Curentul literar este o mișcare literară ce reunește scriitori dintr-o anumită perioadă

istorică care împărtășesc aceleași principii esteice, se raportează într-o manieră comună la
aceeași tradiție literară, manifestă preferințe comune în ceea ce privește anumite specii și genuri
literare și utilizează în operele lor modalități artistice similare.
Principiile estetice ale unui curent literar se cristalizează de obicei într-un manifest literar.
Manifestul literar este un text în versuri sau proză în care se prezintă p anumită concepție despre
artă. În el pot fi prezentate principiile unui curent literar dar și ale unui scriitor legate de
conceptia acestuia despre literatură, respectiv artă (arte poetice). Exemple de manifeste literare:
Ene Ghiță Văcărescu („Las vouă moștenire/ creșterea limbei românești/ Și-a patriei cinstire.”),
„Introducție la Dacia literară” de M. Kogălniceanu, Eminescu „Criticilor mei”. G. Coșbuc, T.
Arghezi, L. Blaga etc.
Clasicismul este un curent literar-artistic, având centrul de iradiere în Franța, ale cărui
principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind
de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca
întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte
realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă
idealul frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de
înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de
crearea unor eroi ideali, legați indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți
morale și capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai
aristocrației, erau prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii
superioare ale literaturii. Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca
respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare
(comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în
special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca „înfierare” a viciilor), de
prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând
ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie și credință într-un ideal
permanent de frumusețe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecțiune formală (care va fi găsită în
acele modele de frumusețe perfecte - modelele clasice), înseamnă prevalare a rațiunii asupra
fanteziei și pasiunii. Printre reprezentanții de marcă ai clasicismului pot fi amintiți: Nicolas
Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică), Pierre Corneille (Cidul - tragedie),
Jean Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule).
Clasicismul și-a elaborat principiile fundamentale între 1630 – 1660 și a dobândit o
autoritate deplină, impunându-se scriitorilor de primă mărime, precum tragicul Racine, comicul
Moliere, fabulistul La Fontaine, căpătând cu Boileau, după 1674, strălucirea formulărilor
definitive. E adevărat că Pierre Corneille (1606 – 1684), primul mare al secolului clasic, și-a dat
opera în jumătatea dintâi, dar cum spun exegeții, doctrina s-a fixat în special în raport cu creația
lui, în polemici zgomotoase. Și tragediile corneille-ne (în primul rând Cid-ul) se abat destul de la
canoanele viitoare, așa încât socotit în general clasic, autorul este în realitate unul din ereticii cei
mai importanți, original cu măsură, dar validând și el câteva din principiile diriguitoare ale
clasicismului.
Socotit poetul tragic prin excelență al secolului, Racine (1639 – 1699) a dobândit
notorietatea deplină cu Andromaque (1667), urmată de Britannicus (1669), Bajazet (1672),
Phedre (1677), dintre cele mai importante. După o destul de lungă pauză în răstimpul căreia a
fost numit istoriograf al regelui și s-a ocupat exclusiv cu știința istorică, el a reapărut ca autor
tragic în 1689 cu Esther, apoi în 1691 cu Athalie. Schimbând aria de inspirație dinspre mitologie
și istorie înspre subiectele biblice, Racine rămânea totuși în acelașii registru al analizei
psihologice de mare eleganță, al expresiei poetice inegale, uneori debitoare manierismului
salonard, dar în momentele cele mai bune atingând emoția estetică de mare calitate.
Cariera de comediograf a lui Moliere (1622 – 1673) a mers paralel cu cea de actor
comic, atu care-l apropie cumva de Shakespeare, fiindcă tot ca și acela, a izbutit (dincolo de
geniul pe care l-au avut amândoi) o înțelegere din adânc a problematicii contemporane din
contactul cu publicul, pe de o parte, iar pe de alta a știut să folosească în dramaturgie mijloacele
cele mai adecvate ale teatrului, ale spectacolului, construcția pieselor sale, ritmul desfășurării,
efectele comice având o expresivitate greu egalată în dramaturgia universală. Comicul farselor
lui era foarte gustat de Curte, dar satira profundă din Tartuffe (1669) sau din Mizantropul
(1666), picturile caracterologice așa de adevărate din Prețioasele ridicole (1659), Burghezul
gentilom (1670), Femeile savante (1672) etc i-au atras ostilitatea cercurilor influente ale
nobilimii și clerului și persecuții ruinătoare în ciuda chiar a favorurilor lui Ludovic al XIV-lea.
Ca și Moliere, La Fontaine (1621 – 1695), aducea, în ciuda „clasicității” sale, un gust
mai apropiat de natură în general și de natura omenească în special, decât de constrângătoarele
reguli. O limbă savuroasă, o cunoaștere ascuțită a slăbiciunilor omenești, o veselă grădină
zoologică acoperind aceste cusururi și slăbiciuni vor face din Fabulele sale, apărute cu începere
din 1668, microuniversuri fermecătoare de analiză morală, spuse cu măsura clasică și cu surâsul
îngăduinței pe buze

Elemente specifice ale clasicismului în literatura română s-au întâlnit la autori precum:
Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă sau Ion Budai Deleanu. Ca și
specii literare clasice amintim: oda, satira, epistola, comedia, fabula, epopeea, epigrama, idila și
pastorala. În operele scrise de Mihai Eminescu se întâlnesc elemente clasice, în special la nivelul
formei, a versurilor, dar și elemente romantice. În operele scrise de Ion Luca Caragiale se găsesc
mai multe caracteristici ale clasicismului. Spre exemplu, în comedia „O scrisoare pierdută”, se
găsesc regulile celor trei unități de timp și anume: unitate de acțiune – un singur fir epic; unitate
de loc – întreaga acțiune se desfășoară în același spațiu; unitate de timp – acțiunea se desfășoară
pe parcursul a 24 de ore.

Clasicismul este unul dintre curentele literar-artistice care s-a impus, îndeosebi, în
literatura franceză din secolul al XVII-lea şi s-a prelungit pînă în secolul al XVIII-lea. Deşi se
poate vorbi despre clasicism ca despre un fenomen tipologic sau o atitudine estetică existentă
dintotdeauna în arta universală, vom înţelege prin clasicism doar curentul concret-istoric
constituit în secolul al XVII-lea, cu prelungirile lui fireşti în secolul al XVIII-lea. Termenul
clasicism provine de la cuvîntul clasic, care se utilizează în sensul de autor sau operă ce
întruneşte condiţiile perfecţiunii, ce constituie un model de realizare. De asemenea, clasic
înseamnă şi ceea ce aparţine lumii şi culturii antice greco-latine. A intrat de mult în uz,
încetăţenindu-se, şi un alt sens al acestul cuvînt: se numeşte clasic autorul sau clasică opera care
aparţine curentului literar-artistic din secolele XVII–XVIII clasicismul. De aici rezultă că o operă
se numeşte clasică pentru că este exemplară, pentru că este de valoare, dar şi pentru că aparţine
clasicismului. Dar tot atît de adevărat este că nu orice operă clasică, în sensul că aparţine
clasicismului, este şi clasică în sensul de exemplară, perfectă, de valoare. Avem opere aparţinînd
clasicismului care nu întrunesc condiţiile clasicităţii. Prin urmare, ajungem la concluzia aberantă
că o operă clasică, într-un sens, nu este sau nu poate fi clasică, în celălalt sens. Tocmai din aceste
considerente ar fi mai corect dacă pentru ceea ce aparţine curentului artistic numit clasicism am
folosi cuvîntul clasicist. În acest caz o operă este clasicistă pentru că aparţine clasicismului, ea
poate fi şi clasică, dar poate şi să nu fie. Cu atît mai mult cu cît spunem real, natural, simbolic,
dar nu în sensul că ceva sau cineva aparţine realismului, naturalismului sau simbolismului,
pentru acestea din urmă utilizînd cum este şi firesc, cuvintele realist, naturalist, simbolist. O
asemenea delimitare contribuie nu numai la folosirea corectă a cuvintelor la care ne-am referit,
dar şi la înţelegerea adecvată a fenomenelor literare vizate. Baza filozofică a clasicismul este
raţionalismul, de aceea raţiunea are un rol dominant în estetica, dar şi în operele scriitorilor
clasicişti. Afirmîndu-se într-o perioadă de consolidare a monarhiei absolutiste, clasicismul
încearcă restabilirea încrederii umaniste în măreţia omului, aşezat în centrul operei de artă, ca în
Renaştere, dar omul raţional al clasiciştilor se deosebeşte de omul Renaşterii. Omul
clasicismului, după cum îl definea Tudor Vianu, este cel „pe care jocul tuturor forţelor realului îl
determină, fără să îl absoarbă în unitatea lor. Este clasic omul care trăieşte în îndoita conştiinţă a
dependenţei sale faţă de totalitatea forţelor naturale şi spirituale ale lumii şi a individualităţii sale
puternice şi mîndre“. Concepţiile umaniştilor Renaşterii se întemeiau pe armonia principiului
material cu cel ideal, a raţiunii cu sentimentul, a datoriei cu pasiunea. Concepţiile clasiciştilor
reflectă antagonismul lor: raţiunea este opusă sentimentului, interesele generale celor personale,
raţionalul emoţionalului, ceea ce determină şi conflictul operelor clasiciste: conflictul dintre
datorie şi pasiune, dintre raţiune şi sentiment. Pe de o parte, clasiciştii au încercat să pătrundă
mai adînc în lumea sufletească a omului, pe de altă parte, au reliefat mai mult trăsăturile generale
ale fiinţei umane în detrimentul celor individuale, evidenţiind în caracterele create o trăsătură
principală, dominantă, general-umană, lipsită de concreteţe istorică, îndeosebi în tragedie, pe
cînd în comedie legătura dintre caracter şi mediu este mai pronunţată. Operele clasiciste au un
caracter adesea polemic, publicistic şi un evident scop educativ, moral şi estetic. Principiile
estetice ale clasicismului au fost sintetizate în Arta poetică (1674) a lui Nicolas Boileau-
Despréaux (1636–1711), însă multe dintre ele au fost formulate încă în epoca Renaşterii, în
diferitele tratate şi comentarii renascentiste ale Poeticii lui Aristotel. Deşi Poetica lui Aristotel nu
a fost una normativă, cum a fost cea a lui Horaţiu (Epistola către Pisoni), cea clasicistă are un
caracter normativ, cuprinzînd un şir de principii şi reguli obligatorii pentru toţi creatorii operelor
de artă. Chiar dacă unii autori nu respectau anumite reguli, ieşind din cadrul rigorilor
clasicismului, toţi respectau, totuşi, principiile fundamentale ale doctrinei clasiciste. Cele mai
importante sînt: imitarea naturii şi imitarea anticilor; primatul raţiunii; neamestecul genurilor
sau ierarhia genurilor; respectarea regulilor clasice (regula verosimilităţii, regula „bunei-
cuviinţe“, regula celor trei unităţi ş.a.). Atît teoria, cît şi practica artistică clasicistă şi-au găsit
expresia deplină în literatura franceză din secolul al XVII-lea, îndeosebi în genul dramatic.
Principiile clasicismului francez s-au manifestat într-o formă strălucită în tragedia
clasicistă, considerată specia dramatică cea mai înaltă. De fapt, tragedia a ilustrat cele mai multe
dintre principiile şi regulile clasicismului, avînd un şir de particularităţi specifice. Astfel,
subiectele în tragedia clasicistă franceză erau împrumutate din Antichitate sau, mai rar, din Evul
Mediu. Conflictul principal se realizează între raţiune şi sentiment, între datorie şi pasiune.
Personajele se disting prin măreţia lor sufletească şi sînt, de regulă, de rang înalt. Tragedia
clasicistă este scrisă în versuri alexandrine, care corespundeau patosului moral înalt al acestei
specii superioare a genului dramatic. Reprezentanţii principali ai tragediei clasiciste franceze sînt
Pierre Corneille şi Jean Racine, care ilustrează două perioade în evoluţia tragediei franceze din
secolul al XVII-lea. Pentru prima perioadă este caracteristică tragedia creată de Pierre Corneille.
 Pierre Corneille (1606–1684) a avut o concepţie proprie despre tragedie. „Tragedia cere
pentru subiectul ei o acţiune măreaţă, extraordinară, serioasă“ spune el în discursul despre
tragedie, un asemenea subiect urmînd a fi luat din istorie sau din legendă: „Subiectele măreţe
care răscolesc şi dezlănţuie patimi, a căror impetuozitate le opune legilor datoriei şi legăturilor de
sînge, trebuie să depăşească verosimilul; nu li s-ar da nici o crezare dacă nu s-ar sprijini pe
autoritatea faptelor istorice, care e întotdeauna de necontestat, sau pe părerea comună care ne dă
un auditoriu gata convins“. Tragedia creată de Corneille se deosebeşte de cea caracterizată de
Aristotel în Poetica sa. Specificul ţine de un alt tip de erou, care nu mai e, ca în tragedia antică,
victima zeilor sau a destinului. Eroul lui Corneille este un om care tinde să se realizeze şi care ia
decizii, conducîndu-se de sentimentul cinstei şi al datoriei. El trezeşte simpatie, admiraţie, şi nu
compătimire, este gata de orice sacrificii în numele unor principii sublime, impuse de onoare sau
de rang. Eroul lui Corneille este măreţ prin acţiunile şi faptele sale, este un om ieşit din comun,
ca şi multe dintre subiectele tragediilor sale. El pune raţiunea şi datoria mai presus de pasiune şi
dragoste, fiind un erou în adevăratul sens al cuvîntului, autorul impunîndu-se prin crearea unei
adevărate „tragedii eroice“.
Capodopera lui Pierre Corneille este Cidul. Eroul poemelor eroice medievale spaniole şi
al baladelor populare (romances), Rodrigo Díaz de Vivar, supranumit Cidul, a servit drept izvor
de inspiraţie pentru mai mulţi scriitori. Corneille a preluat subiectul tragediei de la dramaturgul
spaniol Guillén de Castro (1569–1631), autorul tragediei Tinereţea Cidului (1618). Compusă din
cinci acte, tragedia Cidul arela bază un conflict tipic pentru operele clasiciste dintre sentiment şi
datorie. Fiica nobilului Don Gomez, Chimène (adică Himena (Ximena), pentru că autorul
„franţuzeşte“ numele spaniole: Chimène pentru Himena, Rodrigue pentru Rodrigo, Don Diègue
pentru Don Diego etc., traducătorii adoptînd fie forma franceză a numelor, fie pe cea spaniolă),
este îndrăgostită de Rodrigue, fiul lui Don Diègue care, la rîndu-i, o iubeşte. Dar după ce regele
l-a numit preceptor al infantelui pe tatăl lui Rodrigue, Don Diègue, contele Don Gomez îl
jigneşte pe Don Diègue, considerînd că el trebuia să fie ales. Umilit, bătrînul Don Diègue îi cere
fiului să-i salveze onoarea. Astfel, Rodrigue este pus între datoria de a apăra onoarea tatălui şi a
familiei şi dragostea sa pentru Chimène. Chemat la duel, Don Gomez este ucis de către
Rodrigue. În continuare, conflictul se adînceşte şi capătă o intensitate şi mai mare pentru că
acum Chimène trebuie să-şi răzbune tatăl şi să ceară moartea vinovatului, eroina fiind pusă, de
asemenea, să aleagă între datorie şi iubire. Deşi ambii eroi îşi apără onoarea, ei nu-şi pot înăbuşi
dragostea. Cu cît mai imperioasă apare îndeplinirea datoriei, cu atît mai puternică le este iubirea
reciprocă. Îndeplinindu-şi datoria faţă de patrie, Rodrigue luptă împotriva maurilor (aceştia
aveau să-l numească „Cid“, adică stăpîn) şi se întoarce victorios la curte, ca un adevărat erou, dar
Chimène insistă asupra pedepsirii lui. Duelul dintre Rodrigue şi Don Sancho, admiratorul
Chimènei, trebuie să decidă cine îi va fi soţ. Rodrigue învinge şi Chimène se supune,
căsătorindu-se cu eroul naţional, astfel triumfînd datoria, dar nu cea feudală, de castă, personală,
ci o datorie superioară faţă de stat, faţă de patrie. Măreţiei faptelor şi a sentimentelor îi
corespunde şi un limbaj, un stil adecvat, dramaturgul stăpînind admirabil versul alexandrin şi
arta elocinţei în numeroasele tirade marcate de un profund dramatism, dar şi de un lirism
specific.

Romantismul a apărut prima dată în literatura germană concomitent cu apariția

clasicismului și interacționând cu acesta. La sfârșitul secolului al XVIII-lea a apărut și în
literatura engleză,iar în anii 1820 în literatura franceză și rusă.
 Una din caracteristicile romantismului este faptul că se împotrivește clasicismului. Tema
centrală a romantismului este idealul și dorința de libertate, individul și autoexprimarea sunt
promovate în prim-plan. La romantici, personajele aparțin tuturor categoriilor sociale, nu există
tipuri umane, ci individualități. Se pune accent pe individualitatea creatoare, afirmarea
originalității și a sensibilității. Temele predilecte romanticilor sunt: iubirea, natura, istoria,
folclorul autohton, condiția omului de geniu, moartea, singurătatea, revolta împotriva condiției
umane.
Romanticii resping convenții în opera literară impuse de clasiciști, cum ar fi regula celor
trei unități: de loc, de timp, de acțiune, resping tipologia umană, alegerea personajelor din înalta
pătură a societății. Romanticii sunt pasionați de mister, de exotic, au gust pentru macabru,
creează personaje și situații excepționale.Motive romantice, precum: lacul, codrul, izvoarele,
stânca, teiul, salcia, luna, stelele, floarea, noaptea, visul, reveria. Eul romantic evadează din
realitate în vis, în fantezie sau în reverie, este evident interesul pentru mituri, simboluri.

Fundalul istoric este dat de dezamăgirea izvorâtă din Revoluția franceză, apoi războaiele

napoleniene.

Caracteristicile generale ale literaturii romantice:

 prezența eului liric în textele literare, subiectivitatea trăirilor

 exprimarea cu prioritate a sentimentului și sensibilității

 libertatea creației, absența oricăror reguli sau constrângeri estetice (prezente la clasicism)

 întoarcerea spre trecut și adorația trecutului, în special al evului mediu și goticii

 îmbogățirea limbajului poetic cu regionalisme, neologisme și stilistic

 exprimarea specificului național în literatură

 tendința de a prezenta istoria într-o lumină ideologizată, glorificarea eroilor și libertății

 apar multe opere care au loc în peisaje, culturi, personaje si țări exotice care reflectă
dorința de evadare din viața reală

 descoperirea folclorului național

 aspirația spre absolut (iubirea perfectă, libertatea deplină și cunoașterea totală)

 apar culegerile de basme și folclor național și includerea limbajului popular în literatură

 teme romantice: viața, moartea, iubirea, libertatea, exotismul

Literatura romantică în Germania

Mișcarea Sturm und Drang (literal, Furtună și imbold) este considerată a fi precursoarea
romantismului în Germania. Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost cel mai faimos
reprezentant al acesteia.Goethe publică Suferințele tânărului Werther, operă de intensă
subiectivitate datorită unei iubiri imposibile a protagonistului acesteia (Werther). Cartea a cauzat
multă vâlvă în perioada sa, datorită faptului că un val de sinucideri a fost atribuit lecturii
volumului. Anglia mai poate fi numită și patria romantismului, deoarece tendințele anti-burgheze
s-au manifestat aici mai devreme decât în alte țări. În literatura engleză un grup de poeți sunt
considerați reprezentanți de seamă a romantismului, printre care se numără Samuel Taylor
Coleridge, John Keats, Percy Bysshe Shelley și William Blake urmați mai târziu de John Clare.
Publicarea în 1798 a Baladelor lirice, cu unele dintre cele mai frumoase poezii ale lui
Wordsworth și Coleridge, este adesea considerat momentul începutului mișcării. Majoritatea
poeziilor au fost scrise de Wordsworth și multe dintre ele tratează viața săracilor în Districtul
Lake, sau sentimentele poetului față de natură care au fost dezvoltate mai complet în poemul său
Preludiul nepublicat în timpul vieții sale. Cel mai lung poem din volum a fost a lui Coleridge
Rimele bătrânului marinar, care a arătat partea gotică a romantismului englez și exoticul multor
poeme. În perioada când au scris poemele Poeții lacului au fost priviți ca un grup marginal de
radicali, deși aceștia au fost susținuți de către criticul și scriitorul William Hazlitt și alții.
Spre deosebire de ei, Lord Byron și Walter Scott au devenit enorm de faimoși și influenți
în toată Europa cu lucrări care prezentau violența și drama unor locuri exotice, îndepărtate sau
ale unor momente istorice. Byron a fost "fără îndoială, cel mai mare geniu al secolului nostru",
după nu mai puțin celebrul Goethe [1] Scott a avut un succes imediat, cu poemul său narativ lung
Cântecul ultimului menestrel în 1805, urmat de poemul Marmion scris în anul 1808. Ambele
sunt plasate în Scoția medievală, și continuă să fie cea mai cunoscută lucrare a lui. Byron a avut
succes cu prima poemul Pelerinajul lui Childe Harold din 1812, urmat de patru povești turcești,
toate sub forma unor poeme lungi, începând cu Ghiaurul din 1813, despre Europa ocupată de
otomani. Între timp, Scott efectiv a inventat romanul istoric, începând în 1814 cu romanul
Waverley, plasat în anul 1745 despre revoltele iacobiților, care a fost un succes enorm și foarte
profitabil, urmat de peste 20 de romane noi scrise de Waverley în următorii 17 ani.[2] Spre
deosebire de Germania, romantismul în literatura engleză a avut puține legături cu naționalismul,
iar romanticii au fost adesea priviți cu suspiciune pentru simpatia multora simțită pentru
idealurile Revoluției Franceze, a cărei colaps și înlocuire cu dictatura lui Napoleon a fost,ca și
pentru alte locuri în Europa, un șoc pentru mișcarea. Deși romanele sale, celebrează identitatea
istoria scoțiană, Scott a fost din punct de vedere politic un unionist ferm.
A petrecut mult timp în străinătate și un sejur celebru pe Lacul Geneva, cu Byron și
Shelley în 1816 a produs romanul Frankenstein extrem de influent de către viitoarea soție a lui
Shelley, Mary Shelley și nuvela Vampirul de medicul lui Byron, John William Polidori.
Versurile lui Robert Burns în Scoția și ale Thomas Moore în Irlanda reflectată în diferite moduri
țările lor și interesul romantic pentru literatura populară, dar a avut niciun rezultat asupra muncii
lor. Romanciera cea mai semnificativă de limba engleză în perioada romantică de vârf pe lângă
Walter Scott, a fost Jane Austen, a cărei viziune conservatoare asupra lumii a avut puțin în
comun cu contemporanii ei romantici, păstrând o credință puternică în bună-cuviință și normele
sociale, deși criticii au simțit un tremur sub suprafața unor lucrări, în special în Mansfield Park
(1814) și de în Persuasion(Persuasiune) (1817).În mijlocul secolului au apărut operele fără
îndoială romantice ale familiei Brontë, în special a lui Charlotte Brontë Jane Eyre și Wuthering
Heights (La răscruce de vânturi), romanul lui Emily Brontë, ambele fiind publicate în 1847.

Romantismul a apărut relativ târziu în literatura franceză, chiar mai târziu decât în artele
vizuale. Precursorul romantismului în secolul al 18-lea a fost cultul sensibilității, care a fost
asociat regimului monarhic și Revoluția Franceză a fost mai mult o sursă de inspirație pentru
scriitori străini decât o experiență la prima mână a scriitorilor francezi. Prima figură proeminentă
a fost François-René de Chateaubriand, un mic aristocrat care a rămas un regalist pe parcursul
Revoluției și s-a întors în Franța din exilul din Anglia și America pe vremea lui Napoleon cu al
cărui regim a avut o relație incomodă. Scrierile sale, scrise toate în proză, includ ficțiuni ca de
exemplu romanul René (1802) despre exil, pe care l-a anticipat Byron privind eroul său
înstrăinat, dar a scris mai ales despre istoria contemporană și politică, călătoriile sale, apără
religia și spiritul medieval (Génie du christianisme 1802), și în cele din urmă, în anii 1830 și
1840 apare enorma sa autobiografie Mémoires d'outre-Tombe ("Memoriile de dincolo de
mormânt") .După restaurația burbonilor romantismul francez s-a dezvoltat în viața de zi cu zi
prin teatrul Parizian, cu producții de Shakespeare, în Franța fiind un autor romantic de bază,
Schiller și adaptări după Scott și Byron alături de autori francezi, dintre care mai mulți au început
să scrie după 1820. S-au dezvoltat clici pro-și anti-romantism, iar producțiile au fost adesea
însoțite de criticii zgomotoase ale celor două tabere.
Alexandre Dumas a început ca dramaturg, cu o serie de succese începând cu Henri III et
sa cour (1829) înainte de începe să scrie romanele sale de aventuri istorice cu care a avut cele
mai mari succese, oarecum în maniera lui Scott, cele mai faimoase fiind Cei trei mușchetari și
Contele de Monte Cristo, ambele din 1844.
Victor Hugo a publicat ca poet în anii 1820 înainte de obținerea succesului pe scena cu
drama Hernani, o dramă istorică într-un stil cvasi-shakespearian, care a avut cu spectacole
turbulente.. El este mai bine cunoscut pentru romanele sale, Cocoșatul de la Notre-Dame (1831)
și Les Miserables (Mizerabilii), fiind considerate cele mai bune opere ale carierei sale.Cariera lui
Prosper Mérimée a urmat un model similar, în prezent fiind cunoscut după povestea Carmen,
nuvela sa din 1845. Alfred de Vigny rămâne cel mai bine cunoscut ca dramaturg, cu drama sa
despre poetul englez Chatterton (1835), probabil cea mai bună operă a sa.Poeții romantici
francezi din anii 1830 până în anii 1850 îi includ pe Alfred de Musset, Gérard de Nerval,
Alphonse de Lamartine și bombasticul Théophile Gautier. George Sand a fost cea mai
remarcabilă printre scriitoare, fiind figura centrală a scenei literare pariziene, fiind faimoasă atât
pentru romanele sale, cât și pentru relația ei cu Chopin și alte figuri marcante ale societății.
Stendhal este probabil cel mai apreciat romantic francez în zilele noastre din acea
perioadă, dar el se află într-o relație complexă cu romantismul, fiind notabil pentru perspectiva
lui psihologică penetrantă ale personajelor sale și realismul său, calități rare în romanele
aparținând curentului romantic. Ca un supravietuitor francez al retragerii Napoliene din Moscova
în 1812, recurge în mică măsură la fantezii despre eroism și aventură, și ca Goya el este adesea
văzut ca un precursor al realismului. Lucrările sale cele mai importante sunt Le Rouge et le Noir
(Roșu și negru, 1830) și La Chartreuse de Parme (Mănăstirea din Parma, 1839).

În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști

(Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș.a.). Influențele
curentului persistă mult timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul
culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.

Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:preromantismul (cunoscut și

ca romantism al scriitorilor pașoptiști sau de tip Biedermeier),romantismul propriu-zis
(eminescian sau romantism înalt),romantismul posteminescian.