Sunteți pe pagina 1din 29

Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

FORME ALE COMUNICARII


DIDACTICE
SI COMPORTAMENTALE
ADECVATE

2.1 Taxonomia formelor comunicarii

Analiza fenomenului comunicational evidentiaza o realitate


de necontestat: comunicarea este un fenomen firesc, natural si
universal, a carui complexitate genereaza o multitudine de forme de
manifestare, ce presupun continuturi diferite, coduri specifice,
canale si modalitati de producere diverse. Toate acestea deoarece
comunicarea umana în general, comunicarea didactica în particular
se manifesta ca un fenomen plurideterminat, fiind simultan:
§ informatie
§ actiune, interactiune, retroactiune
§ relatie
§ tranzactie
si solicitând un minimum de competenta de natura aptitudinala
înnascuta sau dobândita prin exercitu / antrenament.

Întelegerea implicatiilor educationale (de natura


psihopedagogica) ale procesului de comunicare impune
cunoasterea – partiala sau totala – a formelor de comunicare
umana.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Pornind de la o diversitate de criterii, comunicarea admite o


taxonomie elaborata, care se prezinta astfel:

Clasificarea formelor comunicarii umane•

Criterii Forme Precizari cu privire la conotatiile


specifice
1.dupa a). comunicare -monolog interiorizat / verbalizat (de
partenerii intrapersonala vorba cu sine)
angajati si b). comunicare - între doua persoane
modul în interpersonala
care c). comunicare în -realizat a în cazul unei relatii de tip
participa la grup mic “fata în fata”
procesul de d). comunicare -gen conferinta, dizertatie, miting =
comunicare publica (ptr. p ublicul când între emitator si receptor se
larg) este o stabileste o relatie directa sau
comunicare de masa comunicare prin intermediul presei
care foloseste scrise/vorbite (radio, TV), relatia fiind
mijloace specifice indirecta/mediata de un suport de tip
special (presa, carte, afis, disc…)
2.dupa a). comunicare -realizata între parteneri cu statute
statutul verticala inegale (profesor-elev; sef-subaltern)
interlocu- b). comunicare -între parteneri cu acelasi statut (elev-
torilor si orizontala elev; profesor-profesor; mama-tata
relatia care etc.)
stabileste
3.dupa a). comunicare -realizata prin intermediul cuvântului
codul verbala spus /scris
folosit b). comunicare -vizeaza caracteristicile vocii,
paraverbala pronuntia, intensitatea rostirii, debitul
vorbirii, intonatia etc., sustine
comunicarea verbala pe care o si
nuanteaza
c) comunicare -realizata cu ajutorul limbajului
nonverbala trupului (gesturi, mimica, înfatisare,
postura, miscare); exteriorizeaza
trairile interioare (emotii, sentimente,


Sursa Cucos C - Psihopedagogie, Ed. Polirom,1998
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

atitudini etc.) si sustine comunicarea


verbala
d). comunicare -presupune cuplarea cât mai eficienta a
mixta (cel mai des celor trei de mai sus
întâlnita)

4. dupa a). comunicare -vizeaza transmiterea întâmplatoare de


finalitatea accidentala (ex. informatii, care nu sustin neaparat
actului remarca profesorului procesul de învatare umana
comunica- când lipseste creta
tiv necesara)
b). comunicare -exprima direct (verbal / paraverbal /
subiectiva (ex. nonverbal) starea de spirit a
exclamatia de emitatorului, care astfel se
surpriza “bravo” detensioneaza (bucurie / suparare)
reprosul „m -ati
suparat”)
c).comunicarea -focalizata pe un anumit scop,
instrumentala (ex. urmarind un efect clar, preconizat si
profesorul schimba oferind posibilitatea de a modifica
instantaneu modul comportamentul receptorului
de predare, functie
de reactia clasei
pentru a-si atinge
obiectivele)
5.dupa a). comunicare -vizeaza transmiterea expresa a unui
natura referentiala (ex. o anumit adevar (de obicei stiintific)
continutu- regula, o definitie, o
lui axioma)
b). operational – -are ca scop întelegerea unui adevar,
metodologica precum si felul cum trebuie procedat –
(demonstrarea, mental / actional (practic) – pentru ca
simularea, adevarul transmis sa fie descifrat
modelarea) (înteles)

c). comunicare -valorizeaza ceea ce se transmite,


atitudinala (realizata luându -se în calcul situatia în care se
pe parcursul lectiei produce comunicarea si pozitia
sau la sfârsit, cerând partenerului
punctul de vedere)
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

6. dupa a). comunicare -fara feed-back (gen comunicare prin


capacita-tea lateralizata (uni - radio, TV, filme, banda magnetica
autoregla-rii directioanla) etc.; forme care nu admit interactiunea
fireasca, instantanee)
b). comunicare -cu feed -back concomitent, determinat
nelateralizata (este de prezenta interactiunii emitator –
ideala receptor
7. dupa a). comunicare -uzeaza de mijloace primare (cuvânt,
tehnica de directa gest, mimica)
transmite-re b). comunicare -foloseste tehnici secundare: scriere,
a mesajului indirecta, care poate tiparitura, unde hertiene, cabluri,
fi: sisteme grafice etc.
- imprimata (presa,
carte, afis)
- înregistrata (disc,
banda, film)
- prin fir (telefon,
telegraf, prin cablu
…)

Orice forma de comunicare este de un tip / altul în functie


de nota dominanta. Delimitarile de mai sus sunt facute din ratiuni
de ordin didactic (ca sa fie cât mai bine si mai corect înteleasa). În
viata, aceste forme coexista. Spre exemplu, comunicarea realizata
de profesor poate fi, în acelasi timp:
a) o comunicare în grup (se adreseaza tuturor cu o cerinta
pedagogica si/sau strict stiintifica)
b) o comunicare interpersonala (accentueaza o idee, ca
raspuns direct pentru elevul x)
c) o comunicare intrapersonala (se autointerogheaza, pe
masura ce preda: m-au înteles? este elevul x/y/z …
atent la ce i-am spus?)
d) comunicare nelateralizata (feed-back concomitent,
emitatorul si receptorul coexistând)
e) comunicare operational – metodologica
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

De asemenea, acelasi act comunicational poate fi:


referential, operational si atitudinal. Spre exemplu, la o cerinta
(solicitare) verbala a profesorului, de genul “enumerati asemanarile
si deosebirile între fenomenele x si y” – profesorul va indica
gestual (deci comunicând nonverbal) maniera în care elevii pot
rezolva sarcina (deseneaza pe tabla doua coloane: una pentru
asemanari, alta pentru deosebiri) si chiar prin ton (paraverbal),
relevând (sugerând) importanta deosebita a sarcinii (accentueaza
unele afirmatii), precum si convingerea ca elevii sunt capabili sa
rezolve cu succes sarcina (cerinta) de învatare.
În continuare, ne vom îndrepta atentia asupra urmatoarelor
forme de comunicare: verbala, para si nonverbala, abordând si
comportamentele specifice fiecarui tip de comunicare didactica.

2.2 Comunicare a verbala si comportamentele verbale

Una dintre cele mai frecvente diferentieri utilizate în analiza


comunicarii umane are la baza natura semnelor utilizate în codarea
informatiei si canalul predilectic de transmitere a mesajului
rezultat. Consecinta: o posibila analiza pe trei planuri – verbal /
para / nonverbal.
Extinzând discutia, comunicarea didactica este prin
specificul sau, o forma de comunicare preponderent verbala ce
domina activitatea de predare – învatare si care reflecta în egala
masura :
♦ calitatile programelor scolare
♦ calitatile statutare ale emitatorului (de obicei cadrul
didactic)
♦ calitatile receptorului (scolar)
În acelasi timp, comunicarea verbala:
ü este specific umana
ü are forma orala/scrisa
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

ü utilizeaza canalul auditiv si/sau vizual


ü apeleaza la cuvânt pentru a codifica si transmite
informatia
ü permite formularea, înmagazinarea si transmiterea unor
continuturi diverse si complexe.
Multa vreme, comunicarea verbala a fost studiata ca
maniera dominant exclusiva a comunicarii umane, ceea ce a
determinat aparitia unor idei care au facut epoca. Prezentam succint
câteva dintre ele:
a) emiterea determina receptia (ce spune profesorul este
receptat de elev, nu si invers)
b) mesajul circula de la un pol activ (profesor) spre un pol
preponderent pasiv (elev)
c) lantul comunicational are directie liniara (de la emitator
la receptor, etapele prezente le conditioneaza pe cele
viitoare, invers nu)
d) mesajul are finalitate numai daca si la codare si la
decodare se foloseste acelasi limbaj (repertoriul
profesorului este înteles de elev si al elevului de
profesor)
Dar, pentru a fi atinse obiectivele, comunicarea
interpersonala impune întelegerea codului, a sensului folosirii unor
expresii în conformitate cu întrebuintarea lor. Semnificatiile
cuvintelor / expresiilor se gasesc în dictionare; fiecare vorbitor are
pentru unul si acelasi termen una sau mai multe semnificatii, deci
are si un dictionar propriu pentru limba pe care o vorbeste, func tie
de interpretarile pe care le da cuvintelor în timpul comunicarii.
Ascultându-l / citindu-l pe acest vorbitor ne putem da seama de
gândirea lui, de cultura si educatia pe care le are. Mai mult,
gândirea si comunicarea se interrelationeaza deoarece:
§ gândirea devine comunicabila doar pentru ca limba
permite sa se dea expresie unor elemente de gândire ( sa
se încarce cu semnificatie) ;
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

§ nevoile de comunicare conduc la obligatia de a se pune


ordine în gândire, pentru ca comunicarea sa aiba
acuratete (sa exprime exact ce simte si gândeste atât
emitatorul, cât si receptorul).

Concluzia: trebuie sa distingem corect între limba si


vorbire!
Cel mai usor ne dam seama de acest lucru în comunicarea
orala (forma a comunicarii verbale) care trebuie sa fie: clara,
sincera, relaxanta, angajatoare, empatica, fidela.
Comunicarea orala este sensibil marcata de cadrul
situational în care se realizeaza, deoarece ofera informatii despre
starile si trairile intime ale subiectului. Întotdeauna, în împrejurari
diferite, vorbim “limbi” diferite cunoscute tuturor membrilor
grupului social, dar alternate dupa necesitati.
Constatam ca în comunicarea orala se opereaza atât cu vorbirea cât
si cu ascultarea, deoarece acestea domina si predarea dar si
învatarea. Spre exemplu, se considera ca în vorbirea curenta
emitem ~125 cuvinte/minut, desi 50% dintre adulti nu înteleg mai
mult de 13 cuvinte/minut. În predare, pentru frazele mai lungi de
18 cuvinte, inteligibilitatea scade cu 15%, deci sub ceea ce se vrea
înteles. S-a stabilit ca pentru a fi inteligibil mesajul (pentru elev)
viteza comunicarii nu trebuie sa fie mai mare de
2-3 cuvinte/secunda (sa ofere posibilitatea decodarii, respectiv a
întelegerii si constientizarii rolului avut în comunicare). Cercetarile
în domeniu evidentiaza faptul ca blocajul comunicational poate fi
provocat de viteza vorbirii, dar si de incapacitatea scolarului de a
constientiza situatia de rol care controleaza continutul comunicarii
(rol de profesor, rol de elev etc.). P entru o comunicare orala
adecvata si eficienta trebuie adoptate atitudini pozitive si însusite
comportamente verbale functionale, ce tin de calitatile vorbirii si
din care evidentiem îndeosebi:
1. Placerea de a vorbi – efortul de a avea un ton prietenos,
politicos, cuplat cu priviri agreabile
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

2. Naturaletea – exprimare fireasca, fara afectare, fara


cautarea fortata a cuvintelor sau expresiilor rare (pentru a
epata, a uimi, a soca)
3. Claritatea – expunere sistematizata, concisa si usor de
înteles, fara efort, apelând la respiratia controlata,
miscarea lejera a buzelor; ajuta la receptarea si
întelegerea fara efort
4. Corectitudinea – respectarea regulilor gramaticale
5. Precizia – utilizarea acelor cuvinte si expresii necesare
pentru întelegerea si facilitarea comunicarii
6. Armonia – recurgerea la cuvinte/expresii care sa
provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia
vorbitorului, astfel încât sa încânte auditoriul (scolari) si
sa sustina motivatia învatarii
7. Finetea – folosirea unor cuvinte/expresii prin care se pot
exprima indirect gânduri, sentimente, idei
8. Concizia – exprimarea concentrata pe subiectul de
comunicat, fara divagatii inutile si neavenite.

Analiza complexa a aspectelor comunicarii orale implica si


un element semantic, al semnificatiilor termenilor utilizati. Sunt
supuse analizei structura vocabularului, cantitatea de informatie si
nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la continutul sau
obiectul comunicarii, coerenta în judecati si rationamente,
plasticitatea si expresivitatea termenilor.
Structura se refera la numarul si varietatea termenilor. Un
vocabular bogat si variat, denota capacitate intelectuala,
posibilitatea de a întelege si rezolva usor situatii – problema, un
anumit nivel de cunostinte si interes pentru cunoastere.
Cu cât vocabularul este constituit din termeni comuni de
larga utilizare, cu atât cantitatea sa de informatie este mai ridicata.
Frecventa de utilizare a termenilor este în raport cu cantitatea de
informatie si gradul de abstractizare. Unele cuvinte redau însusiri,
altele relatii, altele proprietati.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Abstractizarea furnizeaza o serie de indicatii cu privire la


calitatea instrumentelor intelectuale cu care opereaza individul si
asupra produselor – teorii, rationamente, judecati, obtinute cu
ajutorul lor.
Masura în care termenii utilizati sunt potriviti pentru a
exprima cele dorite dau gradul de adecvare la continut. Utilizarea
unor termeni de circulatie redusa, fara a le cunoaste semnificatia
presupune fie înfumurare, fie supraestimare.
O conditie a comunicarii didactice de tip oral este coerenta
în judecati si rationamente , respectiv în gândire. Precizia în
judecati si rationamente, înlantuirea dintre premise si concluzii,
originalitatea în aprecierea oamenilor si evenimentelor, cunoasterea
si aplicarea regulilor gramaticale în vorbire si scris, toate pot
constitui criterii pentru aprecierea coerentei în gândire (atât a
profesorului, cât si a scolarului).
Capacitatea profesorului de reda nu numai realitatea ca
atare, ci si atitudinea fata de ea într-un mod susceptibil de a
provoca si la cei din jur aceeasi rezonanta afectiva este numita
plasticitate si expresivitate. Din ele se pot deduce raportul în care
se plaseaza individul cu lumea în general, nivelul intelectual,
caracteristicile afective, bogatia fondului lexical.
În afara de comportamentele pozitive, în actul didactic (si
nu numai) întâlnim si o serie de comportamente nefunctionale,
negative care impieteaza asupra calitatii si eficientei activitatii de
predare – învatare. Frecvent întâlnite sunt:
ü agresivitatea verbala, manifestata prin atitudini critice
ale profesorului, afisarea ostilitatii acestuia (sau chiar a
scolarului) fata de clasa sau anumiti scolari, ceea ce
genereaza conflicte cu grade diferite de acuitate si care
streseaza si uzeaza relatia profesor -scolar;
ü discontinuitatea discursului didactic, respectiv pauzele
frecvente si lungi (lipsite de semnificatie) care
desemneaza un tonus neuropsihic scazut, concretizat în
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

oboseala precoce, reactivitate emotionala, teama, stima


de sine scazuta, conceptualizare defectuoasa;
ü vorbirea în salve/în asalt, caracterizata prin rostirea
precipitata, incoerenta de multe ori, a frazelor si care
marcheaza lipsa de fluenta a vorbirii (ce se poate
manifesta uneori pe un fond patologic);
ü pronuntie defectuoasa, neclara, neglijenta – soldata prin
rostirea trunchiata a cuvintelor, sau neterminarea
propozitiei sau contopirea într-un sunet confuz a
sfârsitului unor cuvinte; toate acestea afecteaza sever
receptarea mesajului si decodarea. De regula, colericii si
melancolicii resimt mai acut defectele de pronuntie;
ü cautarea ostentativa a simpatiei, are ca rezultat
încercarea de a-i face pe ceilalti sa accepte propriile
judecati; se concretizeaza prin rostirea mieroasa,
complice si evident nesincera;
ü cautarea recunostintei, marcata prin fraze cu substrat,
sugestive, ce sunt destinate atragerii atentiei
ascultatorului asupra propriei persoane; de regula se
apeleaza la vorbirea excesiv de tare / expunerea unor idei
extreme nu fabulatorii;
ü intonatia plata, monotona care oboseste ascultatorul si
care denota un fond afectiv sarac, inhibitie în
comportamentul social, lipsa de încredere, timiditate
excesiva, lipsa de exercitiu în materie de vorbire în
public.

Concluzie: daca stilul sau mesajul verbal al profesorului nu


sunt corespunzatoare, ele au efecte relativ scazute asupra scolarilor
inteligenti si performanti si, în acelasi timp, au efecte negative
asupra celor cu inteligenta medie si sub medie – aceasta pentru ca
scolarul este deosebit de receptiv la manifestarile profesorului, de
multe ori imitându-l (mai mult sau mai putin constient), stiut fiind
si faptul ca întotdeauna comportamentul verbal este usor
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

manipulabil. De aceea, scolarul va adopta fie un comportament de


cautare a contactului afectiv, fie de indiferenta, fie de respingere.
În ultima instanta esentialitatea actului de comunicare
profesor -scolar este data de relatia dintre acesti doi parteneri
educationali, de transmiterea si receptarea de semnificatii si de
modificarea voita sau nu a comportamentului.
Din asemenea considerente, importante sunt calitatile
vorbitorului si ascultatorului, pe care le vom marca în cele ce
urmeaza, unele dintre ele fiind deja enuntate.

A) Calitatile vorbitorului (cadru didactic/scolar)

Situatia “vorbirii”, a trecerii limbii în act presupune o serie


de abilitati necesare interlocutorilor ( profesori si scolari) pentru a
reusi o comunicare didactica eficienta . Daca pâna aici am prezentat
conditiile teoretice ale comunicarii, e cazul sa ne îndreptam atentia
spre conditiile cerute de operationalizarea comunicarii. Si vom
aborda mai întâi calitatile care marcheaza personalitatea
vorbitorului, a comunicatorului (a emitatorului):
Claritate - organizarea continutului de comunicat astfel
încât acesta sa poata fi usor de urmarit; folosirea unui vocabular
adecvat temei si autorului; o pronuntare corecta si completa a
cuvintelor;
Acuratete – presupune folosirea unui vocabular bogat
pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completa
a subiectului de comunicat;
Empatia – vorbitorul trebuie sa fie deschis tuturor
interlocutorilor, încercând sa înteleaga situatia acestora, pozitiile
din care adopta anumite puncte de vedere, sa încerce sa le înteleaga
atitudinile, manifestând în acelasi timp amabilitate si prietenie;
Sinceritatea – situatia de evitare a rigiditatii sau a
stângaciei, recurgerea si mentinerea într-o situatie naturala;
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Atitudinea – evitarea miscarilor bruste în timpul vorbirii, a


pozitiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificarilor bruste
de pozitie, a scaparii de sub control a vocii;
Realizarea contactului vizual – este absolut necesar în
timpul dialogului, toti participantii la dialog sa se poata vedea si sa
se priveasca, contactul direct, vizual, fiind o proba a credibilitatii si
a dispozitiilor la dialog;
Înfatisarea – reflecta modul în care te privesti pe tine
însuti: tinuta, vestimentatia, trebuie sa fie adecvate la locul si la
felul discutiei, la statutul social al interlocutorilor;
Postura – pozitia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a
capului, a spatelui - toate acestea trebuie controlate cu abilitate de
catre vorbitor;
Vocea – urmariti daca sunteti auziti si întelesi de cei care va
asculta, reglati-va volumul vocii în functie de sala, de distanta pâna
la interlocutor, fata de zgomotul de fond;
Viteza de vorbire – trebuie sa fie adecvata interlocutorilor
si situatiei; nici prea mare pentru a indica urgenta, nici prea înceata,
pentru a nu pierde interesul ascultatorului;
Pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci când
vorbitorul doreste sa pregateasca auditoriul pentru a receptiona o
idee importanta.

B) Calitatile ascultatorului (scolar/cadru didactic)

Pentru a întelege de ce actiunea de a asculta este importanta


în comunicare, e necesar sa trecem în revista fazele ascultarii:
Auzirea – actul automat de receptionare si transmitere la
creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului, exprima
impactul fiziologic pe care produc undele sonore;
Întelegerea – corespondentul notional al undelor sonore,
respectiv identificarea continutului informativ comunicat,
recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propozitii
si fraze;
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Traducerea în sensuri – este implicata memoria si


experienta lingvistica, culturala, de vorbire a ascultatorului;
Atribuirea de semnificatii informatiei receptate – în
functie de nivelul de operationalizare a limbii, a vocabularului, a
performatei lingvistice;
Evaluarea – efectuarea de judecati de valoare sau adoptare
de atitudini valorice din partea ascultatorului.
Dupa ce am detaliat fazele ascultarii, întelegem ca o
comunicare verbala nu este deplina daca în realitate nu se afla si un
receptor; o buna comunicare, o reusita a acesteia, depinde si de
atitudinea ascultatorului. Iata, deci, care sunt calitatile unui bun
ascultator:
Disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a
patrunde ceea ce se comunica, de a urmari ceea ce se transmite;
Manifestarea interesului – a asculta astfel încât sa fie
evident ca cel care vorbeste este urmarit; celui care vorbeste trebuie
sa i se dea semnale în acest sens;
Ascultarea în totalitate – nu va grabiti sa interveniti într-o
comunicare; lasati interlocutorul sa-si expuna toate ideile, sa
epuizeze ceea ce vrea sa spuna;
Urmarirea ideilor principale – nu va pierdeti în amanunte;
daca cereti reveniri asupra unui subiect, încercati sa va referiti la
ideile principale din ceea ce a fost spus si nu insistati pe lucruri fara
importanta;
Ascultarea critica – ascultati cu atentie si identificati cu
exactitate cui îi apartin ideile care se comunica, interlocutorului sau
altcuiva;
Concentrarea atentiei – concentrati-va pe ceea ce se
spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale
comunicarii sau pe cele colaterale, accidenta le care pot sa apara în
timpul comunicarii;
Luarea de notite – ajuta la urmarirea mai exacta a ideilor
expuse; permite elaborarea unei schite proprii a ceea ce a fost
expus;
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Sustinerea vorbitorului – o atitudine pozitiva , de


întrajutorare din partea auditorului, pentru a permite emitentului sa
izbuteasca în întreprinderea sa.
Sintetizând, comunicarea realizata prin intermediului
vorbirii este ca o oglinda a propriului eu, a propriei persoane; ne
reprezinta si ne defineste si din aceste considerente ea trebuie sa fie
marcata de acuratete, îndeosebi în practica educationala.

2.3 Comunicarea paraverbala


si comportamentele paraverbale

Este o forma a comunicarii didactice caracterizata prin


aceea ca informatia este transmisa prin elemente vocale si
prozodice care însotesc cuvântul sau vorbirea în general
(caracteristicile vocii, accentul în pronuntie, intensitatea vorbirii,
ritmul, intonatia, pauza etc.)
Nu exista, ca forma a comunicarii decât concomitent cu
comunicarea verbala; daca luam în calcul continutul, comunicarea
para si comunicarea verbala, nu pot fi separate, acelasi mesaj verbal
putându-si modifica sensul si semnificatia în functie de implicarea
paraverbalului si devenin d altceva (exemplu: un DA
pronuntat/intonat mormait ca un NU).
Canalul folosit: cel auditiv.
În privinta comunicarii paraverbale se impune luarea în
calcul si valorizarea comunicationala a tacerii. Orice elev si/sau
profesor apeleaza sistematic la tacere, care poate fi: tacere-
nedumerire; tacere-vinovatie; tacere – protest (fronda); tacere-
aprobare; tacere provocatoare; tacere laborioasa (se gândeste
intens), tacere simulativa; tacere încapatânata; tacere obraznica;
tacere-pedeapsa etc.
Comunicarea paraverbala exprima, deci, o stare atitudinala
manifesta, fiind importanta pentru relatia profesor -elev-elev.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

2.4 Comunicarea nonverbala


si comportamentele nonverbale

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea


nonverbala prezinta interes din cel putin doua motive:
1. rolul ei este adesea minimalizat;
2. într-o comunicare orala, 55% din informatie este
perceputa si retinuta prin intermediul limbajului
nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul
anilor ’70 de M. Weiner, care a considerat ca ponderea
comunicarii nonverbale în cadrul comunicarii este mare,
având un rol deosebit de important.

Concluzia: limbajul nonverbal, concretizat în gesturi,


mimica, postura, prezenta personala, poate sprijini, contrazice sau
substitui comunicarea verbala. Practic, mesajul nonverbal este cel
mai apropiat de realitatea eminentului si i se acorda atentia cea mai
mare de catre interlocutor.
Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbala
are o mai mare precocitate, bazându-se atât pe comportamente
înnascute si expresive ale afectelor si emotiilor, cât si pe cele
dobândite prin învatare sau imitatie. La fel ca si paraverbalul,
nonverbalul este canalul predilect al comunicarii afective
atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunii relationale a
actului comunicativ. Vorbim cu ajutorul organelor verbale, dar
comunicam cu întregul nostru corp, fiecare parte a acestuia
subliniind, întarind, afirmând sau negând ceea ce buzele noastre au
rostit.
Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizeaza instantaneu un
raspuns vorbitorului, comunicându-i indirect cum se prezinta.
Mesajele nonverbale tind sa dezvaluie, de exemplu, dorinta de
sinceritate a celui ce comunica, convingerea, abilitatea, atitudinea
si sentimentele, masura în care auditoriul îi accepta mesajul.
Neconstientizarea sau ignorarea importantei acestor mesaje sau
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

imposibilitatea de a citi si interpreta acest limbaj fac sa se piarda o


parte din substanta comunicarii.

GESTURILE

Exprimarea verbala este facilitata îndeosebi de gestica si de


miscare. Interzicerea acestora de catre profesor poate bloca
comunicarea verbala (apar blocajele, pauzele marcate de „a”, „a”,
cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare creste etc).
Constatam ca mai ales gesturile sustin psihologic comunicarea
verbala. Întrebarea este ce identitate au gesturile, ce ne obliga sa
gesticulam, care sunt gesturile cel mai des folosite, cum se clasifica
ele? Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile
gestului cu cuvântul, clasificându-le în gesturi substitutive,
completive si de însotire a discursului verbal (dupa Mihai Dinu). O
alta clasificare mult citata este cea a cercetatorilor P. Ekman si W.
Friesen, potrivit carora gesturile sunt de urmatoarele feluri:
1. gesturi mimice sau corporale (expresori) – însotesc o
traire organica cu tenta afectiva (tresarire, roseata,
crispare de durere); au valoare comunicativa marcând
exprimarea (ne bâlbâim, vorbim greu, suntem tematori);
au valoare culturala (tristetea, durerea, dezgustul,
amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt
exprimate cam la fel peste tot în lume (încruntarea,
dispretul, surâsul, semnul V pentru victorie sau O pentru
triumf). Faciliteaza relatia profesor-elev; adult-copil,
deoarece comunic a starile sufletesti ale emitatorului. Ele
sunt mai mult indicii decât semnale.
2. gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul
verbaldintre interlocurori (regulatori), care dirijeaza,
controleaza si întretin comunicarea verbala; exemple:
apropierea de partener, pozitia de ascultare, schimb de
priviri reciproc, cererea cuvântului, ridicarea în picioare,
cresterea / încetinirea debitului verbal etc.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Se apeleaza la ele atunci când:


Ø se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea
auditoriului etc.
Ø apar doar în prezenta partenerului cu care se comunica.
Daca partenerul nu este de fata (convorbire telefonica),
frecventa acestor miscari scade drastic. Au functie
expresiva si fatica deoarece releveaza atitudinea
participantilor fata de interactiune.
3. miscari care sustin si completeaza exprimarea verbala
(ilustratori):
Ø sunt o comunicare a experientei sociale a
individului, fiind gesturi care se dobândesc prin
învatare
Ø indica directia (sus/jos, acolo/aici, departe,
înainte/înapoi); forma (dreptunghi, spirala, cerc
etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie,
lui); modul de actiune (încet/repede)
Ø au rolul de a accentua/întari/explica cuvântul,
îndeplinind functia de însotire si completare a
comunicarii verbale.
4. gesturi cu semnificatie speciala (embleme) – înlocuiesc
cuvintele. Sunt arbitrare, au valoare de semn si
echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea de
substituit al cuvântului (exemplu: miscarea capului
pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul la
tâmpla – pentru nebunie; palma pe obraz si tâmpla –
pentru somn; degetul la buze – pentru liniste etc.)
5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt
de cele mai multe ori ticuri:
Ø au rol de descarcare si de echilibrare psihica
Ø sunt de doua feluri:
- manipulari de obiecte în scop practic (aranjatul
cravatei, miscatul pixului, aranjarea în timp ce
vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori,
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

respectiv– automanipulari (rasucirea unei suvite


de par, atingerea urechii, balansul piciorului,
rosul unghiilor, suptul degetului, leganatul
capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund
unor nevoi intime)
Ø sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) în
momente de concentrare, de tensiune psihica, de
singuratate etc.
Ø sunt o „supapa” pentru detensionare
Ø pot fi o gestica ce vine din copilarie, de multe ori.
Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de
comunicare.

Concluzie: cele cinci categorii de gesturi au functii


specifice:
• fie dezvaluie subiectul care comunica (expresorii) –
ticuri, expresii cu încarcatura culturala;
• fie structureaza comunicarea (regulatorii) – în
functie de privire, pozitie, debit putem sa
comunicam cursiv, normal;
• fie determina/întaresc continutul transmis
(ilustratorii si embleme le) – întarind cuvântul cu un
semn (clipim complice, miscam capul, ducem
degetul la buze pentru liniste);
• fie faciliteaza racordarea si adaptarea partenerilor la
situatia de comunicare (prin adaptori) – ajutându-ne
sa ne echilibram emotional, sa ne detensionam,
pentru a nu altera comunicarea.

Daca vizam comunicarea didactica, atunci putem apela la o


alta clasificare a gesturilor/miscarilor profesorului în procesul
educational, facuta în anul 1977, de catre B.M. Grant si G.D.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Hennings, care evidentiaza doua mari categorii de miscari,


respectiv:
A – miscari personale sau de autoreg lare – proprii fiecarui
profesor si concretizate în gesturi sau ticuri specifice de natura
personala: aranjarea cravatei, fixarea ochelarilor, aranjarea parului,
închiderea/deschiderea hainei s.a.m.d.;
B – miscari de instruire – care au statutul de parti
componente ale actului de predare, comunicând semnificatii
esentiale.
Pentru exemplificare, redau mai jos câteva miscari de
instruire ale profesorului:
• indicarea tablei si fixarea privirii spre un anumit elev;
• îndreptarea intentionata a privirii asupra clasei;
• baterea palmelor, pocnirea degetelor;
• aruncarea privirii spre o priza si înmânarea
prelungitorului unui elev, în mod ostentativ;
• miscarea capului în sens afirmativ/negativ, în timp ce
un elev raspunde;
• ridicarea sprâncenelor, strângerea buzelor, etc.

La rândul lor, si elevii recurg la nonverbal (NV) în reactia


lor la clasa. Aceste miscari de instruire ale elevilor au valoare de
feed-back pentru profesor, dar numai în conditiile în care
profesorul le interpreteaza corect. În cele ce urmeaza, exemplific cu
o suita de miscari de instruire ce au frecventa deosebita în
comportamentul elevilor la clasa:
• ridicarea mâinii;
• balansarea capului (fata -spate) în timpul predarii;
• încretirea fruntii în timp ce profesorul explica;
• privirea repros îndreptata spre un coleg;
• privirea spre fereastra; agitatie în banca.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care


le folosim, putem sa încercam sa vorbim cu mâinile la spate.
Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea
pumnilor – denota ostilitate si mânie, sau, depinzând de context,
determinare, solidaritate, stres; brate deschise – sinceritate,
acceptare; mâna la gura – surpriza si acoperirea gurii cu mâna –
ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit în palma semnifica
plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota
interes extrem. Mâinile tinute la spate pot sa exprime superioritate
sau încercare de autocontrol.
Atentie însa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin
miscarea capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din
Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la
stânga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la
noi, insulta în Thailanda si absolut neutru, de indicare, în SUA.
Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca
nepoliticoasa în multe tari, dar gesturile mâinilor au creat faima
italienilor de popor pasional.
Modul în care americanii îsi încruciseaza picioarele
(relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al
europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor
difera de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masa
daca aceasta înseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa
demonstreze controlul asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie
destul de constienti de modul în care fac acest gest si îl asociaza în
moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Bâtâitul
picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres.

EXPRESIA FETEI

Comunicarea prin expresia fetei include mimica


(încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încretirea nasului, tuguierea
buzelor etc.) zâmbetul (prin caracteristici si momentul folosirii) si
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia


privirii etc.).
Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia
acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În mod
normal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens în
timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca într-o conversatie
cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important decât
ceea ce exprima cuvintele.
1. Mimica – este acea parte a fetei noastre care comunica:
fruntea încruntata semnifica preocupare, mânie, frustrare;
sprâncenele ridicate cu ochii deschisi – mirare, surpriza;
nas încretit – neplacere; narile marite – mânie sau, în alt
context, excitare senzuala; buze strânse – nesiguranta,
ezitare, ascunderea unor informatii.
2. Zâmbetul – este un gest foarte complex, capabil sa
exprime o gama larga de informatii, de la placere,
bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena.
Interpretarea sensului zâmbetului variaza însa de la
cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strâns
corelata cu presupunerile specifice care se fac în legatura
cu relatiile inerumane în cadrul acelei culturi.
3. Privirea. Se presupune ca ochii sunt „oglinda sufletului”.
Modul în care privim si suntem priviti are legatura cu
nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere si
prietenie.

Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un înteles.


Privind pe cineva confirmam ca îi recunoastem prezenta, ca exista
pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamna dorinta de a
comunica. O privire directa poate însemna onestitate si intimitate,
dar în anumite situatii comunica amenintare. În general, o privire
insistenta si continua deranjeaza.
Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor
indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor în sus exprima
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

încrederea de a ne aminti ceva; în jos – tristete, modestie, timiditate


sau ascunderea unor emotii. Privirea într-o parte, sau a nu privi pe
cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii
înseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie.
Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc,
în general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine
de sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare a
nesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate.
Dupa Mark Knopp, functiile mai importante ale
comunicarii vizuale sunt în numar de patru:
a) cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant
în realizarea feed-back-ului, ea constituind principalul
mijloc de reglare a interactiunii.
b) semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; într-o
comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator
poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea
deictica a privirii.
c) indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu
se asociaza numai cu interesul sau cu ostilitatea , ea poate
semnala si existenta unui raport social de un tip anume.
d) compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva
aflat la distanta, într-un loc aglomerat, ne face sa ne
simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramânem
departe unul de altul. În paralel cu proxemica spatiala,
privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra
în contradictie cu cea dintâi.
De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre
care ne atintim privirea. Într-o convorbire oficiala se vizeaza, în cea
mai mare parte a timpului, un loc situat în mijlocul fruntii
interlocutorului. O conversatie amicala coboara punctul ochit
undeva între ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate
sa îl aduca mai jos, într-o regiune situata între barbie si zona
coapselor.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

POSTURA CORPULUI

Postura/pozitia comunica în primul rând statutul social pe


care indivizii îl au, cred ca îl au, sau vor sa îl aiba. Sub acest aspect,
constituie un mod în care oamenii se raporteaza unii fata de altii
atunci când sunt împreuna. Urmarile posturii corpului ne dau
informatii si despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura
sufleteasca.
O persoana dominanta tinde sa tina capul înclinat în sus, iar
cea supusa în jos. În general, aplecarea corpului în fata semnifica
interesul fata de interlocutor, dar uneori si neliniste si preocupare.
Pozitia relaxata, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detasare,
plictiseala sau autoîncredere excesiva si aparare la cei care
considera ca au statut superior interlocutorului.
Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relatia dintre ei
atunci când sunt împreuna se pot clasifica în trei categorii:
1. de includere/neincludere, postura prin care se defineste
spatiul disponibil activitatii de comunicare si se limiteaza
accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii
grupului pot forma un cerc, pot sa se întoarca/aplece spre
centru, sa -si întinda un brat sau picior peste intervalul
ramas liber, indicând prin toate acestea ca accesul la grup
este limitat.
2. de orientare corporala – se refera la faptul ca doi oameni
pot alege sa se aseze fata -n fata (vis-avis) sau alaturi
(paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru
conversatie, iar a doua – neutralitate.
3. de congruenta/necongruenta, postura care comunica
intensitatea cu care o perosoana este implicata în ceea ce
spune sau face interlocutorul. Participarea intensa
conduce la postura congruenta (similara cu a
interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului
declanseaza în acest caz schimbarea posturii celui
puternic implicat în comunicare. În cazul în care exista
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

între comunicatori divergente de statut, de puncte de


vedere sau opinii, apar posturile necongruente: persoana
nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici
o forma.
Sunt pozitii foarte importante în actul didactic, ce trebuie
cunoscute în primul rând de catre profesori.

PREZENTA PERSONALA

Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul


formei corpului, a îmbracamintei, a mirosului (parfum, miros
specific), a bijuteriilor si a altor accesorii vestimentare,
starea/conditia individului.
Avem în cultura noastra anumite atitudini privind legatura
dintre forma corpului, aspectul exterior si personalitate. Distingem
trei tipuri de fizicuri:
1 - ectomorf (fragil, subtire si înalt);
2 - endomorf (gras, rotund, scurt);
3 - mezomorf (musculos, atletic, înalt).

Datorita conditiilor sociale am „învatat” ce sa ne „asteptam”


de la oamenii apartinând diferitelor categorii. Astfel, tindem sa-i
percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitiosi, suspiciosi,
tensionati, nervosi si mai putin masculini; pe endomorfi îi
percepem ca fiind batrâniciosi, demodati, mai putini rezistenti fizic,
vorbareti, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenosi,
dependenti de altii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind încapatânati,
puternici, aventurosi, maturi în comportare; în masura în care este
rezultatul unei alegeri personale, oglindeste personalitatea
individului, este un fel de extensie a eului si, în acest context,
comunica informatii despre aceasta. Ea poate afecta chiar
comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbracamintea
se poate folosi pentru a crea un rol.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Îmbracamintea si accesoriile pot marca statutul social real


sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o functie
manageriala înalta vor tinde sa se îmbrace într-un mod particular
(costum sobru din doua piese), purtând accesorii similare celor
barbatesti (servieta diplomat).
Îmbracamintea non-conformista comunica faptul ca
purtatorul este un original, razvratit social, posibil creator de
probleme sau artist. Pentru situatiile didactice este apreciata
îmbracamintea decenta.
În final, dupa ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj în
parte, este bine sa cunoastem anumite aspecte ale limbajului non-
verbal de care trebuie sa tinem cont în interpretarea lui:
• pentru a evita interpretarea gresita a unui element de
limbaj non-verbal este bine sa-l interpretam în contextul
tuturor celorlalte elemente verbale si non-verbale
• caracteristicile de personalitate individuale, de educatie,
experienta de viata etc., sunt elemente care trebuie luate
în considerare în interpretarea corecta a limbajelor non-
verbale
• modul de folosire si interpretare a limbajelor non-verbale
difera sub multe as pecte: de la cultura la cultura, de la
individ la individ, de la profesie la profesie etc.

2.5 Concluzii

Ce idei – forta se desprind din cele prezentate pâna


acum?

1. Vorbim apelând la coardele vocale, dar comunicam cu


întregul corp pe care îl facem si mai expresiv cu ajutorul:
• relatiilor stabilite cu partenerul;
• îmbracamintii purtate;
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

• spatiului pe care-l controlamsi cu ajutorul distantei


la care ne plasam fata de auditoriu.
Asadar, comunicarea para si nonverbala, constituie canalul
predilect al comunicarii afective, atitudinale, contribuind la
stabilirea dimensiunilor relationale ale actului comunicational si
fiind esentiale în începerea, sustinerea si oprirea comunicarii.
Ajutati de para si nonverbal oamenii se comporta ca si cum
în permanenta ar avea de jucat un rol la scena deschisa, pentru care
asteapta aplauze sau recompense. La modelarea comunicarii
extraverbale sunt antrenati factori biologici (genetici si
constitutionali), psihologici (îndeosebi cei emotionali),
socioculturali (nivelurile de instruire, modele culturale),
socioprofesionali (modele socioprofesionale).
2. Într-o comunicare didactica – care este preponderent
verbala – comunicarea paraverbala si comunicarea
nonverbala nu vin în completare, ci formeaza un întreg
bine structurat, complex si convergent. Desi nu au
aceleasi regimuri si ritmuri de codare, transmitere si
decodare, lipsa uneia sau alteia saraceste si îngreuneaza
comunicarea, cu atât mai mult cu cât comunicarea
paraverbala si comunicarea nonverbala sunt de 4,5 ori
mai rapid decodificate (interpretare, înteles) decât
comunicarea verbala; de multe ori – mentionez –
comunicarea nonverbala este cea care da sens mesajului
(un gest, o clipire, o mimica etc.). De asemenea, un
mesaj informational caruia i se adauga – voit – latura
paraverbala, îsi schimba cu 180 grade semnificatia (un
accent, o pauza/tacere, o anumita inflexiune a vocii, un
anumit ritm – poate sa treaca mesajul de la seriozitate la
persiflare/interogare/amenintare/indiferenta/stupoare/
angoasa/etc.).
3. Trairile afective si atitudinile – indispensabile pentru
dimensiunea relationala a comunicarii – se transmit mult
mai usor si mai bine prin comunicare paraverbala si
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

comunicare nonverbala (55% prin comunicare


nonverbala; 38% comunicare paraverbala).
Exemplu: interziceti vorbitorului (profesor/scola r), gestica
si mimica atunci când transmite mesajul informational si întreaga
comunicare va suferi ca ritm, coerenta, intensitate, sugestivitate,
spectaculozitate si chiar releva nta.
Ø Daca profesorul doreste sa atraga atentia elevilor si
actioneaza la maniera: Atentie, va rog! – spus ca atare, monoton,
linear – nu obtine rezultate (elevii continua sa faca ceea ce faceau
pâna atunci).
Ø Daca spune, însa, Atentie, va rog! – cu un ton ridicat (nu
tipat), hotarât, ferm, sprâncene îmbinate, saltând pe vârfuri – atunci
cel putin pentru câteva secunde elevii tresar, se mobilizeaza, se uita
la profesor si se pregatesc sa retina/sa se conformeze .
4. Tot în comunicarea didactica, când avem de prezentat
continuturi implicite, comunicarea para si nonverbala
trebuie sa fie concordante pentru a sustine comunicarea
verbala si a-l ajuta pe scolar sa descopere si sa înteleaga
(exemplu: nu poti sa faci o afirmatie dura cu o voce
vesela, dar având o mina trista).
În acelasi timp, între: comunicarea verbala si comunicarea
paraverbala – pe de o parte, comunicarea verbala si comunicarea
nonverbala – pe de alta parte, pot apare discordante, în functie de
continutul mesajului si de intentia vorbitorului.
Exemplu: o ironie ca o lauda, dar pe un ton dispretuitor,
având o mimica zeflemista sau chiar dispretuitoare poate induce în
eroare interlocutorul, care nu mai stie ce sa creada.
Logic, ca sens, comportamentele paraverbale si nonverbale
– luate împreuna sunt concordante pentru ca presupun constie nta,
voluntarism si spontaneitate.
Cuplarea comunicarii verbale cu comunicarea paraverbala
si comunicarea nonverbala, interactiunea si interconditionarea
acestora dau acuratete comunicarii umane, respectiv dau
autenticitate si integritate, ale caror beneficii sunt multiple.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

Acuratetea comunicarii implica întregul „EU” în comunicare: si


mintea, si trupul, si spiritul si inima (sufletul) (si biologicul, si
psihologicul, si socialul si culturalul); si constientul si
subconstientul; si gândirea rationala, si adâncurile sufletului.
Acuratetea comunicarii presupune ca ceea ce a fost spus
„curge” de la vorbitor ca sincer si complet, iar ceea ce e auzit de
ascultator e primit în întregime.
Acuratetea comunicarii = echilibrul între minte, intelect
(spirit) si inima. Acuratetea comunicarii genereaza si sustine
autodesavârsirea.
Între cele trei tipuri de comunicare, cu comportamentele
corespunzatoare, se instituie relatii temporare si de sens.
Simultaneitatea este obligatorie în cazul celei verbale si
paraverbale, în timp ce comportamentul nonverbal poate fi
simultan, anticipativ sau succesiv. De aceea Bourdieu a tinut cont
în calcularea eficientei actului de comunicare educativa atât de
caracteristicile schemei de comunicare, cât si de faptul ca la un
moment dat sau chiar pe întreaga perioada a comunicarii, aceasta
poate deveni lateralizata daca sensul sau este unidimensionat si
unidirectionat, de la emitator la receptor, când receptorul nu devine
niciodata emitator si deci actul comunicarii nu e o interactiune
autentica pentru ca nu exista feed-back.

& Rezumat
Comunicarea didactica este prin specificul sau o forma de
comunicare preponderent verbala, care reflecta calitatile celor doi
parteneri (profesor si elevi), precum si calitatile curriculei scolare.
În acelasi timp, comunicarea didactica depinde si de ansamblul
componentelor para si nonverbale, care vin sa sustina interactiunea
formativa dintre profesorul-emitator traditional si scolarul-receptor,
interactiune care vizeaza planurile : cognitiv, afectiv, caracterial,
motivational.
Forme ale comunicarii didactice si comportamentale adecvate

B Cuvinte cheie
Ø comunicare verbala, paraverbala, nonverbala
Ø limbajul corpului, mimica gestica
Ø comportamente comunicationale
Ø acuratetea comunicarii.

Teme de reflectie si sarcini de munca independenta

1. Urmariti cu atentie conversatii ale colegilor, care va sunt


accesibile, si încercati sa deduceti ponderea fiecarui tip
de comunicare.
2. Realizati în fiecare zi un exercitiu personal de
comunicare verbala, pentru a va îmbunatati abilitatile de
comunicator.
3. Identificati un repertoriu de gesturi care sa corespunda
tipologiei prezentate.

Referinte bibliografice

Dinu, M. Comunicarea , Editura Algos, Bucuresti, 2000


Cucos, C. Psihopedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1998
(coord.)
Leroy, G. Dialogul în educatie , Editura Didactica
si P edagogica , Bucuresti 1974
Paun, E. Socio pedagogie scolara, Editura Didactica
si P edagogica , Bucuresti,1982
Soitu, L. Pedagia comunicarii, Editura Didactica
si P edagogica, Bucuresti, 1995