Competențe interculturale

Societatea de astăzi devine din ce în ce mai complexă. Migrația, multiplicarea

contactelor, dispariția frontierelor nete sunt realitați evidente. Educația interculturală
constituie o opțiune ideologica în societățile democratice si vizează pregătirea viitorilor
cetateni în așa fel încât ei să facă cea mai bună alegere și să se orienteze în contextele
multiplicării sistemelor de valori. Adaptarea la mutația si diversitatea culturală e necesară
atât pentru „minoritați", cât și pentru „majoritari", în interacțiunile prezente și viitoare. De
altfel, demarcatia clasica între majoritari si minoritari e tot mai dificil și periculos de
realizat, în funcție de multiple perspective de referința, toți indivizii pot fi minoritari,
racordându-se la subcoduri culturale oarecum diferite. Sunt, de asemenea, situații când nu
se mai știe cu claritate cine este minoritar si cine este majoritar.
Interculturalitatea, conform Dicţionarului enciclopedic al educaţiei, poate fi definită ca
un mod de apropiere a altei culturi şi de intrepretare a problemelor şi a situaţiilor prin contactul
grupelor sau al indivizilor aparţinând diferitor culturi, atunci competenţa interculturală,
conform teoriei competenţelor, reprezintă nu altceva decât integrarea tuturor cunoştinţelor,
aptitudinilor, priceperilor şi atitudinilor vizavi de cultura celuilalt care să se regăsească într-un
comportament intelectual, capabil să rezolve diversele situaţii de natură socială interetnică.
Altfel spus: ştiinţa de a fi + ştiinţa de a învăţa + ştiinţa de a face = ştiinţa de a trăi.

Perspectiva interculturală de concepere a educației poate să conducă la atenuarea

conflictelor și la eradicarea violenei în scoală, prin formarea unor comportamente
precum:
• aptitudinea de a comunica (a asculta și a vorbi)
• cooperarea și instaurarea încrederii în sânul unui grup, cum ar fi grupurile de tineri, de
muncă, de joacă)
• respectul de sine și al altora, toleranța fața de opiniile diferite
• luarea de decizii în chip democratic
• acceptarea resposabilității altora și a propriului eu
• soluționarea problemelor interpersonale
• stăpânirea emoțiilor primare
• aptitudinea de a evita altercațiile
 W. Gudykunst prezintă una dintre cele mai valoroase tratări ale competenţelor
interculturale. Conceptul teoretic al acestei abordări este numit AUM (Auxicity/Uncertainty
Management). În teoria lui W. Gudykunst termenul de competenţă interculturală presupune
prezenţa a trei elemente: motivaţie, cunoaştere, abilităţi.

Motivaţia reprezintă prima componentă şi este dictată de necesităţile individului.

Cunoaşterea este a doua componentă care presupune acceptarea situaţiei că oamenii
contemplează şi interpretează diferit unul şi acelaşi comportament.

Abilitatea de a crea noi categorii, de a tolera incertitudinea, abilitatea de a empatiza,

de a-şi adapta comunicarea, de a găsi şi de a utiliza o informaţie adecvată despre ceilalţi şi
abilitatea de a-şi adapta comportamentul – acestea, în totalitatea lor, reprezintă a treia
componentă a competenţelor interculturale care implică abilităţile necesare comportamentului
eficient de relaţionare.

Educaţia interculturală îşi propune să pregătească indivizii şi societăţile să fie mai

atente la dimensiunea culturală a existenţei lor. În condiţiile sporirii contactelor, ale
interacţiunilor posibile, se pot trasa obiective, materializate în conduite interculturale concrete
precum: motivaţie: necesităţi, atracţie,delimitări sociale, concepţie despre sine, deschidere
spre informaţia nouă; cunoaştere: aşteptări, cunoaştere din perspective multiple, cunoaştere a
unor interpretări alternative, cunoaştere a asemănărilor şi a diferenţelor, extindere a reţelelor
de relaţii; abilităţi: abilitatea de a empatiza, abilitatea de a tolera ambiguitatea, abilitatea de a-
şi adapta comunicarea, abilitatea de a crea noi categorii, abilitatea de a-şi adapta
comportamentul, abilitatea de a se informa eficient, incertitudine, comunicare eficientă,
anxietate, cauze superficiale, cauze fundamentale, procese de mediere.

Competența interculturală se formează prin toate dimensiunile educației, prin diferite

arii curriculare și activități extracurriculare. Ea rareori este formalizată în subiect concret de
învățare, mult mai des fiind dezvoltată indirect, prin crearea unor contexte specifice, noi,
profesorii, urmînd să le oferim elevilor modele practice de comportament în acest sens.
Observarea, imitarea și replicarea comportamentelor respective de către elevi deseori au o
valoare mai mare decât discuțiile despre necesitatea respectării diversității. Prin propriul
comportament, profesorul, conșient sau inconșient, inluențează pozitiv sau negativ formarea
competenței interculturale la elevi. În acest context, fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe:
„În ce măsură am dezvoltată competența interculturală? Ce modele comportamentale observă
discipolii mei?”.
Chiar dacă procesul de formare a competenței interculturale își poate găsi un cadru propice pe
oricare dintre palierele educației (formal/nonformal/informal),  fundamentul acestei
competențe este asigurat, în principal, prin intermediul activităților instructiv-educative
derulate în scoală.

Reprerele care orienteză munca profesorilor în acest sens vizează formarea capacității de :

 a coopera cu colegii pentru soluționarea sarcinilor primite

 a construi împreună cu ceilalti elevi un cod comportamental comun, privind
reacțiile lor în situații de credințe, norme, principii, divergențe de opinii
 a conștientiza caracteristicile propriei persoane, caracteristici derivate din mediul
cultural de proveniență și a le valorifica în contexte corespunzătoare
 a observa și a evalua comportamentele colegilor, în vederea raportării comparative
la acestea
 a stabili anumite repere (modele de personalitate, elemente simbolice) și a le
urmări pe parcursul evoluției proprii
 a se adapta și integra într-un colectiv, în medii interculturale

Facilitând realizarea acestor achiziții, cultivând sistematic valorile circumscrise

educației interculturale, deschiderea față de celălalt, toleranța, respectul pentru diversitate,
acceptarea celuilalt, diferit de sine, etc., profesorii demonstrează eficiența propriei competențe
interculturale și transformă diferențele dintre elevi în surse ale dezvoltării, individuale și de
grup.

Bibliografie:

Gudykunst W. Intercultural communication competence. California: Newbury Park, 1993

Dicţionarul enciclopedic al educaţiei, 2008.

Cucoș, C. – ”Educația. Dimensiuni culturale și interculturale” - , Ed. Polirom , Iași 2000

Mara, D. - ”Dimeniunile interculturale ale educației”- , Casa Editorială Tribuma, Sibiu, 2008