Xxxxxxx

COMUNICARE SI RELAȚII PUBLICE

Definiție: Comunicarea este cea care asigura dispoziţii emoţionale si intelectuale

asemanatoare, moduri similare de a raspunde la aşteptări şi cerinţe.
Prin comunicare se înţelege:
-o provocare constantă pentru psihologia socială;
-o activitate;
-satisfacerea nevoile personale;
-legătura între oameni, etc.
-Comunicarea se realizează pe trei niveluri:
1. Logic
2. Paraverbal
3. Nonverbal
Tipuri de comunicare:
I. după numarul de parteneri:
a. comunicare intrapersonala (cu sine; monologul);
b. comunicare interpersonală (intre doua persoane);
c. comunicare in grup mic;
d. comunicare publica (conferinte, miting, radio, TV).
II. după statutul interlocutorilor:
a. comunicare verticala (elev-profesor, soldat-ofiter);
b. comunicare orizontala (elev-elev, profesor-profesor).
III. după codul folosit:
a.comunicare verbala (C.V.):- informatia este codificata si transmisa prin cuvant si prin tot
ceea ce tine de acesta sub aspect fonetic, lexical, morfo-sintactic; este specific umana; are
forma orala sau scrisa; utilizeaza canalul auditiv sau vizual; permite inmagazinarea si
transmiterea unor continuturi extrem de complexe. Exprimarea verbala este inlesnita de
prezenta gesticulatiei, fizionomia si tinuta fizica a educatorului. Mimica feţei si gestica
acompaniaza limbajul vorbit, prelungeste sau intregeste semnificatia cuvintelor.
Comunicarea verbală e specific umana, are forma orala si/sau scrisa, si utilizeaza canalul
auditiv si/sau vizual. Discursul verbal ocupa un loc principal in predarea-verificarea
cunostintelor.
Limbajul are urmatoarele functii:
-de comunicare ;
-de apel (orientata spre destinatar) ;
- expresiva(vizeaza pe cel ce vorbeste);
- metalingvistica(orientata spre cod);
- poetica(are ca obiect enuntul);

b. comunicarea paraverbala (C.P.V): informatia este codificata si transmisa prin elemente

prozodice si vocale care insotesc cuvantul si vorbirea in general; - in aceste categorii se
inscriu:
• caracteristicile vocii (tanar-batran, alintat-hotarat, energic-epuizat);
• particularitati de pronuntie (urban-rural, zona de provenienta);
• intensitatea rostirii, ritmul si debitul, intonatia, pauza.

c. comunicarea non-verbala (C.N.V): informatia este codificta si transmisa printr-o

diversitate de semne legate direct de postura, miscarea, gesturile, mimica, infatisarea
partenerilor; este obiectul unor cercetari menite sa-i aprofundeze mecanismele si functiile;
poate exista si ca forma de comunicare de sine statatoare (dans, sport, limbajul surdo-mutilor,
pantomima).
Comunicarea nonverbala se realizeaza prin:
a) paralimbaj (inaltime, ton,volum,tarie)
b)mişcarea corpului :
–emblemele- mişcări ce se traduc direct in cuvinte(ex. semnul maini pt. „luati loc”):
–ilustratorii –se arata cu mana directia, marimea etc;
–regulatorii – a te pregati sa asculti ridicand ochii, ciulind urechile;
–expozitorii – a rosi de rusine;
–adaptorii –a strange mana, a saluta
c)atractivitate ;
d)impodobirea corpului;
e)spatiul si distanta(ca indicatori ai statului sau intimitatii);
f)atingerea(functional-profesionala, social-politicoasa,calduros-prietenoasa, intimal-erotica);
g)timpul cand/cat are loc o comunicare
Intre cele trei forme de comunicare se stabilesc anumite relatii temporale si de sens. Astfel
C.V. si C.P.V. sunt obligatii simultane, in timp ce C.N.V. poate fi simultana acestora, dar sa le
si anticipeze sau sa le succeada.
IV. după finalitatea actului comunicativ:
a. Comunicarea incidentala(accidentala)
Se caracterizeaza prin transmiterea intamplatoare de informatii, care nu sunt vizate expres de
emitator si care sunt destinate proces de invatare dezvoltat de receptor. De exemplu,
constatarea lipsei cretei si buretelui in momentul transcrierii la tabla a textului tocmai citit, ii
prilejuieste profesorului o remarca-paranteza cu privire la necesitate retroproiectorului, care l-
ar fi scutit pe el de nervi si de blam pe elevul de serviciu.
b. Comunicarea subiectiva
Se caracterizeaza prin faptul ca exprima direct (verbal,nonverbal), starea afectiva a celui care
vorbeste din necesitatea descarcarii si echilibrarii, in urma acumularii de tensiuni psihice
(pozitive sau negative). De exemplu, exclamatia de surpriza la un raspuns corect: „Bravo
copile!” Comunicarea subiectiva are si aspectele comunicarii nonverbale: elevul care-si
aranjeaza bluza in timp ce raspunde, copilul care face bucati creta in timpul raspunsului oral,
profesorul care-si invarte tot mai nervos ochelarii.
c. comunicarea instrumentala apare atunci cand sunt reunite o serie de particularitati:
focalizarea intetionata si vadita pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai putin
partenerilor.; urmarirea atingerii lui prin obtinerea unui efect anumit in comportamentul
receptorului; capacitatea de a se modifica, in functie de reactia partenerilor, pentru a-si atinge
obiectivul. Comunicarea instrumentala este dominata in actul didactic.
Implicatiile psihopedagogice ale comunicării
a) randamentul comunicarii: didactica nu se reduce la stapanirea continuturilor verbale.
Componenta nonverbala exprima atitudini.
b) comunicarea nonverbala pregateste terenul pentru mesajul verbal. Elevul are sentimetul de
importanta continutului ce i se propune, transmis de profesor concomintent cu mesajul verbal
al demonstratiei. Rolul afectivitatii este important, informatiile receptate pe un fond afectiv
pozitiv sunt mai bine retinute.
c) o comunicare complexa (verbala si nonverbala) usureaza realizarea unor sarcini diferite.
De exemplu, verbal se ofera o explicatie, (paraverbal pot fi atentionati cei neatenti prin
ridicarea tonului vocii) si nonverbal se solicita caietul unui elev pentru verificarea
consemnarii unei informatii anterioare.
d) folosirea multicanalitatii in transmiterea si receptarea mesajului, se faciliteaza prelucrarea
si retinere unei mari cantitati de informatii. Se elimina monotonia lectiei.
e) combinarea variata a mesajelor verbale si nonverbale reprezinta un spor de claritate(de
exemplu, cand se explica notiunea de spirala, e mult mai clar atunci cand se schiteaza in aer o
spirala), iar pentru intelegerea mesajului se realizeaza astfel o economie de timp.
Comunicare si interactiune didactica: definire, structura cadru, mecanisme,
caracteristici
Comunicarea didactica este o comunicare instrumentala convergenta direct implicata in
sustinerea unui proces sistematic de invatare. In aceasta definire a comunicarii didactice se
observa ca nu apar restrictii de continut (invatarea poate fi centrata pe dobandirea de
cunostinte, formari de deprinderi, motivatii, atitudini), de cadru institutional (comunicarea
didactica poate exista si in afara procesului de invatare) sau privitoare la parteneri. Actul de
invatare da unei comunicari statutul de comunicare didactica. Astfel, comunicarea didactica
apare si in prezenta urmatoarelor „cupluri”: elev-elev, manual-elev, carte-persoana care
invata, instructor-instruiti, antrenor-antrenati etc. convergenta; faciliteaza realizarea mai
multor sarcini didactice. Verbal informeaza prin cuvant, paraverbalul atentioneaza prin
intonatie, nonverbalul actioneaza prin gest. Comunicarea didactica este un tip instrumental
pentru ca se bazeaza pe un scop precis.
Schema unei comunicari cuprinde:
- factorii comunicarii (actorii, personajele, agentii comunicarii);
- distanta dintre ei;
- dispozitia asezarii;
- cadrul si contextul institutional;
- situatia enuntiativa (interese, dezbateri, lectii);
- repertoriile active sau latente.
Caracteristici:
- dimensiunea explicativa a discursului didactic este pronuntata deoarece vizeaza, prioritar,
intelegerea celor transmise;
- comunicarea didactica trebuie structurata conform logicii pedagogice;
- rolul activ pe care-l are profesorul fata de continuturile stiintifice cu care va opera
- pericolul transferarii autoritatii de statut asupra continuturilor, sub forma argumentului
autoritatii (riscul ca un lucru sa fi considerat adevarat sau fals nu pentru ca faptul acesta este
demonstrabil, ci pentru ca provine de la o sursa „cu autoritate“);
- combinarea celor doua forme verbale, oralul si scrisul, duce la o serie de particularitati: de
ritm; de forma; de continut.
- personalizarea continutului didactic
Relatii de comunicare in actul didactic: tipuri, disfunctii, blocaje
Blocajele de comunicare sau distorsiunea informatiei pot interveni atunci cand: emitatorul nu
stapaneste textul, are o expunere neclara, vorbeste prea incet sau prea repede, nu creeaza
motivatii, elevii nu au cunostintele necesare pentru a intelege comunicarea sau acele
cunostinte nu sunt bine fixate. Blocajele apar si cand informatia nu corespunde problemelor
pe care elevii le au de rezolvat, fiind prea abstracte, iar ei nefiind dispusi sa le asimileze;
Competenta de comunicare a profesorului.
Feed-back-ul oferit de comunicare in contextul situatiilor didactice :
Emițător (profesorul): emite mesajul didactic prin canalul de transmitere; recepteaza
raspunsul (feed-back I); analizeaza metodele (feed-back II).
Receptor (elevul):recepteaza mesajul prin canalul de transmitere; stocheaza informatia;
prelucreaza informatia; emite raspunsuri (feed-back I); recepteaza mesajul ameliorat (feed-
back II).
Comunicarea didactica implica fenomenul de retroactiune. In comunicarea didactica
exista doua feluri de retroactiuni: feed-back-ul si feed-forward-ul.
Feed-back-ul este modalitatea prin care finalitatea devine cauzalitate. Feed-back-ul
intra in functie dupa atingerea finalitatii. In postura de profesor, atent la evolutia fiecarui elev,
te poti ocupa special de un copil dupa ce a luat o nota nesatisfacatoare (feed-back) sau
preventiv, anticipand o evolutie spre o nota nesatisfacatoare (feed-forward).
Un prim feed back aduce informatii de la receptor la emitator-numit, prin conventie fb I, si
care regleaza activitatea de transmitere a informatiilor.
Al doilea feed-back (fbII) este oferit de emitator – receptorului si are ca scop sa regleze
activitatea dominata a celui din urma. In cazul comunicarii didactice, dominata pentru
receptor este activitatea de invatare. Prima forma de feed-back poate fi intalnita in orice tip de
comunicare umana. A doua forma de feed-back este proprie unei comunicari ce vizeaza
invatarea sistematica.
Eficienta comunicarii depinde atat de pregatirea si aptitudinile de a comunica ale profesorului,
cat si de capacitatatile intelectuale ale elevului. Comunicarea se autoreagleaza cu ajutorul
unor retroactiuni (feed-back si feed-forward), inlaturand blocajele care pot aparea pe parcurs.
Exista mai multe tipuri de feed-back: verbal, individual, colectiv, periodic, continuu etc. O
clasificare mai riguroasa s-ar putea face in functie de urmatoarele criterii:
1) dupa activitatea reglata: fbI (al mesajului) –atentia clasei,calitatea raspunsurilor ; fbII (al
invatarii) –nota, comentarea raspunsului,reactia la tema.
2) dupa nivelul feed-back-ului: feed-back-0: cu fbI: lectia prin TV,radio si fbII: extemporal
neadus, nota comunicata ; feed-back-insuficient: cu fbI: indici ai neintelegerii fara detalii
despre cauze, iar fbII: nota in serie ; feed-back optim cu fbI: indicii edificatori asupra cauzei
reactiei copiilor, iar fbII: evaluarea (nota) explicativa; feed-back redundant cu fbI: reluarea
aceleiasi informatii, exces pe aceeasi tema, iar fbII abundenta penalizarilor/incurajarilor, pt.
aceeasi realizare: nota, lauda, premiere etc.
3) dupa calea urmata de feed-back: feed-back direct: fbI-reactia spontana a clasei, fbII-
nota,lauda, blamul personal; feed-back indirect-fbI interventia unui intermediar (diriginte,
parinte, situatie); fbII- informatia ocolita care ajunge la elev prin: coleg, parinte,
diriginte,carte etc.
4) dupa momentul aparitiei feed-back-ului:feed-back concomitent fbI: reactia clasei in timpul
predarii lectiei ; fbII asistenta pe moment in realizarea sarcinilor de invatare;și feed-back
uletrior: fbI: raspunsurile la ascultare curenta/recapitulativa; fbII: corectarea temei,
examenului, concursul
5) dupa raportul cu continuturile anterioare(ale mesajului,invatarii sau altor feed-back-uri)
-feed-back consistent fbI :confirmarea interesului la predare prin raspunsurile bune de a doua
zi ; fbII: note pe merit ;
-feed-back inconsistent: fbI: reactiepozitiva la predare, raspunsuri slabe a doua zi; fbII:
evaluare gresita, inconsecventa in cerinte.
6) dupa modalitatea de codificare:
-feed-back verbal: fbI: interventii de genul : „mai tare”, „repetati”, „n-am inteles”; fbII:
comentarii, intrebari, exprimarea atitudinii ;
-feed-back paraverbal : prin intonatie, accent, pauza semnificativa ;
-feed-back nonverbal: mimica, gestica,privire, miscarea clasei;
- feed-back mixt : combinarile celor de mai inainte
7)dupa sursa feed-back-ului :
- feed-back individual fbI:unul sau altul dintre elevi; fbII: prof, cartea, un coleg ;
- feed-back colectiv fbI: clasa sincronia ei interactionala ; fbII: reactia clasei la activitatea
elevului
8)dupa semnificatia feed-back-ului pt. beneficiari(E/R):
- feed-back pozitiv: fbI:confirmarea, sincronia interactionala; fbII: incurajarea, lauda, nota
buna
-feed-back negativ: fbI: lipsa nesincroniei, neatentia; fbII: blamul, admonestarea, nota slaba;
- feed-back alb reactii neclasificabile prin „opacitatea” lor, gen „fata de poker”
9)dupa continut :
-feed-back limitat :-indiferent de forma (verbal, nonverbal) el „spune” doar Da/Nu ;
-feed-back liber : orice informatie necesara lamuririi profesorului sau elevului.
I. Feed-back-ul de tip I
Elevii (receptorul) ii ofera emitatorului (profesorul) informatii cu privire la modul in care a
comunicat. Daca are abilitatea de a folosi aceste informatii, pr eficientei mesajului sau. Pentru
obtinerea informatiilor despre comunicare, emitatorul:
- poate folosi, ca mijloace verbale, interogarea receptorilor, daca au inteles sau nu,
comentariile auditoriului;
- poate observa semnele nonverbale: neatentia, dezinteresul, oboseala, preocuparile laterale,
privirea si mimica exprimand concentrare etc.
II. Feed-back-ul de tip II
Poate fi ilustrat, de la emitator la receptor, prin urmaatorul exemplu: profesorul de fizica
expune elevilor modul in care trebuie sa se desfasoare un experiment din laborator.
Receptorii, pe cale verbala sau nonverbala, il informeaza pe profesor daca au inteles sau nu;
profesorul reia explicatia, apoi elevii trec la actiune, incecrcand sa execute experimentul
conform indrumarilor primite. Acum are loc cel de-al II-lea tip de feed-back, in momentul in
care pe cale verbala sau nonverbala, profesorul aproba sau dezaproba ceea ce fac elevii si
regleaza din mers comunicarea didactica. Ca sa poata avea loc acest tip de feed-back trebuie
sa lasam elevilor initiativa actiunii.
Retroactiunea anticipata (feed-forward) poate fi obtinuta prin inversarea ordinii clasice:
informare-exercitii practice. Daca exercitiile sunt asezate inaintea comunicarii, elevii vor pusi
in situatia de a cauta, de a cerceta si vor ajunge sa simta necesitatea informarii. Ei vor formula
anumite intrebari emitatorului, care-si va organiza din mers comunicarea, anticipand
informatii de care au nevoie elevii in continuare.
Dintre factorii care genereaza un climat psihosocial pozitiv in clasa, favorizand invatarea, ii
mentionam pe cei socio-afectivi (relatii de simpatie sau antipatie), motivationali-aptitudinali,
cognitivi-axiologici (cunoasterea interpersonala, conceptii, convingeri), instrumentali (relatii
de cooperare, competitie, stilul de conducere al profesorului), factori de structura (varsta si
numarul elevilor din clasa) si factori proiectivi anticipativi (scopuri, idealuri, nivelul de
aspiratie). Respiratia si viteza vorbirii sunt factori importanti ce pot optimiza sau distorsiona
O expunere lenta este enervanta, in timp ce alta prea rapida nu poate fi urmarita.
Modelul comunicarii didactice este unul interactiv; este bazat pe o multitudine de
coduri (ganduri, gusturi). Comunicarea este predominant verbala, se bazeaza pe dialogul
scolar. Dupa felul atitudinii (pozitiva sau negativa), ea poate facilita actul comunicarii
didactice. Comunicarea didactica este complexa.

Pentru a descrie numeroasele înţelesuri ale comunicarii pe care o folosim si o traim

zilnic, folosim urmatorii trei termeni:
a. Forma comunicarii
Este un mod al comunicarii asa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul.
Aceste forme sunt distincte si separate una de alta asa de mult, încât au sistemul lor propriu
pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt facute pe foaia de hârtie potrivit
anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii si ortografiei), atunci noi cream cuvinte si
"forma" scrierii.
b. Mediul comunicarii
Este un mijloc al comunicarii care combina mai multe forme.
Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei asa ca acesta este dincolo de controlul
nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseste forme ale comunicarii precum sunt
cuvintele, imaginile si desenele.
c. Media
Sunt acele mijloace de comunicare în masa care s-au constituit într-un grup propriu.
Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele si revistele. Toate
acestea sunt. Comunicarea mediatica are loc intr-un context social, receptia mesajelor nefiind
un fenomen individual.Opiniile, conceptiile, atitudinile indivizilor au in mare masura un
caracter social, sugerand o anumita cultura de grup.
Comunicarea intr-un grup a unui mesaj care este potrivnic normelor grupului, nu
poate duce la o modificare de esenta a opiniilor, atitudinilor grupului. Mai degraba se va
inregistra o schimbare de atitudine fata de emitent.
In cazul consumului mediatic din zona presei, selectivitatea, zidul de aparare
impotriva consumului mediatic, este mult mai eficace decat in cazul televiziunii. Este foarte
usor sa treci cu privirea la un alt articol sau sa urmaresti alta publicatie, selectivitatea fiind la
indemana consumatorului.Oamenii au tendinta sa se alinieze la un curent de opinie, sa faca
parte dintr-un grup, sa fie recunoscuti de grup. Ca efect mediatic, cresterea gradului de
cunoastere reprezinta un aspect pozitiv. Mass-media contribuie esential la diseminarea
informatiei. Totusi la nivel general s-a observat si un efect negativ. Ca urmare a consumului
mediatic, distanta dintre “cei care stiu” si “cei care nu stiu” se mareste.
Functiile comunicarii in masa:
 1. Functia de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea si internetul sunt canale
care, prin informatiile difuzate satisfac o nevoie fundamentala a omului modern: informarea. 
2. Functia de interpretare: Consumatorii de informatii pot fi ajutati direct in interpretarea
unor evenimente prin editoriale sau comentarii (vezi rubica “Comentariul zilei” din Adevarul
sau “Tableta de politician” din Cronica Romana).
3. Functia instructiv-culturalizatoare: Acest lucru se realizeaza prin difuzarea de informatii,
cunostinte cultural-stiintifice.
4. Functia de liant:Aceasta functie este consecinta celor anterioare si se refera la faptul ca
poate genera un mecanism de solidaritate sociala, in caz de calamitati naturale, de exemplu.
5. Functia de divertisment: Radioul si televiziunea realizeaza numeroase emisiuni de
divertisment. Acestea sunt cele mai ieftine mijloace de divertisment, in comparatie cu
participarea la concerte si alte spectacole
Comunicarea mediatica, cu toate functiile si modurile ei de propagare poate fi un
liant in societate sau poate poate fi un factor de dezbinare a societatii, cu toate acestea pe toata
perioada existentei mass-media aceasta a fost un formator de imagine pozitiva sau negativa
Există o serie de modalităţi ineficiente de abordare care pot bloca comunicarea sau chiar
periclita relaţia dintre parteneri:
-Critica- evaluarea negativă a celeilalte persoane, a atitudinilor sau acţiunilor sale. Ex.: „ Tu
eşti de vină.......”
-Etichetarea- folosirea etichetelor în caracterizarea unei persoane. Ex.: „ Toţi sunteţi
insensibili.”, „ Ce prostie! Vorbeşti ca un ţăran.”
-Lauda evaluativă- a evalua în termeni generali o altă persoană.
Ex.: „ Întotdeauna ai fost o fată bună! Nu-i aşa că mă laşi să copii de la tine?”
-Oferirea de sfaturi- a oferi soluţii la problemele celeilalte persoane.
Ex.: „ Dacă aş fi în locul tău....”
-Folosirea excesivă sau nepotrivită a întrebărilor- întrebările închise sunt bariere sigure în
calea comunicării. Ex.: „Regreţi cele întâmplate?”
-A da ordine- a ordona altei persoane ceea ce vrei tu să facă.
Ex.: „ Fă ce spun eu!”, „ Ordinul se execută nu se discută!”
-Ameninţări- ameninţare prin amintirea consecinţelor negative.
Ex.: „ Încetează imediat, sau....”
-Moralizarea- a spune unei alte persoane ce ar trebui să facă.
Limbajul nonverbal
 Limbajul este codul cu care este transmisă informatia, reprezintă unealta comunicării,
codul comunicării,este liantul între cel ce transmite informaţia ,eminţător, şi cel ce primeşte
informaţia, receptor.
Limbajul determina forma comunicarii. El este de trei feluri:
1. Limbaj scris.
2. Limbaj verbal.
3. Limbaj nonverbal.
Dimensiunea nonverbală a comportamentului este puternic implicată în construirea
condiţiilor interacţiunii, astfel privirea orientarea corpului, poziţia şi distanţa dintre parteneri
sunt esenţiale în începerea, susţinerea şi oprirea unei comunicări. Este determinată structura
interacţiunii, influenţa conţinutului comunicării, precum şi capacitatea de a cunoaşte
partenerul.
Distanţele diferă de la o cultură la alta ea fiind strâns legată de personalitatea şi cultura
individului. Se pot distinge patru zone de distanţă, respectiv:
Distanţa intimă. Această zonă măsoară aproximativ 60 cm, de la contactul cu pielea până la
lungimea unui braţ. Pe această zonă are loc schimbul de mesaje corporale intime accesul fiind
permis doar persoanelor apropiate. Încălcarea distanţei limită determină o serie de reacţii care-
l avertizează pe intrus: mişcări neliniştite stânga- dreapta; punerea unui picior peste celălalt,
într-o direcţie opusă intrusului; „baterea tobei” cu degetele; închiderea ochilor.
Distanţa personală. Se întinde de la 60 la 120 cm, între aceste limite fiind desfăşurate relaţiile
de comunicare, în special, cu prietenii.
Distanţa socială. Această zonă variază între 120 şi 300 cm şi se impune în cazul prezenţei
unor cunoscuţi, colegi de serviciu. La această distanţă au loc discuţiile, negocierile sau
tratativele, acele conversaţii instrumentale care presupune eliminarea sau diminuarea trăirilor
emoţionale de forma: ciupirea urechii, semne de lovire, semne de putere, semne de intenţie,
semne de apucare.
Mimica
Mimica este expresia sentimentelor, gândurilor şi emoţiilor.Ea se ocupă de mişcările
muşchilor feţei, de aspectele şi de jocul mimic al acesteia. Serveşte atât la exprimarea
propriilor trăiri, cât şi a celor străine, în cazul actorilor. Dintre toate reacţiile corporale,
mimica este cea care reflectă nemijlocit trăirile sufleteşti.
Se pot descrie mai multe tipuri de mimică:
-mimica agitată manifestată prin mişcări rapide şi se datorează unei succesiuni alerte de stări
sufleteşti, însoţite de senzaţii puternice şi diverse. Este caracteristică tendinţelor impulsive.
-mimica liniştită indică o stabilitate a proceselor sufleteşti. Multor stimuli nu li se răspunde.
Persoana cu o astfel de mimica este foarte greu de perturbat, fiind reprezentarea persoanei de
nădejde, echilibrată, pe care te poţi baza. Caracterizează persoanele vesele şi comode.
Monotonia şi schimbarea rară a formelor poate sublinia sărăcia trăirilor sufleteşti, dar şi o
slăbire a impulsului motric. Cauzele acestei stări pot fi: tulburările de melancolie, paralizia
afectivă, plictiseala, tristeţea, depresia, dar pot apărea şi ca urmare a unei boli.
-mimici cuplate reprezintă însumarea de foarte multe expresii individuale.
Mişcarea
Imaginaţia, senzaţiile şi emoţiile pot genera o activitate musculară mai mult sau mai
puţin intensă vizibilă cu ajutorul mişcărilor. Mişcările pot fi efectuate cu mai mult sau mai
puţin „nerv”, astfel pot apărea tensiuni pozitive care stârnesc interesul şi pot genera angajări,
atunci când influenţează diverse mişcări, dar şi tensiuni negative concretizate sub forma
abandonului şi manifestate prin răsucirea degetelor de la mâini. Există mai multe tipuri de
mişcări:
-mişcări înainte care semnifică interes pentru obiectivul- ţintă.
-mişcări înapoi care exprimă tendinţa de a câştiga distanţă şi este privită ca un preludiu al
fugii.
-mişcări laterale asociate tendinţei de a evita ceva.
-mişcări în sus, ca întinderea sau înălţarea pe vârfuri, corespund dorinţei de a te impune
asupra celor din jur.
-mişcări în jos, de a părea mai mic, atunci când „ îi atârnă capul”, „ pare abătut”.
-mişcări spre exterior răspunde dorinţei de a „acapara” spaţiu şi putere.
-mişcări spre interior reprezintă acea îngândurare tăcută cuplată cu senzaţia de îngustare, o
respiraţie rezervată şi cu extremităţile corpului cât mai strânse.
Vestimentaţia
Îmbrăcămintea şi felul cum o persoană doreşte să arate indică statutul social pe care-l
doreşte şi dispoziţia sa. Îmbrăcămintea la un interviu de angajare ar trebui să fie curată, în
concordanţă cu moda actuală, să nu atragă atenţia prea tare şi să concorde cu postul pentru
care optaţi.
CONFLICTUL

Definiție: conflictul este un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă

cognitivă( gândirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă ( emoţiile şi
sentimentele) şi o componentă comportamentală( acţiunea, inclusiv comunicarea).
Percepţia conflictului reprezintă modul în care îl înţelegem şi cum îl evaluăm pe acesta. În
afară de litigiul propriu-zis, persoana percepe, sesizează, observă semnele conflictului în trei
localizări: la sine ( „ Sunt indispus şi nu ştiu de ce”, „ Am ţipat la X şi nu ştiu de ce”, sunt
întrebări care duc la identificarea conflictului- „ Nu pot termina lucrarea până la examen
pentru ca X nu m-a ajutat.”); la celălalt, unde luăm act de expresia, exteriorizarea de către
partener a stării de conflict ( „ X e nervos/ nemulţumit/ dezorientat); în relaţia interpersonală
( „ X nu mi-a răspuns la salut”, „ X îmi critică orice cuvânt”).
Afectivitatea în conflict ( emoţiile şi sentimentele).
Emoţiile sunt inerente conflictului. Ele pot fi cauză, sunt de regulă combustibilul
desfăşurării conflictului, îl potenţează şi susţin, după cum pot funcţiona ca mecanism de
stingere a acestuia. Emoţiile pot fi simptom sau indicator al conflictului pe care-l trăim noi
înşine sau partenerul.
Managementul emoţiilor pe parcursul derulării conflictului presupune, după caz,
detensionarea, ori suprimarea temporară, suspendarea relaxării emoţionale până când apare o
situaţie mai adecvată. În multe conflicte oamenii ajung să acţioneze împotriva propriilor
interese, arătându-se mai interesaţi să-şi exprime sentimentele, decât să obţină satisfacerea
nevoii care a cauzat intrarea lor în conflict. Distingem un aspect expresiv al conflictelor şi
unul orientat spre rezultat.
Acţiunea
Comportamentul în conflict poate avea două roluri: exprimarea conflictului, a
emoţiilor implicate şi satisfacerea nevoilor. Acţiunile pot îmbrăca o largă diversitate de
manifestare, de la încercarea de a face ceva în dezavantajul altuia, la exercitarea puterii, apoi
la violenţă şi distrugere sau, dimpotrivă, la caracterul conciliant, constructiv şi prietenos.
Cauze ale conflictului
-compatibilitatea şi diferenţele. Satisfacerea nevoilor umane. Oamenii intră în conflict fie
pentru că au nevoi care sunt satisfăcute de procesul conflictual însuşi, fie că au nevoi
neconcordante cu ale altora.
-comunicarea poate presupune conflict în două situaţii: când este absentă ( individul nu spune
ce îl doare, dar acumulează tensiuni) sau defectuoasă( care duce la înţelegere eronată,
neînţelegeri).
Intensitatea, importanţa şi investiţia conflictelor interpersonale
Relaţiile interpersonale variază în funcţie de cei 3 I menţionaţi, astfel:
- intensitatea se referă la forţa emoţională a relaţiei,
-importanţa: valoarea relaţiei pentru participanţi, exprimată emoţional, financiar, etc.;
-investiţia în relaţie include costurile financiare, timpul, implicarea emoţională
Cu cât o relaţie are valori mai mari la cei trei indicatori, cu atât într-un conflict
tensiunea, stresul, proiecţia şi riscul sunt mai puternice.
Conflictele apar în special în stadiile cheie ale relaţiilor: iniţierea, menţinerea,
schimbarea şi încheierea.
Relaţii ce pot genera conflicte interpersonale:
Prietenia: este caracterizată prin mici conflicte curente care sunt, de obicei, rezolvate, Co-
rezidenţa, fără a fi dublată de vreo relaţie personală. Motivul: comoditatea şi preţul scăzut.
Relaţiile romantice. Sunt relaţiile cu o profundă implicare emoţională, inclusiv cu o mare
valoare a intensităţii, importanţei şi investiţiei. Fiecare individ ajunge să depindă foarte mult
de răspunsul şi sprijinul din partea celuilalt pentru nevoile de identitate, stimă de sine şi
siguranţă. Intensitatea emoţiei poate accentua atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative
ale relaţiei.
Relaţiile sexuale. Se admite, de cei mai mulţi, că în relaţiile sexuale conflictele nu sunt
de natură esenţialmente sexuală. Se consideră că conflictul implică probleme foarte sensibile
şi tensionate, mai ales în cazul bărbaţilor, probleme care au un mare efect asupra imaginii de
sine şi a stimei de sine.
Relaţiile şi conflictele maritale
Conflicte la locul de muncă
NEGOCIEREA
Negocierea este un dialog între două sau mai multe persoane, prin care acestea
încearcă să ajungă la o înţelegere, care să constituie rezolvarea unei chestiuni comune.
Elementul definitoriu al unei negocieri este dialogul, purtat cu intenţia ajungerii la un rezultat.
Negocierea presupune două situații:care permit negocierea și care nu permit negocierea.
Negociem ori de câte ori ne simţim ameninţaţi şi/sau intrăm în incompatibilitate cu
celălalt în materie de nevoi, interese, valori, resurse materiale, etc: când se produce o
modificare a raportului de forţe;când părţile urmăresc să obţină beneficii; când părţile sunt în
situaţia să împartă resurse comune; când părţile conştientizează faptul că negocierea este un
mijloc de a evita agravarea dificultăţilor actuale; când intervine o terţă parte, care invită
părţile implicate la negociere; când apare clar că punctele de dezacord pot fi sensibil reduse
prin negociere.
Situațiile care nu permit negocierea sunt când partea adversă ( părţile) refuză cu obstinenţă,
categoric să se implice în rezolvarea conflictelor.
Stiluri de abordare a conflictului: Competiţia; concilierea; evitarea; compromis-împărțire;
colaborare.
Principii ale negocierii:Principiul monedei de schimb, sau a schimbului scump-
ieftin;Principiul reciprocităţii; Principiul moralităţii şi legalităţii: