Anafora și anaforicele

Definiție
• Anafora este relaţia dintre două elemente lingvistice,
în care cel care apare ulterior în discurs (numit
anaforic) nu are un sens de sine stătător, ci este
interpretat semantico-referenţial prin raportare la
elementul deja apărut (antecedent sau sursă):
anaforicul preia (parţial sau total) valoarea referenţială
sau sensul contextual al antecedentului.
• Raportul invers, mai rar (în care un element se
interpretează prin raportare la unul succesiv), este
considerat tot un tip de anaforă, pentru care se
foloseşte însă şi denumirea de cataforă (elementul prin
care aceasta se realizează fiind numit cataforic).
• O importanță aparte o are referința anaforică aplicată prin
pronume anaforice, care, de obicei, au funcție anaforică
datorită pronumelui personal, demonstrativ, reflexiv și relativ.
Însă, în esență, nu pronumele sunt anaforice, ci funcția lor
stilisică. Principala teză de utilizare pronumelor cu funcție
anaforică este strâns legată de deixis, în special persoana 1-a
și a 2-a care desemnează participanții la actul comunicării. Pe
când, persoana a 3-a poate fi utilizata deictic, dar de cele mai
multe ori se utilizează cu funcție anaforică.
• Cele două fenomene (anafora și deixisul) diferă prin
funcţiile specifice (deixisul realizează ancorarea în
situaţia de comunicare, anafora asigură un anumit tip
de continuitate şi coerenţă a discursului). În plus,
anafora presupune elemente specializate şi reguli clar
marcate de stabilire a referinţei; regulile care stabilesc
coreferenţialitatea, instituind lanţuri anaforice întinse
adesea pe toată lungimea textului, sunt mult mai
complexe decât cele ale deixisului.
• Din punct de vedere stilistic anafora este utilizată pentru a
face un text/ un discurs mai artistic, cu o încărcătură stilistică
mai profundă. Anafora a fost utilizată încă din cele mai vechi
timpuri în textele relgioase, mai cu seamă în Psalmi. Scopul
utilizării este de a accentua unele expresii care au o valoare
mai mare. Trăsătura caracteristică a anaforei este aceea că,
vorbind intuitiv, legătura anaforică este permisă de faptul că
anafora stă în fața unei expresii care cuantifică aceeași gamă
de entități ca expresie a cărei obiect conține antecedentul
intenționat.
• Din punct de vedere al funcționării există o clasificare a
anaforei, și anume, este anaforă gramaticalizată, în care este
ușor și cert de indentificat referentul, bazându-te pe reguli
gramaticale. În anafora liberă sau discursivă identificarea
referentului este în dependență de context. În decodarea
anaforei discursive joacă un rol fundamental semantica
predicatelor, anasamblul enunțului și cunoștințele de bază,
comune, despre lume.
• În multe cazuri vorbitorul alege să repete cuvinte
simple și scurte. Limbajul simplu este întotdeauna o
alegere bună, dar acest lucru este valabil mai ales
pentru cuvintele repetate, care se rețin ușor, îndeosebi
dacă sunt simple și scurte. Dar simple nu înseamnă
neglijabile. În fiecare caz, cuvintele repetate reflectă
teme-cheie ale discursului.
• Ca dispozitiv retoric, anafora este folosită pentru a face apel la
emoțiile publicului, pentru a-l convinge, inspira, motiva și încuraja. În
dependență de cuvintele care sunt utilizate cu funcție anaforică,
receptorul va capta mesajul și va fi afectat în dependență de
intenționalitatea sa. În cazul unor poezii interlocutorii/ publicul ar
putea fi mai melancolici, influențați de ritm. Politicienii folosesc
adesea anafora ca un dispozitiv retoric, în adresările și discursurile lor
politice, pentru a evoca compasiune, admirație și entuziasm printre
public. De cele mai multe ori anafora este utilizată discret și nu mai
mult de două trei ori, pentru a nu pierde efectul persuasiunii. Din
același motiv, anafora este utilizată în fragmentul cel mai important
din discurs, unde este concentrat mesajul primordial al discursului.
 • Atunci când discursurile sunt scrise, anafora este evidentă. Cu toate acestea, într-un
discurs vorbit, audiența nu are acest lux. Pentru a obține un efect maxim, oratorul
accentuează cuvintele repetitive din discurs. Explică mai clar ceea ce ar putea influența
părerea publicului, făcând apel și la voce, ton, ritm. Prin voce și ton ar putea fi descoperite
și anumite caracteristici ale vorbitorului, în special atunci când sunt provocate, persoanele
impulsive, de exemplu, ridică vocea sau vorbesc pe un ton autoritar. Acești factori pot
respinge publicul, provocându-i emoții de discomfort, dezamăgire, chiar și dezgust.

• Analiza anaforei este un factor indispensabil în contextul discursului și mai ales în

cercetarea emoțiilor.