Didactica domeniului Curs 3

Teoria tipurilor de cunoştinţe.

Teoria metacognitivă
Teoria atribuirii

1
 Teoria tipurilor de cunoştinţe
• Cunoştinţele declarative, despre fapte şi evenimente, sunt exprimate în
enunţuri de tipul ce este ceva (sau „ceva este...”, „ceva înseamnă...”).
“Definiţiile, taxonomiile, informaţiile despre relaţiile dintre obiecte,
caracteristicile unui obiect, legile naturii etc. sunt cunoştinţe declarative”
(Miclea, Lemeni, 1999, pag.70).
• Numele proprii, conceptele, deci cunoştinţele codate semantic sau
propoziţional sunt cunoştinţe declarative.
• Aşadar, cunoştinţele declarative sunt codate verbal sau imagistic şi sunt
puse în evidenţă de sarcini de reproducere sau recunoaştere; ele formează
memoria explicită, deoarece “conţinuturile ei sunt accesibile conştiinţei şi
pot face obiectul unei reactualizări intenţionate” (Miclea, 1999, pag. 229).
• Memoria explicită mai este denumită şi memorie declarativă, deoarece
cuprinde cunoştinţe despre situaţii sau stări de lucruri care se pot exprima
într-o formă declarativă.

2
 Teoria tipurilor de cunoştinţe

• Corelatul cunoştinţelor declarative este reprezentat de cunoştinţele

procedurale, „algoritmii sau euristicile de rezolvare a problemelor,
cunoştinţele legate de modul de utilizare a unui instrument sau dispozitiv
sunt cunoştinţe procedurale.
• Cunoştinţele referitoare la modalităţile de aplicare, de organizare a
cunoştinţelor declarative, indicaţiile despre moduri de acţiune, exprimate în
enunţuri de tipul cum să faci ceva. Se mai numesc și „savoir-faire”
exprimându-se adesea în moduri de acţiune, deprinderi intelectuale sau
motrice, tehnici de realizare, de producere sau obţinerea a ceva;
• De la reţetele de bucătărie la schema de asamblare a unui avion, toate
cunoştinţele ce arată cum se procedează, deci toate cunoştinţele
operaţionale ale subiectului sunt cunoştinţe procedurale.
• Aceste cunoştinţe se găsesc în memoria implicită, numită şi non-declarativă
sau procedurală, care, adesea nu este direct accesibilă în câmpul conştiinţei.

3
 Teoria tipurilor de cunoştinţe
• Un al treilea tip de cunoştinţe a căror importanţă în procesele de învăţare
rămâne încă puţin valorificată sunt cunoştinţele condiţionale sau
strategice.

• Aceste cunoştinţe se referă la condiţiile acţiunii; cunoştinţele condiţionale

au în vedere întrebările “când?” şi “de (pentru) ce?”; “În care moment şi în
care context este potrivit să se utilizeze o anumită strategie, un demers
anume, să se înceapă o acţiune determinată şi nu alta?”

• Cunoştinţele condiţionale ar putea fi cu uşurinţă confundate cu cele

procedurale.

• Se pare că aceste cunoştinţe sunt cele responsabile de transferul învăţării.

4
 TEMĂ

• 3-5 exemple de tipuri de cunoştinţe din disciplina/disciplinele

predate
Minimum:
3 declarative
3 procedurale
3 conditionale

5
 Metacogniţia

• În metacogniţie, coexistă două „persoane”: “prima” execută, iar cea de-

a „doua” organizează, se priveşte acţionând, planifică, evaluează,
controlează şi reorganizează.
• Nelson şi Narens propun o imagine sugestivă a metacogniţiei: o
conversaţie telefonică, în care apelantul (meta-nivelul) ascultă
(monitorizează), îşi modifică reprezentarea (modelul) despre celălalt şi
vorbeşte (controlează), producând modificări la interlocutor (nivelul-
obiect).

6
Metacogniţia

• Metacogniția, înțeleasă ca cunoaștere despre cunoaștere ia forma

experiențelor metacognitive, cunoștințelor metacognitive și
abilităților metacognitive.

• A) Experiențele metacognitive cuprind trăiri subiective precum

”senzații” metacognitive precum senzația că facem ceva dificil din
punct de vedere cognitiv – feeling of difficulty sau senzația că ceea ce
vrem să spunem ”ne stă pe limbă”, senzația că știm, manifestată prin
judecăți cu privire la propria învățare (judgment of learning) sau
sentimentul că lucrăm, că suntem implicați într-o sarcină cognitivă.

7
Metacogniţia

• B) Cunoștințele metacognitive sunt cunoștințe declarative sau

credințe despre cunoștințele noastre sau ale altor persoane, despre
sarcini, despre strategii sau despre scopuri.

• C) Abilitățile metacognitive sunt cunoștințe procedurale sau strategii

pe care indivizii le folosesc pentru a controla procesarea cognitivă
proprie: direcționare, planificare, monitorizare, corectare sau
evaluare (Efklides, 2017).

8
Metacogniţia

• a) la polul cunoştinţe metacognitive sau „metacunoştinţe”, cunoștințe

declarative metacognitive regăsim produse metacognitive, rezultate ale
procesărilor cognitive, cum ar fi, de exemplu:
• a şti faptul că avem mai multe cunoştinţe într-o anumită ramură a
psihologiei;
• tot metacunoştinţe sunt şi ideile pe care le avem despre funcţionarea
memoriei noastre, a înţelegerii, atenţiei, a raţionamentului etc.

9
 Metacogniţia
• b) la polul abilităţilor metacognitive regăsim aspectul procedural al
metacogniţiei, adică procesele prin care se realizează controlul – sau auto-
regularizarea – activităţii, când se rezolvă o problemă. Acelaşi autor clasifică
abilităţile metacognitive în trei clase:

operaţii de anticipare: planificarea (prevederea etapelor, alegerea

strategiilor în acord cu scopul) şi anticiparea („pre-vizionarea”) rezultatelor;

operaţii de evaluare-reglare, definite prin monitorizare: se supraveghează

activitatea în curs de derulare, distanţa faţă de scop, se reperează erorile, se
fac corecţii;

operaţii de evaluare terminală a rezultatului obţinut prin raportare la scop.

10
 Metacogniţia

Cum antrenăm metacogniția?

•Numeroase experienţe demonstrează că aceste comportamente

defectuoase de ordin metacognitiv pot fi înlăturate prin antrenamentul
abilităţilor metacognitive, de gestiune conștientă a propriei cogniții în
raport cu sarcina de învățare. Pentru aceasta trebuie pregătite aplicații care
să declanșeze experiențe metacognitive și abilități metacognitive.

•O altă condiţie a funcţionării metacogniţiei este re-elaborarea conţinutului

propriilor experienţe cognitive. Este vorba despre o conceptualizare a
metacogniţiilor.
•Ea se produce prin decontextualizarea experienţelor, adică trecerea de la
un nivel descriptiv şi cronologic al experienţelor de metacunoaştere
(experiențele metacognitive) la un nivel explicativ, logic şi reformulat în
termeni generalizabili
11
Tema

• 2 exerciţii/sarcini/aplicaţii didactice ce vizează:

• Dezvoltarea abilităţilor metacognitive ale elevilor

(antrenament metacognitiv)

12
Teoria atribuirii

Oamenii formuleaza spontan teorii, adica îşi construiesc explicaţii atât

pentru fenomenele lumii fizice, cât şi pentru comportamentele umane,
cum ar fi manifestările de furie, eşec, reuşită, afecţiune etc.

În general, aceste explicaţii sunt cauzale, adică se atribuie efectului

obervat o cauză.

Fritz Heider, iniţiatorul teoriei atribuirii in psihologie spune: cauzele pe

care le atribuim comportamentelor noastre sau ale celorlalți sunt de
două feluri:

• interne: motivaţia,
• externe – presiunea socială, situaţia.
 Teoria atribuirii

• Bernard Weiner a stabilit că în general cauzele pe care le invocă indivizii

când invocă reuşita sau eşecul (personal, profesional, financiar, şcolar)
pot fi ordonate după două dimensiuni:

1. Intern (personal) – extern (situaţional)

2. Stabil (constant) – instabil (variabil)

3. Controlabil (poate fi influențat de catre cineva) – incontrolabil

Prin combinarea acestor dimensiuni rezultă următorul tabel:

Teoria atribuirii

Cauze Interne Externe

C I C I
Stabile

C I C I
Instabile

C=CONTROLABIL
I=INCONTROLABIL
Temă:

Descrieți un caz, real sau ipotetic (dar

plauzibil), ilustrativ pentru Teoria atribuirii, din
organizația/școala în care lucrați/ați putea lucra
(1 pagina). Numiti cauzele prezente in cazul
descris in termenii cauze interne/externe,
controlabile/incontrolabile, stabile/instabile.

16