PROFILUL BIO-PSIHO-SOCIO-CULTURAL AL UNUI ADOLESCENT

Adolescenţa este subiectul privilegiat şi controversat al psihopedagogilor, generator

de opinii şi discuţii contradictorii. Unii o consideră ,,vârsta ingrată”, alţii, dimpotrivă, ,,vârsta
de aur”; pentru unii ea este ,,vârsta crizelor, anxietăţii, nesiguranţei, insatisfacţiei”, în timp ce
pentru alţii este ,,vârsta marilor elanuri”; este ,,vârsta contestaţiei, marginalităţii şi
subculturii”, dar şi ,,vârsta integrării sociale”; este ,,vârsta dramei, cu tot ce are ea ca
stralucire, dar şi ca artificiu” - decretează unii. Alţii ripostează că este ,,vârsta participarii la
progresul social”; cei mai mulţi o consideră ca fiind în totalitate o ,,problemă moral-
psihologică”, dar sunt şi unii care cred că este aproape în exclusivitate o ,,problemă socială”.
Diversitatea opiniilor referitoare la adolescenţă derivă din complexitatea în sine a acestei
etape din viaţa omului, cu o dinamică excepţională în timp, cu multideterminări şi
multicondiţionări, dar şi din poziţia oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în sistemul
perioadelor evolutive ale vieţii. Locul lui în sistemul relaţiilor sociale este mai bine conturat şi
precizat decât cel al puberului. Totuşi adolescentul oscilează din punct de vedere al
comportamentului între copilărie şi maturitate, fiind însă întors mai mult cu faţa spre adult.
La ieşirea din copilarie şi începutul adolescenţei, ca şi în tot decursul acestei perioade,
avem în faţa noastră dezvoltarea impetuoasă a unei personalităţi cu trăsături în plină formare.
Adolescenţa propriu-zisă se caracterizează printr-o echilibrare puternică, intimă a concepţiei
despre lume şi viaţă, prin clarificarea şi intensificarea elaborării idealurilor omului, printr-o
mare dezvoltare a laturii cognitive, afective şi voliţionale a personalităţii.
● Adolescenţa cuprinde trei perioade distincte:
1. preadolescenţa (14-16 ani)
▪ stabilizarea maturizării biologice;
▪ dezvoltarea conştiinţei de sine;
▪ viaţa psihică este intensă, plină de conflicte interioare exprimate prin stări de agitaţie,
impulsivitate, anxietate;
▪ domină dorinţa de afirmare personală, care focalizează interesele către activităţile
care îi reprezintă;
2. adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani)
▪ din punct de vedere biologic se constată o anumita fragilitate, atât nervoasa, cât şi
somatică;
▪ intelectualizare intensă;
▪ atitudini de independenţă;
▪ accepta responsabilităţi multiple;
▪ tânarul trece printr-un proces intens de socializare a aspiraţiilor, manifestărilor
vocaţionale şi profesionale;
3. adolescenţa prelungită (tinereţea)(18-20/25 de ani)
▪ tânarul îşi câştigă total independenţa;
▪ predomină activităţile intelectuale;
▪ se dezvoltă stilul personal şi conduita definitorie personalităţii;
▪ tânarul luptă pentru statutul profesional, dar şi pentru cel social (el fiind capabil în
această perioadă să îşi întemeieze o familie).
 Adolescenţa este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioadă de numeroase şi
profunde schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc., perioadă a dezvoltarii, în care
dispar trasaturile copilariei, cedând locul unor particularitati complexe si foarte bogate, unor
manifestari psihice individuale specifice.
Pe planul dezvoltarii biologice, adolescentul tinde spre echilibru si spre adoptarea unei
conformaţii apropiată de cea a adultului; în schimb, în plan psihologic, transformările sunt
extrem de rapide, spectaculoase şi de maximă complexitate, cu salturi la nivelul unor funcţii,
cu evoluţii mai lente la nivelul altora. Diversitatea dezvoltării psihice generează noi conduite
şi noi modalităţi de relaţionare cu cei din jur, forme originale de înţelegere şi adaptare.
Traversarea acestei perioade nu se face în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu
existenţa unor conflicte şi trăiri dramatice, cu frământari interne pentru găsirea surselor de
satisfacere a elanurilor, a aspiraţiilor şi cu tendinţa de a evita teama faţă de piedicile ce se pot
ivi în realizarea proiectelor sale de viitor.
● Dezvoltarea psihică
Planul psihic suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Este vorba de acele
transformări care vor conduce treptat la cristalizarea şi stabilizarea celor mai multe dintre
structurile psihice ale adolescentului.
Deşi traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu
numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic,
cu devansări spectaculoase, dar şi cu întârzieri descurajante, la sfârşitul acestui proces ne
vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate.
Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele împreunate de atitudinile
copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul şi cărora
el trebuie să le faca faţă, dintre aspiraţiile sale mareţe şi posibilităţile încă limitate de care
dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce doreşte societatea de la el şi ceea ce dă el
sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viaţă şi ceea ce îi poate oferi viaţa. Totodată
prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care el le
resimte, atât de nevoile apărute înca în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât şi
de noile nevoi aparute la acest nivel al dezvoltării. Nevoia de a şti a şcolarului mic,
converită în nevoia de creaţie a puberului, devine şi mai acută la adolescent, luând forma
creaţiei cu valoare sociala, nu doar subiectivã.
Dezvoltarea psihică, a intelectului îl maturizeaza îndeosebi sub raport social şi
cultural, îl face să devină avid de cunoaştere şi de participare cu responsabilitate, în deplină
cunoştinţă de cauză, la activităţi cu caracter social, se antrenează în elaborarea de lucrări
originale în literatură, artă, ştiinţă, tehnică.
Adolescentul este un nonconformist şi un luptător activ pentru îndeplinirea dorinţelor
sale, un original în adaptarea la lumea înconjurătoare.
J. Rousselt, în lucrarea sa, ,,Adolescentul, acest necunoscut”, releva trei forme mai
importante de conduită ce se produc prin prisma dorinţei adolescentului de a fi unic:
1. conduita revoltei - adolescentul refuză sistematic şi ostentativ ceea ce a învăţat sau
a fost obligat să înveţe; el adoptă atitudini negativiste, contrazice fără temei, ironizează,
utilizează un limbaj ieşit din comun, de multe ori agresiv;
2. conduita închiderii în sine - se interiorizează, se izolează, aspecte care determină
îndepartarea de societate;
 3. conduita exaltării şi a afirmării - adolescentul caută confruntarea cu alţii pentru a-
şi verifica calităţile fizice şi intelectuale, adoptă atitudini extreme faţă de tot ceea ce
dispreţuieşte sau concordă cu atitudinile sale.
►Sensibilitatea
Activitatea senzorială creşte, ceea ce determină modificări ale pragurilor minimal,
maximal şi diferenţial ale analizatorilor, făcându-se posibilă reflectarea mai fină şi mai
analitică a obiectelor şi fenomenelor realităţii.
Senzaţiile vizuale. În perioada pubertăţii acuitatea vizuală creşte simţitor, convergenţa
ochilor are o mare capacitate de acomodare. Se constată o creştere a sensibilităţii şi fineţii
cromatice. Se câştigă experienţa denumirii tuturor culorilor şi a nuanţelor acestora.
Senzaţiile auditive. Se dezvoltă în direcţia capacităţii de diferenţiere şi reproducere a
sunetelor muzicale, auzul tehnic, auzul fonematic - pe linia înţelegerii celor mai neînsemnate
nuanţe şi semnificaţii din vorbire, ca şi pe linia identificării obiectelor, fiinţelor, după anumite
însuşiri perceptive şi auditive.
Senzaţiile gustative şi olfactive. Capacitatea de a diferenţia, clasifica şi denumi
substanţele după miros creşte foarte mult.
Datorită creşterii experienţei generale de viaţă, ca şi datorită maturizării, în
adolescenţă are loc procesul de erotizare a sensibilităţii.
►Percepţiile şi spiritul de observaţie devin foarte vii, capată o mare adâncime.
Preadolescenţa şi adolescenţa sunt perioade ale observaţiei analitice. Percepţiile sunt incluse
într-o problematică mai largă, sunt supuse sarcinilor gândirii. Preadolescenţii şi adolescenţii
observă pentru a verifica, pentru a înţelege, pentru a surprinde ceea ce-i interesează.
► Atenţia. În această etapă se dezvoltă atenţia voluntară, iar cea involuntară şi cea
postvoluntară devin mai eficiente. Funcţiile intensive ale atenţiei sunt deplin dezvoltate, creşte
capacitatea de concentrare. Dezvoltarea cunoştinţelor diverse dezvoltă spiritul de observaţie şi
a diferitelor interese gnosice, organizează noi particularităţi ale atenţiei: natura începe să fie
privită cu ochi de ,,naturalist”, cu ochi de ,,fizician” etc.
► Memoria. Conţinutul memorial la adolescent reflectă în mare masura interesele lui.
Astfel el reţine uşor şi cu plăcere acele date şi fapte care se leagă de orientarea sa generală
îndreptată spre ştiinţele realiste sau cele umaniste, adesea aceasta selecţie facându-se în
detrimentul celorlalte preocupări.
Memoria ajunge la performanţe foarte mari în aceasta perioadă; ea este una din laturile
cele mai solicitate ale activităţii intelectuale. Dacă în pubertate memoria de scurta durată este
foarte activă, în adolescenţă memoria de lungă durată se organizeaza prin acumulări şi stocări
de informaţii cu ajutorul algoritmilor de organizare ce contribuie la sistematizarea, codificarea
şi decodificarea factorilor cu care se operează.
Dezvoltarea memoriei, a capacităţilor intelectuale facilitează desfaşurarea activităţii
şcolare. Adolescentul descoperă faptul ca învaţarea este de câteva ori mai eficientă decât până
atunci. Totuşi, el simte nevoia de a restructura materialul de informaţie pe care trebuie să-l
fixeze. Astfel, procesul învăţării şi al memorării capată unele însuşiri noi.
Condiţiile fixării, păstrării şi reproducerii devin de mare randament. Ele vădesc nu
numai creşterea capacităţilor de stocaj, dar şi construirea, la adolescenţi, a clasificărilor
spontane interne în cadrul stocurilor de cunoştinţe. Exista o evidentă tensiune, un interes şi
extensiune a activităţii intelectuale.
 Prelucrarea adâncă a informaţiei începe în însuşi momentul mnemic al fixării
(învăţării). Adolescentul restructurează materialul de memorat, ca să-l facă mai sistematic şi
mai inteligibil. Păstrarea se sistematizează mult în continuare, ceea ce reprezintă o alta
prelucrare a materialului. Recunoaşterea reconstituie materialul în aspecte analitice detaliate
prin coordonatele lui logice. Reproducerea cuprinde numeroase momente de originalitate,
deoarece adolescentul include în relatările sale verbale numeroase elemente de explicaţie,
sublinieri, asociaţii, comparaţii, ceea ce face ca în genere reproducerea să fie evident
deosebită de materialul de memorat. De data aceasta, originalitatea se obţine prin mijloace
personale, nu prin imitare, cum se întâmplă de obicei la puberi.
Strategiile rafinate ale învăţării, întâlnite la adolescenţi, presupun aspiraţii şi interese
variate, cu stimulări complexe ale potenţialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare
psihică. Întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de autoreglare şi
autoperfecţionare a întregii activităţi psihice şi comportamentale.
► Gândirea. În procesul dobândirii diverselor cunoştinţe are loc asimilarea bazelor
ştiinţei. Elevul trebuie să înveţe să sistematizeze, să lege între ele diversele cunoştinţe, să-şi
însuşească diverse procedee de activitate mintală. Aceasta înseamnă că se creează condiţiile
de a proceda amplu, inductiv, apoi deductiv, adică de a raţiona logic. De aceea în procesul
însuşirii noţiunilor se constituie şi se întăresc sisteme de a raţiona într-un mod interogativ mai
larg, se dezvoltă deci capacităţi operative intelectuale generale, cu exigenţe faţă de exactitatea
şi succesiunea logică în expunere; se dezvoltă, treptat, formele abstracte ale gândirii, gândirea
propoziţională.
Specific pentru această perioadă este procesul de constituire a unor moduri mai
complicate de a utiliza analogia, ca mijloc de comparaţie între fenomene din domenii relativ
diferite, fapt ce atesta o simţitoare creştere a folosirii criteriilor logice analitice în scheme de
sinteză. Sub influenţa solicitării şcolare, are loc dezvoltarea criteriilor logice ale clasificării.
Dezvoltarea şi întărirea proceselor gândirii logice se exprimă în favoarea deprinderilor de a
gândi cauzal, logic, dialectic.
Pentru adolescenţi, o mare însemnatate capăta ideile şi discuţia de idei. Gândirea se
straduieşte să desprindă adevărul, în condiţiile unei puternice plăceri pentru discuţii
controversate şi pentru sofisme. Rolul teoriei creşte foarte mult. Adolescenţa se exprimă ca o
faza a câştigării capacităţii de a filozofa, de a căuta răspunsuri explicite la diferite probleme.
Astfel, în perioada adolescenţei, structura generală a solicitărilor intelectuale tot mai
largi, mai complexe şi multilaterale duce la modificări profunde ale gândirii şi la dezvoltarea
gândirii diferenţiate: gândire matematică, gândire gramaticală, gândire fizică etc. Studiul
diferitelor obiecte de învaţământ îl apropie tot mai mult de însuşirea unei concepţii proprii
despre lume şi viaţă, înţelege legăturile obiective ale dezvoltării naturii şi societăţii, stabileşte
relaţia cauzală şi de finalitate a producerii diferitelor fenomene.
În procesul însuşirii cunoştinţelor se constituie deprinderi specifice de a gândi, se
întăresc sisteme de a observa, se dezvoltă, deci, capacităţi operative, intelectuale. Se
generalizează algoritmi în cadrul aceleiaşi discipline, treptat apar transferări de operaţii între
discipline. Pe această bază se dezvoltă formele operaţionale abstracte ale gândirii, se dezvoltă
posibilităţile determinării logice a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi
inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a trasăturilor şi diferenţieri între clase şi
fenomene, se determina criteriile logice ale clasificării. Se dezvoltă spiritul critic al gândirii,
ca urmare a logicii si adâncirii acesteia , a dezvoltării posibilităţii de a analiza determinarea
inclusă în fenomene, precizia gândirii.
Trecerea către formele extensive, verbale ale gândirii logice face necesară preluarea în
termeni personali a cunoştinţelor. Stilul muncii intelectuale constituie o aderare conştientă,
logică la cerinţele sistematizării, ca şi ale lărgirii intereselor teoretice şi practice şi este dictat
de volumul şi calitatea cerinţelor activităţii şcolare.
Adolescenţa este vârsta creşterii deosebite a posibilităţilor intelectuale şi a
abstracţiei, vârsta în care se învaţă arta gândirii şi a discuţiei, dezvoltându-se strategiile
euristice.
Activitatea cognitivă reflectă aviditatea pentru achiziţionarea de cunoştinţe şi
disponibilitatea pentru confruntarea de idei.
Se evidenţiează gândirea discursivă şi se constituie concepţia despre lume şi viaţă.
Inteligenţa se maturizează, astfel încât la 16-18 ani atinge un nivel maxim de operativitate.
Operaţiile formale prezente în gândirea puberului spre 13-14 ani se dezvoltă în continuare.
Specifice acestei vârste sunt jocurile de perspicacitate, de isteţime, adolescenţii cautând
situaţii care le stimulează capacitatea cognitivă.
Adolescentul gândeşte din ce în ce mai logic şi mai sistematic, reuşind astfel să0
raspundă solicitarilor şcolare din ce în ce mai complexe. Performanţele intelectuale sunt
influenţate de potenţialul cognitiv al adolescentului, dar şi de talentele, preferinţele lui, de
atitudinea faţă de viaţă şi învăţătură.
Cu toate ca în această perioadă dezvoltarea cognitivă este evidentă, adolescentul are
dificultăţi în a gândi raţional în legatură cu experienţele lui imediate. Această trasătură a
cogniţiei adolescentine defineşte egocentrismul specific vârstei (Elkind 1978). Adolescenţii
consideră, de exemplu, că problemele prin care trec ei, sentimentele pe care le au,
experienţele pe care ei le traversează sunt unice. Adolescentul, în acelaşi context al gândirii
egocentrice, îsi creează un auditoriu imaginar (de exemplu îşi poate vorbi în oglinda ore în şir
imaginându-şi cum ar vorbi ceilalti despre el). Tot de egocentrismul cognitiv ţine şi explicarea
tendinţei de a transforma imposibilul în posibil (multi tineri îşi imaginează că sunt imuni faţă
de regulile morale ale societăţii şi astfel pot să îşi asume riscuri nebănuite). Tot în acest sens
adolescentul îşi imaginează că viaţa lui personală este una deosebită, asemenea eroilor din
cărţile sau filmele preferate.
Limbajul se deosebeşte la preadolescent şi adolescent de perioadele anterioare prin
bogaţia şi varietatea lexicului, precum şi prin surprinderea sensurilor variate ale cuvintelor.
Vorbirea devine aleasă, literară. Adolescentul poate să susţina verbal o idee timp
îndelungat, facând asociaţii noi faţă de cele cuprinse în textul model sau în tezele expuse de
interlocutorul sau. La aceasta vârsta se dezvoltă mult debitul verbal, fluenţa verbală,
flexibilitatea verbală. Se adoptă un mod propriu de iscalitură, se elaborează algoritmi şi
stereotipii verbale ce servesc în soluţionarea diferitelor situaţii (ca introduceri într-o
conversaţie, ca modalităţi de încheiere a convorbirilor etc.).
Datorită lecturii diversificate, adolescenţii reuşesc să-şi formeze un stil propriu de
vorbire orală şi scrisă, afirmându-se din ce în ce mai pregnant ca individualităţi distincte. La
sfârşitul adolescenţei, datorită unei experienţe de viaţă mai ample şi datorită îmbogăţirii
vocabularului, încep să înteleaga şi să redea mai adecvat şi cu mai multă siguranţă procese
psihice complexe.
 ►Imaginaţia
Concomitent cu capacităţile intelectuale, adolescentul se caracterizează şi prin
dezvoltarea deosebită a imaginaţiei. Mai evident este progresul imaginaţiei reproductive, a
cărei prezenţă se simte puternic în întreaga activitate a tânarului, acesta având importante
însuşiri originale. În afară de imaginaţia reproductivă care ajuta în însusirea sistemului de
cunoştinte transmise în procesul instructiv, se dezvoltă tot mai sensibil imaginaţia creatoare,
a carei material ce o alimentează preadolescenţa şi adolescenţa îl găseşte în realitatea în care
traieşte, trecutul istoric, diverse amintiri în legatura cu propria persoana, anumite acţiuni
umane, atitudini, defecte, perspectivele profesiei, sentimentul de dragoste care începe să se
manifeste. Prin creaţiile lor, îsi exprimă propriile judecăţi şi atitudini în legatura cu
problemele ce-i framânta. În repertoriul creaţiei artistice se exprima exuberanţa, bucuria,
dragostea de viaţă, sentimentul de iubire.
În perioada adolescenţei cunoaţte o mare dezvoltare reveria, visul, se dezvoltă
fantezia, uneori chiar la paroxism. Procesul acesta are la baza dezvoltarea deosebită a
aspiraţiilor şi dorinţa impetuoasă de a proiecta în viitor aceste manifestari debordante ale
vieţii interioare.
Afectivitatea
Maturizarea organismului se manifestă de obicei cu o evidentă maturizare
intelectuală şi afectivă a copilului. Viaţa afectivă se complică şi se diversifică,
preadolescentul şi mai ales adolescentul admiră, iubeşte, simte, aspiră, ştie să dorească, are
idealuri afective, îi înţelege pe cei din jur cu intenţiile, reacţiile acestora. Intensitatea ,
amploarea şi valoarea emoţiilor sunt dependente de însemnatatea pe care o au pentru
adolescent diverse fenomene, obiecte, persoane.
Nevoia de a fi afectuos se amplifica, luând la început forma unui nou egocentrism
afectiv, pentru ca pe parcurs, acesta să lase locul unei ,,reciprocităţi" afective; are loc o
senzualizare a individului, reapare agitaţia instinctuală, se instituie nevoia de a i se
împartăşi sentimentele. Nevoia de grupare se ,,sparge", se destramă pentru a lăsa loc nevoii
de prietenii efective, nevoia unui cerc intim de prieteni. Relaţiile dintre sexe sunt foarte
strânse, mai mult platonice, romantice, cu mare încarcatură de reverie şi fantezie; au loc
furtuni afective, ,,ruperi" spectaculoase şi dramatice de prietenie.
►Vointa
Adolescenţa este perioada în care se modifică, devenind deosebit de bogat,
momentul deliberativ al actului volitiv, când între motivele acţiunilor s-a ajuns la o
ierarhizare care este în strânsă legatură cu experienţa în domeniul în care urmează să se
acţioneze.
În luarea hotarârii, preadolescentul este prompt, dar la adolescent timpul este mai
îndelungat, deoarece el reflecta mai temeinic asupra mijloacelor realizarii acţiunii precum şi
a consecinţelor ce decurg din aceasta.
►Interesele
Sfera intereselor se lărgeste ca urmare a creşterii orizontului cultural şi a îmbogăţirii
experienţei de viaţă. În primul rând interesul pentru munca şcolară trebuie să atragă în mod
deosebit atenţia cadrelor didactice şi a părinţilor. Uneori, interesul pentru munca şcolară
poate scădea. Acest fenomen este provocat de cauze foarte diferite: dezvoltarea unei
adevarate pasiuni pentru sport, lectura etc., nedezvoltarea unui stil de munca intelectual,
conflictele elevilor cu profesorii, preocupările extraşcolare mai intense etc.
Interesele adolescentului nu gravitează doar în jurul activităţii şcolare, ci se extind şi
la alte domenii ale stiintei, tehnicii, artei.
Interesele devin mai stabile, fiind legate de domenii mai cunoscute, sau spre care se
manifesta aptitudini evidente. Interesele devin mai conştiente, ele fiind urmarite cu
tenacitate în vederea unui scop anumit; capata caracter selectiv şi de eficienţă, iar sub
aspectul continutului este de remarcat marea diversitate: cognitive, pentru tehnică, pentru
lectură, politico-sociale, pentru sport, pentru muncă etc.
● Caracteristicile cele mai importante ale adolescentei sunt:
1. dezvoltarea conştiinţei de sine;
2. afirmarea propriei personalităţi;
3. integrarea treptata în valorile vieţii.
1. Dezvoltarea conştiinţei de sine
Adolescenţa se manifesta prin autoreflectare, prin conştiinţa că existenţa proprie se
deosebeşte substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare care trebuie preţuită şi
respectată.
Adolescentul încearcă, cu înfrigurare, să se cunoască si să se autoevalueze în raport cu
realizarile sale şi ale altora. El se întreaba adeseori, ,,cine sunt eu?", iar raspunsurile ce şi le dă
se bazează pematurizarea intelectual-afectiva foarte evidentă pentru unii adolescenţi, chiar de
la 16 ani, iar pentru alţii la 18 ani.
Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de-o parte, raportarea
subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de alta parte, confruntarea acestora,
compararea lor cu lumea în mijlocul careia traieşte. Cel mai înalt nivel al conştiinţei de sine
este atins de elev atunci când el se poate privi ca subiect al activităţii sociale, ca membru al
colectivului. Un factor de seama al conştiinţei de sine îl constituie activitatea şcolara şi natura
relaţiilor cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului.
O caracteristica a adolescenţei este şi proiectarea idealului în viitor; un aspect al
acestei preocupări este interesul pentru profesia pe care o va îmbrăţişa, determinându-l la
reflectie asupra vieţii sale interioare. Capacitatea de a se preocupa de propria persoana nu
înseamnă însă fuga de societate. Caracteristica principală a adolescentului este un puternic
impuls către acţiune. Acum dispar dorintele vagi şi apar ţelurile bine conturate, visarea ia
forme conştiente. Aspectele generale ale întregii perioade evidenţiază o serie de caracteristici
ce aduc o nota de specificitate în raport cu celelalte etape ale dezvoltării umane.
Succesele, o familie suportiva, valorizarea propriului potenţial duc la încredere în sine,
la dorinţa de a se afirma şi realiza. În obţinerea acestei imagini pozitive, adolescentul se
raportează la cei din jur şi la atitudinea acestora faţă de el. Apariţia conflictelor şi a frustrarilor
în aceasta perioadă este frecventă. Apar astfel tensiuni în procesul căutarii de sine şi
raportarea la modul de a fi şi a se comporta a acelor din jurul lui sau în îndeplinirea rolului,
statutului, a relaţiei dintre vocaţie şi exercitarea anumitor meserii.
2. Afirmarea propriei personalitati
Descrierea, oricât de schematica, a ,,portretului" adolescenţei nu poate ignora
problema originalitaţii ca atribut predilect al indivizilor care o traversează. Dorinţa de
originalitate reprezintă, din punct de vedere psihologic, o caracteristică esenţială a
adolescenţei, numită tendinţa afirmării de sine, tendinţa de afirmare a propriei personalităţi.
Dorind să atragă atenţia asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul
căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele. Forţele proprii sunt considerate superioare
faţă de ale celorlalţi oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaştere de sine.
Acesta doreşte ca toate acţiunile sale să fie cunoscute şi apreciate de adult.
Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenţii cautând să se
evidenţieze prin fizicul bine conformat, îmbracămintea care diferenţiază, care scoate în relief
propria persoană. Vizibilă este şi o altă expresie a tentaţiei originaliăţii în adolescenţă -
limbajul ,,colorat", presarat cu expresii ,,căutate", cu neologisme şi arhaisme. Adolescentul îşi
alege cu grijă cuvintele, utilizează din abundenţă citate şi expresii celebre, maxime şi cugetari
savante despre care insinuează ca i-ar aparţine. În privinta limbajului, adolescentei îi este
proprie şi tendinţa de ermetizare a acestuia, de folosire a unei vorbiri ,,cifrate", şi anume, a
unei vorbiri populate de expresii argotice. De obicei, circulaţia acestui fel de limbaj are loc în
cadre restrânse, în grupuri spontan constituite şi combaterea acestui fenomen necesită eforturi
educative prelungite.
Adolescenţii manifestă tendinţa de a se afirma nu numai individual ci şi în grup: vor să
activeze, să se distreze împreună. Ei sunt atraşi şi de viaţa politică; în politică adolescentul
vede o înalta activitate socială.
4. Integrarea socială
Esenţa integrarii sociale consta în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai activ
la grupul căruia îi aparţine (clasa, şcoala, marele organism social). Cu cât înainteaza în
vârsta, cu atât el este mai obiectiv în judecaţile sale, aprecierile efectuându-se în funcţie de
criteriile sociale pe care si le-a însuşit. Dorinţa de a cunoaşte valorile sociale şi culturale se
manifestă riguros şi tenace. Integrarea adolescenţilor în aceste valori ale colectivităţii
contribuie la formarea concepţiei despre lume şi viaţă. Datorita experienţei de viaţă limitată şi
a lipsei unor criterii de autoapreciere corectă, adolescenţii au nevoie de consiliere şi
îndrumare discretă, fiind sprijiniţi să-şi formeze idealul de viaţă, să-şi perfecţioneze
judecăţile morale şi să-şi ridice nivelul conştiinţei şi al conduitei morale.
Relaţiile între parinţi şi copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social; ele au la
bază statuarea comunicării în care se realizează un model, un patern de conduită. O serie de
studii audizează abilităţile parentale de conduită, regulile ca şi drepturile părinţilor în
speranţa decelării efectelor asupra educaţiei, asupra creşterii şi statuării unor stiluri, moduri de
comportament. În fond, mulţi autori scriu despre binomul ,,acceptare - respingere" ca fiind cel
mai important în interrelaţia părinţi-copii (inclusiv adolescenţi).
Abordarea afecţiunii (dragoste parintească), petrecerea unui volum de timp
considerabil împreuna cu minorul, tratarea acestuia cu delicateţe, aplicarea flexibila a balanţei
recompenselor mai degrabă decât a critica şi a fi ostil determină o bună imagine a părinţilor în
accepţia copiilor.
Dacă, dimpotriva, copiii sunt respinşi de părinţi ei au mai multe şanse să evolueze la
pubertate şi adolescenţă spre: delincventa, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice.
Bibliografie:

1. Andrei Cosmovici, Psihologie generala, Polirom, 2005;

2. Ion Negreţ, Dobridor, Ion , Ovidiu Pânişoara, Ştiinta învaţării de la teorie la practică,
Ed. Polirom, 2005;
3. Popescu-Neveanu, P. Zlate, Psihologie şcolară, Editura Universităţii, Bucureşti, 1987;
4. Alexandru Roşca (coordonator), Psihologie generală, EDP. Bucureşti, 1975.