Rezolvări didactice ale şocului cultural

În contextul fenomenului globalizării, ultimele decenii ne-au supus unei serii de provocări si în
domeniul educaţional, remarcând din ce în ce mai mult o dezvoltare a abordării interculturale a acestuia.
Această abordare interculturală în educaţie constituie o nouă manieră de concepere şi implementare a
curriculumurilor şcolare şi o nouă atitudine relaţională între profesori, elevi, părinţi. Una dintre probleme
le care apar atunci când este adusă în discuţie educaţia interculturală o reprezintă adaptarea interculturală,
care poate fi definită ca: „procesul de adaptare la cerinţele noului mediu cultural (Kim, 1988)”1 şi studiază
„modul în care emigranţii sau noii veniţi în cultura străină rezista la stresul provocat de către diferenţa
dintre cultura gazdă şi cea de origine.” 2

Prin contactul cu o noua cultură apare ceea ce se cheamă şoc cultural şi „se traduce printr-un
sentiment de nesiguranţă şi disconfort, in dividiul fiind cuprins de un cumul de sentimente
neobişnuite, amestec de anxietate, teamă, tristeţe, iritare, revoltă, dezorientare.3 Ne propunem în
cele ce urmează să identificăm posibile soluţii care să împiedice sau care cel putin să atenueze
acest şoc cultural, pe care l-ar putea trăi un elev străin luând contact cu mediul educaţional
românesc. Dar mai întâi considerăm necesar a oferi un creiona o scurtă descriere a educaţiei
interculturale si a oferi un răspuns la ce este, de fapt, educaţia interculturală? Educaţia interculturală
este un „concept integrator”, etalat pe mai multe dimensiuni, şi la care participă o multitudine de actori
printr-un număr de procese.4 Educaţia interculturală privilegiază interacţiunea şi dialogul, curajul de a
ieşi din sine şi dorinţa de proiecţie în celălalt. O educaţie concepută în perspectiva interculturală va
resemnifica relaţiile dintre şcoală şi alte spaţii educative; ea va deborda zidurile şcolii, prelungindu-se şi
insinuându-se în activităţile informale, în viaţa de zi cu zi. Cum multiculturalul nu se regăseşte doar în
perimetrul şcolii (adesea acesta este dincolo sau după şcoală), trebuie să ne pregătim în prealabil pentru
a-l întâmpina şi valoriza. 5 Obiectivul principal al educaţiei interculturale rezidă în pregătirea persoanelor
pentru a percepe, accepta, respecta şi a experimenta alteritatea.

În ceea ce priveşte mediul educaţional românesc si abordarea sa interculturală, este de amintit

faptul că debutul acestei abordări are loc în anul 2007, atunci când Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului emitea Ordinul nr. 1529, în care se aborda pentru prima oară în cadrul învăţământului
românesc problematica diversităţii culturale. Este momentul în care se stipulează introducerea de
elemente specifice acestei problematici atât în programele şcolare cât şi în documentele curriculare. Un an

1
Panea, N., Bazele comunicării interculturale, Editura Faber, 2012, p. 114

2
Ibidem

3
Ibidem

4
Nedelcu, A., Fundamentele educaţiei interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 42

5
Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 3

1
mai târziu, în anul european al dialogului intercultural, se introducea materia educaţie interculturală în
programa şcolară gimnazială, însă doar ca materie opţională în cadrul Curriculum-ului la Decizia Şcolii.

Pentru a obţine o cât mai mare reprezentare şi eficienţă a activăităţilor interculturale în

şcoală, activităţi menite să prevină acel şoc cultural menţionat mai sus se recomandă o strategie
care să urmărească structura noului curriculum naţional, pe cele trei dimensiuni:
1. Curriculum nucleu
2. Curriculum la decizia şcolii
3. Activităţile extracurriculare.
Fiind un domeniu nou, este greu a stabili locul educaţiei interculturale în curriculum
oficial, motiv pentru care se acordă o atenţie mai mare activităţilor extracurriculare ale căror
obiective şi probe de evaluare pot fi direcţionate către sentimente, atitudini, lucruri mai puţin
palpabile.Avantajul activităţilor extracurriculare, care se apropie mai mult de educaţia
interculturală informală, este că oferă un cadru flexibil, propice pentru apropiere şi
intercunoaştere. Educaţia interculturală la nivelul curriculum-ului la decizia şcolii are în vedere
propunerea unor discipline opţionale care să promoveze valorile interculturale sau extinderea
unor teme din curriculum-ul nucleu care permit tratări din perspectivă interculturală. In ce priveşte
educaţia interculturală la nivelul curriculum-ului nucleu aceasta urmăeşte identificarea unor programe
de trunchi comun, obiective şi conţinuturi care să promoveze interculturalitatea, interdisciplinaritatea,
strategii didactice de învăţare prin cooperare, etc.
Nu trebuie trecută cu vederea grupa de copii, ea fiind resursă în procesul didactic, a
cărei diversităţi culturale trebuie valorificată.
O sinteză a necesităţii întocmirii unui curriculum ce are ca temă interculturalitatea este justificată
din perspectiva următoarelor aspecte:

 pregătirea tinerilor pentru deschidere spre dimensiunea interculturală a existenţei lor;

 formarea tinerilor ca persoane capabile să aprecieze diferite culturi care convieţuiesc într-o
societate interculturală, să respecte şi să valorizeze pozitiv diferenţele culturale;

 dezvoltarea capacităţii elevilor de a comunica, de a cooperara şi de a interacţiona cu persoane

care aparţin diferitelor culturi, de a recunoaşte diversitatea în diferitele ei forme;

 dezvoltarea deprinderilor de participare a tinerilor la îmbogăţirea vieţii comunitare, prin schimbul

de elemente identitare, prin dialog şi implicare socială;

 - promovarea activă a valorilor sociale şi individuale (respect, solidaritate, cooperare, echitate,

toleranţă, onestitate, onoare, responsabilitate, spirit civic etc.), pentru evitarea formării unor
reprezentări eronate a diferenţelor dintre etnii, rase, culturi, genuri, confesiuni, categorii sociale,
grupuri profesionale etc.

2
 Competenţele generale şi specifice care trebuie formate prin procesul de predare-învăţare a
disciplinei Educaţie interculturală au la bază şi promovează următoarele valori şi atitudini:

• respect faţă de demnitatea şi drepturile omului;

• respect şi deschidere faţă de diversitatea culturală;

• atitudine pozitivă faţă de persoane care aparţin unor culturi diferite;

• toleranţă şi respect faţă de persoane şi grupuri care susţin valori, opinii şi credinţe diferite;

• valorizarea pozitivă a diferenţelor culturale;

• empatie culturală;

• solidaritate;

• disponibilitate pentru dialogul intercultural, relaţionare pozitivă cu ceilalţi şi cooperare.

Prin însuşirea acestor valori se obţine o nouă modalitate de preîntâmpinare a unui şoc cultural.
În cele ce urmează, ne propunem să trecem în revistă o serie de activităţi de învăţare, menite şi ele
să conducă spre acelaşi obiectiv: dobândirea toleranţei faţă de noii veniţi si facilitarea integrării lor în
mediul educaţional românesc, aşa cum sunt ele prezentate în curriculum-ul pentru educaţia interculturală6:

 exerciţii de descoperire şi de clarificare, în contexte relevante, a înţelesului unor termeni specifici

domeniului (realizarea unui „dicţionar al educaţiei interculturale”/„dicţionar al toleranţei”);

 exerciţii de completare/de continuare a unui text, de comentare a unor afirmaţii/enunţuri

referitoare la diferite aspecte privind interculturalitatea etc.;

 exerciţii de elaborare de enunţuri, utilizând termeni-cheie, specifici educaţiei interculturale;

formularea de opinii personale;

 lecturi ale unor texte care, prin conţinut, pot fi valorificate din punctul de vedere al educaţiei
interculturale;

 exemplificarea unor situaţii care implică toleranţă/intoleranţă;

 studii de caz privind manifestări de intoleranţă, discriminare, excludere la nivelul persoanelor/al

societăţii;

 discuţii pe teme ca: „Avem nevoie de toleranţă în societate?”, „Diversitatea este un rău sau un
bine?”;

 discutarea unor cazuri preluate din mass-media, referitoare la modul de convieţuire al unor
comunităţi culturale diferite;

6
Ministerul educaţiei, cercetării şi inovării, Programă şcolară pentru disciplina opţională educaţie interculturală
[curriculum la decizia şcolii pentru gimnaziu], Bucuresti, 2009

3
  discuţii pe marginea unor cazuri controversate;

 simularea unor situaţii de integrare a unor persoane aparţinând unor culturi diferite, de mediere a
unui conflict intercultural etc.;

 realizarea unui portofoliu de educaţie interculturală pe teme ca: „Toleranţă versus intoleranţă în
societatea contemporană”, „Identitate, diferenţă şi cetăţenie activă”, „Împreună în diversitate”/
„Unitate în diversitate” etc.;

 activităţi de prezentare şi de confruntare, cu referire la situaţii date, a unor puncte de vedere

diferite;

 prezentarea şi discutarea unor informaţii din mai multe perspective, pentru a stimula conştiinţa
diversităţii şi a unităţii prin diversitate;

 discutarea unor cazuri (reale sau imaginare) de conflicte valorice;

 -rezolvarea unor probleme prin colaborare;

 acţiuni de tipul „Împreună, pentru o lume fără discriminare!”, „Să învăţăm să trăim împreună!”,
„Să ne prezentăm cultura şi să cunoaştem alte culturi!”, „Aşa da, aşa nu, în susţinerea unui dialog
intercultural” etc.;

 realizarea de proiecte privind educaţia interculturală, pe teme negociate între elevi şi profesor (de
exemplu „Diversitate şi cetăţenie activă”, „Tinerii împotriva intoleranţei”); - celebrarea „Zilei
drepturilor copilului” (20 noiembrie), a „Zilei drepturilor omului” (10 decembrie), a „Zilei
internaţionale a toleranţei” (16 noiembrie), a „Zilei Minorităţilor Naţionale” (18 decembrie) prin
concursuri, expoziţii, postere, dezbateri sau prin realizarea de portofolii pe teme specifice
educaţiei interculturale.

O altă strategie de evitare a socului cultural o reprezintă diversificarea gamei de activităţi în

şcoală, prin îmbinarea diferitelor forme de organizare cu noi mijloace de învăţământ şi împrumutarea
unor practici sau strategii specifice manifestărilor culturale de nivel comunitar sau global, iar posibile
tipuri de activităţi ce se pot contura sunt următoarele (Rey, 1999, pp. 189-193) 7:
- invitarea în şcoală sau în mediul educativ a unor persoane avizate din exterior; aceste contacte
vor fi cu atât mai benefice şi mai instructive dacă invitaţii reprezintă puncte de vedere diferite, medii
sociale şi culturi diferite;
- utilizarea bibliotecilor, a centrelor de documentare audio-vizuale prezente în şcoală sau în
comunitate sau chiar a unor bibliobuze, circulând dintr-o localitate în alta. Aceste centre vor trebui să
dispună de lucrări care să răspundă obiectivelor educaţiei interculturale: lucrări prezentând drepturile
omului şi libertăţi fundamentale accesibile diferitelor grupe de vârstă, documentaţii asupra condiţiilor
unei dezvoltări durabile şi asupra mediului înconjurător, expuneri ale unor evenimente istorice sau
contemporane, invitând la reflecţie asupra problemelor supraînarmării, rasismului şi excluderii
minorităţilor etnice, naţionale sau religioase, documente capabile de a combate teoriile care vin să se

7
Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 28

4
opună înţelegerii internaţionale şi interculturale, documente în diferite limbi (există din ce în ce mai multe
cărţi bilingve pentru copii), documente şi jocuri cu referiri la diferite culturi, mai ales (dar nu exclusiv)
cele care sunt reprezentate în comunitate.
- utilizarea noilor tehnologii ale comunicării (teleînvăţarea, televiziunea educativă, cărţile -
casetă), care permit accesul la educaţia continuă a unor noi categorii sociale şi constituie o cale de
tranziţie spre o altă formă de educaţie;
- utilizarea de reviste care pot să suplinească materialul pedagogic, frecventă în ţările în curs de
dezvoltare;
- participarea la evenimentele culturale şi sărbătorile locale, la diversele activităţi care sunt
propuse, vizitarea de muzee şi expoziţii;
- antrenarea în activităţile muzicale şi corale. Cântecul constituie un mijloc de participare şi de
dezvoltare a unei culturi a păcii;
- studiul aportului reciproc al culturilor, care se poate realiza şi în afara unor evenimente culturale
specifice. Ca şi muzica, arhitectura, artele plastice şi motivele lor decorative, operele literare, ştiinţele
oferă ocazii remarcabile de a ilustra legăturile existente între est şi vest, între nord şi sud;
- organizarea de întâlniri între persoane de culturi diferite, ca ocazii de stabilire a unor noi relaţii
de prietenie;
- reacţia la evenimentele politice locale şi internaţionale. Dramele (războaie, foamete sau
catastrofe ecologice) sau injustiţiile (acte rasiste, respingerea cererii de război etc.) care se petrec zi de zi
în întreaga lume şi cu care tinerii sunt confruntaţi, mai ales, prin televiziune, nu îi lasă indiferenţi.
- înfrăţirile, care oferă o ocazie concretă a schimbului şi solidarităţii. Ele se pot realiza între clase
ale aceleaşi şcoli, pentru a iniţia contacte pozitive între grupuri, ca şi între clase din alte regiuni lingvistice
sau chiar din alte ţări;
- corespondenţa şcolară, care poate fi realizată deja de către toţi copiii prin schimburi de desene,
de casete audio sau video. Noile tehnologii facilitează diferite forme de schimb;
- colaborarea cu asociaţiile locale sau internaţionale, mai ales cu diverse asociaţii
nonguvernamentale ale căror obiective sunt în relaţie cu înţelegerea internaţională şi educaţia
interculturală, cu drepturile omului şi emanciparea grupurilor minoritare, pacea, dezvoltarea şi protecţia
mediului;
- vizitele, cursurile, zilele sau săptămânile de studiu centrate pe un aspect anume (mediul
înconjurător, arhitectura, artizanat, limbi);
- participarea la activităţile propuse de unele organisme;
- celebrarea Zilei drepturilor copilului pe 20 noiembrie, data aniversară a "Declaraţiei drepturilor
copilului" (1959) şi a "Convenţiei privitoare la drepturile copilului" (1989) adoptată de ONU, ca şi
celebrarea Zilei drepturilor omului pe 10 decembrie, dată aniversară a "Declaraţiei universale a
drepturilor omului" (1948) proclamată de ONU.
În cadrul comunicării didactice în contextul intercultural, profesorul este cel care, conducând
comunicarea, trebuie să fie conştient de mecanimesmele ce pot aduce distorsiuni nu numai la nivelul

5
elevului ci, mai ales, la nivelul propriei persoane. Astfel, formarea lui interculturală trebuie sa vizeze şi
respectivul aspect, plecând de la o analiză a reprezentărilor acestuia de comunicare.Problema comunicării
interculturale în învăţământ conduce în mod firesc la soluţionarea unor probleme cum ar fi: cum percepe
profesorul diferenţa culturală, cum îşi adaptează stilul comunicativ la profilul cultural al elevului, care
sunt pericolele folosirii unor stereotipuri de categorisire a alterităţii în educaţie, ce posibilităţi are
profesorul de a înţelege şia falorifica potenţialurile culturale diferite ale elevilor, care este aportul
profesorului, elevilor, părinţilor la dezamorsarea unor neînţelegeri interculturale etc.

Comunicarea interculturală autentică poate căpăta, într-o dimensiune analogică, structura unui
edificiu la a cărui zidire au participat ambii interlocutori: profesorul şi elevul. La rândul său, profesorul se
formează ca membru al unei culturi şi, în acest mod, structura sa psihoculturală este realizată conform
tiparelor/stereotipurilor mediului din care provine. Este, ca toti ceilalti, un rod al autobiografiei pe care şi-
a construit-o. Doar o formare interculturală, menită să-i dezvăluie mecanismele implicitului căruia îi este
supus în mod conştient, poate oferi cadrul unei deconstrucţii şi decentrări care să-i deschidă calea spre
dobândirea unei competenţe interculturale transferabile elevilor săi. În acest context, activitatea de
învăţare devine o învăţare a acceptării alterităţii, un proces de formare a maturităţii culturale concretizate
în competenţa interculturală.8 „Competenţa interculturală semnifică acea capacitate relaţională de a
intra în raport cu persoane aparţinând altor culturi,demonstrând permisivitate, respect şi înţelegerea
semnificaţiilor culturale diverse”.9 Pornind de la numeroase accepţii date competenţei, ca dimensiune a
comportamentului profesional, precum şi definiţiei competenţei interculturale, apreciem competenţa de
educaţie interculturală ca element absolut necesar în sistemul de competenţe al
profesorului.Competenţa de educaţie interculturală semnifică capacitatea de a putea forma competenţa
interculturală. A realiza educaţia interculturală înseamnă a păşi alături de elev în drumul său dinspre o
gândire monoculturală spre o gandire universală, dinspre o gândire monoculturală spre o gândire
interculturală.

Un alt argument privind necesitatea unei identităţi interculturale a profesorilor este că, sub
impactul civilizaţiei moderne în contextul globalizării, suntem în permanenţă influenţaţi de alte
culturi.Formarea interculturală deci trebuie sa vizeze nu numai cadrele didactice care vor lucra în medii
multiculturale, ci toti profesorii, întrucât rolul lor este cel de agenţi sociali ai culturii, capabili sa
gestioneze realitatea psihoculturală, transferând această competenţă elevilor.

În acest context al educaţiei interculturale, toate ideile legate de acest subiect se construiesc pe o
idee implicit sau explicit despre cultură, care, în general, este descrisă ca fiind însuşirile de bază, valorile
şi normele pe care oamenii le au. Diferenţele aparaente dintre cum oamenii gândesc, simt şi acţionează,
sunt cele care ne fac conştienţi de cultură, de aceea, cultura trebuie gandită în termeni de „culturi”. De-a
lungul timpului, cultura a fost intens studiată sub diferitele sale aspecte creându-se astfel numeroase
modele ale acesteia. Dintre acestea amintim:

 modelul de Iceberg al Culturii;

 modelul dimensiunilor culturale al lui Geert Hofstede;

8
Cozma, T., O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

9
Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

6
  componentele comportamentale ale culturii ale lui Edward T. şi Mildred Reed

 modelul lui Milton J. Bennett de dezvoltare a sensibilităţii interculturale.

Astfel, pe lângă dobândirea unei competenţe interculturale, este nevoie ca profesorul să fie
preocupat de cunoaşterea temeinică a acestor modele explicativ-interpretative pentru a preveni şocul
cultural pentru o persoană plasată în afara cadrului cultural specific. De exemplu, cunoasterea
modelului icebergului cultural (centrul modelului se bazează pe elementele ce alcătuiesc cultura şi pe
faptul că unele dintre acestea sunt foarte vizibile, in timp ce altele sunt foarte greu de descoperit)
contribuie mult la inţelegerea modului în care se comportă, de plidă, un elev musulman, proaspăt integrat,
într-o societate occidentală. Venind în contact cu noua cultură, acesta va remarca faptul că multe dintre
valorile tradiţionale (codul vestimentar, viaţa religioasă, poziţia femeii in societate) sunt foarte diferite de
cele pe care le cunoştea. De aceea, pentru a împiedica socul cultural este foarte importantă reacţia celor cu
care interacţionează şi o minimă cunoaştere a bazei icebergului celui aflat la inceput de integrare. Precum
aisbergul, a cărui măreţie nu se vede, două treimi din el fiind cufundate, tot aşa, cea mai mare parte a
culturii rămâne ascunsă celor care iau contact pentru prima dată cu ea. Este drept că aspectele
exterioare ale culturii (arhitectura, artele, îmbrăcămintea, ritualurile etc.) sunt uşor reperate şi
cunoscute. Rămân însă mentalităţile, concepţiile, idealurile - un câmp vast, aproape indeterminat. O
comunicare interculturală veritabilă cere timp şi răbdare din partea protagoniştilor. Cu cât cunoaşterea
unei culturi străine se adânceşte, cu atât marja viitoarelor descoperiri se lărgeşte. Familiarizarea cu o
parte invizibilă a aisbergului stârneşte curiozitatea pentru aflarea altora. 10Cu alte cuvinte, şcoala este
încă una din cele mai puternice forţe ce pot ajuta mai departe dezvoltarea societăţilor interculturale. Este
clar că multe lecţii pot fi învăţate din experienţa educatorilor formali. Iată câteva focalizări ale atenţiei
cadrului didactic11:

 procesele afective şi sociocognitive faţă de alteritate: frică, îngrijorare, teamă, curiozitate,

atragere, categorizare, atribuire, etnocentrism etc.;
 relaţiile ierarhice implicite ori explicite ce se instaurează între grupuri şi impactul lor asupra
comunicării;
 fundamentele culturale ale personalităţii: raportul faţă de timp şi spaţiu, sistemul de valori şi de
credinţe, modul de a simţi şi gândi, tipuri de comportament, adică întreg habitus-ul pe care fiecare
individ îl realizează prin socializare în mediul cultural determinat;
 strategiile identitare pe care participanţii le pun în practică pentru a se apăra împotriva
destabilizării, pentru a-şi afirma propria identitate, pentru a se integra în grup, pentru a-şi face o
imagine pozitivă, pentru a se diferenţia, pentru a se individualiza. Cu alte cuvinte, strategiile
interactive pe care participanţii la stagii de formare le pun în practică pentru a comunica sau
pentru a evita comunicarea cu altul.
Profesorul se cere a fi format nu numai pentru gestionarea unor situaţii strict didactice, ci şi
pentru a facilita permeabilitatea spirituală şi culturală a elevilor. Cunoaşterea mecanismelor puse în joc în
situaţiile de interacţiune culturală, interpretarea acestui univers problematic, crearea continuă a unor bune
10
Cucoş, C. Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000

11
Ibidem

7
conexiuni culturale, negocierea în planul manifestării valorilor, orientarea în situaţiile culturale
conflictuale, dezamorsarea unor tensiuni valorice, intrarea ca actor activ pe scena interacţiunilor culturale
constituie obiective prioritare ale oricărui program de formare pedagogică. De asemenea, aceste programe
trebuie să-i ajute să achiziţioneze12:
 cunoştinţe din ştiinţele socio-umane: teorii şi concepţii despre stereotipuri, prejudecăţi,
etnocentrism, minorităţi etc., caracteristici ale elevilor din diverse etnii, rase, spaţii culturale,
grupuri şi clase sociale;
 strategii de predare diferenţiată în funcţie de capitalul cultural al educatului;
 clarificarea propriei identităţi culturale: trebuie să aibă o înţelegere clară a moştenirii sale
culturale şi să înţeleagă cum pot experimentele sale interacţiona cu cele ale unor grupuri de altă
provenienţă culturală;
 atitudini intergrupale şi interetnice pozitive;
 aptitudini: de a lua decizii instrucţionale pozitive, de a rezolva conflicte intergrupale, de a
formula o categorie de strategii de predare şi activităţi care vor facilita reuşita şcolară a elevilor
din diverse etnii, culturi, grupuri şi clase sociale.
De altfel, pregătirea profesorilor pentru gestionarea situaţiilor multiculturale trebuie să fie multiformă,
prin seminarii de formare, stagii de pregătire, grupe de lucru, echipe de cercetare, elaborarea de suporturi
curriculare, vizite de studii.Pregătirea presupune patru dimensiuni13 care facilitează şi ele rezolvările
didactice ale şocului intercultural:
- dimensiunea personală, cu privire la propriul profil psihocomportamenta, prin depăşirea
prejudecăţilor şi stereotipurilor personale;
- dimensiunea cognitivă, de cunoaştere a premiselor istorice, geografice, antropologice,
sociologice privind generarea şi consecinţele fenomenelor interculturale;
- dimensiunea metodologică, de acumulare a metodelor şi procedeelor de păstrare şi cultivare a
diferenţelor, de aplicare a metodelor de diferenţiere şi particularizare a valorilor;
-dimensiunea relaţională, de cunoaştere aprofundată a datelor reale despre elevii cu care se
lucrează.
De remarcat este faptul că principiile interculturale se concentrează pe deschiderea către ceilalţi,
respectul activ pentru diferenţă, înţelegerea mutuală, toleranţa activă, confirmarea prezentului culturilor,
furnizarea egalităţii oportunităţilor, combaterea discriminării. Totodata, integrarea presupune nu numai o
aducere a elevilor la cultura clasei, şcolii, comunităţii, cât şi o integrare a experienţei culturale a celui ce
vine în experienţa comună a clasei în care elevul respectiv se va insera. Se pare că este nevoie ca clasa să
se remodeleze în consens cu noul venit, simultan cu adaptarea acestuia la specificul grupului şcolar.
Atunci când se cunoaşte că va veni cineva nou în clasă, profesorul ar putea pregăti elevii în legătură cu
ambientul cultural al acestuia (din ce regiune vine, care sunt trăsăturile limbii, religiei, culturii lui etc.).
Iată câteva atitudini care pot facilita o bună primire si care constituie o altă modalitate de
prevenire a socului intercultural:

12
Cucoş, C. Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000

13
Ibidem

8
 - noul venit trebuie să resimtă sentimentul că a fost aşteptat;
- e necesară o atitudine de curtoazie, prin vorbe şi fapte, a "gazdelor", în vederea unei integrări
optime în noul colectiv;
- profesorul va crea momente de comuniune între elevi, astfel încât aceştia să împărtăşească
sentimente şi experienţe; munca în echipe este o strategie demnă de a fi reţinută;
- elevul nou venit are nevoie să fie recunoscut; ca atare, el va primi sarcini didactice ca şi ceilalţi
elevi;
- noul elev va fi introdus progresiv în normele regulamentului de funcţionare internă a şcolii sau a
clasei.
Principalul ţel al educaţiei interculturale este să promoveze şi să dezvolte capacităţile de
interacţiune şi comunicare între elevi şi lumea care îi înconjoară. Printre consecinţele acesteia, conform
lui Guerra (1993)14, ar trebui să asigurăm că:

• pluralismul trebuie să fie o componentă a educaţiei dată tutror elevilor (chiar dacă ei aparţin
unei minorităţi sau nu);

• minorităţile nu sunt obligate să-şi uite referinţele lor culturale;

• fiecare cultură trebuie să fie apreciată egal;

• mecanismele de suport trebuie să garanteze rate de succes egale pentru copiii care aparţin
minorităţilor la fel ca pentru majorităţi.

Totuşi, în dezvoltarea demersurilor educaţiei interculturale există pericolul ca acţiunile noastre să

fie părtinitoare, mai mult sau mai puţin conştient. Intenţionând să-i avertizeze pe profesori despre acesta,
Ladmiral şi Lipianskiy (1989) au sugerat două „capcane” pe care profesorii ar trebui să le evite 15:

1) reducerea realităţii culturale a copiilor spre o o rapidă generalizare;

2) interpretarea sistematică a tuturor conflictelor dintr-un punct de vedere cultural, uitând factorii
psihologici şi sociologici ce au contribuit la un asemenea comportament; Abdallah-Preteceille
adaugă o a treia: încercarea de a rezolva dificultăţile exclusiv prin cunoştintele raţionale ale
altora. Profesorii trebuie să-şi amintească că educaţia este o activitate extrem de pretenţioasă. Este
extrem de pretenţioasă nu numai din perspectiva elevului dar şi ţinând cont de mediul
înconjurător şi chiar de personalitatea profesorului.

Trebuie sa menţionăm, totodată, faptul că nu este îndeajuns să defineşti o viziune în legislaţia a

tot ceea ce şcoala trebuie să facă în promovarea educaţiei interculturale, în orice naţiune sau o regiune
anume. Ceea ce este într-adevăr urgent în zilele noastre este ca aceste viziuni să fie în mod real
implementate, promovate şi dezvoltate în iniţiativele de instruire ale profesorilor. Avem nevoie de mai
multă cercetare făcută de profesori înşisi.

14
Consiliul Europei, Învăţarea interculturală T-Kit, Strasburg, 2003
15
Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000

9
 Dubla funcţie a şcolii, de educare şi instruire, trebuie să asigure dezvoltarea maximă a fiecărui
elev, asigurându-se că, culturile să fie transmise în spiritul deschiderii către ceilalţi. Câteva reforme ale
sistemului educaţional recomandă utilizarea metodelor de predate inductive centrate pe interesele
elevului. Aici avem nevoie să vedem cât de mult experienţa directă poate fi folosită pentru a creşte
respectul pentru diferenţă şi sensibilitatea interculturală. Apoi, profesorul, ca agent central al schimbării,
ar trebui să ofere experienţe de învăţare şi oportunităţi ce promovează şi acceptă toate culturile în spiritul
democraţiei. Astfel educaţia interculturală ar trebui să fie obiectul tuturor şcolilor din societatea de azi.
Din ce în ce mai mult şcoala devine o mare diversitate culturală, un loc al întâlnirii şi schimbului
de modele sau de referinţe valorice. Şcoala trebuie sa formeze deprinderea pretuirii valorilor
pluriculturale,deaorece nu există valori superioare si inferioare, ci există valori specifice care
trebuie judecate.

Implementarea educaţiei interculturale ca materie opţională nu trebuie să înlocuiască, să întârzie

sau să reducă eforturile de a transforma învăţământul românesc într-unul intercultural, în mod transversal,
adică în programa şcolară, în oferta educaţională, în metodele de predare şi manualele de studiu, şi în mod
longitudinal, adică la toate materiile. Falsa impresie că interculturalitatea poate fi pusă în practică doar la
anumite materii trebuie combătută: interculturalitatea este, şi trebuie văzută ca o atitudine generală.
Fiecare cadru didactic trebuie să aibă iniţiative concrete, în funcţie de context, pentru generarea şi
întreţinerea respectului reciproc, toleranţei interculturale şi interetnice. Dascălii trebuie nu numai să
comunice cu elevii săi, ci să-i determine pe aceştia să comunice unii cu alţii, indiferent de apartenenţele
sau diferenţele ce le sunt caracteristice. Educaţia interculturală nu trebuie sa se limiteze in mod
exclusiv la transmiterea unor continuturi specifice în cadrul unei discipline particulare,
consolidarea abordării sale interdisciplinare este fundamentală; nu poate fi conceputa doar
pentru mediul scolar, ci si in legatura cu extraşcolarul (familie, grupuri sociale,institutii,
comunităţi,mass - media).

În concluzie, interculturalitatea se impune în învăţământul modern ca o necesitate spre a

răspunde cerinţelor de educaţie ale societăţii contemporane, prin dezvoltarea interesului elevilor
faţă de aspecte interculturale, prin dezvoltarea atitudinii de empatie culturală şi interculturală,
ceea ce conduce la înţelegerea alterităţii şi a refuzului discriminării şi previne producerea şocului
cultura

BIBLIOGRAFIE:

10
 ANTONESEI, L., Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1991;

 BUNESCU, Ghe., Şcoala şi valorile morale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;

 COZMA, T., (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom,
Iaşi, 2001;

 CUCOŞ, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

 RUS,C., BOTA, O. (coordonatori), Educaţie interculturală în comunităţi multietnice, Institutul

Intercultural Timişoara, 2002;

 Consiliul Europei, Învăţarea interculturală T-Kit, Strasburg, 2003;

 Nedelcu, A., Fundamentele educaţiei interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2008;

 Ministerul educaţiei, cercetării şi inovării, Programă şcolară pentru disciplina opţională

educaţie interculturală [curriculum la decizia şcolii pentru gimnaziu], Bucuresti, 2009;

 Panea, N., Bazele comunicării interculturale, Editura Faber, 2012.

11