Cuprins

Tema 1.
Introducere: Univers stilistic operational
Ce a fost, ce este, ce poate fi stilistica:
Compartimentele distinctuale ale stilisticii: Stilistica clasica. Stilistica
moderna. Stilistica româneasca. Stilistica lingvistica. Stilistica estetica.

Tema 2.
Stil/Stiluri. Posibile definitii. Tipologia stilurilor. Stilul/Stilurile nu
reprezinta mesajul. Stil/Expresivitate/Functii. Criterii de clasificare a stilurilor.
Stilul publicistic între celelalte stiluri functionale.

Tema 3.
Retorica. Ce este din ceea ce a fost, ce este din ceea ce poate fi.
Retorica la confluenta cu jurnalistica. Mesaj. Limbaj. Actor. Retorica
prin forta cuvintelor. Geneza sub semnul ambiguitatii. De la homo
loquens la homo eloquens sau despre retorica antichitatii. Evul mediu si
retorica. Renasterea si retorica. Neoretorica. Revitalizarea conceptului
în secolul al XX-lea. Retorica în concept românesc.

Tema 4.
Argumentarea. De la o simpla definitie la complexitatea conceptului.
Discursul mediatic.Definitie si disocieri necesare. Tipologii discursive.

Tema 5.
Limba/Limbaj. Definitii. Relatii. Discursul mediatic si kocul limbajelor.
Jurnalistul, temele sale si limbajele specifice. Limbajele ziaristului. Vrei
sa devii jurnalist al planetei informationale?

Partea a doua

În actualitatea mediatica. Repere orientativ-metodologica.

Reper I. De la discursul de presa „traditional” la discursul mediatic

informatizat

Reper II. Instrumentele de lucru specifice analizei stilistice de tipul presa

scrisa – un suport plurivalent în coduri.

Reper III. Discursul publicitar de la rutina stereotip – redundanta la

marketingul exploziv.
Reper IV. Etape, obiective, tehnici ale analizei/interpretarii unui discurs
mediatic (tiparit, rostit, rostit-vizualizat)

Reper V. Scheme operationale aplicabile în receptarea stilistica a

discursului mediatic.

Reper VI. Tipologiile discursive ale presei scrise. Aplicatii stilistice

seminariale (pe baza de anexe xerox).
 Tema 1

A. Continut
- Definirea stilistici generale a compartimentelor ei distincte
(clasice, moderne) cu incursiuni în stilistica româneasca
- Disocieri necesare între stilistica lingvistica si stilistica estetica,
ambele ramuri. Interferente cu stilistica presei.
- Traditia stilisticii românesti.

B. Obiective
Prin definirea si reactualizarea stilisticii generale, urmarite în
procesul evolutiei, diversificarii si functionalitatii ei, veti fi capabil:
- sa distingeti compartimentele stilisticii clasice de cele ale
stilisticii moderne si postmoderne
- sa identificati elementele de structura ale stilisticii universale
în lucrarile de referinta ale specialistilor români
- sa disociati ce raporturi exista între stilistica lingvistica si
stilistica estetica si cum pot fi ele recunoscute în discursurile
mediatice la diferite nivele ale exprimarii corecte si, simultan,
frumoase si convingatoare.

C. Resurse
Definitiile din dictionare si lucrari de specialitate reproduse în curs si
încadrate în chenare.
- Stilistica. O metodologie a analizei textuale (în Cristian Florin
Popescu) O introducere în receptarea mesajului
mediatizat, Ed. Academiei Nationale de Informatii, 2001, p.
92-94; p. 98-99-110;
- Dimensiunea stilistica a textului lingvistic (în Dumitru Irimia),
Introducere în stilistica, Ed. Polirom, 1999, p. 28-34

D. Aplicatii seminariale. Referate

D.1. Raspundeti la întrebarile care urmeaza:
- Prin ce mijloace de exprimare se caracterizeaza stilistica
lingvistica? Dar cea estetica?
- Ce a preluat stilistica moderna de la cea clasica?
- Care sunt lucrarile de referinta în cercetarea stilistica
româneasca?

D.2. Redactati un referat, inspirat din ideile cursului si din bibliografia

mentionata, pe una din temele:
a) Scurt incurs istoric despre geneza si evolutia
conceptului de stilistica;
b) Mesajul de presa, mesaj virtual si potential, supus
normelor lexicale si gramaticale corecte cât si
solicitarile emotionale si estetice (cu exemple din
presa)
 UNIVERS STILISTIC OPERATIONAL

Din PRAGUL SATULUI GLOBAL prin TRECUTUL TRADITIONAL

spre PREZENTUL MEDIATIC

1. Scopul
Ca de obicei, în orice capitol introductiv al unei lucrari, autorul îsi anunta
scopul urmarit, continutul cercetarii, modalitatile prin care îsi finalizeaza
intentiile.
Propunându-ne sa raspundem la o întrebare, pâna acum, pare-se,
neformulata, EXISTA O STILISTICA A PRESEI? ne propunem implicit
atingerea unui scop în primul rând de utilitate didactica în sfera
învatamântului jurnalistic modern, apoi de utilitate practica generala în
activitatea oricarui jurnalist care stie ca trebuie sa scrie dar nu întotdeauna
stie sau stie în masura insuficienta si cum trebuie sa scrie pentru a nu fi
implicat în balul mascat al cuvintelor.
Traducând exprimarea metaforica, actul lingvistic al comunicarii
mediatice dobândeste o semnificatie incomparabil mai relevanta decât în alte
tipuri de comunicare, dat fiind faptul ca mai toata lumea citeste ziare,
vizioneaza emisiuni de televiziune sau asculta radioul. Stilul în care este
realizata comunicarea mass-media – tiparit, radiofonic, televizat – se afla în
permanenta în fata mai multor categorii de exigente fonematice, semantice,
sintactice si stilistice a caror necunoastere sau ignorare compromite actul
comunicarii mediatice sub aspect argumentativ, estetic si gramatical, creeaza
premizele manipularii prin limbaj, însotite, simultan, de ignoranta lingvistica.
Prin urmare, scopul demersului nostru se va dirija atât spre zonele
tranzitive ale comunicarii de presa – ce anume se spune cititorilor sub
paravanul evenimentelor – cât si spre zonele reflexive ale receptarii
mesajelor – în ce vesminte lingvistice se spune adevarul si la ce grad de
corectitudine literara. La intersectia câmpului semiotic, text-mesaj cu celalalt
câmp indispensabil, text-limba-limbaje vom avea prilejul sa determinam
identitatea stilului publicistic sprijiniti pe functiile esentiale ale limbii:
expresive, apelative, reprezentative
(K Buhler).
2. Continutul
Cercetarea noastra, preocupare de foarte multi ani, concretizata în studii
si doua volume precedente consacrate stilului si limbajelor presei, este axata
pe valorile presei românesti din trecut si de astazi, evaluate potrivit
solicitarilor comunicarii mediatice într-o societate cucerita de comunicare,
sintagma care da titlul unei lucrari de referinta a lui Bernard Miège.
Ce este, ce poate fi ziarul într-o asemenea societate ne spune Marshal
McLuhan atunci când îl compara cu “o institutie magica, asemanatoare unui
vraci aducator de ploaie, ziar scris pentru a ne tine în emotii, fara sa ne
furnizeze modele rationale de digerare a stirilor, cel mult sugerându-ne fiorul
lor” (cf. Mass-Media sau mediul invizibil. Traducere din limba engleza de
Mihai Moroiu, Editura Nemira, Bucuresti, 1997, p. 281). Pornind de la o
politica editoriala potrivit careia toate stirile trebuie publicate, acelasi reputat
specialist face o observatie pertinenta si reala: “Oamenii nu citesc ziarele, ci
intra în ele ca într-o baie fierbinte” (Idem). Comparatia plastica si sensurile
metaforice în care au fost implicate presa si produsele ei ne furnizeaza din
start reperul dupa care continuturile mesajelor mediatice sunt “citite” astazi nu
atât în semnificatiile lor socio-culturale si politice cât în latura alaiului lor
lingvistic, zgomotos, spumos si aparent reconfortant sub povara stresului
cotidian. Într-una din partile cartii noastre, cu texte sub lupa analizei de
continut, vom încerca sa demonstram ce feste pot sa joace cuvintele
cosmetizate unui continut bine intentionat.
Dar nu vom ajunge în lumea mirifica a cuvintelor de sub baghetele unor
magicieni decât parcurgând un drum lasat în urma de înaintasii care au trudit
într-ale gazetariei autentice, de la Ion Heliade Radulescu la Mihai Eminescu,
de la acesta la Tudor Arghezi si la toti ceilalti de o seama cu ei, mestesugari
de idei, cugete, sentimente si cuvinte zamislite pe terenuri nedestelenite dar
rodind, dupa aceea, pentru noi cei de astazi în enunturi care strabat
eternitatea sub emblema: “Mult e dulce si frumoasa limba ce vorbim”. În
aceasta parte de mijloc a cartii ni se vor dezvalui continuturi si exprimari care
au fost/vor fi citite fara ghilimele.
3. Modalitatile
Cercetarea noastra va pune în valoare semnificatiile tranzitiv-reflexive
ale mesajelor de presa, subordonate tehnicilor de analiza din punctul de
vedere al modelelor si strategiilor argumentarii în definirea discursului
mediatic. Acesta fie ca se numeste, cu traditionalul apelativ, articol, fie ca se
numeste, cu termenul modern, discurs, este sinonim întotdeauna cu textul
ziaristic, respectiv textul jurnalistic de calitate, gândit, construit la izvoarele
retoricii, omniprezenta retorica de la Aristotel pâna la Roland Barthes.
Astazi, când traim un timp al globalizarii întregului univers uman
existential, comunicarea mediatica ne supune gândurile, sentimentele si
actiunile unor acte comportamentale dorite sau fortat dorite pe fundalul socio-
cultural si politic al unor proiectii societale trasate de trinitatea
telecomunicatii, informatica, mass-media. Dupa modul în care discursurile
presei poposesc clipa de clipa în etajele superioare ale reflectiei celebrale
sau în vibratiile afectivitatii, consimtim sau nu consimtim la semnalele
contemporaneitatii, care ni se ofera fie prin fapte, argumente si actiuni, fie
prin propaganda, seductie si manipulare.
Pe autostrazile Satului Global – ziare si emisiuni radio-tv. – populatia
Planetei informatizate cauta un drog antistres. Daca îl gaseste pe relatia
ethos-logos-patos, în ceea ce semnifica putere de convingere, atunci drogul
nu mai este drog la sensul sau primar, etimologic, el devine anti-drog al
ametelii prin manipulare, devine pârghie psiho-intelectuala propulsoare, apta
sa distinga, în exprimarea lui R. Barthes, retorica neagra de retorica alba.
Urmând acest ax antipodic, analiza discursului mediatic solicita, într-o
faza initiala, cunoasterea, definirea si însusirea elementelor care compun
câmpul argumentativ si stilistic în care se naste arta de a convinge prin
adevar si prin cuvinte capabile sa-l exprime si frumos si corect. În fond
aceasta este sau trebuie sa fie obiectul unei stilistici a presei în etapa în
care ne aflam, a comunicarii mediatice prin sateliti, e-mail si prin internet.
Înainte de a trece la partea demonstrativa a valorilor/nonvalorilor
discursului ziaristic/jurnalistic (trecut/prezent), ne propunem sa
reamintim/reevaluam în sinteza principalele concepte operationale si
componentele lor actualizate, strict necesare în orice demers analitic. Intrând
în posesia unui minim inventar terminologic corect însusit, persoanele
interesate – studenti, jurnalisti, public cititor divers – vor avea o perceptie
reala asupra fenomenului mediatic traditional si modern din punctul de
vedere al semnificatiilor lui socio-culturale, estetice si lingvistice, premise ale
includerii stilisticii presei în sistemul stilistic global.
Începem astfel un scurt itinerar teoretic, în ale carui puncte de popas
reluam definitii din bibliografia de specialitate, mereu adaugita cu elementele
de progres ale activitatilor creatoare literar-artistice, ale lexicului si
procedeelor de redactare moderne, tehnologizate, care impun, cu sau fara
voia jurnalistilor, mutatii în configuratia genurilor/speciilor mediatice, elimina
elementele anacronice si promoveaza noi valori lingvistice si estetice.
 Tema 2

A. Continut
- Diferitele definitii si acceptii semantice care s-au dat/se pot da
termenului stil;
- Tipologia stilurilor din punctul de vedere al structurii si
functionalitatii lor;
- Raporturile dintre stil/stiluri si mesaje, expresivitate si functii;
- Criterii de clasificare a stilurilor
- Stilul publicistic între celelalte stiluri functionale ale limbii
române, particularitati, conexiuni, complementaritate.

B. Obiective
Pe baza informatiilor cuprinse în textul temei si a cunostintelor
suplimentare oferite de bibliografie, veti fi capabil:
- sa identificati structura si specificul stilului publicistic în
configuratia celorlalte stiluri mass-media
- sa delimitati aria de cuprindere si codurile de exprimare ale
diferitelor stiluri mass-media
- sa disociati stilul de mesajul propri-zis în comunicarea
mediatica, sub aspectul semnificatiilor tranzitiv-reflexive
- sa monitorizati în cuprinsul mesajelor echilibrul dintre faptele
de limba (care tin de natura referentiala a comunicarii) si
faptele de stil (care tin de natura expresiva a comunicarii)
- sa configurati locul stilului publicistic între celelalte stiluri în
viziunea unor disocieri lingvistice si estetice si a unor factori de
opozitie.

C. Resurse
- Fixarea în memorie a celor câteva definitii date stilului/stilurilor
în dictionare si lucrari de profil
- Categoria stilurilor functionale (în Dumitru Irimia, op. cit. p.
162-169)

D. Aplicatii seminariale. Referate

D.1. Definiti si explicati structura urmatoarelor notiuni si sintagme:

- Stil. Categorii de stil diferite;
- Mesaj de presa, mesaj si stil;
- Criterii de clasificare a stilurilor
- Stilul publicistic si raporturile lui cu celelalte stiluri functionale.
 D.2. Redactati un referat pe una din temele:
- Stilul publicistic la confluenta altor stiluri functionale
- Prin ce fapte de limba si fapte de stil se caracterizeaza un
mesaj mediatic (cu exemple din presa)

1.1. STILISTICA.

Ce-a fost, ce este, ce poate fi?

Din multele definitii care i s-au dat, stilistica (fr. stylistique) este disciplina
care studiaza stilurile individuale/functionale ale unei limbi, particularitatile
lingvistice si estetice ale acestora si normele carora li se supun. Mai mult sau
mai putin asemanatoare, definitiile din dictionare au suscitat/pot sa suscite
interpretari dirijate catre unul sau altul din câmpurile de manifestare ale
stilisticii, fie în cele de ordin estetic, fie în cele de ordin lingvistic.
Recurgem la doua definitii:

“Disciplina care studiaza

mijloacele de exprimare ale unei
colectivitati, ale unui domeniu de
activitate, ale unui scriitor din punct de
vedere al continutului lor afectiv, al
expresivitatii sau al calitatilor si
normelor lor” (cf. DEX, 1996, Editura
Din definitia reprodusa Univers Enciclopedic, Bucuresti, p.
reiese ca stilistica îsi axeaza 1021).
cercetarile pe latura afectiva a
continuturilor diferitelor domenii de activitate, cu deosebire pe creatia literar-
artistica, simultan cu relevarea calitatilor expresive ale mesajelor.
O alta definitie muta obiectul cercetarii stilistice din perimetrul afectivitatii
specific comunicarii individuale în acela al limbii:
“Stilistica se ocupa de elemente
comune din limba unui grup social, pe
când la stil avem în vedere numai
particularitatile individuale; sau, cu alti
termeni, într-un caz studiem limba (=
langue), în celalalt, vorbirea (= parole)
si anume vorbirea individuala” (cf.
Iorgu Iordan, Lingvistica romanica,
O prima concluzie: cele
Editura Academiei, 1962, Bucuresti, p.
doua definitii pun fata în fata
328).
doua tipologii stilistice, una
literar-estetica, cealalta sistemic-lingvistica, opozitii care au antrenat în
cercetari numerosi esteticieni si lingvisti.

1.2. STILISTICA CLASICA

Pe treptele evolutiei sale în timp, stilistica a fost compartimentata în doua

ramuri relativ distincte, fiecare având reprezentanti de prim plan, în jurul
carora s-au constituit curente, scoli, adepti. Se cuvin a fi relevate câteva din
ideile despre stilistica si stiluri înfiripate în Antichitate, stratificate si acceptate
în structura stilisticii clasice. Cu deosebire sunt mentionate contributiile
anticilor greci, ale caror lucrari, atribuite sau recunoscute, dau osatura
clasicitatii: Despre stil – Teofrast; Poetica, Retorica – Aristotel; Tratatul
despre stil – Demetrios; Despre potrivirea cuvintelor – Dionis din
Halicarnas; Despre frumusetea cuvintelor – Democrit. Acestora li s-au
adaugat lucrari ale învatatilor latini precum De oratore – Cicero, De
institutione oratoria – Quintilian, Epistola ad Pisones – Horatiu, multe altele.
Semnificatia acestor lucrari a fost fixata în bibliografia româneasca, prin
traduceri, comentarii sau chiar tratate de profil. De exemplu, C. Balmus –
Despre sublim (tratat atribuit unui anonim de geniu), Despre stil – Demetrios
(în traducerea aceluiasi), volumul referential prin titlul sau, Arte poetice.
Antichitatea – autor D. M. Pippidi (Editura Univers, Bucuresti, 1970). În
cuprinsul lucrarilor mentionate sunt trasate liniile evolutive ale stilisticii,
poeticii si retoricii sunt definite figuri de stil pastrate pâna în zilele noastre:
epitetul, comparatia, metafora, antiteza, perifraza etc. Sunt facute primele
clasificari ale stilurilor individuale: “înalt “, “delicat”, “intermediar”.
Doctrinele estetice ulterioare, au preluat, de asemenea, de la anticii greci
unele principii ale purificarii prin arta cuvântului, precum cunoscutul chatarsis
al lui Aristotel, tradus prin înaltarea artistului într-o lume a fictiunilor ideale
principiu întâlnit, de pilda, în unele exegeze ale lui Titu Maiorescu aplicate
comediilor lui I. L. Caragiale.

1.3. STILISTICA MODERNA

Ceea ce au fundamentat anticii eleni si latini în structurile stilisticii clasice

nu s-a pierdut, dimpotriva s-a perpetuat secole de-a râdul, Evul Mediu si
Renasterea fiind marcate puternic de configuratiile retoricii si poeticii antice,
ramificate si nuantate în curente de creatie puternice, ca de exemplu
clasicismul francez (Boileau, La Harpe, Marmotel).
Desprinderea mai pronuntata de clasicism au încercat-o romanticii. Este
cunoscut aforismul lui Buffon, Le style c’est l’ homme même, sau se
cunoaste strofa eminesciana: “Nu ma-cântati nici cu clasici/Nici cu stil curat si
antic/Toate-mi sunt de o potriva/Eu ramân ce-am fost – romantic”. (Eu nu
cred nici în Iehova).
La începutul secolului al XX-lea cele doua directii stilistice se definesc
pregnant prin lingvisti si esteticieni care au creat curente de opinie si scoli
puternice în favoarea uneia sau alteia dintre stilistici. Intrau în dispute, ca poli
oponenti, Ferdinand de Saussure (lingvist elvetian, 1857-1913) si Benedetto
Croce (filozof italian, 1866-1952), cu lucrarile Cours de linguistique générale
(prelegeri publicate postum) si respectiv, Estetica come scienza dell
espressione e linguistica generale (1902). Fara sa intram în sfera vasta a
continuturilor si delimitarilor dintre cele doua directii stilistice, este neaparat
necesar sa reamintim ideile din start, dezvoltate ulterior de lingvisti renumiti
(Charles Bally, Karl Vossler, Leo Spitzer sau esteticieni germani – Walzel,
Wolfflin, Worringer). Pornind de la distinctia saussuriana între “langue”
(limba), vazuta ca sistem lingvistic cu valoare sociala si “parole” (vorbire)
vazuta ca o concretizare individuala a limbii, Charles Bally, în Le langue et la
vie (1913) considera ca nu doar în limba vorbita indivizii sunt spontani,
autentici, afectivi, ci si în multe alte ipostaze ale relatiilor interumane, opinie
cu multiple implicatii si în actul comunicarii jurnalistice. Pentru Charles Bally
(cf. Précis de stylistique francaise, 1909) stilistica are drept obiectiv
cercetarea limbii ca stiinta si în acest caz este stilistica lingvistica, în timp ce
cercetarea stilurilor, sub raportul teoriei generale – stiluri individuale, stiluri
functionale – constituie obiectivul stilisticii literare sau estetice, ceea ce
pentru Benedetto Croce si elevii sai reprezinta fapte de limba încarcate de
emotivitate si vibratie artistica.
Concluzia pentru investigatiile de presa: orice mesaj comunicat cititorilor
este virtual si potential supus atât rigorilor (normelor) lexicale si gramaticale,
conforme cu stiinta limbii, cât si solicitarilor emotionale si estetice.

1.4. STILISTICA ROMÂNEASCA

Într-o scurta privire diacronica, pe un itinerar care ne aduce în

contemporaneitate, consemnam cu un sentiment de satisfactie faptul ca
bibliografia româneasca ne ofera cercetari solide, rezistente în timp,
plurivalente în semnificatii stilistice si estetice, de duala sorginte: clasica si
moderna. Începuturile ni le contureaza chiar cronicarii (de exemplu, Miron
Costin, în poemul filozofic Viata lumii), D. Cantemir, cu deosebire în scrieri-
simbol, ca Istoria Hieroglifica, Ion Heliade Radulescu, în Regulile sau
gramatica poeziei, E. Gruher, în Stil si gândire, filozoful P. P. Negulescu, în
Psihologia stilului, multi altii.
În perioada postpasoptista si a marilor clasici ai literaturii române, apoi
între cele doua razboaie mondiale si dupa ele, cultura româna, în latura ei
spirituala si în speta, în cea lingvitica si estetica, a fost personalizata de mari
învatati, la ale caror scrieri ne ducem întotdeauna ca beneficiari siguri.
Lingvisti de talia lui B. P. Hasdeu, Al. Philippide, Ov. Densusianu, Sextil
Puscariu, Iorgu Iordan, Al. Graur, D. Macrea, Em. Petrovici, Ion Coteanu, I.
Galdi, E. Coseriu, numerosi altii, au statornicit fenomenul lingvistic românesc
în spirit academic, normat, pe compartimente distincte – vocabular,
morfologie sintaxa, stilistica lingvistica, stilistica literara – în viziune
diacronica, sicronica, oferindu-ne puncte de pornire si în cercetarile destinate
comunicarii mediatice.
În consens, esteticieni, filozofi, stilisti, precum Lucian Blaga, D.
Caracostea, D. Popovici, Tudor Vianu, G. Calinescu, B. Cazacu, St.
Munteanu, D. Irimia etc., au evaluat diferite aspecte de identitate sau de
granita între/dintre stilistica lingvistica si stilistica literara. În diferitele
momente ale lucrarii noastre, autorii mentionati îsi vor gasi locul si
semnificatia contributiei lor personale în contextul de ansamblu al sistemului
stilistic global românesc.

1.5. STILISTICA LINGVISTICA

În procesul de constituire a stilisticii moderne, rolul lingvisticii s-a

concretizat, s-a amplificat si s-a reliefat pornind de la o distinctie a lui
Ferdinand de Saussure referitoare la natura semnului lingvistic. Acesta este o
entitate psihica cu dubla înfatisare: a) ca imagine acustica oferita de sunetele
limbii, cu denumire de semnificant; b) ca reprezentare mentala stârnita de
imaginea acustica, denumita semnificat. Relatiile care stabilesc între
semnficant si semnificat sunt arbitrare, ele având totusi o unitate de baza:
cuvântul. Acesta se personalizeaza fonetic, morfologic, sintactic, stilistic, prin
semnificatii la nivel de foneme/morfeme sau la nivel concret, în contexte care
dezvolta o comunicare sintagmatica, pe baza de structuri lingvistice. Aceste
structuri (etimologic lat. struere = a construi) ne trimit la un studiu
fundamental al savantului danez Viggo Brondal, Linguistique structurale
(1939, la un an dupa ce termenul structura fusese fundamentat la Congresul
de lingvistica de la Haga 1938).
Lansat în teritoriul lingvisticii, structuralismul, concept disputat din
punctul de vedere al componentelor, al functionalitatii în câmpul analizelor
stilistice, ne atentioneaza asupra elementelor interioare ce definesc o anume
structura frazeologica (rostita, scrisa), pe care nu le putem ignora:
interrelationalitatea dintre partile componente ale unei structuri, integrarea lor
într-un anume sistem, eficientizarea lor în actiuni combinatorii, raportarea lor
la unitati lingvistice primare. În aria de studiu a stilisticii lingvistice, de la
structuralism s-a derivat sintagma structura stilistica (minora = închisa,
majora = deschisa) sub ale carei acoperiri se pot face interpretari estetice,
sociolingvistice, etico-filozofice etc. potrivit gradului de expresivitate
lingvistica.
 Expresivitatea, în opinia lui Ch. Bally este data de limbajul oral,
individual, spontan, care trebuie opus stiintei limbii, limbaj ce devine obiect de
cercetare al stilisticii
“Stilistica – observa Ch. Bally –
studiaza faptele de expresie ale
limbajului organizat din punctul de
vedere al continutului afectiv, adica
exprimarea faptelor de sensibilitate prin
limba si actiunea faptelor de limba
asupra sensibilitatii” (cf. Traité de
stylistique francaise, Paris, Klinksieck,
1951, apud Dumitru Irimia,
1.6. STILISTICA Introducere în stilistica, Litere,
ESTETICA Collegium Polirom, 1999, p. 7).

Obiectul de cercetare al stilisticii estetice, cunoscuta si prin formularea

de stilistica literara, îl constituie studiul mijloacelor lingvistice de exprimare ale
unui scriitor, privite din punctul de vedere al expresivitatii lor – se precizeaza
într-o posibila definitie (cf.; Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dictionar
de terminologie lingvistica, Editura Albatros, Bucuresti, 1980, p. 396).
Lingvistica literara/estetica a fost întemeiata de lingvistul austriac Leo Spitzer
(1887-1960), care si-a expus principiile în lucrarea Eseu asupra sintaxei si
stilisticii romanice (Halle, 1918). Între autorii români adepti ai stilisticii estetice
si prezenti în câmpul ei de cercetare cu contributii notabile, la care putem
apela oricând, amintim pe D. Caracostea (Expresivitatea limbii române,
Fundatia Regala pentru literatura si Arta, 1942, reeditare în 2000), Tudor
Vianu, cu mai multe contributii (Arta prozatorilor români, Bucuresti, Editura
Contemporana, 1941), Dumitru Irimia (Introducere în stilistica, Litere,
Collegium Polirom, 1999), E. Coseriu (Lingvistica integrala, Bucuresti, Editura
Fundatiei Culturale Române, 1996), St. Munteanu (Limba româna artistica,
Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981) etc.
Fara sa intram aici în esentializarea stilisticii estetice, vom anticipa totusi
ca unii dintre autorii citati au titularizat în cercetare principii de la care nu
putem abandona, ca de pilda Tudor Vianu care, în cartea mentionata începe
cu un studiu extrem de util în analizele stilistice: Dubla intentie a limbajului si
problema stilului. Capacitatea unui autor de a comunica prin limbaj/limbaje
este numita de Tudor Vianu tranzitivitate/sens al comunicarii; capacitatea de
a exprima stari sufletesti/emotii este numita, de acelasi, reflexivitate, sens
reflexiv al comunicarii. Mai precis si mai simplu, prin sens tranzitiv întelegem
ce se comunica, iar prin sens reflexiv, cum se comunica, sub aspectul
expresivitatii (emotii, sensuri figurate ale cuvintelor, figuri de stil, constructii
gramaticale cu valoare de licente poetice, alternante de timpuri verbale,
procedee descriptiv-narative, dialoguri, varietate de stiluri, direct, indirect,
liber etc.).

2. STIL/STILURI

2.1. POSIBILE DEFINITII

Etimologic, termenul stil deriva de la lat. stylus (= condei, compozitie), cu

variantele, în fr. style, it. stile, gr. stylos (stilet, batul cu care se scria pe tablite
de ceara). Expresia latineasca stilum prendere se traduce prin a lua condeiul,
adica a te apuca sa scrii. Din acest unghi, a scrie pentru a fi citit de catre alte
persoane înseamna a tine cont cum anume se cuvine sa scrii ca sa respecti
cerinte ale tipului de mesaj pe care îl transmiti (sub raportul normelor
lingvistice) si totodata ce anume cuvinte sa alegi care sa se potriveasca atât
continutului intentionat cât si unei exprimari cât mai placute, cât mai
frumoase. Se pot da (cum s-au si dat) multe definitii stilului, pentru ca el are
numeroase domenii de manifestare (stil de viata, stil de comportament, stilul
modei, stil rafinat, stil brutal, stil barbar, stil nou, stil vechi etc.), definitii care
au tangenta de subsidiar cu modul specific de exprimare într-un anumit
domeniu al activitatilor omenesti preponderent creatoare (stil literar, stil
artistic, stil jurnalistic, stil primitiv, stil clasic, stil gotic, stil baroc, stil romantic,
stil fantastic, stil ornamental, multe alte posibile asociatii lexicale de acest fel,
care se traduc în alti termeni ai definitiilor).
Pentru aceste din urma domenii de activitate, circumscrise unui anume
act creator, dictionarele se apropie în formularea definitiilor, ele mentinând
doua-trei elemente comune, esentiale si enuntând altele deosebitoare, în
functie de scopul comunicarii si de publicul avut în vedere. De exemplu, în
DEX ni se ofera doua posibile definitii ale termenului de stil:
a) fel propriu de a se exprima al unei persoane (în scris sau în
vorbire, n. V.V.);
b) totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseste un scriitor
pentru a obtine anumite efecte de ordin artistic (loc. cit., p. 1021). Se poate
observa ca varianta b) rastrânge aria de definire a stilului prin localizarea
exclusiva în perimetrul creatiei beleteristice, ceea ce este insuficient. Trecând
peste acest fapt, tot DEX-ul ne ofera o definitie sinonima cu aceea de la
acelasi punct b): Talentul, arta de a exprima ideile si sentimentele într-o
forma aleasa, personala, definire, de asemenea, potrivita scrisului beletristic.
Dar numai pagina de roman sau de poezie solicita talent si arta în a exprima
idei si sentimente? (ne întrebam noi). O judecata de valoare pertinenta si într-
o maniera care ni se pare plauzibila pentru mai multe domenii de activitate
înrudite lingvistic si estetic, valabila în definirea stilului, este aceea dupa care
el reprezinta limbajul. Stilul este în toate împrejurarile un fapt de limba.
 Sub acest aspect, în Mic dictionar de terminologie lingvistica, stilul este
definit astfel:

“Totalitatea particularitatilor
lexicale, morfologice, sintactice, topice si
fonetice precum si a procedeelor
caracteristice modului de exprimare –
orala si scrisa – al unui individ, al unei
categorii sau al unei colectivitati de
2.2. TIPOLOGIA vorbitori” (cf. loc. cit., p. 393).
STILURILOR

O prima disociere trebuie facuta dupa criteriul persoanei/persoanelor

care evidentiaza calitati expresive deosebite de uzul lingvistic general, în
scriere sau în rostire, în sensul folosirii limbii, a resurselor ei lexicale si a
posibilitatilor de sugestie la un grad mai ridicat decât comunicarea obisnuita.
În asemenea situatii vorbim de stiluri individuale. Spre deosebire de cazurile
particulare, individualizate – scriitori, jurnalisti, actori, artisti plastici, dansatori,
muzicieni, arhitecti etc. – care îsi impun stilurile personale în coduri lingvistice
diferite, verbale, nonverbale, gestice sau prin sunete si imagini, exista o a
doua mare categorie de persoane care, de asemenea, în scriere sau în
rostire, denota particularitati de limbaj specializat – stiintific, tehnic, juridic,
administrativ etc., limbaj cunoscut, cu precadere, de toti aceia care au un
domeniu de activitate comun sau foarte apropiat cu utilizatorii respectivi.
Aceste limbaje specializate se însumeaza în structuri lingvistice care compun
stilurile functionale. S-a facut observatia potrivit careia stilurile individuale au
drept caracteristica esentiala diferentierea, în vreme ce stilurile functionale se
apropie de norma, se conformeaza ei si o reprezinta (…) având drept
caracteristica esentiala unitatea (cf. Mic dictionar, cit., p. 393).
Cu privire la aceasta prima si mare disociere, cei mai multi dintre
lingvistii români reputati au recunoscut ca stilurile functionale de baza stilul
beletristic sau individual artistic, stilul stiintific sau tehnico-stiintific, stilul
administrativ, stilul juridic sau juridico-administrativ (formularile sunt
fluctuante) si stilul publicistic (Iorgu Iordan, D. Macrea), denumit si stil
profesional (Al. Graur), în timp ce Ion Coteanu, de exemplu, contesta stilului
publistic care ocupa locul 4 între stilurile functionale ale limbii române, fiind
definit ca stil mixt. Într-o mai recenta cercetare stilul publicistic este
considerat stilul propriu mijloacelor de comunicare în masa; textul lingvistic
descrie/interpreteaza lumea extralingvistica printr-un raport variabil între
functia referentiala si functia conativa în desfasurarea complementaritatii
dimensiunilor semantica si stilistica (cf. Dumitru Irimia, op. cit., p. 166).
În aria de cuprindere a mass-media putem vorbi de un stil publicistic la
modul general, în realitate, potrivit codurilor de exprimare si canalelor de
transmitere/difuzare ne aflam în fata mai multor varietati de stiluri mediatice:
stilul presei scrise (tiparite), stilul radiofonic, stilul televizat, stilul agentiilor de
presa. În afara câtorva puncte esentiale, unificatoare ale acestora
(constrângerile normelor, accesibilitatea, simplitatea, concizia, claritatea,
redundanta) stilurile mass-media se deosebesc potrivit structurii
genurilor/speciilor în care se exprima (informative, de opinie, mixte), potrivit,
de asemenea, procedeelor de abordare a realitatii sau a interlocutorilor. Din
acest ultim punct de vedere, jurnalistii pot adopta, cu premeditare sau din alte
motive (orgolii profesionale) diversele stiluri permise naratiunii: stil
direct/indirect/de legatura; stil sobru/stil liber; stil concis/stil prolix; stil
propriu/stil figurat; stil alegoric/stil metaforic; stil oratoric/stil retoric; stil
arhaizant/stil neologic, stil discursiv/stil emfatic; stil epistolar/stil redundant,
stil familiar/stil abstract, înca alte posibile definiri ale varietatii de stiluri
publicistice, explicabile prin diversitatea însasi a realitatii, a fizionomiei
interlocutorilor.

2.3. STILUL/STILURILE NU REPREZINTA MESAJUL

Sub oricare dintre denumirile de mai sus se poate înfatisa, stilul

publicistic nu trebuie confundat cu mesajul, cu alte cuvinte, un reportaj de
atmosfera oricât de maiestrit ar fi conceput lingvistic si estetic nu poate
substitui, prin ornamentatia sa, ideea/ideile cuprinse în mesaj, în sensul
tranzitiv al acestuia. Într-una din lucrarile sale de referinta, Ion Coteanu
disociaza stilul ca notiune general acceptata de stilul în speta, adica un
anumit determinat de timp, spatiu, conditii socio-istorice etc., disociere care
semnifica, în esenta, un adaos particular, al emitatorului, la nucleul de baza
al comunicarii. Acest adaos se poate traduce prin modul în care un
comunicator îsi alege sau îsi combina cuvintele, astfel încât sa se potriveasca
unor intentii gândite a fi concordante cu timpul caruia îi este istoric al clipei.
Oricum poate fi privit stilul unui jurnalist, ca alegere/combinare a faptelor de
limba, ca adaos emotional sau expresie a unei functii, el reprezinta, în cele
din urma, omul, îl reconfirma pe Buffon în enuntul sau aforistic, Le style c’est
l’homme même, (Stilul este omul însusi) din punctul de vedere al pregatirii,
conceptiei sale sociale, politice, culturale, aderentei/inaderentei la societatea
în care traieste, ceea ce, simplificând, ar restrânge definitia stilului la o
propozitie relevanta a lui Ion Coteanu: expresia verbala a unui mod de
gândire (Stilistica functionala a limbii române, Editura Academiei R.S.R.,
Bucuresti, 1973, p. 79).
 2.4. STIL/EXPRESIVITATE/FUNCTII

Invocarea frecventa a notiunii de expresivitate ne obliga la câteva

precizari.
Stilul nu este sinonim cu expresivitatea, aceasta este o forma de
realizare a stilului.
Raportul dintre stil si expresivitate aduce în discutie doua formulari
operationale în orice analiza de continut:
a) fapte de limba, care tin de natura referentiala a comunicarii;
b) fapte de stil, care tin de natura expresiva a comunicarii.
Deseori se face confuzie între cele doua formulari, datorita faptului ca
expresivitatea este identificata fie cu afectivitatea, fie cu estetica. Ori, asa
cum mentionasem anterior, potrivit opiniei lui Ch. Bally expresivitatea
reprezinta sensul psihologic al oricarei intonatii, al oricarei sintagme folosite
într-un enunt datorita emotiei, în vreme ce, la antipod, aceeasi notiune
reprezinta, în opiniile lui K. Vossler, L. Spitzer si B. Croce, un element, înainte
de orice, estetic, filtrat lingvistic, în scopul producerii unui efect artistic. Fara
sa insistam aici asupra multelor controverse iscate de expresivitate, mai
amintim doar ca aceasta, în opinia lui Ion Coteanu, poate fi de doua feluri:
a) latenta în cuvânt, ea existând virtual în limba;
b) dedusa, ea rezultând din context.
Sub forma de expresivitate spontana, ca manifestare a unei emotii
produse de un eveniment, sau sub forma de expresivitate deliberata, ca
manifestare a unei emotii contemplative, în ambele situatii expresivitatea ne
trimite la schema clasica a comunicarii mediatice, emitator – canal – mesaj –
destinatar – feed-back, fiecare dintre aceste elemente raportându-se la
functiile limbajului.
Si asupra functiilor limbajului s-au exprimat multi specialisti, unii
grupându-le în categorii restrânse (Karl Bühler: de exprimare, de apel, de
reprezentare), altii acceptându-le în formulari amplificate (Roman Jakobson):
functia emotiva/expresiva, functia conativa – axata pe receptorul de mesaj,
functia referentiala/denotativ/cognitiva, functia/fatica – de mentinere a
comunicarii, functia metaliguala – de comentariu si control al codului si
functia poetica, functie a artei verbale. În analizele la care vom recurge
functiile mentionate îsi vor dovedi gradul de aderenta diferentiat în procesul
comunicarii, prin raportarea lor la factorii care le corespund: emitatorul,
contextul, mesajul, contactul, codul, receptorul.

2.5. CRITERII DE CLASIFICARE A STILURILOR

Daca facem abstractie de categoriile stilistice ivite în antichitate, deja

mentionate (stil înalt – magnificus, stil delicat – subtilis si stil intermediar –
moderatus) si apelam la bibliografia stilistica moderna si contemporana,
trebuie sa pornim, de la unele observatii pertinente si permanent actuale ale
lui Lucian Blaga, exprimate în Trilogia culturii (E.L.U., Bucuresti, 1969), care,
în sinteza, ne avertizeaza asupra multor criterii de clasificare a stilurilor
pentru motivele greu de refuzat:
• Dimensiunile notiunii de stil: stilul unei epoci, stilul unei culturi
întregi;
• Orice stil se întemeiaza pe numeroase categorii abisale,
discontinue, arhitectonice, combinate;
• Stilul nu are o unitate statornica, absoluta, fiind supus unei mari
mobilitati de miscare;
• Nu se poate absolutiza faptul ca un stil este doar individual si altul
doar colectiv.
Datorita acestor factori, adaugati cu altii, de natura sociala, culturala,
istorica, s-au facut clasificari, în principal, pe criterii literare/neliterare, criterii
informationale (mesaj – efect), criterii structurale (stiluri orale/scrise), criterii
dupa natura codurilor (lingvistice, nonlingvistice, combinate), criterii dupa
evolutia istorica (stiluri primitive, clasice, romantice, baroce, moderne, la care
putem adauga astazi stilurile postmoderniste).
În exegezele noastre axate pe mesajele de presa ne intereseaza,
desigur, stilurile literare (cele mai îngrijite sub aspect lingvistic), apoi,
descrescator, stilurile neliterare (familiare, vulgare, în exprimari de
jargon/argou etc., ca modalitati de caracterizare a personajelor-interlocutori),
urmate de stilurile nonlingvistice (gestuale, iconice, plastice în masura în care
acestea devin stiluri complementare, prin ortografie si punctuatie, vizualizare
de imagini din evantaiul design-ului de presa etc.). Pâna la identificarea
valorica a unui stil individual sau de grup în comunicarea mediatica vom
retine, ca o concluzie a acestui subcapitol, o posibila definitie data stilului
individual al unui scriitor (noi ne îngaduim sa o consideram valabila, în mare
parte si pentru un jurnalist autentic) de catre prestigiosul stilist român Tudor
Vianu:
“Ceea ce vom numi stilul unui
scriitor va fi ansamblul notatiilor pe care
el le adauga expresiilor sale tranzitive
si prin care comunicarea sa
dobândeste un fel de a fi subiectiv,
împreuna cu interesul ei propriu-zis
artistic” (cf. Arta prozatorilor români,
2.6. STILUL Editura pentru literatura, 1966, p. 17).
PUBLICISTIC ÎNTRE CELELALTE STILURI FUNCTIONALE
 Am amintit mai înainte, strict enuntiativ, ca stilurile functionale au fost
recunoscute ca atare la nivelul stilurilor colective prin structura lor de mesaje
verbalizate, strâns legate de anumite specializari definitorii în procesul
comunicarii si cunoasterii interumane. La nivel stilistic general, în variante
orale si scrise, în afara prea stiutelor stiluri functionale (beletristic, stiintific,
juridico-administrativ) cercetatorii au invocat si alte categorii de stiluri, ca de
pilda, stilul epistolar, teologic, politic, filozofic sau substiluri, a caror
tesatura lingvistico-estetica nu poate fi omisa mai ales în cazul unor stiluri de
specific mixt. Referindu-se la stilul publicistic, profesorul iesean Dumitru
Irimia, autorul mai multor cercetari în domeniu, considera ca particularitatile
acestui stil functional deriva din functia duala a mesajului de presa,
informativa si presuasiva, din atitudinea publicistului care se încheaga pe
baza conceptiei lui ideologice, politice, morale, din perspectiva profilului
ziarului/revistei la care lucreaza – obseravtii cu totul judicioase, la care putem
adauga si alte surse complementare: cultura lingvistica si estetica a
jurnalistului respectiv, capacitatea lui profesionala în domeniul/domeniile în
care a fost acreditat, obiectivitatea si echidistanta în perceperea si
procesarea temelor jurnalistice si alte însusiri temperamantale si
comportamentale de ordin deontologic.
Fiind si fapt de limba si fapt de stil, în acceptiile anterior definite, stilul
publicistic se afla într-o permanenta miscare spre celelalte stiluri functionale
de prima semnificatie, împrumutând de la acestea ceea ce solicita
comunicarea de presa la scara nationala: notiuni, cunostinte, deprinderi (de
la stilul juridico-administrativ) si prin acelasi rationament, introducându-se în
componentele de structura si ale celorlalte stiluri functionate, cu posibile
abateri (uneori greseli, mai cu seama în sfera vocabularului). Constrângerile
la care este supus stilul publicistic – limpezimea, concizia, accesibilitatea –
produc adesea dereglari în structurile frazeologice sub aspect sintactic,
creeaza stasuri lingvistice respinse la lectura.
Probabil pentru asemenea ratiuni – si nu singurele! – Ion Coteanu se
pronunta ferm: “De fapt, un stil publicistic, din care unii tind sa faca un
intermediar între stilul artistic si cel stiintific, nu-si justifica existenta, nefiind o
unitate functionala a limbii” (cf. România literara si problemele ei principale,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964, p. 57). De unde aceasta sentinta? Ea pare
a fi sustinuta de opinia reputatului lingvist dupa care cotidienele si
hebdomanarele nu au un stil aparte fata de stilurile fundamentale ale limbii.
Textual, I. Coteanu afirma: “Articolele de fond din gazete se redacteaza într-o
varianta stilistica, iar informatiile în alta. Primele sunt scrise în stil stiintific,
mai rar beletristic, sau administrativ, celelalte în stil administrativ. Tot astfel
reportajele sau foiletoanele sunt redactate când în stil beletristic, când în stil
stiintific, dupa cum e si subiectul”. (Idem).
Lasând deschisa problema validarii/invalidarii stilului publicistic ca stil
functional, mentinem cu certitudine raporturile benefice dintre acest stil si
celelalte si ne autoinvestim cu misiunea de a face o distinctie mult mai
nuantata si la text între asemanarile si particularitatile cuprinse în citatul
reprodus din I. Coteanu, prilej care ne va conduce, probabil si spre alte
concluzii.
 Tema 3

A. Continut
- Retorica – arta de a vorbi (a scrie) frumos si de a convinge
prin argumente
- Retorica la întâlnirea cu jurnalistica
- Relatia mesaj-limbaj-actor, prin forta cuvintelor
- generaza si evolutia conceptului de retorica (scurt incurs în
Antichitate, Evul mediu, Renastere si Modernitate)
- Retorica în context românesc

B. Obiective
Dupa parcurgerea si însusirea informatiilor si evolutiilor referitoare la
retorica, veti fi capabili:
- sa definiti retotica prin componentele ei esentiale: ca arta a
vorbirii (scrierii) frumoase, argumentate, convingatoare,
supusa unor reguli ale comunicarii;
- sa identificati locul si spatiul retoricii la confluenta cu
jurnalistica în relatia: emitator-mesaj-receptor-efecte;
- sa stabiliti, pe firul evolutiei istorice a conceptului, valorile lui
perene, de la clasicii antichitatii la noua retorica a secolului al
XX-lea;
- sa aveti puncte de sprijin în traditia retoricii românesti atunci
când va referiti la mesajul presei.

C. Resurse
- Însusirea informatiilor si cunostintelor detaliate în cuprinsul
temei; esentializate, în special în scurtele rubrici de concluzii,
sub titulatura NB, De retinut, În rezumat
- Retorica omniprezenta (în Cristian Florin Popescu, op. cit., p.
65-90)

D. Aplicatii seminariale. Referate

D.1. Formulati raspunsuri la urmatoarele întrebari:

- care sunt componentele principale ale retoricii?
- în ce fel de relatii se afla retorica si jurnalistica?
- ce forta de patrundere au cuvintele în relatia actor (jurnalist),
limbaj (propriu si figurat) si mesaj (detinat publicului)?
- care sunt etapele esentiale ale evolutiei retoricii de la
momentul genezei la neoretorica secolului trecut?
- ce traditie si în ce domenii ale comunicarii are retorica în
context românesc?
 D.2. Redactati un referat pe una din temele:
- Prezentati momentele reprezentative diacronic-sincronic ale
evolutiei conceptului de retorica
- Valentele benefice ale retoricii în comunicarea mediatica

3. RETORICA

3.1. CE ESTE DIN CEEA CE A FOST, CE ESTE DIN CEEA CE

POATE FI

În chipul cel mai esentializat cu putinta, retorica a fost echivalata cu o

arta si anume cu “arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de
justetea ideilor expuse printr-o argumentatie bogata, riguroasa, pusa în
valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajuta la însusirea acestei
arte” (DEX, op. cit., p. 921). Ideile care se impun a fi retinute, deocamdata,
sunt: 1) a vorbi frumos, 2) a convinge prin argumentare, 3) a oferi
argumentarea printr-un “stil ales”, 4) a poseda un ansamblu de reguli prin
care sa-ti demonstrezi arta vorbirii.
NB. Adusa în câmpul publicistcii, definitia de mai sus, cu ideile care
decurg din ea, poate fi acceptata aidoma, cu singura precizare în plus: nu
numai arta a vorbirii, ci si arta a scrierii sau, mai mult, arta simultana a rostirii-
scrierii.
În procesul comunicarii însa, atât în vorbire cât si în scriere, retoricii i s-a
mai adaugat la definitie înca un sens: declamatie emfatica, lipsita de un fond
serios de idei; discurs pompos. De la aceasta latura semantica a retoricii a
derivat substantivul retorism al carui înteles este sinonim cu elocventa seaca,
vorbarie goala si emfatica, lipsita de idei (cf. Gheorghe Constantinescu-
Dobridor, op. cit., p. 363).
NB. Nu numai “discursul pompos”, rostit la o tribuna parlamentara,
caracterizeaza comunicarea mediatica, ci si “discursul jurnalistic tiparit” sau
“rostit-tiparit” poate fi caracterizat prin aceleasi trasaturi de continut si de
exprimare.
Veche de când lumea rostirii si a scrierii, omniprezenta si omnipotenta,
“retorica” (cf. lat. “rhetorica”, it. “retorica”, fr. “rhétorique”, gr. “rhetorike”) s-a
impus în lunga scurgere a timpului nu doar ca o arta a vorbitii-scrierii, ci în
mult mai multe ipostaze de ordin practic: ca stiinta, ca obiect de studiu
scolar, ca sistem etic, ca ghid practic stilistic, revendicându-si în toate
împrejurarile si în oricare moment istoric al evolutiei societatii dreptul la
discursul autentic (emotional, persuasiv, convingator), însotit de propria sa
umbra opaca, discursul emfatic (galagios, sec, epatant).
Spre a trage linia finala si a raspunde enuntativ la interogatia ce este
retorica din ceea ce a fost si ce poate fi din ce este, vom spune ca în zona de
cuprindere a discursului jurnalistic contemporan retorica este si convingere,
prin rationalitate si argumente si anti-convingere, prin nerationalitate si
emfaza, este si persuasiune emotionala si pseudopersuasiune ornamentala,
este si cadru de dispersie, inaderenta si indiferenta, la acelasi amintit nivel.
Cine determina asemenea dihotomii? Respectarea sau nerespectarea
conceptelor operationale fundamentale ale retoricii, asa cum au fost ele
statornicite de la Aristotel la Roland Barthes, atunci când oricare dintre
jurnalisti, cu microfonul în mâna, în fata camerei de luat vederi sau aplecat
peste tastele calculatorului devine emitator de mesaj. Mesaj destinat opiniei
publice, de orice structura ar fi el: informativ, comentativ, divertismental.

3.2. RETORICA LA CONFLUENTA CU JURNALISTICA.

Ca teritoriu de manifestare exploziva în societatile democrate, care

garanteaza tuturor cetatenilor dreptul de gândire si exprimare libera, retorica
vine în întâmpinarea jurnalisticii de precept liberal cu un arsenal de limbaje si
procedee stilistice derutante, canalizate pe doua trasee contrare: unul al
adevarului, celalalt al presupusului/falsului adevar. Din perspectiva
rostirii/scrierii jurnalistice, functia praxiologica a limbajului îsi demonstreaza
plurivalenta în relatia emitator – mesaj – receptor – efecte, conferind
discursului jurnalistic un statut complex, insuficient cunoscut si cercetat în
bibliografia mass-media post-Decembrista, mai cu seama sub aspect
aplicativ. Acceptând retorica drept o arta a persuasiunii, acceptam ca ea
solicita, prin limbajele ei, o abordare dupa criterii sistemice riguroase în
analizele de texte jurnalistice. Aceste criterii ar fi urmatoarele:
1. Ce emite sursa (emitatorul), ce idei din realitate, cu ce
semnificatie – momentul inventio (euresis);
2. Cum este conceput/elaborat materialul documentat –
momentul dispositio (taxis), al organizarii, selectiei, eliminarii;
3. Ce încarcatura argumentativ-emotionala defineste contextul
– momentul elocutio (lexis) al procesarii ideilor, faptelor, actiunilor;
4. Cum îti joci discursul ca actor, limbaje, frazare, dictie, valori
stilistice – momentul actio (hypocrisis);
5. Cu ce efecte se soldeaza discursul, prin feed-back,
pro/contra – momentul analizei discursului, al cuvintelor-tema/cuvintelor-
cheie.
Rezumând, strategia convingerii/strategia persuadarii demonstreaza
vitalitate doar în situatia în care un emitator de mesaje jurnalistice stapâneste
cele cinci criterii sistemice ale discursului autentic, mulat pe conceptele
operationale de sorginte aristotelica. În caz contrar si la antipodul situatiilor
(lipsa de idei, documentare superficiala, selectie nesimnificativa, organizare
compozitionala precara si joc al cuvintelor de bal mascat), discursul jurnalistic
ia un start pragmatic subminat de filozofia negatiei, a necunoasterii si a
teatralitatii, opunând, în formularile lui Roland Barthes, retorica alba, retoricii
negre.

3.3. MESAJ. LIMBAJ. ACTOR.

Mesajul presei îsi valideaza virtutile în raport cu publicul-receptor doar

atunci când se afla pe relatia ethos-logos-patos, când retorica îl scoate în
lume si ca arta a expunerii frumoase si convigatoare si ca folos practic
informativ, formational sau deliberativ. Rostit, scris sau vizualizat, mesajul
este exprimat prin limbaj/limbaje, în unitati de timp, în subordonare riguroasa
fata de normele exprimarii academice si prin exteriorizare stilistica potrivit
procedeelor narative, descriptive, dialogate, monologate, în structuri
frazeologice bine articulate. Jurnalistul se autodeplaseaza în postura unui
actor al carui rol se sprijina fie pe fapte, argumente si actiuni irecuzabile, fie
pe propaganda, seductie si manipulare, în ambele cazuri detectiv de cuvinte
cu sensuri proprii, referentiale sau îmbatat de cuvinte euforice în oglinzile
retrovizoare ale narcisismului.
Spre a nu fi captivul nici uneia din celulele narcisice, emitatorul de
mesaje jurnalistice, fie el ce-o fi – reporter, redactor, editorialist, analist politic,
colaborator intern/extern, orator parlametar, lider politic/ de opinie – nu
trebuie sa ignore în nici o împrejurare “legile” scrise/nescrise ale gazetariei,
care stau sub avertismentul multor cercetatori avizati, între ei Denis
McQuail. Potrivit opiniilor acestuia, emitatorii (aici citim “actorii”) reprezinta
institutii/organizatii care se adreseaza unui public larg, printr-un discurs/mesaj
cu o destinatie globala. Publicul fiind eterogen, obliga emitatorii sa-si
structureze discursurile pe baza unor strategii mobile, nuantate, adaptabile
sectorial. Individualizarea discursului jurnalistic fata de alte tipuri de
comunicare cu specific retoric se impune prin faptul ca publicul-receptor
reprezinta “un agregat de indivizi uniti de o directie comuna a interesului,
angajati într-o forma comuna de comportament si deschisi spre o activitate
catre teluri comune” (cf. Towards a Sociology of Mass Communication, 1969,
apud Cristian Florin Popescu, O introducere în receptarea mesajului
mediatizat, Editura Academiei Nationale de Informatii, Bucuresti, 2001, p.
61). În alti termeni, avertismentul lui Denis McQuail semnifica pentru emitator:
vezi ce si cum expui (pentru ca ai în fata ta un public care îti asteapta
mesajele monitorizate din punctul de vedere al unei game de asteptari
esentiale pentru statutul lui de participant la treburile cetatii, prin alesii sai);
vezi dupa care reguli retorice te comunici (ce factori alegi în strategia
emotionarii, în ce coduri verbale, scrise/orale sau iconice îi organizezi, pentru
ca rolul pe care îl joci sa se termine cu posibilele judecati de valoare: “îmi
place”/ “îmi displace”, “este drept”/ “este nedrept”, “ma recunosc”/ “ma
recunosc”/ “nu ma recunosc”, “decid”/ “nu decid” etc.
 3.4. RETORICA PRIN FORTA CUVINTELOR

Una din maximele lui Erasmus, ar putea fi luata drept motto pentru
receptarea eficienta a oricarui mesaj rostit/scris adresat public: “Lucrurile se
cunosc mai ales prin cuvinte”. S-a adeverit aceasta maxima începând cu
vârstele pre-retoricilor chineze sau persane, înainte de geneza propriu-zisa a
retoricii, în Sicilia, dupa care Antichitatea, Evul Mediu, Renasterea, epoca
moderna, pâna la neoretorica anilor ’60 au demonstrat ca procesul
cunoasterii lucrurilor, în variatele acceptii ale conceptului de realitate,
naturala, sau realitate umana nu este posibil în afara intermedierii lui prin
cuvinte. În bibliografia româneasca, acest proces l-a surprins, între altii, într-o
cercetare exhaustiva, Vasile Florescu (cf. Retorica si neoretorica. Geneza;
evolutie; perspective, Editura Academiei R.S. România, Bucuresti, 1973).
Fiind o disciplina inseparabila de istoria omenirii însesi, care atinge sub
varii aspecte, celebral-afective, constiinta indivizilor, evolutia societatilor pe
ansamblul lor, retorica s-a dovedit a fi “… nu numai o meditatie în marginea
cuvântului, a discursului si a literaturii, ci si o descoperire treptata a omului, a
universului si a lumii sale practice si imaginare” (cf. Aurel Sasu, Retorica
literara româneasca, Universitas, Editura Minerva, Bucuresti, 1976, p. 7). Asa
stând lucrurile se întelege ca pe treapta istorica pe care se afla în acest
moment societatea – o societate cucerita de comunicarea informatizata – nu
ne este îngaduit sa formulam pretentii retorice fata de valoarea/nonvaloarea
comunicarii mediatice fara sa nu stim, macar enuntiativ, ce drum a parcurs
“arta cuvântului” de la Aristotel la Roland Bhartes. Este ceea ce vom schita în
compartimentele care urmeaza.

3.5. GENEZA SUB SEMNUL AMBIGUITATII

China, marea tara-continent, care a lasat mostenire umanitatii inventatori

ai hârtiei, inventatori ai tiparului, primele buletine-ziare, precedând stralucita
“Galaxie Gutenberg” de mai târziu, ne-a lasat si mosteniri retorice înca din
secolele V-III prin asa numitele “scoli ale numelor”. Între acestea, este
mentionata scoala de predicatori a lui Mo Tseu în care retorica semnifica
studiul gramaticii, poeticii, stilisticii, odata cu initieri în dialectica si logica,
verigi de baza ale artei convingerii prin cuvânt. Aceasta “pruncie” a retoricii,
se leaga mai mult de cuvinte ca jocuri de tonuri, muzicalitate si imaginatie
decât de ratiune, filozofie si logica, asa cum observa peste secole H. Blair (cf.
Lecons de rhétorique et de belles lettres, tommes I-III, Paris, 1821).
În adevar, pentru orice cunoscator al limbii chineze sau pentru un amator
în a îi cunoaste tonurile ei muzicale – cel putin patru, fiecare semnificând un
alt sens lingvistic – se certifica impresionanta bogatie a lexicului rostit, îar în
scriere, prin fabuloasa “pictura” a semnelor numite hieroglife, se atesta
aceeasi inepuizabila imaginatie a “scolitilor” în retorica alambicata a genezei
sale. Personal am constatat, timp de doi ani si jumatate, când am predat
limba româna studentilor chinezi din Beijing, ce muzicalitate bizara a tonurilor
limbii sensibilizeaza auzul si ce derutanta si imensa harta a scrierii cu
hieroglife – peste saizeci de mii – în chineza veche, a lui Confucius, poseda
tara Marelui Zid. De exemplu, într-una din multele vizite la templele Budhiste,
de o ornamentatie coloristica, sculpturala si inscriptioanla fantastica,
asistentul care ma însotea, ca translator, mi-a marturisit ca nu a putut sa-mi
tâlmaceasca fraza de pe frontispiciul templului, ortografiata în chineza veche,
mult simplificata azi, redusa la câteva mii de semne. Aveam sa aflu, de la un
carturar octogenar chinez, ca respectiva fraza împodobita cu elemente de
pictura, se traducea prin “Învatati-l pe Budha”.

3.6. DE LA HOMO LOQUENS LA HOMO ELOQUENS SAU DESPRE

RETORICA ANTICHITATII

Odata cu ivirea formelor statale de republici, în adunari populare si în

senate, retorica, pe treapta oratoriei, cunoaste o eflorescenta de amploare în
Grecia, în care elocventa – observa H. Blair – trebuia sa fie cultivata “ca unul
dintre cele mai sigure mijloace de a exercita asupra oamenilor tot ceea ce era
posibil de a cuceri prin influenta si putere” (apud Aurel Sasu, loc. cit., p. 24).
De la treapta de om barbar, sclav, sarac sau bogat (homo loquens) la treapta
de om liber, înzestrat intelectual, apt de a conduce (homo eloquens) s-a
parcurs drumul prin care retorica limbajului rostit si-a motivat gnoseologic
aparitia, ca disciplina cu caracter dual, o disciplina-stiinta a omului despre
om, în care s-au impus nume de mari retori citati de H. Blair (Pericle, Cleon,
Pitagoras) sau generatii de profesori, din scoala lui Gorgia, stapâni pe legile
“artei vorbirii”. Celebrele nume ale antichitatii, SOCRATE, PLATON,
ARISTOTEL sau CICERO, autori de tratate retorice, initiatori de scoli (scoala
filozofilor, scoala retorilor) confera retoricii oratorice distinctiile dublului limbaj
(în exprimare), distinctiile semantice între notiuni (bine-rau, placut-neplacut,
moral-imoral), îndepartând asertiunea dupa care orice arta mare are nevoie
de vorbe trucate, fanteziste, zgomotoase.
Vom schita, în intentie strict didactica, portrete esentializate ale
“parintilor” retoricii antichitatii greco-romane, respectând cronologia vietii si
activitatii, lor asa cum se consemneaza în Mic dictionar filozofic, editia a II-a,
1973, Editura Politica, Bucuresti, în abrevierea V.V. – MDF). Selectia liniilor
portretistice este facuta pe criteriul de raportare la retorica specifica presei:
cunoasterea.

# SOCRATE (469 – 399, î.e.n.), filozof grec care considera ca obiectul

principal al cunoasterii este omul, dupa principiul: cunoaste-te pe tine însuti.
Finalitatea complicatului proces al cunoasterii umane trebuia sa fie
dobândirea virtutii. În rationamentele sale, Socrate arata ca adevarul, existent
în fiinta launtrica a omului, trebuia sa fie descoperit prin meditatie, o meditatie
stimulata de forme si functii ale gândirii în exercitii verbale. Cunoasterea de
sine în acceptia socratica avea sa stimuleze conceptualitatea teoriei eticii si
logicii, punct de plecare al doctrinei Ideilor lui Platon, în ale carui “dialoguri”
Socrate este personaj principal (cf. MDF, cit., p. 527).

DE RETINUT. Ca implicatie în comunicarea jurnalistica: cunoaste-te pe

tine însuti în dialogurile cu presa, pe baza adevarului descoperit pe principiile
eticii si ale logicii, acceptându-le pe cele vehiculate corect, recuzându-le pe
cele manipulate.

# PLATON (427 – 347, î.e.n.), discipol reprezentativ al lui Socrate,

fondator al Scolii filozofice “Academia” din Atena, autor al unor suite de
“dialoguri” filozofice, capodopere ale prozei clasice grecesti: Protagora,
Banchetul, Republica, Fedon, Parmenide, Sofistul. Din multele, complicatele
si controversatele “idei” si “forme” platoniene, le retinem aici pe cele care se
refera la procesul cunoasterii de sine, proces în care “ideea de frumos”,
“ideea de dreptate”, “ideea de om” constituie esente suprasensibile, imuabile,
în afara spatiului, a timpului, dominate de un principiu divin, al “ideii de bine”.
Gnoseologia platoniana are un caracter idealist-rationalist, dupa care stiinta
adevarata are un singur obiect, IDEILE, în timp ce lucrurile sensibile au ca
obiect “opinia/opiniile”, drept care cunoasterea autentica trebuie sa fie
rationala, nu senzoriala. Asemenea mod de interpretare a universului, prin
dialectica miscarii gândurilor de la notiunile particulare la cele generale si
invers, a inflentat gândirea stiintifica ulterioara, prin postularea simultana a
afirmatiei si a negatiei, cale de descoperire a adevarului, premisa benefica în
cristalizarea LOGICII FORMALE DE CATRE ARISTOTEL (Idem, p. 439).

DE RETINUT. În comunicarea jurnalistica afirmatia si negatia nu sunt

convingatoare prin simplul “da” sau “nu”, ci prin forta exemplelor care sa le
sustina, în raporturi de confruntare dialectica, rationale si logice.

# ARISTOTEL (384 – 322, î.e.n.). Discipol al lui Platon, unul dintre cei
mai mari gânditori ai Antichitatii, fondator al Scolii filozofice aristotelice, se
sprijina pe cuplul notional materie-forma. Mai explicit, “materia este substratul
nedeterminat si pasiv al lucrurilor perceptibile, iar forma principiul activ care
determina trecerea unui lucru de la potenta la act (de la posibilitate la
realitate) si îi confera calitatea lui specifica” (Idem, p. 32). Respectivul
dualism notional se asociaza la Aristotel cu postularea formei supreme pure,
identificata cu divinitatea, conceputa “ca izvor ultim al miscarii”.
În procesul cunoasterii, pe care noi l-am luat ca ax portretistic comun
învatatilor Antichitatii, Aristotel porneste de la teza ca generalul, esenta,
exista numai în individual. Alaturi de inductie, Aristotel considera ca principiile
stiintei se descopera prin dialectica, prin logica, înteleasa ca “stiinta a
demonstratiei”, ca instrument în cercetarea adevarului. Fara sa ne oprim la
contributiile lui Aristotel în ramuri de baza cum sunt biologia, astronomia,
politica etc., ne oprim, în schimb si în încheiere, asupra sintagmei care
intereseaza jurnalismul, individ-societate, relatii, evolutie, pe doua dintre
laturi: etica si estetica. În etica, Aristotel a întrevazut legatura dintre morala si
viata reala, în raporturile de interconditionaliate logica si de influentare
calitativ deosebita, iar în estetica filozoful grec a fundamentat principiul dupa
care arta este o “imitatie” a realitatii (mimesis) în sensul unei reprezentari
idealizate a acesteia.

DE RETINUT. Pe ce suport deontologic sunt concepute adesea

mesajele jurnalistice, când indivizii sunt raportati la societate; de asemenea,
în ce masura un discurs de presa este o “imitatie” a realitatii.

# CICERO, MARCUS TULLIUS (106 – 43, î.e.n.), filozof, orator, scriitor,

om politi roman, continuator al unora dintre ideile lui Platon, este important
prin faptul ca a propulsat principiile filozofiei grecesti în versiuni latine,
facilitându-le cai de acces, spre limbajul filozofic universal. Scrierea sa,
Despre datorii (De officiis) s-a dovedit a fi “un prototip al unei etici laice
cetatenesti”, o carte-ghid esentiala a umanistilor Renasterii. (Idem, p. 85).

DE RETINUT, implicatia jurnalistului de ordin deontologic, în problemele

eticii laice prezentate în viziuni controversate de-a lungul secolelor.

3.7. EVUL MEDIU SI RETORICA

Evul mediu, a fost asociat, în buna masura, unei imagini detestante,

dominata de pasiuni jalnice, violente, orgolii, avarisme, trufii curtezane si
putin, foarte putin imaginei culturii civilizatoare. În realiate, nu se pot emite
judecati de valoare absolute, nici nu se pot ignora elementele pozitive care tin
de dinamica dezvoltarii sociale sub multiple aspecte. De aceea unii
cercetatori au disociat valorile materiale si spirituale ale medievalitatii,
relevându-i si meritele. De exemplu, JOHAN HUIZINGA, nu accepta un hiat
între cuceririle de inteligenta si de emotionalitate ale culturii antice si
medievalitate, amintind, între altele, ca pe rastimpul câtorva sute de ani,
marcati de contradictii si limite, s-a impus, totusi, treptat dar sigur clasicismul
francez (cf. Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viata si de
gândire din secolele al XIV-lea si al XV-lea în Franta. Editura Univers,
Bucuresti, 1970, apud A. Sasu, cit., p. 37). Retorica medievalitatii a urmat
traditia ciceroniana, care omitea unele criterii semnificative, precum natura
subiectului sau scopurile artei, punând accente pe valoarea discursului ca
limbaj, ca expresivitate, pârghii ale unui ideal formativ rafinat. În eforturile
pentru cultivarea expresiei literare, dobândea prioritate talentul oratoric în
sine în opozitie cu eruditia, aceea care va invada teoria literaturii,
compartimentele gramaticii, zonele tehnicilor si procedeelor stilistice si
lingvistice. La clasici, de exemplu, cele trei unitati de timp, de loc, de
actiune, miturile, mitologiile, alte restrictii ale actului creator devin si coduri
acceptate si controverse care depasesc cadrul literaturii. Retorica îsi largeste
aria disputelor asupra propriei traditii, asupra filozofiei, asupra teologiei si
asupra logicii, domenii îndelung investigate în numeroase lucrari de
specialitate.

În rezumat. Am putea retine o caracterizare pe care Richard McKeon o

face retoricii medievale: “… ea împrumuta procedee de la alte arte si termenii
tehnici si metodele ei devin, fara sa lase vreo urma a originii lor, parti ale altor
arte si stiinte; propriile lor mijloace pot fi îndreptate asupra lor însile în asa fel
încât orice parte a retoricii sau orice subiect cuprins din întâmplare în ea –
cuvinte si stil, personaj si pasiune, ratiune si închipuire, felurile de discurs,
actiune practica – pot deveni fundamentale pentru definitia tuturor termenilor
si deosebirilor tehnice” (cf. Rhetoric in the Middle Ages…, 1942, apud A.
Sasu, cit., p. 42).

3.8. RENASTEREA SI RETORICA

Definita succint ca o miscare social-politica si culturala, în Europa

Occidentala, pe rastimpul secolelor XIV-XVI, renasterea s-a caracterizat prin
inventii deosebite, descoperiri geografice remarcabile, eflorescenta a
stiintelor tehnice, stiintifice, dezvoltare a artelor, a culturii, a învatamântului. O
asemenea perioada se va raporta strâns la ceea ce s-a înteles prin
umanismul renasterii, prin umanismul retoric sinonim cu notiuni
fundamentale în planul spiritualitatii: virtute, pasiune, adevar, imaginatie.
Retorica nu se mai putea limita doar la formule de tipul ars dictandi, ars
predicandi. Ea avea sa se extinda pe o filiera care a si precedat-o, dar care
a si propulsat-o spre modernism: respectiv, a pornit de la valorile perene
create de greci si romani, ocolite sau partial tangente în medievalitate, spre
perspectiva afirmarii unui umanism nou, pe care Y. Giraud l-a definit prin trei
repere: a) secolul al XV-lea – preocupat pentru problemele stilului, prin acel
bene dicere latin; b) începutul secolului al XVI-lea, moment de experiente
filologice, de “restaurari”; c) iar al treilea reper, era cel în care vechile institutii
se înlaturau, dar nu prin negare definitiva, lasând locul altora noi, care nu
striveau cultura filologica pe ansamblul ei, ci dimpotriva o amplificau în viziuni
temeinic justificate. Accentele se puneau pe elocutie, pe categorii ale
ornatului si figurilor de stil, ale cultivarii formei sau pe criterii de morala, ceea
ce va conferi umanismului retoric calitatea de a fi partizan pentru adevarul-
adevar dar si frumos exprimat. Sunt citate, în acest sens, Lectiile de retorica
ale lui H. Blair si Elementele de literatura ale lui Marmontel.

3.9. NEORETORICA. REVITALIZAREA CONCEPTULUI ÎN SECOLUL

AL XX-LEA

Între autorii care au lansat conceptul de neoretorica, la începutul anilor

’60, sunt Chaim Perelman si Lucie Olbrechts-Tyteca, în lucrarea Nouvelle
Rhétorique. Traité de l’argumentation (Paris, PUF, 1958). Noua retorica ia în
consideratie reîntoarcerea la Aristotel, prin readucerea în planul comunicarii a
faptelor verosimile, rationale, pe baza unor demonstratii stiintifice, apte sa
elimine irationalul, instinctualitatea, violenta, tolerate câteva secole de
cartezianism (= conceptia filozofica a lui Descartes, dupa numele lui latinizat
Cartesius, caracterizata prin metafizica dualista). Pornind de la aceste
premise, autorii sus-mentionati confera discursului argumentativ capacitatea
de a releva fapte si adevaruri, prezumtii si valori, ierarhii si toposuri, care
conduc implicit, la notiunile de auditor, în ipostaza de auditor universal sau
auditor specializat. Ori tocmai prin aceasta întâlnire “a spiritelor” (C.
Perelman), între oratori si auditor, în varii forme si modalitati, este posibila
validarea, de catre cei din urma, a premiselor celor dintâi. În termenii
comunicarii moderne de presa, noua retorica îsi gaseste/trebuie sa-si
gaseasca ecourile valide în ceea ce comunicarea emitatori-receptori
defineste prin notiunile de acord, identificare, internalizare.
Pentru a se ajunge la oricare dintre aceste tinte discursive, cei care le
iau în vizor, emitatorii, sunt solicitati de noua retorica sa se comporte potrivit
unei logici a valorilor, a plauzibilului, a verificabilului din realitate, admintând
totodata premisele întâlnirii cu neprevazutul, nedeterminatul, imposibilul. În
acest sens este de luat în consideratie punctul de vedere al lui Michel
Meyer, potrivit caruia am putea sa ne oprim aici cu definirea resorturilor
retoricii ca arta a “negocierii distantei între subiecti” si anume:
“Daca ne plasam în perspectiva oratorului (autorului) se impun drept
determinante vointa de a placea, de a persuada, de a seduce, de a convinge
[…]. Ramâne al treilea punct de vedere: acela care prezinta mediul însusi,
limbajul sau imaginea, pe scurt, mesajul. Aici conteaza sensul implicitului,
sensul lingvistic si conditiile pragmatice ale ocurentei sale, tipurile de discurs
folosit, naratiunea, expunerea sau argumentarea” (apud Cristian Florin
Popescu, op. cit., p. 84).

De retinut: Cine comunica. Ce comunica. Pe ce canal comunica. Cui se

adreseaza, sau, ca o suma a sumelor, ce tip de discurs/mesaj emana din
filiera retoricii negociate pe distanta emitator-receptor.
 3.10. RETORICA ÎN CONTEXT ROMÂNESC

Nu avem prilejul în acest subcapitol configurativ, strict limitat ca spatiu,

aidoma celorlalte, sa trasam bogatul relief al retoricii în context românesc,
surprins în câteva cercetari deja mentionate, adaugate cu altele la care vom
apela în continuare, rezumându-ne la o extrem de succinta prezentare a
reperelor de ordin didactic în primul rând, indispensabile în demersurile
noastre aplicative. Respectiv avem în vedere momentele de geneza si
câmpurile de cuprindere (istoria, religia, învatamântul, presa, lingvistica,
stilistica, teoria literara, critica si poetica etc.) teritorii în care Tarile Române,
mai întâi, apoi România moderna au atestat o meritorie si utila traditie în
domeniu, amplificata succesiv, de la generatie la generatie.
Se considera ca retorica îsi are începuturile pe teritoriile românesti cu
mult înainte de sfârsitul de secol 18 când ea s-a conturat într-un context
generat de cauze istorice si social-politice importante: razboiul ruso-austro-
turc (1788-1791), rascoala lui Horia, Closca si Crisan (1784), Supplex libellus
Valachorum (1791-1792). O asemenea perioada istorica s-a definit în planul
culturii prin curentul de gândire rationalist denumit iluminism (it. “illuminismo”
= “epoca luminilor”), în ale carui vederi cunostintele stiintifice si culturale
trebuiau sa ia locul ignorantei si superstitiilor, iar starile de lucruri anacronice
ale feudalismului trebuiau sa fie înlocuite cu orânduirea rationala, bazata pe
teoria dreptului natural, a egalitatii oamenilor prin nasetre, a instaurarii
libertatilor civice. Devenind o ideologie – în multe privinte eclectica – dar si o
miscare revendicativa, iluminismul european, cel care a premers revolutiilor
burghezo-democratice, a avut ca principali reprezentanti pe Voltaire,
Montesquieu, Rousseau (în Franta), Lessing, Herder, Schiller, Goethe (în
Germania), de la care au iradiat idei, scoli si curente, în numeroase alte tari
(Italia, Rusia, Polonia, Cehia etc.).
Pe teritoriul românesc, iluminismul a avut ca exponenti carturari
remarcabili prin preocuparile lor istorice, filologice, culturale si de presa, cum
au fost: Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, Ion
Molnar Piuariu, Paul Iorgovici (în Transilvania, mesageri ai ideilor Scolii
Ardelene); I. Heliade-Radulescu, E. Poteca, P. Poenaru (în Muntenia);
Gheorghe Asachi, I. Cihac, M. Zotta, Teodor Stamati (în Moldova), multi altii
care au deschis caile culturii românesti spre modernitate. Initiativele acestora
în directia demonstrarii latinitatii limbii si neamului, a fauririi unitatii de limba si
de neam, a dezvoltarii învatamântului, presei si altor institutii culturale
(teatrale, muzicale, editoriale etc.), au înnobilat si au înaripat idealurile
revolutionarilor de la 1848 – pleiada Balcescu-Kogalniceanu-Alecsandri, ale
unionistilor de la 1859, ale luptatorilor pentru dobândirea Independentei de
stat de la 1877/78 si în perspectiva, ale militantilor pentru marea Unire din 1
Decembrie 1918.
 Schitând acest extrem de sumar context istoric, socio-politic si cultural,
am anticipat implicit cadrul favorabil în care s-a impus retorica pe câteva
paliere concordante cu realitatile românesti: învatamântul retoric, oratoria
retorica, cultivarea limbii nationale (prin elaborarea de gramatici, dictionare,
norme stilistice), constituirea unei literaturi de “duh national” configurarea
unor coduri prozodice utile artei poetice sau unor genuri epistolare – multe
dintre acestea usor de regasit în structurile traditionale ale retoricii greco-
latine.
Începuturile retoricii în Principatele Române sunt legate de înflorirea
oratoriei prin contributia scolilor, bisericilor, dascalilor, predicatorilor,
istoriografilor, voievozilor/domnitorilor, relatiilor de schimburi culturale cu alte
tari care ne devansasera în domeniu, precum Polonia, Italia, Austria,
Bizantul, tari în care domnitori, boieri si cronicari români se instruisera pe
cont propriu, prin burse sau prin legaturi de rudenie, la izvoarele
învatamântului greco-latin. Se stia, de exemplu, la curtea domnitorului Stefan
cel Mare, a altor voievozi, ca oratoria este o arta a guvernarii, ca la Cracovia
sau Venetia, Lwow sau Padova se putea dobândi elocinta discursurilor în
latina sau în polona, prin exercitii oratorice si de compozitie, prin notiuni de
stilistica, teorie literara sau priceperi epistolare. Pentru asemenea motive
cronicarul erudit Miron Costin – un exemplu din numeroase altele – încercase
la Lwow, unde îsi facuse studiile, sa scrie un tratat de retorica, înca din1667,
al carui manuscris – discutabil ca paternitate – avea sa patrunda în scolile
românesti. Unele dintre acestea fiintau pe lânga biserici sau manastiri
(Scoala latina de la Putna, datând din secolul 15), Academia de la Suceava
(din vremea lui Alexandru cel Bun), renumitul seminar de la Socola, înfiintat
de Al. Moruz, în 1804, prestanta Scoala de la Sf. Sava, Scoala lui Gh. Lazar,
iar în Transilvania scolile din Blaj, legate de numele lui Inochentie Micu,
Colegiul Iezuit Sf. Iosif din Cluj, gimnaziul român de religie ortodoxa orientala
din Brasov etc., cu totul incompleta si necronologizata retea a învatamântului
de puternica amprenta retorica.
Ce învatau elevii de la dascalii lor? Aflam dintr-una din competentele
cercetari ale lui Nicolae Iorga (Istoria învatamântului românesc, Editura Casei
Scoalelor, Bucuresti, 1928, p. 51): unul din dascali preda logica si retorica dar
si psihologia si metafizica (“despre cer, despre nastere si pieire, despre
suflet”); un alt dascal avea în program cuvântari si epistole (ale lui Socrate,
Eschil, Euripide etc); al treilea dascal se ocupa de cugetari si de fabule (ale
lui Esop, de exemplu) sau se îngrijea de gramatica si de scrieri religioase
(Evanghelia, Apostolul). Nu lipseau exercitiile dialectice si sofisticate,
dialogurile si dezlegarea antitezelor, silogismele desprinse din Arta Retorica a
lui Vardalah sau din Lectiunile de retorica ale lui Hugh Blair (cf., in extensio,
Aurel Sasu, lucr. Cit., p. 74-114).
Un rol activ în promovarea unor compartimente ale retoricii l-a avut
presa, începând cu momentele ei de ctitorie, din jurul anului 1829 – Ion
Heliade Radulescu, Gh. Asachi si la scurt timp, G. Baritiu, continuând cu M.
Kogalniceanu, V. Alecsandri si C. Negruzzi. Contributia acestora în domeniile
presei militante, învatamântului, literaturii, teatrului în limba româna, se
dirijase spre unul din telurile prime ale identitatii nationale, Unirea
Principatelor de la 1859, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În plan practic
si teoretic distinct, mai cu seama în directia promovarii retoricii oratorice, s-a
impus “sufletul revolutiei de la 1848”, Nicolae Balcesu. Pe acest prag al
istoriei nationale este momentul sa precizam ca în primii ani ai secolului al
XIX-lea Tarile Române se îndepartau de învataturile elinesti si de limba
greaca si slavona si intrau în raza de inflluenta a Frantei si a valorilor ei
literare, stiintifice si culturale. În Franta îsi facusera studiile numerosi militanti
pasoptisti si unionisti, aceeasi tara încurajase exilul gazetarilor români dupa
înfrângerea revolutiei de la 1848, în limba franceza, “firile vizionare” ale
generatiei Heliade-Balcescu-Alecsandri-Kogalniceanu-Russo gândisera si
realizasera gazete, scrieri social-politice si istorice, poezii si jurnale de
calatorie, poeme în proza precum vibranta scriere a lui A. Russo, Cântarea
României, manifest patriotic de rezonanta retorica incontestabila. În “Curierul
Românesc” al lui Ion Heliade-Radulescu, de la 1829, se anunta o avalansa
de scrieri care se traduceau sau se adaptau, fie din autori clasici, fie
romantici (Boileau, Lamartin); în scoli, institutii de teatru, conservatoare de
muzica se alcatuiau manuale care se sprijineau pe felurite cunostinte si
exemple din Chateaubriand, Buffon, Bousset, paralel cu alcatuirea unor
retorici fie ca opere de compilatie, fie ca traduceri, al caror continut aducea în
prim plan gramatici, momente ale istoriei universale, mitologia antichitatii,
coduri poetice sau îndreptare de logica. Erau cunoscute discursurile lui
Cicero, ale lui Demostene, alte elemente ale retoricii predate la gimnazii
românesti cunoscute (Trei Ierarhi sau Academia Mihaileana din Iasi) sau
popularizate în paginile presei.
Unul dintre cei mai influenti autori ai unor lucrari filozofico-retorice care
dominase vreme îndelungata învatamântul, mai ales pe cel din Tara
Româneasca, fusese Teofil Coridaleu, a carui opera, Introducere în arta
retorica se preda si se comenta la Colegiul Sf. Sava, alaturi de istorie,
geografie si alte discipline filologice. Vorbind despre acestea se cuvine sa
relevam si un alt merit al presei si anume faptul ca îsi consacrase spatiile
tipografice unor dezbateri lingvistice – despre sistemele etimologice si
fonetice, despre ortografie si stil, domenii în care, la începutul de secol 20, se
ivisera unele lucrari lamuritoare prin titlurile însesi: (Retorica si carte de citire
– G. Pletos; Manual de stilistica – I. F. Negrutiu; Manual de limba româna –
M. Dragomirescu si Gh. Adamescu etc.). Alte lucrari anterioare (Ortografia lui
C. Diaconovici-Loga, o suita de gramatici semnate de I. Vacarescu, Vasile
Ianoviciu, Timotei Cipariu, I. G. Popescu, pâna la Gramatica Româneasca,
de la 1828, a lui Ion Heliade Radulescu) atestau preocuparile carturarilor,
publicistilor si dascalilor pentru problemele latinitatii limbii române, împotriva
etimologismului, promovarea fonetismului. Asemenea contributii aduceau în
discutie si probleme de ordin stilistic, valori lexicale, sintactice, genuri si
specii literare, alte aspecte ale creatiei artistice, asupra carora jurnalisti, critici
literari, lingvisti si stilisti români de mai târziu vor starui în lucrari scolare
academice de înalt profesionalism (de la gazetari straluciti ca Eminescu, I. L.
Caragiale, Arghezi si Bogza, la critici si istorici literari ca G. Calinescu, D.
Caracostea, D. Popovici, E. Lovinescu, lingvisti reputati ca I. Iordan, Al.
Graur, I. Coteanu stilisti de marca nationala si universala, ca T. Vianu etc.).

De retinut. Din putinele reliefuri pe care le-am schitat în acest subcapitol,

reiese ca timp de câteva secole retorica antichitatii greco-latine si-a croit
adaptat si dezvoltat drumuri fertile în practica învatamântului românesc, în
activitatea presei, a institutiilor culturale si în munca de creatie beletristica si
artistica, nu neaparat prin imitatie de principii si reguli retorice greco-latine,
nici dupa modele fidele din clasicism si romantism, ci mai curând dupa cum
au cerut contextele social-politice si istorice interne si potrivit unor idealuri de
emancipare sociala, civica si politica ale poporului român. Mesagerii acestor
idealuri au fost carturari luminati, scoliti în lumea Eladei si a Occidentului
european, urmati de initiatorii de gazete, producatorii de gazete, oamenii de
cultura elitara si totodata înflacarati patrioti din toate generatiile. Asupra
acestora sectiunea de mijloc a cartii noastre va face binecuvenitele aprecieri
si situari pe o scara a valorilor care strabat timpul. Din îngalbenitele file ale
cartilor de retorica, vom desprinde, prin analize la text, ce drum a parcurs
presa, în primul rând si pe ansamblul ei, cultura româna infuzata de idei
aristotelice si neoaristotelice, selectând, adaptând, inovând, înaintând etapa
cu etapa pâna la aparitia conceptului de neoretorica contemporana, adus în
fata exigentelor discursului mediatic de la începutul mileniului III.
 Tema 4

A. Continut
- Argumentarea, un concept complex în viziunea specialistilor
- Discursul mediatic, definire, structura, delimitari
- Clasificare tipologiilor discursive dupa continut, coduri si
tehnici compozitionale

B. Obiective
Parcurgerea si însusirea cunostintelor referitoare la conceptul
argumentare, în datele lui esentiale enuntate în curs si completate cu
paginile indicate la bibliografie, va va face sa fiti capabili:
- sa definiti locul si rolul argumentarii în raporturile acestui
concept cu celelalte concepte intrinsece ale comunicarii –
retorica, noua retorica, logica, limbajele, discursul
argumentativ
- sa identificati elementele de structura si de functionalitate ale
unui discurs mediatic
- sa recunoasteti tipologiile discursive preponderente în
comunicarea mass-media
- sa delimitati comunicarea de tip monolog de comunicarea de
tip dialog/pluridialog

C. Resurse
- Fixarea pe baza informatiilor din curs, într-un tablou sinoptic, a
elementelor care definesc argumentare prin sinteza magia
alba/magia neagra
- Memorarea variantelor care definesc discursul ca enunt între
un locutor si auditor, intermediat si conditionat de mai multi
factori
- Identificarea tipilogiilor de discursuri, celor mai frecvente
(generalist, de informare, politic, social, sportiv, publicitar,
divertismental)
- Discursul argumentativ ca tip discursiv (în Daniela Roventa
Frumusani, „Argumentarea. Modele si strategii”, Ed. Bic All,
Bucuresti, 2000, p. 135-142)

D. Aplicatii seminariale. Referate

D.1. Formulati raspunsuri la urmatoarele întrebari:

- Cum poate fi definit conceptul de argumentare?
- Ce se întelege prin obiectiv/subiectiv în comunicare de presa?
 - Ce definitii i s-au dat termenului discurs?
- Ce tipuri de discursuri mediatice cunoasteti si care sunt
trasaturile lor?

D.2. Alcatuiti un referat pe una din temele:

a) Argumentarea în mesajul de presa, mijloc de convingere a
publicului-recepror si garantie a producerii de efecte mediatice
b) Alegeti un tip de discurs mediatic, definiti-i trasaturile si
ilustrati-l cu exemple din presa.

ARGUMENTAREA

Acest concept extrem de complex, care a intrat în titulaturile si/sau

structurile multor cercetari de specialitate, a fost analizat competent si
multilateral de Daniela Roventa-Frumusani, în raporturile de
interconditionalitate cu celelalte concepte intrinsece comunicarii: retorica,
noua retorica, logica, limbajele si desigur discursul argumentativ (cf.
Argumentarea. Modele si strategii, BIC ALL, 2000, p. 208). Înca din “Cuvânt
înainte”, autoarea afirma ceea ce ne-a determinat si pe noi sa concepem si
sa elaboram aceasta carte si anume: “Argumentarea face parte din viata
noastra cotidiana: secventele televizuale sau emisiunile radio expun
argumentele unui editorialist sau om politic; mesajele publicitare stimuleaza
evident consumul în societatea abundentei, iar mesajele politice induc o
anumita optiune partinica, electorala etc.” (op. cit., p. 2).
Noi precizam ca tipurile de comunicare mediatica exemplificate sunt,
probabil, cele mai pretabile la o analiza de text din punctul de vedere al
soliditatii/precaritatii lor ca discursuri argumentative, dar ca, simultan, în
peisajul mediatic contemporan propriu-zis – presa scrisa, radioul si
televiziunea – adaugate cu alte media generate de telecomunicatii si
informatica, textologia rostita/scrisa/scris-rostita ne ofera o infinitate de
ipostaze discutabile în postura de anticorpi ai manipularii. De la un asemenea
imperativ, în primul rând de ordin didactic, am purces si noi când ne-am decis
sa urmarim, diacronic si sincronic, pe o perioada egala cu evolutia presei
însesi, modul în care “istoricii clipei”, cei din trecut si cei de astazi, au fost
mesagerii dialogului emitatori-receptori, constrânsi de rigorile limbajului si ale
criteriilor politice si cenzurale sau, dimpotriva, în doctrina de presa liberala,
eliberati de orice constrângere în miza unui exercitiu democratic, în care
totusi, cuvintele sa nu o ia razna.
 4.1. DE LA O SIMPLA DEFINITIE LA COMPLEXITATEA
CONCEPTULUI
În marele DEX (op. cit. p.57), definitia termenului argumentare este pe
cât de lapidara pe atât de accesibila: “Actiunea de a argumenta si rezultatul
ei; totalitatea argumentelor aduse în sprijinul unei afirmatii: argumentatie” (din
fr. “argumentation”, lat. “argumentatio, -onis”). În realitate, cu deosebire în
contemporaneitatea noastra, comunicarea mediatica este patrunsa de
“filozofia lui nu” (Gaston Bachelard), în sensul ca adevarul nu trebuie sa
rezulte din simple afirmatii, ci din dialoguri controversate, prin care se
interrelationeaza lucruri stiute cu lucruri nestiute, aspecte constructive cu
aspecte negative, afirmatii de suprafata cu afirmatii persuasive. Într-un
asemenea cadru argumentarea trece din zona seductiei auditoriului în aceea
a limbajului în actiune, a limbajului nominalizat, palpabil prin forta de sugestie
a concretetii lucrurilor comunicate, sub controlul functiei praxiologice.
Michel Meyer, dupa ce precizeaza ca argumentarea nu trebuie asimilata
cu violenta, seductia sau chiar demonstrarea, considera ca ea se
caracterizeaza prin mai multe trasaturi contextuale: persuasiune, convingere,
instituirea verosimilului, a sensurilor figurate, a limbajului stilizat, a altor
modalitati argumentative comune tipologiei discursurilor cotidiene, pe filiera
ethos-pathos-logos. În viziunea noii retorici configurate de C. Perelman, L.
Olbrechts-Tyteca (La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, 1958)
argumentarea se rupe de rationamentele carteziene, promovând, prin
conflict, primatul opiniei, al consensului. În competenta discursiva a
locutorului si interlocutorului intra mai multe subcompetente (imaginea despre
sine, imagnea despre celalalt, imaginea pe care ambii ar avea-o fata de
sine), proces care include câteva tipuri de argumentare: logica naturala,
perspectiva lingvistica, factualitatea demonstrata. Din punctul de vedere al lui
P. Breton, un orator sau o alta persoana pe post de locutor poate convinge
un interlocutor (eventual un grup de receptori) prin mai multe modalitati
discursive. Unele tin de retorica: manipularea, propaganda, seductia; altele
tin de stiinta: demonstratia, argumentatia. Cel care transmite (prin rostire,
prin scris) – eul – preia de la Aristotel ethosul, de la Bühler expresia, de la
Jakobson, calitatea de emitator, atribute ce dau contururi unui discurs, lor
corespunzându-le logosul, denotatia, mesajul; de cealalta veriga a
comunicarii, adica cea a persoanei care recepteaza, acelorasi trei
caracteristici trebuie sa le corespunda pathosul, persuasiunea/emotia si
calitatea de receptor (auditoriu).
Prezentarea realitatii pe “felii” discursive, indiferent de natura lor, politica,
sociala, ideologica (propagandistica), în scopuri informative, formative,
pozitive sau critice implica argumentarea în selectarea riguroasa a
datelor/faptelor/actiunilor/fenomenelor. Documentarea avuta în vedere poate
fi utilizata fie ca realitate indubitabila (oricând verificabila), fie ca realitate
fictionala (irealizabila). În atare împrejurare formulele lingvistice îsi dezvaluie
tendentiozitatea, pe doua directii evidente, obiective/subiective. Ajunsi la
imperativul obiectivitatii, ax vital în comunicarea mediatica, trebuie
recunoscut un fapt-axioma: nu exista obiectivitate absoluta, dupa cum nici
transparenta absoluta, adevaruri certificate, între altele, de unul din principiile
jurnalisticii: faptele sunt sacre, comentariile libere. Prin urmare, fiind adeptii
echidistantei si ai respectarii adevarului brut, neprocesat, putem fi si adeptii
unui anumit grad de subiectivitate, generat de prelucrarea jurnalistica a
realitatii, însa în consens constructiv. Demonstratiile sunt vizibile mai cu
seama în argumentarea de tip discurs editorial, care implica autorul în
judecati de valoare axiologice, raportate la stari sociale, culturale, economice,
de mentalitate, statornicite sau în tranzitie (aidoma celor din România anului
2002), cadru în care verigile argumentative trebuie sa prevaleze asupra celor
iconice, de imagine sau metaforice. Clasificarile brusce, abrupte, voit
deliberative prin “da” sau “nu”, “alb” sau “negru”, “bine” sau “rau” si asa mai
departe, pot plasa emitatorii în tesatura retoricii de tip seductie sau
manipulare.
Fara îndoiala ca în societatile desprinse de totalitarism, angajate pe
drumul democratiei depline si sub protectia constitutionala a libertatii de
gândire si de exprimare jurnalistica, mesagerii valorilor universale acceptate
de toti indivizii – adevarul, binele, frumosul, prosperitatea, ascensiunea etc. –
sunt simultan si mesageri ai adevarurilor abstracte, precum egalitatea,
justitia, libertatea. Din confruntarea acestora în zonele concrete ale existentei
umane, se desprind numeroase asimetrii de ordin etic, civic si mai ales,
politic. Adeziunea auditorului la demersurile discursive ale presei este
conditionata de acordul acesteia, care nu se câstiga usor, caci spirala
convergentei, în planul efectelor la public, învedereaza multe sinuozitati.
Acestea sunt determinate de tipologia toposurilor care marcheaza
comunicarea: toposuri ale cantitatii, ale calitatii, ale ordinei, esentei prin care
se substantializeaza un discurs, adaugate cu tipologia argumentelor logice
(de identitate, de reciprocitate, de tranzitivitate).
O credibila argumentare are în vedere mai multe categorii de argumente
de natura cauzala, pragmatica, bazata pe mijloace/scopuri, pe criterii de
autoritate sau de ierarhii, pe alte contexte relationale care definesc pledoaria
“pro” sau “contra” într-un anume demers jurnalistic (cf. în detaliu Daniela
Roventa-Frumusani, op. cit., p. 52-58). Desigur ca elementele si tehnicile
argumentative în rostire se deosebesc în multe privinte de cele circumscrise
discursului tiparit, iar acestea îsi solicita evaluarea în functie de tipologia
comunicarii (discurs parlamentar, discurs politic, discurs radiofonic, discurs
televizat, discurs imprimat, disocieri validabile doar la analiza pe texte sau pe
benzi magnetice). Elementele componente definitorii ale oricarui tip de
discurs opun pragmatica integrata pragmaticii radicale, cea dintâi anulând
clivajele dintre sintaxa, semantica si pragmatica, prin enunturi cum ar fi
“privatizarea este buna”, fata de o pragmatica radicala care depinde de
conditiile actualizarii aceluiasi enunt. Enuntul orienteaza doar, el se cere
demonstrat, argumentat si nu numai în cazul exemplului dat, atât de specific
tranzitiei românesti, ci în oricare alta situatie socio-economica si culturala,
supusa “negocierilor” în discursul mediatic.

De retinut. În momentul istoric în care ne aflam, avântul presei române

de dupa 1990, poate fi de bun augur în perspectiva dobândirii identitatii ei
profesionale, dar poate fi si umbrit si stopat prin reabilitarea argumentarii – a
retoricii rediviva – pe baza filozofiei negatiei absolute sau a nestapânirii
suficiente a strategiilor si tehnicilor argumentative folosite în comunicarea
orala si scrisa, cu deosebire în genurile de opinie ale mass-media.

5. DISCURSUL MEDIATIC

5.1. DEFINITIE SI DISOCIERI NECESARE

Intrat în teoria presei române în anii din urma, termenul discurs, în

acceptie jurnalistica, a întârziat sa ocupe un loc în dictionarele academice, în
schimb el se bucura de o larga învestire si interpretare în bibliografia straina
mass-media. Pornind de la o posibila definitie pe care i-o da DEX-ul, prin
“discurs” se înteleg doua sensuri: 1) <Expunere facuta în fata unei adunari:
cuvântare> si 2) <Tratare în scris a unui subiect de natura stiintifica sau
literara> (op. cit., p. 307). Acelasi termen (provenind de la lat. <discursus> si
fr. <discours>) pare a se apropia mai mult de acceptiile care i se dau în
context mediatic, atunci când îsi ofera în comunicare unele substantive,
verbe sau adjective, de exemplu: <discursivitate>, s.f., exprima <caracterul
discursiv al unei idei, fraze, expuneri etc; însusirea unei expuneri de a fi clara,
explicita, de a se întemeia pe rationament>, ceea ce ne duce gândul la
retorica. Sau <discursiv>, adj., care exprima posibilitatea de a deduce <prin
rationament o idee din alta, care ajunge la o concluzie trecând prin mai multe
etape sau operatii preliminare> (cu semnificatie retorica benefica); acelasi
adjectiv însa mai poate desemna un lucru <care se disperseaza, se împrastie
[sau] care nu se supune unei continuitati riguroase>, precizare, de
asemenea, cu trimitere la retorica seductiva.
Daca ne întoarcem la opiniile specialistilor, între care, E. Beneviste, Z.
Haris, R. Jakobson, L. Guespin, amintiti si explicati succint de Daniela
Roventa-Frumusani în subcapitolul Discursul. Definire si delimitari (op. cit.,
p. 137 si urm.), îndreptatim opinia lui D. Maingueneau (<L’analyse du
discours. Introduction aux lectures d’archive>, Paris Hachette, 1991), potrivit
careia termenul discurs semnifica numeroase acceptii, mai mult sau mai
putin complementare, ba chiar contradictorii. Aceste acceptii ies la iveala
când definim discursul în opozitie cu fraza, cu enuntul sau cu limba, în alte
situatii prin raportarea discursului la functiile limbajului (prescriptive vs.
polemice), prin asociere la text/context, prin opozitie cu tehnici narative etc.
Poate ca din multitudinea acestor opinii despre discurs, ar trebui sa retinem
elementele convergente ale unei structuri discursive plauzibile, asa cum au
fost ele retinute în lucrarea Argumentarea. Modele si strategii (cit., p. 138):
1. E. Beneviste: “Orice enuntare [discursiva] presupune un locutor
si un auditor si la primul intentia de a-l influenta pe celalalt, într-un mod
oarecare” (cf. Problemes de linguistique générale, Paris, Gallimard, 1996).
2. G. Vigneaux: “Discursul emerge indubitabil dintr-o retea socio-
istoricoculturala ce îsi pune amprenta pe orice manifestare (token)
particulara. El este un act, o interventie a subiectului enuntator, dar si
reprezentarea pe care el o construieste pentru celalalt, reprezentare pe care
interlocutorul o poate accepta, dezvolta sau infirma într-un câmp de relatii
semnificante” (cf. L’argumentation et discours de la norme, în “Langages”
53, 1979).
3. L. Guespin: “Discursul este enuntul considerat din punctul de
vedere al mecanismului discursiv care îl conditioneaza. Astfel, o perspectiva
asupra unui text, din punctul de vedere al structurii sale <în limba>, îl face
enunt; studiul lingvistic al conditiilor de producere a acelui text, îl face discurs”
(cf. Types de discours ou fonctionnements discursifs, în “Langages” 41,
1976).
4. J. Kinneavy: “Discursul este mecanismul ce genereaza
organizari transferice tinând de o tipologie articulata pe conditiile de
producere, altfel spus, utilizarea situtionala a potentialitatilor limbii” (cf. A
theory of Discourse … New York, Prentice hall, 1971).
O posibila concluzie? Indiferent din ce retea de provenienta se iveste,
discursul, în definirile de mai sus, preluate si în contextul comunicarii
mediatice, se raporteaza, în principal, la trei factori: a) limba (ca ansamblu
finit de semne si regului); b) textul (ca un ansamblu organizat din enunturi) si
c) discursul propriu-zis, ca ansamblu infinit de fraze posibile, factori pe care-i
vehiculeaza locutorul (recte jurnalistul) într-o anume organizare si în
împrejurari care sa-i favorizeze intentiile de a influenta auditorul, polul opus al
contextualitatii.
 6. TIPOLOGII DISCURSIVE

Clasificarea discursurilor se raporteaza la un criteriu determinant, de

tripla functionalitate: continutul, codul, tehnicile compozitionale.
Locul preponderent în mass-media îl detine discursul informativ, care
în opiniile lui Guy Lochard si Henry Boyer are o dubla calitate: a) “captor al
audientei”, b) “marcator de identitate” (cf. Comunicarea mediatica, Memo,
Institutul European, 1998, p. 33). Continutul discursului informativ este
particularizat prin câteva componente specifice profesiei jurnalistice, între
care: 1) actualitatea, 2) proximitatea, 3) psihoafectivitatea. Pentru locutor, cel
care se implica în comunicarea mediatizata/indirecta (care se sprijina pe un
suport tehnic, care are acces la un destinatar fie individual, fie de grup),
discursul mediatic reprezinta o forma de comunicare sociala marcata de
perceptii antagonice si logici contradictorii, cele mai frecvente generate de un
sistem de mize economice, politice, socio-culturale. Faptul ca tipul de
comunicare sociala specific mass-media îmbraca o forma comerciala, pe o
piata ca oricare alta a desfacerii de marfuri, cu doua zone specifice (a
informatiei jurnalistice propriu-zise si a publicitatii) situeaza discursul
informativ într-o panoplie de reguli incomode supuse unui contract de
comunicare specific. Continutul informativ, cel care îi este furnizat jurnalistului
de faptele brute din realitatea cotidiana, solicita o punere în scena prin
intermediul mai multor coduri semiologice – scrise, orale, sonore, iconice,
vizualizate – îmbinate în enunturi, fraze, paragrafe, contexte în mod diferit,
potrivit specificului fiecarui canal de transmisie: scripto-vizual pentru presa
scrisa, audio pentru presa radiofonica, audio-scripto-vizual pentru televiziune.
În oricare dintre aceste ipostaze, discursul informativ trebuie sa-si
defineasca limpede imperativul “captarii” audientei, prin credibilitate.
Aceasta presupune autenticitatea informatiei, procesarea ei scenica adecvata
în coduri si tehnici, precizarea tintelor finale de adresabilitate: carui public
receptor îi este destinat discursul si cu ce semnificatie, informativa,
divertismentala, publicitara? O data clarificate aceste regului ale jocului cu
subiectele si cu hainele lor lingvistice, fiecare discurs mediatic îsi dezvaluie o
trasatura dominanta vizavi de instantele de receptie, astfel:
1. Discursul generalist de informare îsi dirijeaza mesajele spre
satisfacerea de ansamblu a gamei de asteptari a cititorilor (ascultatorilor,
telespectatorilor) simultan cu informarea, cunoasterea si explicarea
evenimentelor transfrontaliere, ale lumii contemporane;
2. Discursul publicitar, subordonat unor solicitari dominant
economice, urmareste o tinta factitiva, aceea a transpunerii în realitate a
cunoscutei formule “AIDA” (Atentioneaza, Incita, Declanseaza – dorinta, n.n.
– Achizitioneaza), sprijinindu-se pe doua resorturi, seductia si persuasiunea,
de sorginte retorica;
 3. Discursul divertismental, caracterizat prin genuri umoristico-
satirice (foiletoane, caricaturi, parodii, jocuri si cuvinte încrucisate – în presa
scrisa), dominant în emisiunile audio-vizuale, cu precadere cele ale
televiziunii generaliste (genuri ludice, seriale cinematografice, formatii
muzicale, de satira si umor, jocuri fictionale de tip reality-show etc.),
consacrate petrecerii timpului liber, preferintelor personale. Adaugam acestui
tip de discurs “transmisiile în direct”, de precept spectacular, cu actori care
doresc sa-si faca/sa-si retuseze/sa-si reabiliteze imaginea proprie sau a
grupului pe care îl reprezinta (lideri politici, de exemplu, oameni de afaceri
sau “capi” ai lumii interlope) care dau si se dau în spectacol, sub bagheta
moderatorilor într-un joc retoric oscilant, de la adevar la simulacru sau invers,
spre deliciul emotional si reflexiv al telespectatorilor.
Din succinta descriere a celor câtorva structuri discursive, ale caror
finalitati nu pot fi evaluate decât în planul efectelor, iar acestea numai pe
baza analizelor la text (emisie), mai trebuie dedusa înca o distinctie esentiala:
aceea între comunicarea de tip monolog când destinatarul nu este prezent
la desfasurarea evenimentului relatat de emitator) si aceea referitoare la
comunicarea de tip dialog, sau pluridialogata, sau, mai direct, fata în fata
(cazul dezbaterilor de televiziune, marcate de interactivitate prin apelurile
telefonice ale telespectatorilor în chiar timpul desfasurarii ostilitatilor).
Disocierea este necesara atunci când dorim sa masuram, de exemplu,
posibilitatea de reversibilitate a discursului mediatic (aproape inexistenta în
comunicarea de tip monolog, posibila si masurabila, desi relativ, în
comunicarea dialogata).

De retinut: În situatia oricaror evenimente de presa decupate din fatetele

realitatii, evaluarea valorica a unui discurs nu se face dupa un retetar de
reguli si norme imuabile, ci în functie de specificul instantelor care îl produce
(diversificate dupa specificul canalului) si al instantelor de receptie (publicul
destinatar). Discursul mediatic stabileste o complicitate cu publicul tinta ale
carei rezultate benefice sunt conditionate nu numai de credibilitate si de
spectacol ci si de o a treia exigenta indispensabila: empatia. Aceasta se
sprijina pe mobilizarea imaginarelor colective (valori, atitudini, traditii,
credinte, aspiratii), prin care se particularizeaza o anume comunitate si prin
care aceeasi comunitate, în momentele readucerii lor în filiere discursive se
autoidentifica, partial sau total consensual.
Faptul ca unele ziare sau reviste gazduiesc evenimente anticonformiste
sau ca unele emisiuni de radio-tv trateaza subiecte tabu sau marcate cu
interdictie pentru minori reprezinta una dintre dovezi potrivit careia exista un
public care nu se recunoaste în discursul mediatic predominant. Si un
asemenea public are dreptul, evident, la consum mediatic. Simultan însa,
producatorii de discursuri mozaicate ar trebui sa nu ignore elementele unei
ecuatii esentiale a comunicarii mediatice: efecte vizate – efecte produse egal
… consecinte imprevizibile. De aici încep semnale întrebarii, ale mirarii, ale
reflectiilor de perspectiva, care sa favorizeze o consensualitate benefic
majoritara.
 Tema 5

A. Continut
- Definirea notiunilor de limba/limbaje si a relatiilor care le
caracterizeaza
- Conceptele esentiale ale comunicarii (emitator, mesaj, public
receptor) si conexiunile lingvistice care le particularizeaza
- Discursul mediatic si jocul limbajelor
- Solicitarile mesajului mediatic în sfera limbajelor: fonematice,
semantice, sintactice, stilistice)
- Ziaristul si ziarul (jurnalul) modern din punct de vedere al
comunicarii tranzitiv-reflexive, notional-emotional

B. Obiective
Însusite si interactivizate, problemele referitoare la limba/limbaje si la
sistemul de relatii într-o comunicare mediatica, va ofera perspectiva
sa fiti capabil:
- sa delimitati comunicarea lingvistica interumana, obisnuita de
comunicarea intermediata prin presa;
- sa stabiliti raporturile dintre protagonistii actului lingvistic
(emitatori/locutori) si receptori/destinatari/interlocutori;
- sa identificati codurile si retetele discursive în antiteze
lingvistice: comunicatoare de adevar vs. neadevar;
- sa posedati trasaturile specifice ale actului lingvistic mediatic
sub raportul corectitudinii literare (lexicale, morfologice,
sintactice si stilistice)
- sa va asumati responsabilitati si functii specifice comunicarii
de presa într-o societate informatizata.

D. Aplicatii seminariale. Referate

D.1. Pe baza informatiilor si cunostintelor furnizate de curs si

completate cu pagini bibliografice suplimentare, formulati raspunsuri la
urmatoarele întrebari:
- Ce se întelege prin limba? Dar prin limbaj?
- Ce conexiuni de ordin lingvistic caracterizeaza comunicarea
mediatica?
- Cum se implica discursul mediatic în jocul imprevizibil al
limbajelor?
- Care norme/reguli lingvistice sunt specifice comunicarii
eficiente prin mass-media?
- Caror solicitari de ordin lingvistic si stilistic trebuie sa le faca
fata jurnalistul modern?
 D.2. Referate
Alcatuirea unui referat pe una din temele:
a) Comunicarea de presa convingatoare, frumoasa si eficienta,
sub raport lingvistic si estetic
b) Mesaje de presa care ignora normele exprimarii corecte sau
abunda în artificii stilistice neconvingatoare (cu exemple din
presa).

7. LIMBA/LIMBAJE. DEFINITII. RELATII

7.1. LIMBA. Potrivit dictionarelor lingvistice sau celor academice

explicative, termenul limba (lat. “lingua”) este definit ca mijloc/instrument
principal de comunicare interumana, istoriceste constituit, alcatuit din mai
multe sisteme, fonetic, lexical, gramatical (cf. Mic dictionar de terminologie
lingvistica, abreviat MDTL, V.V., cit., p. 266). Dupa o alta definitie, limba
reprezinta un “sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific
oamenilor, prin care acestia îsi exprima gândurile, sentimentele si dorintele”
(cf. DEX, cit., p. 573).
LIMBAJUL. Provenind de la it. “linguaggio”, fr. “langage”, termenul
defineste un “sistem de sunete articulate, aparut odata cu gândirea, dezvoltat
odata cu ea într-o unitate indisolubila si devenit învelisul material ale
acesteia; [de asemenea], sistem de semne de orice fel, care îndeplineste o
functie de cunoastere si de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc
general de realizare a comunicarii” (cf. MDTL, p. 265).
În DEX, termenii de limbaj/grai sunt atasati celui de limba, cu precizarea
ca se caracterizeaza “prin structura gramaticala, fonetica si lexicala
proprie”(cit., p. 573).
Succint, limba este un ansamblu de semne, limba este un cod, limba
este mijlocul fundamental al comunicarii.

7.2. Conceptele esentiale ale comunicarii. Conexiuni lingvistice. Fie ca

realizam o comunicare directa, de la om, fie una intermediata (mediatica, de
exemplu), trei concepte esentiale asigura actul complet al comunicarii:
a) emitatorul/sursa (cel care comunica ceva, cuiva);
b) mesajul (obiectul comunicarii, ce se opune, ce se informeaza);
c) receptorul/publicul-receptor (persoana/persoanele care
înregistreaza mesajul).
Emitatorul, mesajul si receptorul sunt în raporturi de comunicare numai
cu ajutorul limbii/limbajelor în acceptiile în care au fost definite în subcapitolul
precedent.
 Disciplina care studiaza structura, functiile si valorile tuturor
compartimentelor, limbii este lingvistica. Cum presa de cândva (pâna la
aparitia audio-vizualului) si mass-media de astazi îsi pun în valoare discursul
mediatic prin coduri lingvistice diferite, este de la sine înteles ca cercetarea
de profil jurnalistic nu poate face abstractie de nici una dintre ramurile
lingvisticii. Acestea se însumeaza sub titulatura de lingvistica generala, care
cuprinde subramurile: lingvistica diacronica, lingvistica
comparata/comparativista, lingvistica structuralista, lingvistica matematica.
Oricare dintre aceste componente, prin specificul studiului unitatii si
interdependentei dintre continutul comunicat si forma (codul) în care este
“îmbracat”, ajuta si orienteaza cercetatorul în directia definirii tipologiilor
discursive, a marcii retorice si stilistice care le individualizeaza, ca naratiuni
empirice, stiintifice, literare, fictionale.
În procesul evaluarii raporturilor între comunicatori si limba/limbaje si al
dimesiunilor stilistice ale unui text lingvistic s-au exprimat opinii autorizate ale
unor specialisti straini (Ch. Bally, Umberto Eco, R. Jakobson, M. Riffaterre, P.
Guiraud, Leo Spitzer, T. Todorov, F. de Saussure etc.) sau români (Iorgu
Iordan, Al. Graur, I. Coteanu, T. Vianu, E. Coseriu, I. Galdi, Solomon Marcus,
St. Munteanu, multi altii) asupra carora sintetizeaza si nuanteaza Dumitru
Irimia în cercetarea sa Introducere în stilistica (Litere. Collegium. Polirom,
1999, p. 279). Retinem deocamdata câteva linii conexionale care se
circumscriu conceptului de comunicare lingvistica. În desfasurarea unei
atari comunicari se intersecteaza doua perspective:
1) a raportului dintre protagonistii actului lingvistic, emitatorul/locutorul
si receptorul/destinatarul/interlocutorul;
2) a raportului dintre lumea extraverbala/referentul si limba (codul) în
care se constituie si se transmite mesajul.
Acesta din urma, format dintr-o suita de informatii, se situeaza la
intersectia celor doua perspective mentionate, intrând în raporturi variabile cu
textul si structura lui verbala (cf. op. cit., p. 24).
Subiectivând un mesaj, prin constientizare spontaneitate sau prin tehnici
specifice jurnalismului, locutorul ofera publicului-receptor un discurs mediatic
de o anume tinuta stilistica.

7.3. DISCURSUL MEDIATIC SI JOCUL LIMBAJELOR

Ca teritoriu de manifestare exploziva – în cazul de fata în zona

jurnalistica – retorica a renascut odata cu destramarea ideologiei totalitariste,
ideologie care a încorsetat-o decenii de-a rândul. Dupa 1990, retorica a
devenit un spatiu privilegiat al jocurilor de limbaje intercomunicationale. Din
perspectiva rostirii/scrierii jurnalistice functia praxiologica a limbajului îsi
demonstreaza plurivalenta în relatia emitator – mesaj – receptor – efecte,
conferind discursului jurnalistic un statut complex insuficient cunoscut,
insuficient explorat în bibliografia mas-media postDecembrista.
Considerata o arta a persuasiunii, instrumentata de reguli coduri si retete
discursive retorica poate merge pe doua drumuri contrare: 1) al adevarului,
2) al falsului adevar. Ea ne solicita prin limbajul sau dual s-o abordam dupa
criterii sistemice si riguroase: ce emite sursa (emitatorul) din realitate; cum
este procesat (conceput, elaborat) mesajul; ce încarcatura argumentativa
comunica, în ce coloratura de limbaj/metalimbaje si/sau de procedee retorice;
cu ce consecinte (influente) asupra publicului.
Descoperirea limbajului retoric dublu o facem în câmpul de analiza a
discursului mediatic. Acesta ca jet spontan oral/scris/vizualizat, sau ca jet
conceput în unitati de timp îsi dezvaluie limbajele în toate împrejurarile.
Mesajul este exprimat prin limbaj literar/neliterar, în organizare narativa /
descriptiva / caracterologica / diacronica / sincronica / prospectiva.
Actorul, orator de tribuna parlamentara, sinonim mai întotdeauna cu
omul politic, sau interlocutorul de show televizat, personalitate într-un anume
domeniu sau, tot mai frecvent persoana care mimeaza functii socio-culturale
si economice, se încredinteaza ca imagine altui actor: jurnalistul
(generalist/specializat). El reprezinta tipologia umana de prim plan în peisajul
comunicarii discursive. Virtual si potential jurnalistul joaca roluri diferite si
urmareste scopuri diferite, pe scena publica a societatii de tip democratic.
Jurnalistul joaca roluri sub embleme de toreadori ametiti de triumf sau victime
ale retoricii puse pe hârtie în conceptele ei operationale, dar abandonata în
etapele de procesare ale discursului public.
Care sunt respectivele etape? Sa gasesti subiectul potrivit situatiei
(inventio); sa-l ordonezi compozitional, logic si argumentativ (dispositio),
sa-l ornamentezi stilistic adecvat si propozitional (elocutio); sa-l desfasori în
suite de gesturi si dictie sincronizate cu intentia referentiala.
Aceste cerinte ale discursului rostit se potrivesc si discursului scris/tiparit.
Toate aceste strategii discursive pot sa-si atinga tinta atunci când startul
pragmatic nu este subminat de filozofia premeditata a negatiei, a
necunoasterii, a teatralitatii.
Rezumând, strategia convingerii autentice se înfrunta cu strategia
manipularii (ca substanta discursiva), iar strategia exprimarii valide (coduri,
limbaje, ornamentatii stilistice) se înfrunta cu strategia pseudoreala a
comunicarii corecte (structuri frazeologice precare greseli sintactico-
morfologice si de punctuatie, inflatie lexicala improprie, înflorituri stilistice
artificiale).
Ce se ignora? “Legile” comunicarii de masa. Indiferent de identitatea
profesionala a autorului de discursuri jurnalistice, ca emitator de fapt si de
drept (reporter, redactor, editor) sau ca emitator promovat în câmpul mass-
media (colaborator, analist politic, lider de opinie) în nici una din ipostaze nu
trebuie ignorate “legile” esentiale ale comunicarii mediatice definite, între altii,
de Denis McQuail: emitatorii reprezinta institutii/organizatii; se adreseaza
unui public larg; discursul/mesajul are o destinatie globala; publicul este
eterogen, drept care structura discursului implica stategii mobile nuantate,
adaptabile sectorial. De ce astfel? Pentru ca publicul reprezinta “un agregat
de indivizi uniti de o directie comuna a interesului, angajându-se într-o forma
identica de comportament si deschisi spre o activitate catre teluri comune”
(cf. Towards a sociology of Mass Communication, 1969, apud Cristian
Florin Popescu, O introducere în receptarea mesajului mediatizat,
Editura Academiei Nationale de Informatii, 2001, p. 61).
Acestui prim avertisment de rezonanta sociologica i se asociaza
obligatoriu avertismentul compozitional-expresiv, sugerat simplu: vezi cum
expui, în ce ordine logica si graduala si cu ce mijloace lexicale si stilistice,
concordante cu limba corecta, normata academic.
În legatura cu cele doua avertismente, putem retine doua concluzii, cu
titlu de anticipatie:
a) Discursul jurnalistic în context românesc contemporan nu sufera
din punct de vedere tematic, nici din punctul de vedere al emitatorilor. Azi
oricine si oriunde în pagini de ziare si reviste, pe posturi de radio si
televiziune publice si particulare, poate comunica publicului orice subiect, în
orice structura doreste. Reprezinta însa aceasta libertate de gândire,
abordare si exprimare, garantate constitutional si premisele unui discurs
jurnalistic persuasiv?
b) Corelata acestei interogatii este o a doua, tot atât de grava: ce
valori lexicale sintactice si stilstice are discursul mediatic pe diferitele lui
trepte de exteriorizare?

7.4. JURNALISTUL, TEMELE SALE SI LIMBAJELE SPECIFICE

Fiind o componenta a lingvisticii, stilul publicistic, în variatele lui limbaje,

devine obiect de studiu al unui subsistem al stilisticii generale, pe care-l
putem acredita cu mai multe investiri, care sa contureze teritoriul unei stilistici
a presei. Zonele de identitate ale acesteia compun actul lingvistic al
comunicarii mediatice la mai multe nivele: fonematic, semantic, sintactic,
stilistic. Prin urmare, este de retinut, de la început, ca demersul nostru nu va
cantona doar în perimetrul comunicarii frumoase/placute, ca apanaj al
retoricii în latura estetica în sine, ci si în acela al comunicarii a carei geneza
trebuie raportata la ce se comunica în discursul mediatic, atât din punctul de
vedere argumentativ, cât si estetic.
Asemenea abordare pune fata în fata locutorul/emitatorul si
interlocutorul/receptorul/destinatarul, în contextul noilor medii ale comunicarii.
Cu alte cuvinte, la intersectia câmpului semiotic text-mesaj si text-limba vom
avea prilejul sa determinam identitatea stilului publicistic, bazati pe functiile
esentiale ale limbii, care, în viziunea sintetizata a lui K. Bühler, sunt:
expresiva, apelativa si reprezentativa.

7.5. CE ESTE ZIARUL (JURNALUL) MODERN?

Într-una din eruditele sale cercetari, Mass-media sau mediul invizibil

(1997, Nemira), Marshall McLuhan, considera ca “Ziarul modern e o
institutie magica, asemanatoare unui vraci aducator de ploaie” (op. cit., p.
281). Scris pentru a elibera sentimente sau a ne tine în emotii, ziarul nu
intentioneaza sa ne furnizeze modele rationale “de digerare a stirilor”
introducându-ne în rândul evenimentelor; cel mult el ne sugereaza “fiorul lor”.
Acest fior îl simtim în putinele clipe ale timpului liber, uneori în tramvai sau în
autobuz, în drum spre servici/revenind de la servici. Propunându-si sa nu
rateze nimic din universul caleidoscopic contemporan, ziarul confera tuturor
nimicurilor valori de eveniment, dupa o deviza potrivit careia toate stirile sunt
demne sa fie tiparite.
O asemenea politica editoriala l-a determinat pe McLuhan sa afirme cu o
duritate discutabila ca “oamenii nu citesc ziarele ci intra în ele ca într-o baie
fierbinte” (Idem). Ori a citi ziarele, semnifica a ti se oferi spre lectura subiecte
care sa te mobilizeze prin acuitatea problematicii lor si prin profesionalitatea
modului în care sunt tratate. Exista asemenea prilejuri oferite cititorilor?
Evident. Întotdeauna, însa si în orice ziar?

7.6. LIMBAJELE ZIARULUI

Acestea s-au ivit odata cu mijloacele moderne ale comunicarii, nu în

postura de a fi punti de legatura cu mediile traditionale, nici de a le nega pe
acestea, ci în postura unei lumi reale, apte sa remodeleze, “dupa cum le e
vrerea, ceea ce a ramas din lumea veche” (Idem, p. 263).
Noul mediu ambiental în care traim la început de mileniu 3, pregatit pe
cai tehnologice, este mediul informatiilor transmise/vizualizate prin sateliti,
mediul energiei electrice explozive, un mediu autentic, natural, drept care s-a
si afirmat ca “mijlocul” (ziarul, radioul, televizorul) reprezinta chiar mesajul.
Mesajul însa este codificat. El este limbaj sub diferite forme, este semn
tipografic, este sunet radiofonic, este imagine de televiziune. Si în toate
împrejurarile el este/trebuie sa fie referent argumentativ.
Iata, dintr-odata, trei tipuri de limbaje, cu trasaturi si comune si
deosebitoare, potrivit formei, continutului si tonului stilurilor jurnalistice. În
consens sau asimetric, aceste limbaje comunica receptorilor adevarul real
sau fictional, în haine lingvistice care, adesea pot travesti realitatea, prin
perceptii artificiale si valori arbitrare.
Si atunci, un alt imbold discursiv sta la pânda: cum sa cercetam noile
limbaje media pentru a evalua corect efectele diferentiate ale acestora în
planul audientei? Noi vom avea în vedere, desigur, limbajul/limbajele
cuvântului scris/ale scrierii jurnalistice, modalitate care reprezinta
spatializarea gândului, dar si controlul emitatorului asupra spatiului public.
Vom porni itinerariul nostru de la realitatile presei românesti, elogiind tiparul,
cel care a descoperit granitele nationale; cel care ne-a definit unitatea de
limba si de neam; cel care ne-a pus la dispozitie memoria vasta a trecutului
presei atât de putin cunoscut, astazi, de tinerii care vorbesc aceeasi limba ca
a lui Heliade Radulescu, Eminescu sau Arghezi, care doresc sa le calce pe
urme, dar care nu de putine ori, reduc limba materna la dimensiunile
limbajelor tehnologice de astazi.

7.7. VREI SA DEVII JURNALIST AL PLANETEI INFORMATIONALE?

Atunci, tinere aspirant ia aminte la toate motto-urile la care s-a oprit

David Randall, în cartea sa Jurnalistul universal si din a caror tesatura se
poate încropi un posibil portret de jurnalist contemporan.
În privinta osârdiilor, potrivit spuselor lui Anon, “Jurnalistul este cel mai
harnic lenes din lume”. Cum s-ar traduce azi aceste spuse? Rolul
reporterilor/editorilor/comentatorilor este sa descopere, sa patrunda primii în
“haosul prezentului”, sa deschida usi închise asumându-si orice risc în
numele adevarului. Daca merge pe o asemenea cale, reporterul trebuie sa
stie cum sa gândeasca si sa puna întrebari, care uneori, par stupide: “se uita
în sus la soare si se întreaba daca straluceste” (Sonny Liston).
Apropiindu-se cu banalitate de interlocutor, se apropie treptat de
descoperirea informatiei-eveniment, pe care nu trebuie s-o rateze, întrând în
alerta precum un pompier: “când e trezit în mijlocul noptii, un pompier trebuie
doar sa-si traga pantalonii si sa stinga incendiul. Reporterul trebuie sa spuna
unui milion de persoane cine a aprins chibritul si de ce” (Mort Rosenblum,
de la Associated Press).
O imagine opusa reporterului bataios si cautator de surse autentice ale
evenimentului autentic, este aceea a jurnalistului de tip Don Quijote, “patat de
nicotina si tragând whisky la masea, în timp ce înfiereaza Primaria cu un
expozeu smuls din masina de scris chiar în momentul expirarii termenului de
predare” (Paul Grey), imagine care mai persista, în pofida multor dovezi
contrare. Nu este exclus ca asemenea tipuri de reporteri sa faca parte din
categoria acelora care n-au harul scriiturii de presa, care sunt interesati, fatis
sau pe ascuns, de favoruri. Motiv pentru care, o personalitate politica
afirmase: “Faptul ca cineva este ziarist, este dovada unei oarecari lipsa de
caracter” (Lyndon Baines Johnson, presedinte SUA).
Acestor jurnalisti, Alistair Cooke, de la BBC, le opune un alt model: “Un
om talentat si pe care nu-l intereseaza banii este foarte greu de îmblânzit”. În
consens, pledeaza si H. L. Menken, care sfatuieste pe cel care scrie la ziar:
“Nu accepta niciodata un bilet gratuit de la un director de teatru, o excursie
gratuita de la camera de comert sau o favoare de la un politician”, caci
urmarile, în reflectarea obiectiva a realitatii, pot fi imprevizibile.
Din punctul de vedere al tehnicilor de redactare, prin care reporterul
poate sa capteze atentia totala a cititorului, scriitorul american Paul O’Neil
este extrem de precis si de clar: “Întotdeauna apuca cititorul de gât în primul
paragraf, afunda-ti degetele în beregata lui în cel de-al doilea paragraf si
tintuieste-l de perete pâna la ultimul rând”. Daca nu stie cum sa traga
semnalul de alarma din “intro si cum sa-l mentina pâna la final, reporterul, ori
n-a descoperit subiectul care sa alerteze cititorul, ori s-a lasat prada unor
banalitati din care încearca sa stoarca floricele retorice. În acest caz este
amendat sever de Blaise Pascal: “Orice lucru scris pentru satisfactia
autorului este fara valoare”. Când si tema este inedita si când si exploratorul
ei este dotat, mai ramâne de îndeplinit un imperativ al creatiei pe care Isaac
Singer îl anunta simplu: “Cosul de hârtii este totusi, cel mai bun prieten” (al
celui care crede în forta cuvântului scris pentru semeni).
Sumarul nostru portret antipodic, reporter autentic/fals reporter, se
raporteaza si la doua caracterizari facute presei de asemenea antipodice:
“Prima datorie a presei, consemna înca din 1852, un Editor al ziarului “The
Times”, este sa obtina cele mai noi si mai concrete informatii despre
evenimentele vremii si dezvaluindu-le de îndata, sa le împartaseasca întregii
natiuni”.
O a doua caracterizare, transanta si subapreciatoare, apartine unei mare
creator, George Bernard Shaw, care sententioneaza: “Ziarele sunt
incapabile, se pare, sa discearna între un accident de bicicleta si colapsul
civilizatiei”. Sentinta, totusi discutabila.
Pentru a pune capat acestul subcapitol antitetic, am încheia cu opiniile
lui C. P. Scott, editor al ziarului “Manchester Guardian”, care într-un editorial
al sau, din 5 mai 1921 scria: “Rolul primar al ziarului este colectarea stirilor.
Cu orice risc, el trebuie sa vegheze ca stirile sa nu fie alterate. Nici prin ceea
ce se spune, nici prin modul de prezentare nu trebuie ca fata senina a
adevarului sa sufere”.
În acelasi editorial, C. P. Scott mai lansase un principiu jurnalistic,
invocat ulterior de milioane de ori, pastrându-si actualitatea si astazi:
“Comentariul este liber, dar faptele sunt sfinte” (apud David Randall, op. cit.,
p. 37).
Citatul condenseaza ideile cardinale care ne vor orienta în analizele de
text:
a) adevarul sa nu fie ciuntit în nici un chip;
b) modalitatea de comunicare a adevarului, prin cuvinte/sunete/imagini
sa nu-i altereze semnificatia;
c) punctele de vedere personale sa se sprijine pe argumente care sa nu
aduca atingere sacralitatii faptelor;
d) limbajele la care recurge sa nu poarte marca artificialatii retorice;
 e) modelele si strategiile argumentative sa primeze în demersul
persuasiv al oricarui tip de mesaj jurnalistic.
În rezumat: A interpreta stilistic un text de presa (întotdeauna în aval),
caruia sa-I conferim calitatea de discurs de un anume tip (situat în amonte),
înseamna sa luam în consideratie doua standarde de textualitate:
1) Coeziunea, ca relatie de dependenta gramaticala (acord, logica si
selectie a propozitiilor, interactiune).
2) Coerenta, ca relatie de compatibilitate între elementele ce compun
textul se accepta, sunt accesibile si relevante ca semnificatie.
Criteriile diverselor taxinomii tin de parametrii activitatii discursive, care
în opinia cercetatorilor – R. de Beaugrande, W. Desler, Robert Martin, J. M.
Marandin, H. Parret, Teodora Cristea etc., citati de Daniela Roventa-
Frumusani, op. cit., p. 139-142) – ne dirijeaza catre o prima ierarhizare a
tipologiei discursurilor:
a) discurs oral vs scris;
b) discurs asumat (autobiografic) vs non asumat (didactic);
c) discurs descriptiv vs narativ vs argumentativ.
În comunicarea mediatica putem identifica mai toate din tipologiile
mentionate, fie la modul preponderent narativ (în care textul este organizat
secvential, în relatii de cauzalitate si finalitate); fie la modul descriptiv (în
organizare spatiala si individualizata prin elemente si stari specifice de
cadru); fie la modul argumentativ (posibilitate de aderare la un orizont
contextual real/fals, pozitiv/critic).