Exerciţiu didactic.
Identificarea, din perspectiva cadrului
didactic, a acţiunilor educative îndreptate spre realizarea
obiectivelor educaţiei interculturale
Obiectivele educației interculturale
Dobândirea de cunoştinţe privind cultura şi
impactul acesteia asupra comportamentelor
individuale şi de grup
Dezvoltarea de deprinderi legate de viaţa într-
o societate interculturală (conştientizarea
propriilor determinări culturale, a
stereotipurilor şi prejudecăţilor; capacitatea
de a relativiza punctele de vedere; formarea
de abilităţi comunicaţionale şi relaţionale
Educarea respectului pentru diversitatea
culturală, pentru identitatea culturală proprie
şi a celorlalţi; formarea comportamentului
antidiscriminatoriu şi de respingere a
intoleranţei.
Controversa academică.
Acțiuni educative
- Excursiile în străinătate sau
interacțiunea cu persoane din culturi
diferite pot fi modalități excelente de
a învăța despre cultură și impactul
acesteia asupra comportamentului.
(ex.România)
- Vizionarea de podcast-uri,
videoclipuri și bloguri care abordează
cultura și comportamentul individual
și de grup.
- Utilizarea resurselor online, cum ar fi
cărți, videoclipuri și materiale
educaționale interactive, pot oferi
oamenilor posibilitatea de a învăța în
mod independent despre cultura
interculturală și de a-și dezvolta
deprinderile în acest sens.
- Organizare evenimentelor culturale
sau expoziții care să evidențieze
tradițiile, arta și obiceiurile culturilor
diferite.
- Organizare de sesiuni de dezbatere și
discuții deschise în care elevii să
poată să împărtășească și să își
exprime opiniile despre diversitatea
culturală, identitatea culturală și
probleme legate de discriminare și
intoleranță.
 Prezentarea afirmaţiei: „Societatea noastră este conştientă de propria
ei diversitate culturală, însă părerile sunt diferite. Unii o consideră un
blestem al istoriei, o fatalitate. Alţii o percep drept o oportunitate, un
tezaur care necesită valorificat în beneficiul general”. Formarea de
grupuri a câte patru persoane. În fiecare grup, doi participanţi susţin
prima poziţie din afirmaţie şi doi – cealaltă. Desfacerea perechilor şi
prezentarea în grup a argumentelor. Argumentarea poziţiei analizate
fără a exprima opinia personală. Compararea şi completarea
argumentelor. Încurajarea modificării poziţiei în baza argumentelor
oponenţilor

Anexa1
Educaţia interculturală nu este... (după Dasen) •
Nu e vorba de o educaţie compensatorie pentru străini, vizând aplanarea
„problemelor copiilor de imigranţi”. În viziune interculturală, nu numai elevii
imigranţi sunt cei care au probleme, ci mai ales instituţia şcolară dă dovadă de
dificultăţi de adaptare la diversitatea culturală. Şcoala trebuie să-i ajute imediat
pe toţi elevii să se conformeze normelor şcolare locale, pentru a încerca să le
ofere o anumită şansă de reuşită şcolară şi profesională. În raport cu educaţia
compensatorie, psihologia interculturală are o poziţie foarte clară: refuzul
„modelului deficienţei”, în favoarea „modelului diferenţei”. Se acreditează ideea
că diferenţele culturale în performanţe (şcolare, profesionale) nu sunt atribuite
automat lacunelor sau mediului cultural „defavorizat”, ci sunt repercusiuni ale
unei adaptări la contexte culturale necunoscute. • Educaţia interculturală nu este
o nouă disciplină şcolară, o extindere a programei prin „predarea culturilor” şi
nici o folclorizare, o formă de manifestare a exotismului în cunoaştere.
Educatorul care practică o pedagogie interculturală va profita efectiv de prezenţa
elevilor de origini diferite pentru a (re)valoriza cultura lor de origine şi a-i
sensibiliza, în acelaşi timp, pe ceilalţi la diversitatea culturală, dar va evita să
impună o oarecare identificare, va evita să „stereotipizeze”, să prezinte culturile
în mod static. Pentru o asemenea educaţie, ceea ce contează înainte de toate este
atitudinea şi comportamentul educatorului. Educaţia interculturală se apropie,
astfel, de pedagogia diferenţiată, care ţine seama de achiziţiile prealabile şi de
particularităţile fiecărui elev. La nivel instituţional, ea implică alegerea unui
model de relaţionare prin integrare, şi nu prin asimilare. • Educaţia interculturală
nu se confundă cu facilitarea sau încurajarea iniţierii în limba şi cultura de
origine pentru elevii imigranţi. Este cunoscut faptul că învăţarea unei a doua
limbi se face mai eficient dacă prima este bine însuşită, că integrarea culturală
este mai facilă pentru cei care au o identitate puternică. Problema acestor
activităţi este aceea că ele sunt adesea devalorizate în sistemul şcolar, având un
statut precar, desfăşurânduse deseori în localuri de calitate inferioară, în afara
orarelor normale şi cu profesori care nu au cea mai bună pregătire. Cursurile de
acest tip ar putea face parte dintr-o educaţie interculturală, dacă ar fi oferite
tuturor elevilor, iar aceasta încă din şcoala primară.

(Sursa: Cozma T. O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea. Iaşi:

Polirom, 2001. 216 p. ISBN 973-683-799-8, p. 45)

Anexa2
Educația interculturală

TEZE

Interculturalismul nu anulează patriotismul, ci îl susţine, nu presupune pierderea culturii proprii în

interacţiunile cu celelalte, ci dimpotrivă, consolidarea acesteia. •

Interculturalismul nu înseamnă contemplarea pasivă a culturilor, ci acţiune, participare, implicare.

• Interculturalismul îşi găseşte eficienţa în identificarea punctului de echilibru benefic, egal depărtat
între xenofobie şi etnocentrism şi în valorificarea lui plenară, ca o experien

Interculturalismul se exprimă prin echilibru, obiectivitate şi realism, exagerările nefiindu-i deloc

benefice;

Alunecarea într-una din laturi – spre exemplu, căutarea cu lupa, ca un scop în sine, a diferenţelor sau
ignorarea lor totală prin ştergere sau nivelare – reprezintă evident reacţii neproductive.

• Dezvoltarea competenţei interculturale vizează pe oricine – atât minoritari, cât şi majoritari.

• Competenţa interculturală este necesară în toate contextele sociale – de la „universul mic”, familie,
grup de prieteni, clasă de elevi, şcoală, comunitate la interacţiunile dintre etniile unei ţări sau dintre
culturile lumii.

• Competenţa interculturală se construieşte progresiv, presupunând depăşirea etnocentrismului, a

prejudecăţilor şi cultivarea obiectivităţii în relaţia cu alte culturi.
• Competenţa interculturală se construieşte pe o bună competenţă culturală, drumul către ceilalţi
începând cu reflecţia asupra propriei identităţi: astfel, întrebări de genul „Cine sunt eu, familia mea,
grupul din care fac parte?”, „Care este istoria mea personală, a numelui meu, a culturii mele?” trebuie
să-şi găsească un răspuns adecvat, pentru a fi apoi o bază solidă în relaţiile cu ceilalţi. • Eficienţa
abordărilor interculturale se reflectă nu numai în deschiderea către ceilalţi, ci şi în măsura în care
minoritarii, spre exemplu, îşi consolidează stima de sine, îşi dezvoltă încrederea în forţele proprii, în
propriile valori