speranta în izbavirea
mortii.
Aproape întotdeauna acest personaj are un moment de slabiciune, în urma caruia îsi
doreste cu ardoare sa scape de povara genialitatii sale în schimbul unei ‚ore de iubire’.
si întotdeauna el se reîntoarce la pozitia initiala prin revelarea dureroasa a
efemeritatii si nestatorniciei oamenilor de rând. Aceasta este de fapt povestea poetului
romantic în general, care nu-si poate gasi împlinirea pe pamânt, desi întreaga sa viata
este o neobosita fuga dupa ideal. Pentru el genialitatea este o sublima binecuvântare,
dar si un imuabil blestem.
În fapt, toti scriitorii romantici pot fi priviti ca o mare si geniala familie, toti având
aceleasi trasaturi definitorii, aceleasi conceptii si aspiratii, dar si aceeasi nefasta
încarcatura genetica, înscrisa în destin. Ei sunt prin excelenta, prin însasi structura lor
interioara o rasa aparte, sortita unei vieti de zbucium si unui sfârsit dramatic, cauzat
de marea discrepanta dintre propria lor lume interioara si lumea exterioara,
reprezentata prin societatea în care traiau. Iar opera lor, întreaga literatura
romantica, ar putea fi citita în totalitate ca si cum ar fi opera unui singur autor!