IMPORTANȚA EDUCAȚIEI NONFORMALE ÎN

FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA PESONALITĂȚI ELEVULUI

Educația nonformală înseamnă orice acțiune organizată în afara sistemului școlar, prin care
se formează o punte între cunoștințele predate de profesori și punerea lor în practică. Acest tip
modern de instruire elimină stresul notelor din catalog, al disciplinei impuse și al temelor
obligatorii. Înseamnă plăcerea de a cunoaște și de a te dezvolta Este utilă respectarea unor reguli
și principii pentru a desfășura activități nonformale de calitate. Acestea au la bază competențele
și conținuturile educației formale și oferă diverse posibilități de aplicare a cunoștințelor
dobândite în cadrul educației oficiale. Nu exclud efortul elevilor și sunt atractive datorită
formelor lor variate (cercuri de lectură, sportive, cultural-științifice, întâlniri cu scriitori, cluburi
de știință, serbări școlare, drumeții, excursii, tabere, expediții, școala de weekend, concursuri,
vizionări de spectacole, vizite la muzee, biblioteci etc.).
Educaţia nonformală cuprinde totalitatea acţiunilor şi influenţelor educative structurate,
organizate şi instituţionalizate, dar desfăşurate în afara sistemului de învăţământ. Aceste
activităţi, la fel ca la educaţia formală, sunt coordonate de pedagogi de specialitate, dar care, în
aceste situaţii, au un rol secundar, de moderatori sau coordonatori. Acţiunile incluse în acest
perimetru se caracterizează printro mare flexibilitate, oferind o mai bună posibilitate de pliere pe
interesele şi abilităţile elevilor. Caracterul acestor activităţi este mai puţin formal, dar cu acelaşi
rezultat formativ, este flexibil şi variat, facultativ sau opţional şi include activităţi paraşcolare (de
perfecţionare, reciclare etc.) şi perişcolare (vizite la muzeu, excursii, cluburi, cercuri ştiinţifice,
vizionări de filme etc), elevii fiind implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea acestor
activităţi. Aceste acţiuni permit lărgirea orizontului cultural, îmbogăţirea cunoştinţelor din
anumite domenii şi dezvoltarea unor aptitudini şi interese speciale, promovează munca în echipă,
accentuează obiective de tip formativ-educativ.
Valențele educative ale activităților nonformale reliefează relația mai destinsă, mai apropiată
dintre educator și educat. Chiar dacă profesorul conduce întregul demers didactic, elevii se pot
manifesta spontan și liber. Adultul nu își impune punctual de vedere, cel mult sugerează,
cooperează și îi sprijină să devină buni organizatori ai propriei activități.
În vederea creșterii interesului școlarilor pentru cunoaștere și a dezvoltării unor trăiri emoționale
autentice, activitățile nonformale trebuie să țină cont de interesele, înclinațiile, preocupările,
preferințele elevilor.Pentru a stimula dezvoltarea cognitivă, spirituală, interpersonală și socială,
activitățile nonformale, ca și cele formale, se adaptează cerințelor individuale ale elevilor,
potențialului acestora.
Ca și educația formală, cea nonformală urmărește formarea unor comportamente propice
învățării continue, chiar și prin mijloace proprii, achiziționarea unui volum de informații și
transferarea lui în diverse domenii ale cunoașterii, dezvoltarea gândirii critice, multiplicarea
experiențelor pozitive.
Se constată o tendință de apropiere între educația formală și cea nonformală: prima tinde să
devină tot mai flexibilă, mai adaptată nevoilor și motivațiilor specifice educabililor, în vreme ce
a doua se organizează din ce în ce mai riguros, urmărește o cât mai explicată recunoaștere
publică, folosește metode deja probate și recunoscute de specialiști, urmărește asigurarea unei
anumite calități.Cu toate acestea, educația nonformală își are rolul ei, sprijinind eforturile celor
care doresc sporirea coerenței procesului instructiv-educativ: educația permanentă și orientarea
prospectivă a educației.
Competenţele şi atitudinile dezvoltate elevilor în cadrul învăţării nonformale includ: competenţe
interpersonale, capacitatea de lucru în echipă, încrederea în sine, disciplina, responsabilitatea,
capacităţi de planificare, coordonare şi organizare/competenţe de gestionare a proiectelor,
capacitatea de a rezolva probleme practice etc. Întrucât aceste competenţe au relevanţă crescută
în dezvoltarea personală a individului, contribuind deopotrivă la participarea activă în societate şi
pe piața muncii, acestea sunt complementare celor achiziţionate prin educaţia formală.
Metodele utilizate sunt foarte diferite de pedagogia utilizată în educaţia formală. În cazul
educaţiei nonformale accentul este pus pe învăţarea prin acţiune, învăţarea de la egali şi
activitatea de voluntariat.
Principiile educaţiei nonformale sunt următoarele:
- protejarea persoanelor, ce doresc o creştere în comerţ, agricultură, industrie, etc;
- susţinerea populaţiei pentru utilizarea mai raţională a resurselor naturale şi personale;
- creşterea profesională sau schimbarea activităţii profesionale;
- educaţia pentru sănătate şi raţionalizarea timpului liber;
- analfabetizarea;
Toate aceste principii, pot constitui o cultură minoră, în cazul în care educaţia nonformală nu
este în corelaţie cu educaţia formală, şi nu se bazează pe aceasta din urmă. Evaluarea educaţiei
nonformale este observată prin diferite activităţi ca: cercuri specializate, olimpiade şcolare,
concursuri, care sunt întemeiate de instituţiile şcolare, organizaţii ale tineretului, organizaţii
părinteşti, etc.
Aceste activităţi, la fel ca şi la educaţia formală, sunt coordonate de pedagogi de specialitate, dar
care în aceste situaţii, au un rol secundar, de moderatori sau coordonatori.
Tot în cadrul educaţiei nonformale, sunt incluse şi emisiunile radio şi televiziune, care sunt
create anume pentru elevi şi au un nivel ridicat al cunoştinţelor. Acelaşi tip de educaţie îl au şi
ziarele şi revistele şcolare, la care participă foarte mult elevii, dar oricum sunt coordonaţi de
pedagogi.
Educaţia nonformală nu are pretenţia de a înlocui educaţia formală, ci de a stabili cu aceasta un
raport de complementaritate a cărui axă o reprezintă parcursul de învăţare destinat elevului şi
care se soldează – în urma primirii unei bune educaţii – cu dobândirea de cunoştinţe, capacităţi,
deprinderi, valori şi atitudini.
În present constatăm că școala continuă să ocupe un loc important în cadrul Societății, în
primul rând pentru că școala este doar unul dintre mai multiplele mijloace prin intermediul căruia
se promovează un proces de predare-învățare circumstanțial, și în al doilea rând, deoarece cadrul
instituțional și metodologia școlară nu sunt întotdeauna ațâț de ideale încât sa acopere toate
nevoile și toate cerințele educaționale, care, fără încetare, continuă sa apară. Prin urmare, a
apărut necesitatea de a se crea noi mijloace și noi ambiente educaționale, funcțional
complementate cu școala, și care au fost denumite "non-formale" (asta întâmplându-se pe la
sfârșitul anilor șaptezeci) și astfel a apărut ca adaptat limbajului pedagogic, termenul de
"educație non-formală".
Competenţele şi atitudinile dezvoltate elevilor în cadrul învăţării nonformale includ:
competenţe interpersonale, capacitatea de lucru în echipă, încrederea în sine, disciplina,
responsabilitatea, capacităţi de planificare, coordonare şi organizare/competenţe de gestionare a
proiectelor, capacitatea de a rezolva probleme practice etc. Întrucât aceste competenţe au
relevanţă crescută în dezvoltarea personală a individului, contribuind deopotrivă la participarea
activă în societate şi pe piața muncii, acestea sunt complementare celor achiziţionate prin
educaţia formală.
 Metodele utilizate sunt foarte diferite de pedagogia utilizată în educaţia formală. În cazul
educaţiei nonformale accentul este pus pe învăţarea prin acţiune, învăţarea de la egali şi
activitatea de voluntariat.
În sistemul de învăţământ românesc, cadrul activităţii educative şcolare şi extraşcolare
constituie spaţiul capabil de a răspunde provocărilor societăţii actuale, în sensul în care
conceperea flexibilă a acesteia permite o continuă actualizare a conţinutului învăţării şi a
metodelor didactice centrate pe elev, precum şi o monitorizare şi evaluare de calitate a
rezultatelor învăţării.
Prin formele sale specifice, activitatea educativă şcolară şi extraşcolară dezvoltă gândirea
critică şi stimulează implicarea tinerei generaţii în actul decizional în contextul respectării
drepturilor omului şi al asumării responsabilităţilor sociale, realizându-se , astfel, o simbioză
lucrativă între componenta cognitivă şi cea comportamentală.
Educaţia este o prioritate absolută şi un agent cheie al asigurării coeziunii sociale capabil să
contribuie la îmbunătăţirea climatului democratic european.
Pentru a stimula dezvoltarea cognitivă, spirituală, interpersonală şi socială, activitatea
educativă şcolară şi extraşcolară are mereu în atenţie nevoia de adaptare la cerinţele individuale,
diverse ale tuturor copiilor, la interesele de cunoaştere şi potenţialul lor. Contextele create de
diversele modalităţi de concretizare a acestui tip de educaţie: proiecte, manifestări punctuale,
aplicaţii tematice etc, oferă posibilitatea abordărilor interdisciplinare, crosscurriculare şi
transdisciplinare, exersarea competenţelor şi abilităţilor de viaţă într-o manieră integrată, de
dezvoltare holistică a personalităţii. Activitatea educativă şcolară şi extraşcolară reprezintă
spaţiul aplicativ care permite transferul şi aplicabilitatea cunoştintelor, abilităţilor, competenţelor
dobândite în sistemul de învăţământ.

BIBLIOGRAFIE

1. Ministerul Educaţiei şi Cercetării - Strategia dezvoltării educative şcolare şi extraşcolare,

Bucureşti, 2007;

2. Constantin Cucoş – Pedagogie,Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, 2002

3. Macavei, Elena, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997