Structuralismul. Teorie sau metodă?

La întrebarea ,,Ce este structuralismul?’’, Roland Barthes, promotor entuziast și proteic,

penduland între rigoarea științei limbajului și plăcerea textului (Le plaisir du texte, 1973)
răspunde evaziv: ,,Nu este o școală, nici măcar o mișcare (sau nu încă), fiindcă majoritatea
autorilor atașati acestui cuvânt nu par legați între ei printr-o solidaritate de doctrină sau de luptă.
Structuralismul este doar un lexic’’. Pentru Jean Piaget, structuralismul reprezintă ,,un ideal de
inteligibilitate căutat și atins de toți cercetătorii structuraliști’’.
Totuși, ca și Michel Foucault mai târziu, Barthes consideră structuralismul o atitudine a
spiritului modern iconoclast ,,o activitate, adică o succesiune regulată de operații mentale.
Scopul oricărei activități structuraliste este de a reconstitui obiectul astfel încât să manifeste în
această reconstituire regulile de funcționare. Structura este deci de fapt un simulacru al
obiectului, dar un simulacru dirijat, interesat, fiindcă obiectul imitat relevă ceva care ramânea
invizibil sau, dacă preferați, ininteligibil în obiectul natural. Omul structural ia realul, îl
descompune, apoi îl recompune’’.
Ca orice curent de gândire, structuralismul comportă o latura teoretică și una
metodologică; de la bun început latura metodologică (analiza structurală sau activitatea
structuralistă) a fost considerată un imens câștig gnoseologic (Lévi-Strauss compară
însemnătatea fonologiei pentru științele omului cu rolul revoluțonar al fizicii nucleare), în timp
ce latura teoretică a fost controversată: ,,Structuralismul este o metodă, nu o doctrină, iar în
masura în care devine doctrinal conduce la o multitudine de doctrine.’’
Dacă istoria structuralismului este deja lungă, concluzia pe care o tragem de aici nu este
că ar fi vorba de o doctrină sau de o filosofie, întrucât am fi foarte repede dezamagiți, ci în mod
esențial de o metodă, cu tot ceea ce implică termenul: tehnicitate, obligații, onestitate intelectuală
și progres în aproximările succesive’’.
Struturalismul este o orientare teoretică şi metodologică interdisciplinară care studiază
structura, funcţiile şi sistemele de relaţii ce caracterizează obiectele şi procesele în ştiinţele
contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport cu individul şi sincronicitatea faptelor în
raport cu evoluţia. Unele discipline, sub influenţa pozitivismului, tind să se emancipeze de tutela
filozofiei, adoptând puncte de vedere specifice. Astfel, psihologia devine marcată de
behaviorism şi configuraţionism, sociologia de funcţionalism, lingvistica mai ales de
semantică.Structuralismul a avut momentul său culminant între anii 1960 şi 1970. Metodele
structuralistice au fost adoptate mai ales în lingvistică, semiotică şi teoria literaturii. Aplicarea
acestor metode se pot regăsi şi în psihanaliză, teoria cunoaşterii, psihologie, ştiinţele sociale şi
antropologie.

Noțiunea de structură și demersul structuralist.

Structura ca ,,totalitate ireductibilă la suma părților" (Raymond Boudon) înseamnă

considerarea obiectului ca sistem, descoperirea și construirea coerenței realului prin ordinea și
coerența simulacrului care e structura.Analiza structurală se plasează sub semnul jocului
( metafora jocului de șah la Saussure sau a jocurilor de comunicare la Claude Lévi-Strauss:
,,Toate nivelele de comunicare ale societății - femei, bunuri, mesaje - țin de aceeași metodă.
Cultura constă mai ales în reguli aplicabile tuturor categoriilor de jocuri de comunicare, fie ele în
planul naturii sau al culturii’’). Structura se reduce la jocul intern al combinatoricii sale.
Demersul structuralist procedează prin reducerea variantelor la invariante (a infinitelor
pronunțări ale sunetelor, de pildă la câteva zeci de foneme caracteristice unei limbi). Semnele nu
sunt importante prin ele însele, ci prin valoarea pe care o reprezintă în ansamblul sistemului.
Analiza structurală(începand cu cea avant la lettre a formaliștilor ruși de la începutului
secolului) pune între paranteze conținutul povestirii (mit, basm, nuvelă etc.) și se concentrează
exclusiv asupra formei. Figurile narative nu contează(racul, zâna sau fratele de cruce joacă în
basm rolul adjuvantului eroului); ceea ce reprezintă esența demersului este degajarea structurii
povestirii prin evidențierea relațiilor de paralelism, opoziție, inversiune etc.
Principala obiecție adresată din această perspectivă structuralismului a fost omogenizarea
valorică (un roman polițist, un fapt divers, un basm, o nuvelă clasică vor fi analizate în același
fel, pentru că metoda structurală este analitică și nu evaluativă). De fapt, adevaratul conținut al
povestirii este structura sa (Subiectul povestirii este reprezentat de relațiile sale interne, de
propriile moduri de constituire a sensului.Analiza structurală se definește prin următoarele
trăsături paradigmatice (fie ele explicite sau implicite):

o regula imanenței (analiza structurală vizează obiectul ca sistem în perspectivă

sincronică);

o regula pertinenței (analiza structurală investighează trasăturile distinctive ale sistemului,

cele care au valoare diferențială);

o regula comutării (testul comutării vizând determinarea opozițiilor binare de natură

sistemică);

o regula compatibilității (analiza structurală studiază regulile ce guvernează combinarea -

și deci compatibilitatea - elementelor textului);

o regula integrării (structurile elementare trebuie integrate în totalitatea sistemului);

o regula schimbării istorice (diacronice) pe baza analizei sincronice a sistemului;

o regula funcției (analiza structurală studiază în primul rând funcția comunicativă a

sistemului) .

Structuralismul în lingvistică

Limbajul este paradigma principală a cercetărilor structuralistice. Structuralismul vede în

limbaj, ca un sistem de semne, forma de bază a oricărei organizări unitare a realității. Alături de
structura limbajului se dezvoltă structura profundă a culturii. Fenomenele culturale și sociale se
explică sub forma unor structuri complexe având drept model limbajul ca sistem de comunicare.
Așa se înțeleg, de exemplu, textele de orice natură sau relațiile sociale ale puterii. La începutul
anilor 1920, lingvistica se definea ca un domeniu de cercetare particular în interiorul mișcării
pozitiviste din cadrul științelor umane.
Structuralismului în lingvistică s-a dezvoltat sub influența lucrărilor cercetătorului
elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care în ,,Cours de linguistique générale’’ (apărut
postum în 1916) - diferențiază noțiunea de limbaj (langue) de limba vorbită sau vorbire (parole),
și ale lui Edward Sapir (1884-1939), care, folosind în lingvistică criterii formale în detrimentul
celor istorice, insistă asupra opoziției dintre ,,structura’’ (pattern) limbajului și ,,realitatea
vorbită’’. Saussure propusese o ipoteză generală asupra naturii și funcționării limbajului; Sapir,
independent de Saussure, stabilește mai multe diferențieri, care anunță structuralismul, ca aceea
dintre fonologie și fonetică sau cea dintre sincronie și diacronie.

Principiul fundamental al structuralismului poate fi enunțat ca un principiu de imanență,

conform căruia enunțarea unui fapt realizat nu poate fi analizat decât pornind de la trăsăturile lui
interne actuale și nu de la evoluția istorică, cum ar fi, de exemplu, etimologia unui cuvânt.
Esențial este studiul sincronic, care se ocupă cu raporturile logice și psihologice dintre termenii
coexistenți ai sistemului, așa cum este perceput de conștiința colectivă, precum și studiul
diacronic, care pune în evidență reporturile ce leagă termenii succesivi, ce se substituie unul
altuia pentru a forma un sistem coerent.
Limbajul se definește ca un sistem închis, asupra căruia se pot aplica mai multe mijloace
de analiză pentru a pune în evidență unitățile din care este constituit și regulile de combinare a
diverselor unități. Funcția limbajului presupune în mod necesar existența acestor reguli care
controlează raportul dintre respectivele unități. Ferdinand de Saussure insistă asupra unor
opoziții importante: astfel, limbajul reprezintă un fenomen social produs al memoriei, în timp ce
vorbirea este un fapt de creație individuală.Un merit decisiv al structuralismului este și acela de a
fi redefinit noțiunea de ,,valoare’’ în lingvistică. Valoarea unității lingvistice nu este nici
reductibilă la aspectul său semnificat, nici la aspectul său semnificant. Valoarea se exprimă în
raportul existent între semnificant și semnificat, raport care constituie un element original în
întregul sistem lingvistic.
Analiza structurală are ca scop delimitarea unităților lingvistice în funcție de relațiile lor
reciproce. Aceste relații sunt de două feluri: unele definesc raporturile existente între fiecare
element al enunțului, celelalte definesc elementele în funcție de poziția lor față de unitățile
enunțate. Relațiile de primul tip sunt numite sintagmatice, cele de al doilea tip, paradigmatice.
Lingvistul francez Émile Benveniste (1902-1976) definește patru nivele de analiză: nivelul
trăsăturilor distinctive, nivelul fonologic, nivelul morfologic și nivelul frazic. Pentru a înțelege
mai bine acest model de analiză ne putem referi la definiția constituantului nemijlocit, așa cum a
fost formulată de lingvistul american Leonard Bloomfeld (1887-1949), metodă de diviziune a
frazelor prin care se izolează segmentele care constituie nemijlocit fiecare frază, fraza fiind în
practică elementul uzual cel mai extins (există și elemente mai vaste: paragraful, capitolul, o
carte în întregime etc.). Apoi se definesc segmentele care se degajează din frază, și așa mai
departe până la morfene și foneme. Se obține astfel un fel de ierarhie structurală, în care fiecare
nivel se integrează la nivelul superior. Ar exista și elemente intermediare între nivelul
morfologic și nivelul frazic.
În afară de lingvistică și antropologie, structuralismul s-a manifestat mai ales în critica
literară, în special prin contribuțiile lui Roland Barthes, Gérard Genette și Michael
Riffaterre.După ce a studiat semnele, simbolurile și miturile existente în societatea contemporană
(Mythologie, 1957; Système de la mode, 1987), Roland Barthes aplică procedeele de analiză
structurală la studiul textelor literare (Essais critiques, 1965, 1970), în special la tragediile lui
Racine.Gérard Genette pune accentul pe aspectul temporal al creației literare, cum ar fi noțiunea
,,prezentului’’ într-o narațiune. În Palimpsestes (1982), Genette definește ,,intertextualitatea’’ ca
un ansamblu de relații existente între citări, referințe și interpretări, mai mult sau mai puțin
explicite, care se stabilesc între textele literare.Michael Riffaterre a introdus în analiza
structuralistă noțiunea de ,,stilistică’’, definită ca studiu lingvistic al efectelor de comunicare
exercitate de textele literare asupra cititorului (Essais de stylistique structurale, 1971), pentru
Riffaterre, cititorul are un rol activ în timpul lecturii, el trebuie să interpreteze textul, făcând apel
la cultura și la propria sa experiență. Textul literar devine astfel o realitate sensibilă, niciodată
definitivă, fiecare cititor având viziunea sa proprie, diferită de a altora.

Analiza operei artistice în spirit modern, actual, descoperirea semnificaţiilor acesteia la lecţiile de
literatură necesită, pe de o parte, renunţarea la stereotipuri (interpretarea sociologică fiind unul
din ele), iar pe de altă parte cunoaşterea de către elevi a diverselor perspective de interpretare a
textului (structuralistă, semiotică, mitologică-arhetipală, psihanalitică etc.).Metoda structuralistă
s-a consolidat în anii 60, când Roman Jakobson şi Claude Levi-Strauss au realizat analiza-
standard a poemului ,,Chats” al lui Baudelaire, iar Jakobson a publicat lucrarea ,,Lingvistică şi
poetică” (1964). Metoda porneşte de la concepţia că opera literară este o structură, adică un
ansamblu de elemente independente ce formează un sistem. Pentru structuralişti, opera este
înainte de toate text, limbaj, constituit într-un cod format din semnificant (complex sonor,
realizarea materială a semnului lingvistic) prin descrierea şi interpretarea căruia se ajunge la
conturarea semnificatului (a sensului). Menirea analizei, a criticii constă în a pune în evidenţă
structura pe baza studiului componentelor. Structuraliştii organizează elementele structurii în
câteva straturi: fonetico-prozodic, morfologic, lexico-semantic, sintactic.Având drept scop
interpretarea operei literare din perspectivă structuralistă, profesorul le va propune elevilor un
algoritm de analiză, care ar include următoarele repere:
1. Analiza mărcilor stilistice la nivel fonetico-prozodic:
• vocale, consoane, diftongi, triftongi, hiat;
• aliteraţii, asonanţe, muzicalitate interioară;
• ritm, rimă, măsură, cezură;
• aranjarea versurilor în strofe;
• relaţia cu ansamblul şi cu ideea lirică centrală. 
2. Analiza cuvintelor la nivel lexico-semantic:
• câmpuri semantice;
• cuvinte-simbol;
• sens propriu/figurat, polisemantism;
• regionalisme, arhaisme, neologisme;
• cuvinte din fondul principal/secundar al vocabularului limbii române;
• metafore, comparaţii, metonimii, personificări, hiperbole etc.;
• sinonimia, antonimia, omonimia.
3. Analiza termenilor la nivel gramatical:
• părţile de vorbire;
• categoriile gramaticale;
• părţile de propoziţie;
• topica;
• structura frazelor;
• relaţia cu ansamblul şi evidenţierea aportului nivelului gramatical la susţinerea mesajului
artistic.
 4. Refacerea întregului.
5. Concluzii.
 Analiza pe nivele:

1. Nivelul structurii fonetice:

– repetarea obsedantă a unui cuvânt expresiv prin latura lui sonoră: plumb – trei consoane
labiale sprijinite pe o singură vocală închisă → impresia de cădere grea, surdă;

– repetarea consoanei vibrante ,,r”;

– ritmul parţial iambic, rima sonoră, gravă, elegiacă (vestmânt, vânt), ascuţită (strig, frig).

2. Structura lexico-semantică:

– Acumularea cuvintelor din aria semantică a morţii (sicriu, funerar, coroane, mortul);

– Mijloace de expresie figurată: repetiţie, epitet (funerar vestmânt, flori de plumb),

personificarea amorului;

– Cuvântul-simbol plumb (epitet pentru realităţi concrete, asociat unor abstracţii

echivoce – “amorul de plumb”);

* sens propriu – element chimic, cu greutate specifică mare, locul 82 în sistemul

periodic, metal greu, cenuşiu, se oxidează rapid;

* sensuri figurate – apăsare sufletească, atmosfera cenuşie a cimitirului, prin extindere:

→ cimitir | * dominat de monotonie şi plictis, cu false străluciri,

→ cavou | asociat inautenticului, artificialului, stigmatul kitschului,

| surogatul: “flori de plumb”, “coroane de plumb”.

Se comentează versul “Dormea întors amorul meu de plumb” – iubirea trecută, moartea,
renunţarea (întoarcerea spre apus = întoarcerea spre moarte)

– ,,atârnau aripile de plumb” = oximoron (zbor şi cădere). Se sugerează prăbuşirea

lăuntrică

– univers monoton cromatic;

– imagini auditive – strigătul.

 3. Structura morfologică:

• predomină substantivele uniformizate prin acelaşi determinant („de plumb”) – impresia

de materialitate grea, densă;

• verbe statice – dormea, stam (la imperfect – prelungeşte într-o nedeterminare temporală

trăirea umană, timp durativ).

4. Structura sintactică:

a) Revenirea simetrică a calificativului „de plumb” cu funcţia de atribut subliniază în plan

imagistic o obsesie (şase contexte simetrice);
 b) Fraza poetică este organizată schematic – propoziţii principale (cu o excepţie) în raport
de coordonare prin juxtapunere sau copulativ, acumulând impresii egale ca importanţă.

c) Topica în propoziţiile celor două strofe este simetrică.

d) Versul care iese din schemă: „… şi-am început să-l strig” echivalează cu zvâcnirea
revoltei, opoziţia disperată faţă de acest spaţiu al împietririi şi al solitudinii.

e) Elementul predicativ suplimentar „Dormea întors amorul” (dublă subordonare).

5. Nivelul semnificaţiilor:

Discurs concentrat, structurat în două strofe cu o geometrie perfectă.

Prima strofă – realitatea exterioară, ambianţa funebră.

A doua strofă – planul interior, lumea lăuntrică.

În universul static, eul poetic se simte închis, încercuit într-un metaforic cavou (oraşul-
cavou şi trupul-cavou).

Se conturează sentimentul singurătăţii, al claustrării, teama de moarte.

Construcţii paralele (paralelism sintactic şi semantic):

„Stam singur în cavou … şi era vânt…”.