UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI BRAȘOV

FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI
PIPP ANUL I, SEMESTRUL I

Lector univ. dr. CRISTIANA BĂLAN

PARADIGMA TRIPLIZĂRII ÎN EDUCAŢIE
In contextul social al noului mileniu natura umană va beneficia de o dezvolare complexă – din punct de vedere
tehnologic, economic, ca persoană socială, persoană politică, persoană culturală şi o persoană care învaţă - într-o
comunitate globală multiculturală, a informaţiei şi înaltei tehnologii.

Atât indivizii cât şi societatea au nevoie de dezvoltare în toate aceste planuri, de unde şi necesitatea învăţării continue
şi a creării societăţii educaţionale.
Pentru realizarea acestor imperative nu pot fi însă atinse decât prin multiplicarea perspectivelor educaţionale -
respectiv globalizarea, localizarea şi individualizarea, model pe care Cheng (2000) îl numeşte paradigma triplizării în
educaţie.

Yin Cheong Cheng, este o personalitate internaţională şi director a numeroase programe de cercetare în regiunea
Asia- Pacific (Centre for Research and International Collaboration, Asia-Pacific Centre for Education Leadership and
School Quality, Hong Kong Institute of Education).
Globalizarea se referă la circulaţia, adaptarea şi dezvoltarea valorilor, cunoaşterii tehnologice şi normelor comportamentale de-a
lungul ţărilor şi societăţilor din diferite părţi ale lumii. Principale implicaţii ale globalizării în domeniul educaţiei ar trebui să
includă maximizarea relevanţei globale a suportului, resurselor intelectuale şi iniţiativelor în şcolarizare, predare şi învăţare.

Localizarea se referă la circulaţia, adaptarea şi dezvoltarea valorilor comune, cunoaşterii şi normelor comportamentale din
contextul local. Această perspectivă poate avea două semnificaţii: integrarea tuturor valorilor compatibile externe, iniţiativelor şi
normelor pentru a satisface nevoile locale ale societăţii, comunităţii, membrilor şi instituţiilor; poate, de asemenea, să însemne
dezvoltarea şi afirmarea valorilor locale prin preocuparea, participarea şi implicarea în iniţiative şi acţiuni similare.
Relaţia şcolii cu celelalte medii educaţionale este percepută adesea ca antagonică, în special în mediile dezavantajate care
funcţionează după coduri şi practici specifice.
De aceea dialogul şi deschiderea şcolii către comunitate şi susţinerea eforturilor ei de către comunitate şi părinţi sunt esenţiale
pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. Aşadar, implicaţiile localizării asupra educaţiei sunt maximizarea relevanţei locale a
acesteia (a răspunde nevoilor specifice dar şi a dezvolta capitalul social), suportul comunităţii şi iniţiativa în managementul şcolii şi
învăţare.

Individualizarea educaţiei se referă la circulaţia, adaptarea şi dezvoltarea valorilor, cunoaşterii, tehnologiei şi normelor
comportamentale care să corespundă nevoilor şi caracteristicilor individuale.
 ◦Noul model educaţional aşează elevul în centru şi-i oferă oportunităţi de învăţare individualizată, localizată şi
globalizată, se concentrează pe cum învaţă şi creează elevul.
◦
◦În perspectiva tradiţională elevii şi învăţarea sunt părţi dintr-un proces de reproducere şi perpetuare a structurii
cunoştinţelor existente pentru a susţine dezvoltarea societăţii în aspectele sociale şi economice. Învăţarea este de obicei
percepută ca o activitate care necesită o muncă grea şi controlată pentru a fi recompensat şi pentru a evita pedeapsa. În
această viziune antihedonistă, educaţia şcolară este privită ca un proces în care se experimentează greutăţile care se pot
întâlni în viaţă.
◦
◦Toate activităţile de învăţare sunt legate de şcoală şi bazate pe profesori, programe standard, abordare disciplinară
şi ritm comun.
◦
◦Aceste sisteme educative creează un puternic sentiment al apartenenţei pentru membrii săi (şi implicit dependenţă),
alături de o exacerbare a concurenţei la nivel interindividual, după cum demonstrează Bernstein prin perspectiva sa
asupra curriculumului tip colecţie. Cunoaşterea devine astfel “proprietate privată” în lipsa oportunităţilor de colaborare şi
împărtăşire iar absolvirea tinde să fie sfârşitul învăţării.
◦
◦
 Prin contrast, în noua paradigmă resursele locale şi globale ca şi reţelele sociale pot fi folosite în proiectarea şi
materializarea oportunităţilor de învăţare pentru dezvoltarea elevilor.

Prin localizare şi globalizare elevii pot învăţa din multiple surse, în şi din afara şcolilor, local şi global, cu un
număr nelimitat de profesori.

Participarea în programele de învăţare locală şi internaţională poate contribui la realizarea unor experienţe
comunitare sau globale de învăţare în reţea.

Grupurile şi reţelele de învăţare devin o forţă majoră în susţinerea climatului de învăţare şi multiplică efectele
învăţării prin împărtăşire şi stimulare.

Educaţia primită în şcoală este în acest fel doar impulsul pentru o educaţie permanentă.
Oportunităţile de învăţare sunt nelimitate, ceea ce înseamnă că poate deveni o experienţă completă.
 Pornind de la înţelegerea educaţiei ca tot, ca experienţă completă – în plan cognitiv, practic, personal
şi social – Raportul UNESCO pentru secolul XXI elaborat de Comisia Internaţională pentru Educaţie a
avansat patru axe/direcţii de dezvoltare a educaţiei in mileniul actual, respectiv 4 categorii de
metacompetențe pentru tinerii secolului XXI:

1. A învăţa să cunoşti, care presupune însuşirea instrumentelor intelectuale, cu accent pe trăirea

valorilor şi aplicarea informaţiei.
2. A învăţa să faci, axă ce pune problema formării profesionale, adică a competenţelor
personale şi specifice activităţii profesionale.
3. A învăţa să trăieşti împreună cu ceilalti, ceea ce presupune învăţarea nonviolenţei, a
cooperării, a dialogului şi a empatiei.
4. A învăţa să fii, respectiv a se determina pe sine, a fi capabil de autonomie şi spirit critic.
5.