Comunicarea educațională

Comunicarea umană este o modalitate de interacțiune, un schimb informațional între

parteneri în cadrul căruia aceștia se înțeleg și se influențează reciproc. Procesul se comunicare
se definește prin următoarele aspecte: transmiterea și schimbul de informații, impresii, opinii,
judecăți de valoare, stări afective, comenzi între parteneri, prin intermediul cărora este
influențată conduita participanților la acest proces.

Comunicarea poate fi intrapersonală ( cu noi inșine) și interpersonală ( cu alte

persoane).

După statutul intelocutorilor, comunicarea este verticala (între parteneri cu statuturi

inegale) și orizontala (intre parteneri cu statuturi egale).

În funcție de prezența sau absența scopului comunicării, aceasta este accidentală

(transmitem informații în mod întâmplător), subiectivă (subiectul își exprimă direct stările
afective sub impulsul necesității de a restabili echilibrul intern) și instrumentală (transmitem
informații, exprmăm opinii, atitudini cu scopul de a determina schimbări în comportamentul
receptorului. Aceasta ultimă formă de comunicare este dominantă în activitatea didactică.

În funcție de natura mijloacelor folosite, comunicarea este: verbală (cuvinte,

simboluri), nonverbală (gesturi, comportament, mimică) și paraverbală (intonație, ritm, ton,
pauză).

Un loc central in activitatea de predare-invatare il detine comunicarea educationala

deoarece rolul profesorului nu este numai acela de a detine cunostinte de specialitate si
cunostinte psiho-pedagogice, ci si de a transmite aceste cunostinte, intr-un limbaj specific,
elevilor carora se adreseaza. Avand la baza limbajul, ca si proces psihic superior, comunicarea
educationala isi propune transferul de informatii de la profesor la elev, dar si asigurarea
feedback-ului de la elev la profesor. Analizand problema comunicarii didactice, Constantin
Cucos, in lucrarea „Pedagogie”, sustine ca exista trei categorii de subsisteme de semne,
folosite in activitatea de predare – invatare: verbal, paraverbal si nonverbal.
Subsistemul verbal reprezinta totalitatea cuvintelor folosite in comunicarea didactica, altfel
spus, limbajul folosit la clasa, limbaj care trebuie sa indeplineasca mai multe functii: de
comunicare, de apel – orientata spre destinatar, si o functie expresiva, ce vizeaza locutorul.

Subsistemul paraverbal detine un rol fundamental in comunicarea didactica deoarece „modul

cum sunt pronuntate sau rostite cuvintele incarca emotional ideile circumscrise de acestea,
transformand dialogurile obisnuite – aparent banale – in instante expresive modelatoare.”

Subsistemul nonverbal cuprinde gesturile, mimica fetei si tinuta fizica a profesorului, care

insotesc limbajul verbal, adaugand semnificatii suplimentare mesajului predat.

Putem spune ca subsistemul nonverbal si subsistemul paraverbal au un loc bine determinat in

activitatea de comunicare didactica, ceea ce inseamna ca avem de-a face cu o adevarata
conduita didactica ce este evidentiata – dupa M. Diaconu – prin trei aspecte:

1. „Randamentul comunicarii didactice este determinat de stapanirea continuturilor verbale,

claritate si coerenta in exprimare;

2. Randamentul comunicarii didactice nu depinde insa numai de stapanirea continuturilor

verbale. Daca prin componenta verbala se exprima referential si explicit un anumit continut
categorial, prin componenta para si nonverbala se exprima atitudini. Acestea vizeaza
continutul transmis, receptorul si situatia comunicarii. Prin orientarile lor atitudinale (pozitive,
nagative, neutre) profesorul si elevii potenteaza sau franeaza comunicarea, sporesc sau
diminueaza efectele continuturilor didactice.

3. Comunicarea para si nonverbala pregatesc terenul pentru mesajul verbal. Inainte de a

traduce si accepta rational importanta unei demonstratii, elevul are sentimentul importantei
continutului ce i se propune.

            Particularizat pe ciclu preșcolaar comunicarea didactică nu vizează numai activităţi de

educare şi dezvoltare a limbajului sub aspect fonetic şi lexical. Activităţi ca: povestiri create
de copii ,,O zi în parc’’, ,,Caută drumul cel bun’’, ,,O întâmplare hazlie’’, etc. trezesc interesul
copiilor în a prezenta prin analogie sau transpunere în rolul personajului  a sentimentelor şi
trăirilor proprii; jocuri didactice ,,E ziua păpuşii’’, ,,Grădina zoologică’’, ,,Hai să facem o
poveste’’, etc.,copiii învaţă să-şi dezvolte stima de sine , învaţă să coopereze, să se
solidarizeze atât cu eroii imaginari cât şi cu colegii din grupă în rezolvarea de probleme sau
realizarea unor performanţe competitive; jocurile pe arii de stimulare dau posibilitate copiilor
să-şi dezvolte propriul EU prin scenariile improvizate şi imaginaţia creatoare de care fac uz în
derularea unor activităţi şi jocuri . Eficacitatea actului comunicativ este cu atât mai mare cu
cât educatoarea dă dovadă de empatie, acceptă asertivitatea în comunicare şi dă dovadă de un
tact pedagogic bine conturat.

Procesul comunicării didactice este reglat și controlat cu ajutorul feedback-ului și

feedforward-ului. Feed-back-ul este important în comunicarea didactică deoarece îl
informează în timp real pe educator/ învățător/ profesor cu privire la măsura in care a fost
perceput, înțeles mesajul transmis, acesta putând interveni pentru corectarea neajunsurilor.
Feed-forward-ul se produce când acțiunile preced transmiterea de informații. Elevii caută,
cercetează, experimentează pentru a dobândi informațiile necesre.

Rolul afectivitatii nu trebuie desconsiderat și dintr-un alt considerent s-a demonstrat

experimental ca informatiile receptionate pe un fond afectiv pozitiv sunt mai bine retinute si
invers.”

Bibliografie:

Postelnicu, C., Fundamente ale didacticii școlare, Tipografia Universității din Craiova, 2009
Cosmovici,A. , Iacob,L.,Psihologie şcolară,Editura Polirom Iaşi, 1999
Cucoş,C., Pedagogie, Editura Polirom Iaşi, 2002
Programa activităţilor instructiv- educative în grădiniţa de copii