MODALITĂȚI DE PREVENIRE SAU ATENUARE A

STEREOTIPURILOR, PREJUDECĂȚILOR ŞI
DISCRIMINĂRILOR
1. Schimbarea atitudinii către grup ca întreg
2. Creşterea complexităţii percepţiei intergrupale
3. Decategorizarea
4. Recategorizarea
5. Diferenţierea mutuală
6. Educaţia interculturală
7. Programe de formare interculturală (Training-ul intercultural)
1. Schimbarea atitudinii către grup ca întreg

• Mulţi oameni cred că dacă intră în contact cu membrii unei

alte culturi îşi îmbunătăţesc cunoaşterea şi înţelegerea acelei
culturi şi, consecutiv, îi va ajuta să dobândească atitudini mai
pozitive faţă de noua perspectivă întâlnită.

• Când contactul conduce la îmbunătăţirea relaţiilor dintre

grupurile culturale ?
 Stephan (1987) izolează 13 caracteristici ale situaţiilor de
contact necesare pentru schimbarea pozitivă a atitudinilor
către out – grup, rezultate din interacţiunile individuale cu
ceilalţi:

a)Cooperarea în interiorul grupurilor trebuie maximizată, iar competiţia

minimizată.

b)Membrii grupurilor culturale trebuie să aibă statute egale atât în

interiorul, cât şi în afara situaţiei de contact.

c) Similitudinile membrilor grupurilor pe alte dimensiuni decât cea de statut

(credinţe, valori, etc) par a fi dezirabile.

d)Trebuie evitate diferenţele în competiţie.

e)Efectele trebuie să fie pozitive.
f) Este necesară furnizarea unui puternic suport normativ şi
instituţional pentru contact.

g) Contactul intercultural trebuie să aibă potenţialul de extindere

dincolo de situaţia imediată.

h) Trebuie încurajat contactul profund (ex. dezvăluirile reciproce

de informaţii).

i) Trebuie promovată individualizarea membrilor grupurilor.

j) Contactul trebuie să fie voluntar.

k) Efectul pozitiv este de dorit a fi corelat cu durata contactului.
l) Contactul trebuie să întâlnească o varietate de contexte cu cât
mai mulţi membri ai in – grupului şi out – grupului.
m) Trebuie folosit un număr egal de membri în cele două grupuri
culturale.

Pot fi generalizate atitudinile pozitive faţă de membrii out –

grupului cu care am avut contacte pozitive şi asupra altor indivizi
ai grupului de străini cu care nu am avut nici un contact?
2) Creşterea complexităţii percepţiei intergrupale

implică considerarea categoriilor sociale mai curând eterogene,

diferite, decât omogene, asemănătoare.

EX.: Să ne gândim la grupurile sociale de bărbaţi şi femei.

Ne putem întreba dacă toţi bărbaţii şi toate femeile sunt
la fel. Evident, răspunsul este nu.

Percepem diferenţe printre bărbaţi şi femei, plasându-i pe aceştia

în SUBCATEGORII. De pildă, bărbaţii pot fi categorizaţi în:
„misogini” şi „feminişti”.

Cu cât vom crea mai multe subcategorii, cu atât percepţiile

noastre intergrupale vor fi mai complexe.
3) Decategorizarea
Decategorizarea are loc când indivizii interacţionează cu
membrii out – grupului pe baza trăsăturilor şi opiniilor
individuale proprii, accentuând efectul individuaţiei şi
reducând salienţa categoriilor de apartenenţă.

Celălalt trebuie diferenţiat, ca individ, de grupul său de origine.

Când interacţiunile cu străinii sunt personalizate sau

decategorizate, identitatea personală joacă un rol mai
important decât identitatea socială sau culturală.
EX.: “Ali este marocan.” Această formulare poate fi reprezentată,
psihologic, în unul sau două moduri. Poate însemna ca Ali este
subordonat unei instanţe specifice:
a) categoriei generale de marocani;
sau
b) este subordonat unei trăsături particulare - conceptului Ali.
Diferenţa consta în modul în care procesăm informaţia.
Dacă ne centrăm pe identitatea personală a celuilalt, putem
descreşte gradul în care identităţile lor sociale sau culturale
afectează expectanţele noastre.
4) Recategorizarea

• Recategorizea implică o categorizare a grupului la un nivel înalt

de incluzivitate a categoriilor pentru a reduce conflictul şi bias-
ul intergrupal.

• Modelul identităţii intergrupale sugerează că bias-ul intergrupal

poate fi redus când identităţile indivizilor sunt transformate din
două identităţi separate într-o identitate comună, incluzivă.
• Exemplu: o femeie de etnie maghiară şi o femeie de etnie
germană pot descoperi că sunt amândouă mame ale copiilor
care merg la aceeaşi şcoală, reprezentante ale aceleiaşi religii,
angajate ale aceleiaşi companii, etc.
5 ) Diferenţierea mutuală
• Bias-urile intergrupale pot fi reduse când membrii a diferite
grupuri etnoculturale sunt angajaţi în acțiuni de cooperare în
vederea atingerii unui scop comun, fără a schimba distincţia
originală in – grup / out – grup.

• Acest model încurajează grupurile să lucreze împreună pentru a

percepe complementaritatea prin recunoaşterea şi valorizarea
reciprocă a superiorităţilor şi inferiorităţilor în interiorul
contextului de realizare a sarcinilor cooperante, interdependente
sau a scopurilor supra-ordonate.
6 ) Educaţia interculturală
• Formele de realizare a educaţiei interculturale - lecţiile obişnuite,
activităţile nonformale din şcoală sau influenţele informale
exercitate înafara perimetrului şcolar.
• Va fi promovată o pedagogie activă şi participativă, metode
active care să solicite interesul şi creativitatea elevilor –
colaborare.
• Realizarea de proiecte, cercetări, anchete prin interviuri, jurnale
de clasă, recitări de poezii, povestiri, interpretări de roluri,
manifestări teatrale, dezbateri de idei plecând de la studii de
caz, discuţii asupra unor probleme cu impact asupra vieţii şcolii,
posibilitatea de a negocia şi ajunge la decizii consensuale,
exerciţii de reflecţie critică şi constructivă.
• invitarea în şcoală sau în mediul educativ a unor persoane
avizate din exterior; aceste contacte vor fi cu atât mai benefice
şi mai instructive dacă invitaţii prezintă puncte de vedere diferite,
medii sociale şi culturi diferite;
• utilizarea bibliotecilor, a centrelor de documentare audio-vizuale
prezente în şcoală sau în comunitate sau chiar a unor
bibliobuze, circulând dintr-o localitate în alta;
• utilizarea noilor tehnologii ale comunicării, care permit accesul la
educaţia continuă a unor noi categorii sociale;
• utilizarea de reviste care pot să suplinească materialul
pedagogic;
• participarea la evenimentele culturale şi sărbătorile locale, la
diversele activităţi care sunt propuse, vizitarea de muzee şi
expoziţii;
• antrenarea în activităţile muzicale şi corale. Cântecul constituie
un mijloc de participare şi de dezvoltare a unei culturi;
• studiul aportului reciproc al culturilor, care se poate realiza şi în
afara unor evenimente culturale specifice. Ca şi muzica,
arhitectura, artele plastice şi motivele lor decorative, operele
literare, ştiinţele oferă ocazii remarcabile de a ilustra legăturile
existente între est şi vest, între nord şi sud;
• organizarea de întâlniri între persoane de culturi diferite, ca
ocazii de stabilire a unor noi relaţii de prietenie;
 7. Programe de formare interculturală (Training-ul
intercultural )

• Paige (1993) - training-ul intercultural implică eforturi

multiple realizate într-un cadru formal pentru a pregăti
profesorii
- să relaţioneze mai eficient cu membrii altor culturi;
- să se adapteze la o nouă cultură;

• Training-ul intercultural se diferenţiază de educaţia

interculturală pe baza:
- obiectivelor (cognitive, afective, comportamentale),
- conţinutului (cunoştinţe cultural-generale, cunoştinţe
cultural-specifice),
- procesului (intelectual şi experienţial).
• Educaţia interculturală este, din punct de vedere istoric,
unidimensională, prin natura ei. Aceasta înseamnă că, pe
ansamblu, este programată să ofere o învăţare, mai curând,
cognitivă, decât afectivă.

• Prin contrast cu programele de formare interculturală, cursurile

universitare folosesc metode intelectuale sau didactice (ex.:
lecturi, prelegeri), în locul metodelor experienţiale (ex.: simulări,
studii de caz, incidente critice) pentru atingerea obiectivelor.
• În forma tradiţională, modelele educaţionale nu-i învaţă pe
studenţi cum să funcţioneze în societăţile pluriculturale în care ei
se confruntă cu diferite probleme, independent de profesorul din
clasă.

• Trainingul intercultural încurajează studenţii să achiziţioneze

şi să aplice cunoştinţe, în timp ce educaţia interculturală tinde
să fie unidimensională în aspectele pe care se centrează
(obiective, subiecte, metode) şi, prin urmare, este mai limitată
decât programele de formare în eficacitatea de a-i învăţa pe
actorii educaţiei „cum să înveţe”.
 Modelul lui Brislin şi Yoshida (1994)

• Training-ul propus de Brislin şi Yoshida (1994) este divizat în

patru faze: conştientizarea, cunoştinţele, provocările
emoţionale şi abilităţile comportamentale.

• 1. CONŞTIENTIZAREA culturii poate fi introdusă în program

printr-o discuţie asupra caracteristicilor acesteia.

• Pentru a da un exemplu, „cultura constă în concepte, valori şi asumpţii

despre viaţă, ghidând comportamentul şi fiind larg împărtăşită de
oameni” şi „cultura devine cea mai clară când indivizii interacţionează cu
alţii dintr-un alt spaţiu cultural”. Diferenţele majore între culturi (ex.:
individualism – colectivism) sunt, de asemenea, introduse în timpul
acestei faze.
• Consecutiv dezvoltării prizei de conştiinţă a influenţei culturii
asupra comportamentului, sunt prezentate 2. CUNOŞTINŢELE
utile în interacţiunea şi adaptarea interculturală.

• Modalitatea cea mai eficientă de a oferi aceste cunoştinţe este

reprezentată de incidentele critice. În timpul acestei faze, se
vor folosi mai curând incidente critice cultural – generale, decât
cultural – specifice.
• 3. PROVOCĂRILE EMOŢIONALE, cel mai adesea, apar când
participanţii sunt confruntaţi cu diferenţele culturale.
• Autorii sugerează că incidentele critice şi jocurile de rol sunt
metodele cele mai potrivite pentru a ajuta educaţii să facă faţă
provocărilor emoţionale.
• Când sunt folosite incidentele critice, discuţia trebuie centrată pe
reacţiile emoţionale ale actorilor implicaţi în incidente.
• Brislin şi Yoshida subliniază că indivizii devin supăraţi şi chiar
stresaţi dacă nu au idee de ce apar acele probleme.
• Focalizarea discuţiei trebuie să vină în ajutorul participanţilor
pentru a înţelege de ce oamenii au reacţii emoţionale diferite.
• Conştientizarea, cunoştinţele şi abilitatea de a face faţă
provocărilor emoţionale nu sunt suficiente pentru succesul în
întâlnirile interculturale.
• Formatorii trebuie să ofere participanţilor motive exacte pentru
adoptarea unui nou 4. COMPORTAMENT.
• Primul comportament prezentat în training trebuie să fie
neameninţător şi uşor de realizat.
• Învăţarea de comportamente adecvate este cultural – specifică
şi nu cultural – generală. Oferind un program de formare,
incluzând comportamente foarte specifice, participanţii le vor
putea pune în scenă în noua cultură.
• Pentru a ilustra, când indivizii participă la un training cu scopul
de a se pregăti să plece în Japonia, ei trebuie să înveţe
comportamentul de “a-şi cere scuze în stil japonez, întrucât
scuzele sunt importante în cultura Japoneză.
• Astfel, în acel program de formare interculturală sunt predate
tehnici specifice de “a cere scuze”.