MANAGEMENTUL STRATEGIC AL RESURSELOR UMANE

METODE DE STIMULARE A
CREATIVITĂȚII ÎN MANAGEMENTUL
RESURSELOR UMANE

CURS

2020

1
 CUPRINS

CAPITOLUL I. INTELIGENȚA
1.1 Definirea inteligenței /4
1.2 Teoria inteligențelor multiple /10
1.3 Inteligența fluidă și inteligența cristalizată /13
1.4 Coeficientul de inteligență /15
1.5 Genialitatea /18
1.6 Moștenirea inteligenței /28
1.7 Inteligența emoțională /30

CAPITOLUL II. GÂNDIREA LATERALĂ

2.1 Generalități /33
2.2 Diferența dintre gândirea laterală și gândirea verticală /33
2.3 Tehnici de gândire laterală /37
2.3.1 Tehnica folosirii aleatoare a cuvintelor( Generarea formală de date
aleatorii) /37
2.3.2 Tehnica expunerii /42
2.3.3 Tehnica inversiunii /43
2.3.4 Tehnica filamentului /45
2.3.5 Pauza creativă /46
2.3.6 Tehnica analogiilor /47
2.3.7 Tehnica suspendării judecății /49

CAPITOLUL III. HĂRȚI MENTALE

3.1 Harta mentală – expresie a gândirii arborescente /58
3.2 Legi și recomandări pentru realizarea hărților mentale /59
3.3 Crearea unei hărți mentale/64

CAPITOLUL IV. CREATIVITATEA

4.1 Problematica creativității /72
4.2 Procesul de creație /75
4.3 Dimensiunea creativității. Niveluri de creativitate /80
4.4 Creativitate și inteligență /81
4.5 Creativitatea și vârsta /84
4.6 Blocaje ale creativității /88

CAPITOLUL V. STRATEGII DE CREATIVITATE

STRATEGIA NR.1. Să știi cum să vezi lucrurile (Saper vedere) /90
STRATEGIA NR.2. Comunicarea gândului /92
STRATEGIA NR.3. Să gândești productiv / 92

2
 STRATEGIA NR.4. Să faci noi combinații/96
STRATEGIA NR.5. Să faci conexiuni între lucruri diferite/104
STRATEGIA NR.6. Să cauți în alte lumi/109
STRATEGIA NR.7. Să găsești ceea ce nu căutai /115
STRATEGIA NR.8. Asocierea contrariilor /118
Concluzii finale /

CAPITOLUL VI. UTILIZAREA METODELOR DE STIMULARE A

CREATIVITĂȚII DE GRUP ÎN MANAGEMENT
6.1 Metode intuitive /125
6.1.1 Metoda Brainstorming /125
6.1.2 Metoda Delbecq /129
6.1.3 Metoda carnetului colectiv /129
6.1.4 Sinectica /131
6.1.5 Tehnica Phillips 66 /133
6.1.6 Metoda Delphi /134
6.2 Metode analitice /135
6.2.1 Metoda listelor de control /135
6.3 Metode de lucru asociative /141
6.3.1 Metode de asociere forțată a ideilor /141
6.3.2 Metode de asociere liberă a ideilor /142
6.4 Metode fundamentale de concepție /146
6.4.1 Gândirea colaterală/146
6.4.2 Gestalt sau semantica generală /146
6.4.3 Metoda notării ideilor din timpul somnului /147
6.4.4 Gândirea Zen și Satori /147

3
 CAPITOLUL I
INTELIGENŢA

1.1. DEFINIREA INTELIGENŢEI

Există mai multe definiţii ale inteligenţei.
După Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX '98, inteligenţa reprezintă
capacitatea de a înţelege uşor şi bine, de a sesiza ceea ce este esenţial, de a rezolva
situaţii sau probleme noi pe baza experienţei acumulate anterior.
Asociaţia Americană de Psihologie defineşte inteligenţa, în felul următor:
 Indivizii diferă prin capacitatea lor de a înţelege idei complexe, de a se adapta
eficient la mediu, de a învăţa din experienţă, de a se angaja în diverse forme de
raţionament sau de a depăşi obstacole prin luarea de decizii logice. Deşi aceste
diferenţe individuale pot fi substanţiale, ele nu sunt în întregime coerente:
performanţa intelectuală a unei persoane poate varia în diferite ocazii, în diferite
domenii, judecând după criterii diferite;
 Conceptele de "inteligenţă" sunt încercări de a clarifica şi de a organiza acest
complex set de fenomene. Deşi în anumite domenii s-au obţinut rezultate
concrete, niciunul dintre concepte nu a putut răspunde încă la toate întrebările.
O a doua definiţie a inteligenţei vine de la "Mainstream Science on Intelligence",
care a fost semnat de către 52 de cercetători în domeniul inteligenţei în anul 1994:
Inteligenţa reprezintă o capacitate mentala general valabilă, care printre alte
lucruri, implică abilitatea de a relaţiona, de a planifica şi rezolva probleme, de a
gândi abstract, de a înţelege idei complexe, de a învăţa repede şi din experienţă.
Inteligenţa nu se referă neapărat la învăţarea academică clasică, din manuale, nici
la abilitatea de a rezolva teste. Inteligenţa se referă mai degrabă la modul în care
percepem şi ne adaptăm la mediul înconjurător –"a fi pe fază", "a fi flexibil", "a da
înţeles lucrurilor", sau "a-şi da seama" ce este de făcut.
Alte definiţii ale înteligenţei se referă la capacitatea de a face conexiuni rapide
şi corecte, logice în şirul de informaţii; de a observa tipare şi de a selecta esenţialul; de
a vedea evidentul; de a anticipa anumite mișcări; de a descoperi proprietăţile obiectelor
şi fenomenelor, relaţiile dintre ele şi posibilitatea de a rezolva probleme noi.

4
 O problemă practică sau teoretică devine familiară în următoarele moduri:
a) Comunicare –predare. Inteligenţa nu se confundă cu cunoaşterea. Informaţia
deţinută de o persoană poate avea fie o provenienţă externă (comunicare), fie o
sursă internă (intelectul propriu); în primul caz este vorba de cunoştere (ştiinţă),
în cel de-al doilea – de inteligenţă. Reprezintă inteligenţă numai concluziile
dobândite prin raţiune proprie, descoperirile pe care intelectul le face "de unul
singur"; motivul este unul simplu: în cazul cunoaşterii este vorba despre judecata
altor persoane, care este comunicată;
b) Memorie (experienţă anterioară). Caracteristica inteligenţei fiind aceea că
învaţă din experienţa anterioară, rezultă că inteligenţa este solicitată numai atunci
cand persoana se întâlneşte pentru prima dată în decursul vieţii cu o anumită
problemă.
O problemă practică sau teoretică solicită inteligenţa numai atunci când este cu
totul nouă şi nu seamănă cu nici una din experienţele anterioare (cu alte cuvinte,
în materie de inteligenţă nu există antrenament, pregătire – exersarea testelor IQ
nu măreşte coeficientul de inteligenţă).
În viaţa de zi cu zi, în majoritatea situaţiilor în care ni se cere să rezolvăm
probleme , aplicăm soluţiile deja ştiute (memoria) şi nu inteligenţa (rezolvări "pe
loc", spontane);
c) Perioada îndelungată de gândire face şi ea ca o problemă să devină, treptat,
familiară. Din acest motiv la testele de evaluare a inteligenţei subiecţilor li se
impune o limită de timp. Perioada îndelungată de gândire suplineşte lipsa
inteligenţei; o inteligenţă slabă va obţine aceleaşi rezultate (sau chiar mai bune)
decât o inteligenţă superioară atunci cand i se acordă suficient timp. (La fel stau
lucrurile şi în ce priveşte descoperirile din domeniul ştiinţei: dacă ele survin într-
un interval de timp relativ scurt, atunci se datorează inteligenţei; dacă vin după
cercetări îndelungate şi multă "bătaie de cap", atunci nu). Definiția inteligenței
va conține, deci, sintagma ‘’ușor și repede’’.
Elementele constitutive ale inteligenţei unui individ pun în evidenţă
următoarele aspecte:
1) Nu are o experienţă anterioară în domeniu.
Problema abordată este absolut nouă şi nu se aseamănă cu niciuna din
experienţele anterioare, un domeniu despre care nu ştie nimic.
2) Individul îşi foloseşte propriul intelect, fără a beneficia de sfaturi sau de
instrucţiuni.
Subiectul judecă el însuşi, fără sugestii sau îndrumări. Se pune în evidenţă astfel
numai capacitatea de relaţionare (de înţelegere) a intelectului, proces de
înţelegere ce se referă la stabilirea a două tipuri de relaţii:
- de asemănare; sesizarea de analogii şi similitudini între fapte, situaţii, lucruri,
ceea ce îi permite să aplice o soluţie nou învăţată la problemele pe care ulterior
le va identifica a fi asemănătoare. Spre exemplu, în manualele şi tratatele de

5
 specialitate enunţul abstract, teoretic, este însoţit de exemple concrete pentru a
oferi celor ce studiază o bază în stabilirea acestor relaţii (asemănări între enunţul
abstract şi exemplul concret);
- de cauzalitate; identificarea cauzelor care au generat un eveniment, prevederea
unor consecinţe sau repercusiuni ale unui eveniment. Fenomene complexe, în
care o multitudine de factori se suprapun, converg sau îşi anihilează reciproc
efectele sunt mai dificil de înţeles, întrucât necesită şi o capacitate de a sesiza
esenţialul, de a discerne din multitudinea de factori ponderea cu care fiecare
contribuie la producerea rezultatului (de a discerne ce este important şi ce este
detaliu, cine cauzează şi cine favorizează).
3) Perioada de timp în care ajunge să înţeleagă dificultatea problemei să fie scurtă.
Premisele inteligenţei pot fi exprimatea astfel:
- unii oameni gândesc mai repede în mod natural (adică este o chestiune care ţine
de gene);
- toţi oamenii sunt inteligenţi, dar fiecare în modul lui. Trebuie doar să găseşti care
este modul care te avantajează pe tine atunci când înveţi ceva nou;
- IQ –ul nu înseamnă mai nimic, decât rapiditatea cu care faci asocieri.
Foarte multe persoane consideră că pentru a fi inteligent trebuie să citeşti foarte
mult şi să ai o educaţie ca la carte. De fapt, poţi să ai aceste lucruri şi să nu te numeri
printre persoanele inteligente, însă, în acelaşi timp, chiar dacă nu ai citit foarte mult sau
nu vorbeşti patru limbi fluent, nu poţi spune că nu eşti inteligent. Pentru unele peroane
inteligenţa se măsoară în numarul de cărţi citite. Persoanele inteligente înţeleg că ai
nevoie să experimentezi realitatea pentru a putea avea succes într-un domeniu sau altul.
Persoanele inteligente au o capacitate uimitoare de a oferi o atitudine cât mai tolerantă
faţă de lume şi de oamenii din jurul lor.
Indivizii diferă cu privire la nivelul de inteligenţă datorită diferenţelor culturale,
medio-ambientale şi genetice. Ereditatea estimează o variaţie de la 0,4 la 0,8 (pe o scară
de la 0 la 1), indicând astfel că genetica joacă un rol mult mai important decât mediul
în crearea diferenţelor de IQ dintre indivizi. Membrii aceleiaşi familii tind de asemenea
să aibă diferenţe substanţiale de inteligenţă din ambele motive: genetice şi de mediu. Ei
sunt diferiţi genetic deoarece fraţii naturali împart exact jumătate din materialul genetic
cu fiecare părinte şi în medie doar o jumătate unul cu celălalt. Dacă IQ –ul este moştenit
într-o mare măsură, asta înseamnă că este influenţat şi de către mediu. Indivizii nu se
nasc cu un IQ fix, care nu poate fi schimbat. IQ –ul se stabilizează treptat în copilărie
şi, în general, suferă puţine modificări ulterioare.
Care este diferenţa dintre un om deştept şi un om inteligent?
Un om deştept este o persoană care a învăţat şi priceput nişte lucruri pe care le
poate aplica astfel încât să rezolve problema sau să obţină rezultatul corect. Spre
exemplu, un elev deştept învată teorema lui Pitagora, o aplică într-un triunghi
dreptunghic şi obţine rezultatul corect, rezolvând problema de geometrie. Omul deştept

6
este acela care reuşeşte să acumuleze informaţii, care reuşeşte să memoreze lucruri, şi
care, cu ajutorul acestor lucruri, îşi poate găsi de lucru, poate fi bun la şcoală etc.
Un om inteligent este o persoană (uneori fără să fi învăţat lucuri) rezolvă
probleme şi obţine rezultate fără să aibă resurse sau informaţii suficiente, bazându-se
pe intuiţie, fler. Făcând analogia cu şcoala, un elev inteligent învaţă teorema lui Pitagora
, o aplică într-un triunghi dreptunghic şi constată că nu are suficiente informaţii, pentru
a descurca hăţişul de figuri geometrice al unei probleme complexe. Aşa că se prinde că
trebuie să-şi găsească singur restul informaţiilor, trasează prin vârful triunghiului
dreptunghic o paralelă la catetă şi astfel, datorită unei construcţii ajutătoare, rezolvă
problema. Omul inteligent este acela care, deşi nu poate să înveţe atât cât cel deştept,
ştie să se folosească de ce învaţă într-un mod eficient care să-l avantajeze. Faţă de omul
deştept, care dă răspunsuri directe, concrete, bazate pe ştiinţă şi pe lucruri ştiute deja,
omul inteligent se pune în acea situaţie, spune ce este bine să faci, nu ce au făcut alţii,
ce ar face el, şi priveşte situaţia din punctul său de vedere, o analizează şi dă un răspuns
în funcţie de ce ar face el şi de ce ar putea persoana respectivă să facă.
În ştiinţă, s-a pus şi se pune des întrebarea: Un creier mai mare garantează
faptul că suntem mai inteligenţi? Această întrebare a frământat mulţi oameni de
ştiinţă, pe parcursul timpului ducând la rezultate contradictorii.
Răspunsul la această întrebare solicită urmatoarele aspecte:
1. Legile fizicii sunt constrângătoare pentru facultăţile noastre mintale, iar
tehnologia (inclusiv internet-ul) ne permit să "ne extindem" mintea în afara
corpului.
Cât de mult influenţează anatomia şi dimensiunea creierului facultăţile noastre
mentale? În urma unor experimente făcute de biologul Santiago Ramon Y Cajal,
biologul care a realizat pentru prima dată o hartă ce ilustrează structura creierului, s-a
demonstrat că albinele, deşi creierul lor cântăreşte câteva miligrame, pot rezolva sarcini
complexe; la polul opus, eflefanţii, posesori ai unui creier cu mult mai mare decât cel
al albinelor, este ineficient atunci când este supus la provocări similare. Semnalele
electrice traversează creierul elefantului de 100 de ori mai greu decât în cazul albinei,
asta din cauza dimensiunii sale. Oamenii nu se află la niciuna dintre ele, creierul nostru
având dimensiuni moderate în comparaţie cu elefanţii sau albinele. Puţini înţeleg însă
că legile fizicii ne constrâng si ne limitează capacităţile mentale. În situaţia în care
creierul nu ar pute creşte în dimensiune, o altă ipoteză a sporirii inteligenţei umane ar fi
aceea ca, tot prin evoluţia anatomică umană, creierul să poată dezvolta mai mulţi
neuroni. Potrivit tendinţelor actuale din cercetarea ştiinţifică, o asemenea expansiune
neuronală ar fi împiedicată de limite fizice. Mai mulţi neuroni nu ar însemna neapărat
şi o comunicare mai eficientă a acestora. Neuronii sunt conectați prin axoni şi sinapse,
fiind principalele linii de transmisie ale sistemului nervos; axonii sunt foarte subţiri, iar
siguranţa transmiterii informaţiei prin intermediul lor este pusă la îndoială de autorii
unui studiu desfăşurat la Universitatea din Cambridge. Zgomotul de canal distruge

7
infomaţia, potrivit cercetătorului Simon Laughlin. Studiile actuale sugerează mai
degrabă faptul că dimensiunea creierului este mai puţin relevantă pentru dezvoltarea
inteligenţei. Ceea ce stabileşte cu adevărat gradul de inteligenţă al unei persoane,
potrivit oamenilor de ştiinţă, sunt organizarea creierului, activitatea sa moleculară şi
modul de funcţionare a sinapselor, scrie Scientific American. De altfel oamenii
supraestimează importanţa inteligenţei, practica şi perseverenţa contribuind mai mult la
împlinirea unei persoane decât faptul de a fi inteligentă.
2. Schimbările generate de un creier mai mare
Unul dintre avantajele unui creier mai mare este acela că permite dezvoltarea
unui număr mai mare de neuroni şi îl ajută să crească în complexitate. Dar, dimensiunea
creierului se află în strânsă legătură cu cea a corpului unei anumite creaturi. Un corp
mai mare are nevoie de un creier mai mare, care să asigure funcţionalitatea tuturor
organelor , deci este necesară existenţa unor părţi suplimentare din creier care nu au
legătură cu inteligenţa, ci cu controlul corpului. De astfel, un creier mai mare consumă
mai multă energie, în condiţiile în care, la oameni, creierul este organul care consumă
cele mai multe calorii (20%), iar la copii consumă 65% din energie. Mare parte din
energia de care creierul are nevoie este consumată pentru funcţionarea reţelelor
neuronale (80%).
Alte studii demonstrează că pe măsură ce creierul creşte de la o specie la alta, se
produc anumite schimbări subtile. Dimensiunea medie a celulelor nervoase creşte; acest
fenomen permite neuronilor să se conecteze tot mai mult între ei pe măsură ce numărul
neuronilor creşte. Însă aceste celule sunt "depozitate" în cortex într-o densitate mai
mică, distanţa dintre ele devine mai mare, astfel că dimensiunea axonilor trebuie să
crescă la rândul ei.
Prezenţa unor axoni mai lungi înseamnă un timp mai îndelungat în care se
produce schimbul de informaţii dintre neuroni, astfel că devine necesară subţierea
axonilor. Cercetătorii au mai descoperit că pe măsură ce creierul creşte, acesta se
împarte în tot mai multe regiuni ce corespund unor funcţii precum recunoaşterea feţelor,
înţelegerea limbajului. Problema este că aceste regiuni nu se dezvoltă neapărat simultan
cu creştera în dimensiune a axonilor sau subţierea acestora, fapt care afectează
inteligenţa. Pe măsură ce creierul creşte, o mare parte din volumul său este dedicată
conectivităţii, ceea ce din nou sugerează că dimensiunea creierului nu garantezaă mai
multă inteligenţă. În schimb, un creier de dimensiuni mai mici, dar cu o densitate a
neuronilor mai mare are un impact semnificativ asupra inteligenţei. De astfel,
persoanele cu căile cele mai scurte de comunicare dintre regiunile creierului sunt şi cele
mai inteligente; de astfel, un studiu efectuat de cercetătorul Martin P. van den Heuvel
(Universitz Medical Center Utrecht, Olanda) a demonstrat că legăturile mai scurte dinte
regiunile creierului corespund unui IQ mai mare.
3. Nivelul de inteligenţă umană este mai puţin legat de mărimea creierului, cât de
felul în care este structurat acesta.

8
Din punct de vedere funcţional, inteligenţa se traduce printr-un număr mare de
conexiuni între neuroni. În creier există arii unde se găsesc grupuri specializate de
neuroni pentru funcţii extrem de specifice (procesarea şi stocarea informaţiilor de la
simţuri, controlul activităţii motorii, procesarea emoţiei, vorbire, voinţă). Cu cât ariile
de asociaţie sunt mai dezvoltate din punctul de vedere al comunicării dintre neuroni, cu
atât inteligenţa este mai dezvoltată. Inteligența este o proprietate cognitivă care se
dezvoltă şi se rafinează permanent în decursul vieţii, dar mai cu seamă în perioada de
formare a individului. Factorii care contribuie la formarea inteligenţei sunt de natură
complexă biologică şi de mediu.
Un nou studiu realizat la Universitatea Washington din St. Louis sugerează că
aproape 10% din diferenţele individuale în inteligenţă pot fi explicate prin
particularităţile căilor neuronale care conectează cortexul prefrontal lateral stâng cu
restul creierului. Studiul oferă dovezi puternice ale faptului că, conexiunile neuronale
dintre cortexul prefrontal latreral şi restul creierului joacă un rol major în procesele
cognitive ce stau la baza inteligenţei umane. O posibilă explicatie a descoperirii este
aceea că regiunea prefrontală laterală este un fel de "nod de comunicaţii" flexibil care
îşi foloseşte conexiunile pentru a monotoriza şi influenţa alte regiuni din creier cu
scopul de a le dirija.
Cortexul prefrontal lateral funcţionează ca un sistem de control bazat pe
feedback, care ajută la implementarea controlului cognitiv cu rolul de a susţine
inteligenţa fluidă, care reprezintă capacitatea de a gândi logic şi de a rezolva probleme
în situaţii noi, independent de cunoştinţele acumulate anterior. Descoperirea a avut la
bază o analiză a imaginilor obţinute prin rezonanţă magnetică funcţională ale creierelor
mai multor subiecţi, realizate atât în timp ce aceştia erau pasivi, cât şi atunci cand erau
implicaţi într-o serie de sarcini mentale diferite, asociate cu inteligenţa fluidă.
Studiile de ultimă oră evidenţiază faptul că mărimea creierului este o chestiune
care tine strict de gene. Un exemplu cu relevanţă în acest sens este cel referitor la
creierul lui Albert Einstein, care cântărea doar 1,35 kg, cu 10% mai puţin decât media
(în general, creierul cântăreşte 1,5 kg, adică aproximativ 2% din geutatea unei peroane
de 75 de kilograme). Materia cenuşie face diferenţa, volumul şi răspândirea acesteia în
cât mai multe regiuni ale creierului fiind două caracteristici asociate de oamenii de
ştiinţă cu o inteligenţă peste medie. Concluziile unui alt studiu, realizat în 2009, vin să
completeze descoperirile anterioare: comunicarea intensă între lobii frontali şi parietali,
exprimată prin conexiuni neuronale puternice, a fost observată la persoanele care au
obţinut scoruri mari la testele IQ.
Inteligenţa, poate fi considerată ca un dat de la natură, inscripţionată în codul
genetic al fiecăruia, dar nu întotdeauna moştenită. În consecinţă, ea nu poate fi
modificată. Pe de altă parte, prin învăţare o persoană nu suficient de inteligentă dar
perseverentă poate obţine performanţe intelectuale mai înalte decât o peroană cu un IQ
mai ridicat, dar mai puţin perseverentă. Intelectul este aşadar mai degrabă legat de
perseverenţa de a învăţa decât de inteligenţă.

9
 Conexiunile între neuroni sunt responsabile pentru procesarea informaţiei şi
viteza cu care această procesare se face, implicit răspunsurile creierului. Stimularea
conexiunilor cerebrale se face prin antrenament; cu cât facem calcule mai complicate
sau alte activităţi cerebrale cu atât ne vom stimula creierul, iar în timp îşi va creşte
performanţele în sensul că vom lua decizii mai rapid şi vom procesa informaţiile mai
repede; în schimb, dacă ne odihnim mintea şi nu ne preocupăm de activitatea
intelectuală , conexiunile cerebrale se atrofiază şi dispar. Exemple de activităţi cerebrale
stimulative: şahul, calculele aritmetice, învăţarea unei limbi străine, cititul unei cărţi şi
cam orice activitate în care trebuie să folosim capacitatea de a procesa informaţia.
Trebuie spus din capul locului că limitele inteligenţei fiecăruia dintre noi sunt
determinate genetic şi de vârstă, dar în acelaşi timp inteligenţa este stimulată de
activitatea intelectuală. Dacă vârsta şi genetica nu le putem contola, stimularea
conexiunilor cerebrale prin activităţi intelectuale este o tehnică la îndemâna oricui
pentru a-si dezvolta inteligenţa.

1.2. TEORIA INTELIGENŢELOR MULTIPLE

La începutul anilor '90, psihologul american H.Gardner a introdus conceptul de
inteligenţă multiplă, dezvoltând şi teoria aferentă acestui concept.
În elaborarea teoriei sale, autorul a pornit de la următoarele premise:
 observaţiile realizate asupra unor persoane cu diverse leziuni cerebrale,
constatând că formele de inteligenţă nu sunt afectate în mod egal, ci diferenţiat;
 activitatea copiilor supradotaţi a evidenţiat faptul că aceştia se manifestă de
timpuriu (precoce) predominant într-un domeniu, obţinând rezultate slabe sau
chiar nesatisfăcătoare în alte domenii;
 cercetările neurofiziologice privind specializarea funcţională a celor două
emisfere cerebrale, precum şi privind localizarea cerebrală a unor funcţii şi
activităţi psihice a căror afectare se reflectă într-un anumit tip de conduită
inteligentă.
Cercetările l-au condus pe Gardner la următoarele concluzii:
1. Inteligenţa are mai multe modalităţi şi forme de manifestare care variază atât de
la un individ la altul, cât şi de la o cultură la alta.
2. Diversele tipuri de inteligenţă sunt localizate în diferite zone şi arii corticale, a
căror dezvoltare (bazată pe anumite premise ereditare) conduce la construirea
unor tipuri diferite de inteligenţă.

Ideea centrală a acestei teorii este aceea conform căreia purem vorbi de mai
multe tipuri de inteligenţă, fiecare existând şi manifestându-se independent de
celelelte.

10
 H. Gardner a identificat iniţial 7 tipuri de inteligenţă, ulterior descoperind alte
două tipuri, astfel:
1. Inteligenţa logico-matematică (raţională)
Se bazează pe raţionamentul logico-matematic, ce reprezintă conţinutul esenţial
al testelor prin care se determină nivelul de inteligenţă generală al unei persoane. Este
inteligenţa ordinii şi a secvenţialităţii, a logicii şi a reprezentărilor simbolice ale
universului.
Peroanele ce o posedă manifestă uşurinţă în calculul cu cifrele, abilitatea de
ordonare a realităţii, exprimând caracteristicile acesteia în manieră logică. Acest tip de
inteligenţă este caracteristic cercetărilor, savanţilor din domeniul ştiinţelor exacte.
2. Inteligenţa vizual-spaţială
Se manifestă prin abilitatea de a reprezenta şi manipula mental universul spaţial,
obiectele în tridimensionalitatea lor. Persoanele cu o asemenea inteligenţă bine
dezvoltată simte nevoia să vadă lucrurile, evenimentele etc. sau să şi le reprezinte
mental pentru a le putea înţelege mai bine. Vizualizarea şi imagistica mentală au un rol
deosebit în cunoaştera şi înţelegerea universului fizic, a spaţiului real.
Inteligenţa vizual-spaţială bine dezvoltată se regăseşte mai ales în activitatea
pictorilor, sculptorilor, arhitecţilor şi artiştilor.
3. Inteligenţa lingvistică (verbală şi auditivă)

Reprezintă abilitatea de a comunica cu uşurinţă. Posesorii unui asemenea tip de

inteligenţă au o disponibilitate deosebită pentu a înţelege subtilităţile limbii, pentru
fonetică, gramatică, sintaxă şi semantică. Este tipul de inteligenţă predominant în cazul
marilor oratori, scriitori, umorişti etc. Împreună cu inteligenţa logico-matematică,
inteligenţa lingvistică contribuie la crearea şi manifestarea capacităţilor retorice
individuale.
4. Inteligenţa muzicală şi ritmică
Este reprezentată de capacitatea persoanelor de a-şi reprezenta muzical numeroase
sunete, melodii şi ritmuri, capacitatea individuală de a concepe armonia acestora.
Posesorii unui asemenea tip de inteligenţă "se joacă în minte" cu ritmul cuvintelor,
asociind un anumit conţinut informaţional cu o anumită melodicitate sau ritmicitate.
Această inteligenţă este caracteristică mai ales compozitorilor şi interpreţilor, dar şi
poeţilor sau actorilor ce-şi învaţă rolurile pe anumite ritmuri.
5. Inteligenţa kinestezică (fizică)
Este inteligenţa miscării şi coordonării, evidenţiază mai ales utilizarea adecvată
şi facilă a propriului corp pentru experimentarea anumitor realităţi obiective sau
subiective. Presupune percepţia Sinelui în spaţiu, utilizarea corpului ca instrument
pentru a exprima sau demonstra ceva. Inteligenţa kinestezică se regăseşte mai ales în
activităţile celor care practică gimnastică, patinajul, baletul, mima etc.
11
 6. Inteligenţa intrapersonală
Reprezintă abilitatea posesorilor ei de a se cunoşte pe sine, de a se analiza
introspectiv, de a-şi analiza propriile gânduri şi sentimente. O regăsim în cazul
persoanelor solitare, a celor concentraţi pe meditaţie şi introspecţie.
7. Inteligenţa interpersoanală
Caracterizează mai ales persoanele comunicative, sociabile, capabile să
stabilească cu uşurinţă contacte sociale şi să manifeste comportamente prosociale
(disponibilitate de a-şi ajuta semenii). Persoanele cu un asemenea tip de inteligenţă sunt
intuitive, foarte sensibile la problemele celorlalţi, dovedind capacitate empatică.
Oamenii cu o inteligenţă interpersonală foarte bine dezvoltată sunt capabili să
mobilizeze mese mari de oameni, să-i influenţeze pe altii, să medieze şi să armonizeze
interese diferite ale membrilor grupului. Inteligența interpersonală este în special
apanajul oamenilor politici renumiți, a psihologilor, a profesorilor, a asistenților sociali,
medicilor etc. cu rezultate deosebite în munca lor.
8. Inteligenţa naturalistă
Acest tip de inteligenţă a fost identificat mai târziu de către Gardner, ulterior
primelor şapte. Constă în capacitatea de a recunoaşte şi distinge cu mare uşurinţă
diverse soiuri şi specii de plante, rase de animale, precum şi de a preciza apartenenţa
unui exemplar la o categorie determinată. Persoanele care au această inteligenţă
dezvoltată manifestă un spirit de observaţie deosebit, fiind interesaţi mai ales de studiile
din sfera biologicului. Se întâlneşte mai ales la persoanele ce activează în sfera botanicii
şi zoologiei, dar şi la ecologişti.
9. Inteligenţa existenţială
A fost postulată tot de Gardner, dar conţinutul şi modul său de manifestare încă
mai necesită cercetări. Reprezintă capacitatea deosebită a unor persoane de a-şi pune
întrebări şi de a găsi soluţii cu privire la existenţa umană, la viaţă şi destinul omului în
lume. Se reflectă în capacitatea deosebită de a reflecta sistematic, de a înţelege la nivel
superior, metafizic diferite aspecte ale lumii sau existenţei noastre. Acest tip de
inteligenţă este propriu mai ales filosofilor, anumitor scriitori, teologi, liber cugetători
sau oameni de ştiinţă.
Prezentarea teoriei lui Gardner privind inteligenţele multiple impune câteva
precizări:
1) Nimeni nu aparţine în mod exclusiv unui tip de inteligenţă, fiecare persoană
utilizând mai multe modalităţi de manifestare şi exprimare a potenţialului său
intrlectual. Inteligenţa dominantă îşi pune amprenta asupra stilului de gândire şi
învătare, subordonându-le pe toate celelalte tipuri de inteligenţă într-o formă de
manifestare specifică.

12
 2) Numeroase persoane care întâmpină dificultăţi în activitatea de învăţare nu-şi
cunosc îndeajuns stilul propriu de învăţare, tipul de inteligenţă căruia aparţin
şi de aceea nu abordează conţinutul de învăţat prin modalităţile care le poate
facilita acest demers.
3) Specificul actualului sistem de învăţământ favorizează mai ales persoanele cu
inteligenţă lingvistică şi pe cele cu inteligenţă logico-matematică.
4) Existenţa şi manifestarea relativ independentă a mai multor tipuri de inteligenţă
nu constituie un dezavantaj, ci un avantaj individual.
5) Cercetările au evidenţiat ca principale modalităţi de realizare a învăţării şi
cunoaşterii: vizualul, auditivul, tactilul şi kinestezicul.

1.3. INTELIGENŢA FLUIDĂ ŞI INTELIGENŢA CRISTALIZATĂ

Plecând de la o distincţie pe care Donald Olding Hebb o făcea între inteligenţa
de tip A (porţiunea din inteligenţa totală datorată eredităţii) şi inteligenţa de tip B (cea
datorată mediului), R.B.Cattell, în anul 1963, a elaborat o teorie cu mare rezonanţă în
timp, potrivit căreia inteligenţa este compusă din doi factori majori: inteligenţa fluidă
(gf) şi inteligenţa cristalizată (gc) , pe care el le vedea ca fiind distincte, dar intercorelate.
Deşi amândouă implică abilitatea percepţiei relaţiilor, inteligenţa fluidă este într-o mai
mare măsură determinată biologic şi genetic, în consecinţă fiind mai mult nonverbală şi
independentă de cultură (culture-free). Comparativ cu inteligenţa cristalizată,
inteligenţa fluidă se schimbă puţin pe perioade scurte de timp, dar este mai puternic
afectată de traumatisme sau atacuri cerebrale. Ea intră în funcţiune într-o multitudine
de sarcini care reclamă adaptarea la situaţii noi şi are un declin mai accentuat după 35
de ani. Inteligenţa cristalizată, care se dezvoltă prin aplicarea inteligenţei fluide la un
context cultural specific, este utilizată preponderent în sarcini uzuale, fiind deci mai
dependentă de cultură.
În continuare , se prezintă structura modelului de inteligenţă al lui R.B.
CATTELL.
Modelul structurează inteligenţa în trei nivele ierarhice de diferite generalităţi,
astfel:
- factorii de ordinul întâi: sunt factorii cei mai specifici ai modelului. Ei ar
contempla abilităţile neuronale primare, cum ar fi memoria, cunoaşterea,
evaluarea etc.;
- factorii de orordinul doi: au un caracter mult mai general decât cei de ordinul
întâi. Se evidenţiază aici inteligenţa fluidă şi inteligenţa cristalizată, care vor
determina expresia factorilor aflaţi sub ei;
- factorii de ordinul trei: sunt aspectele cele mai generice ale modelului. Se
regăsesc aici inteligenţa istorică fluidă şi un factor bazat pe investiţii în învăţarea
comună, dobândite fundamental din contextul şcolar şi familial.

13
Este un model interesant care ne poate ajuta să înţelegem într-o mare măsură
complexitatea construirii inteligenţei şi să urmărim cercetarea în jurul ei.
Inteligenţa fluidă (gf) se concretizează prin:
 se referă la abilitatea de adaptare a individului şi de a face faţă situaţiilor noi într-
un mod flexibil fără ca învăţarea anterioară să fie un ajutor decisiv;
 este puternic legată de factorii genetici şi de dezvoltarea individului;
 are punctul maxim în adolescenţă, se plafonează la sfârşitul pubertăţii (14-15
ani) şi începe să scadă până la vârsta cuprinsă între 30 şi 40 de ani, datorită
îmbătrânirii şi deteriorării sistemului nervos;
 poate fi evaluată prin teste RAVEN, care măsoară potenţialul biologic al
individului de a învăţa sau a dobândi cunoştinţe;
 în multe cazuri a fost comparată cu hardware-ul inteligenţei, deoarece aceste
aspecte stau la baza capacităţii viitoare a individului;
 atunci când folosim inteligenţa fluidă pentru a gândi o soluţie, acea informaţie
se transferă în memoria de lungă durată (MLD) astfel încât să devină o parte a
inteligenţei cristalizate;
 este în strânsă legătură cu succesul profesional şi educaţional, în special în medii
complexe;
 performanţa în testele de evaluare a inteligenţei fluide poate fi îmbunătăţită prin
exersarea directă a acestora.
Inteligenţa cristalizată (gc) prezintă următoarele trăsături:
 se referă la un set de capabilităţi, strategii şi cunoştinţe care reprezintă nivelul de
dezvoltare cognitivă, realizat prin istoria învăţării subiectului;
 depinde în mare măsură de învătarea derivată din experienţa anterioră a
subiectului în mediul cultural la care el aparţine; în acest fel , un individ îşi
dezvoltă inteligenţa cristalizată proprie în măsura în care îşi investeşte inteligenţa
fluidă în activităţile de învăţare;
 este evaluată printr-un test care analizează cunoştinţele dobândite prin
interacţiunea cu mediul socio-cultural. Testele tip BINET sunt o bună măsură a
inteligenţei cristalizate, în timp ce în bateriile WECHSLER ambele tipuri de
inteligenţă se regăsesc în proporţii asemănătoare;
 reprezintă software-ul inteligenţe;
 are puţin de a face cu aspectele genetice;
 faţă de inteligenţa fluidă, care începe să scadă până la vârsta de 30-40 de ani,
inteligenţa cristalizată continuă să crească, atingând punctul maxim la vârsta
cuprinsă între 60 şi 70 de ani.
În final, ne vom referi la un studiu efectuat de Echipa PBS Braincraft ca urmare
a unei afirmaţii a lui Albert Einstein, conform căreia "O persoană care nu a avut nici o
contribuţie ştiinţifică până la 30 de ani, probabil ca nu va mai face asta niciodată",
cunoscându-se faptul că Einstein până la vârsta de 26 de ani deja publicase patru studii

14
fundamentale. Studiul arată că înteligenţa are o mulţime de definiţii şi este greu de
măsurat; avem diferite tipuri de inteligenţă, aşa că suntem mai buni la lucruri precum
rezolvarea problemelor matematice atunci când suntem tineri, între 20 şi 30 de ani, şi
acumuluăm mai multe cunoştinţe şi informaţii despre altele odată ce înaintăm în vârstă.
Punctul de întâlnire a celor două tipuri de inteligenţă pare a fi la începutul vârstei de 30
de ani, iar situaţia poate diferi de la caz la caz, vârsta inteligenţei maxime putând fi
diferită de la om la om.

1.4. COEFICIENTUL DE INTELIGENŢĂ

Coeficientul de inteligenţă (IQ – Intelligence Quotient) al unei persoane este
rezultatul unui test psihologic, care are ca scop să ofere un indiciu cantitativ
standardizat, referitor la inteligenţa abstractă a unui adult sau a unui copil.
La stabilirea coeficientului de inteligenţă se parcurg următoarele etape:
1. Se elaborează un test cu probe de dificultate diferită.
2. Se aplică testul unui eşantion ce ar reprezenta populaţia unei țări (toate vârstele,
de obicei 16+, copiii fiind testaţi aparte).
3. Media rezultatelor pe fiecare vârstă va fi echivalentul unui IQ de 100 (pentru
vârsta respectivă).
Este de remarcat faptul că IQ-ul calculat va însemna o inteligenţă diferită de la o
populaţie la alta. Un IQ de 100 în România nu este acelaşi lucru cu un IQ = 100, de
exemplu, în Olanda. Dacă cei mai mulţi olandezi obţin un scor absolut diferit de cel al
majorităţii românilor, nivelul lor de inteligenţă este, prin comparaţie, altul. Prin
atribuirea unui IQ = 100 mediei, nivelul de inteligenţă pare însă a fi acelaşi.
4. Coeficientul de inteligenţă al unui individ se calculează astfel:
vârsta mentală
𝐼𝑄 = ∗ 100
𝑣â𝑟𝑠𝑡𝑎 𝑐𝑟𝑜𝑛𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐ă
Deci, dacă la vârsta de 20 de ani posezi inteligenţa unui om de 22 de ani , înseamnă că
ai un IQ de 110, cu alte cuvinte ritmul tău de dezvoltare e cu 10% mai rapid decât media.
În ultimii ani, după ce s-au înregistrat rezultate exagerate la unele teste de
inteligenţă (aproape 200 şi peste 200), testele au fost modernizate. Acum sunt mai
exacte şi putem şti chiar câţi oameni au acelaşi IQ, câţi au un coeficient mai mic şi câţi
îl au mai mare.
Dacă ne raportăm la Legea normală (Distribuţia Gauss-Laplace), conform căruia
toate variabilele tind să se concentreze în jurul unei valori medii, se constată
următoarele:
50% din populaţie cad în intervalul unui IQ de 90 -110
70% din populaţie cad în intervalul unui IQ de 85 -115

15
 95% din populaţie cad în intervalul unui IQ de 70 -130
99.5% din populaţie cad în intervalul unui IQ de 60 -140

În acest sens, se mai pot face următoarele precizări:

- 1 din 4 are un IQ de 110 (sau 90)

- 1 din 9 are un IQ de 120 (sau 80)
- 1 din 33 are un IQ de 130 (sau 70)
- 1 din 161 are un IQ de 140 (sau 60)
- 1 din 1125 are un IQ de 150 (sau 50)
- 1 din 11.307 are un IQ de 160 (sau 40)
- 1 din 164.571 are un IQ de 170 (sau 30)
- 1 din 3.483.046 are un IQ de 180 (sau 20)
- 1 din 107.519.234 are un IQ de 190 (sau 10)
- 1 din 4.852.159.346 are un IQ de 200 (sau 0)

Dacă se cunoaşte faptul că coeficientul de inteligenţă (IQ) este un număr ce

descrie inteligenţa unei persoane în relaţie cu restul populaţiei şi că un IQ între 90 si
110, pe care il au aproximativ 50% din populaţie, este considerat un IQ mediu, să vedem
în continuare câte niveluri de inteligenţă există:

 Peste 140 – Inteligenţă genială – caracteristici absolute pentru activităţi

creatoare, desemnează direcţia de învăţare pentru alţii. Reprezintă 0,2% din
populaţie.
 Pâna la 140 (131-140) – Inteligenţa excepţională superioară – caracteristici
extraordinare pentu activităţi creatoare, manageri sau specialiști excelenţi.
Reprezintă 2.8% din populaţie.
 Pâna la 130 (121-130) – Inteligenţă mult peste medie – termină uşor studiile
unviversitare, poate obţine rezultate deosebite în activităţile creatoare sau de
conducere. Persoanele cu valorile acestea reprezintă 6% din populaţie.
 Pâna la 120 (111-120) – Inteligenţă peste medie – încheie studiile universitare,
cu etică de lucru bună, poate obţine un post foarte bun. În populaţie găsim
aproximativ 12% persoane cu aceste valori de IQ.
 Până la 110 (101-110) – Inteligenţă medie superioară – încheie studiile
unviersitare cu dificultate. Prin perseverenţă şi efort, o persoană la acest nivel
poate obţine clasificarea socială a categoriei precedente. Persoane cu valorile
acestea reprezintă 25% din populaţie.
 Pâna la 100 (91-100) – Inteligenţă medie – este capabil să ia examenele de
absolvire , ocupă un loc de muncă de nivel mediu. Inteligenţa asemănătoare au
25% de persoane din populaţie.
 Pâna la 90 (81-90) – Inteligenţa uşor sub nivelul mediu – poate încheia studiile
elementare şi lucrează în profesii manuale. Reprezintă 10% din populaţie.

16
  Pâna la 80 (71-80) – Inteligenţă la limita de jos – îşi încheie şcoala elementară
cu dificultate, cu succes la o şcoală specială. Persoanele acestea reprezintă 10%
din populaţie.
 Pâna la 70 (51-70) – Stupid, inteligenţă scăzută – dacă este bine îndrumat,
încheie o şcoală specială. Reprezintă 6,8% din populaţie.
 Până la 50 (21-50) – Idioţenie, grad mediu de inteligenţă scăzută – needucabil,
dar adoptă un comportament independent. În populaţie găsim aproximativ 2%
de persoane asemănătoare.
 Până la 20 – Imbecilitate , inteligenţă extrem de scăzută – needucabil şi
neantrenabil. Reprezintă 0.2% din populaţie.

IQ –ul unui individ se poate modifica (dezvoltându-se sau diminuîndu-se) de-a

lungul vieţii, în funcţie de stadiul de dezvoltare şi funcţionare al creierului şi în funcţie
de vârstă, nefiind foarte clar în ce măsură contextul socio-profesional poate genera
schimbări.

Se pune întrebarea : în ce măsură IQ –ul este folosit ca predictor al succesului

în diverse domenii?

IQ –ul deși nu este un predictor perfect al succesului academic sau la muncă,

criticii recunosc chiar că există o corelaţie puternică între IQ şi succes. IQ –ul poate
prezice succesul la locul de muncă, măsurarea IQ-ului candidaților la locurile de muncă
şi folosirea rezultatelor în decizia de recrutare fiind un instrument util. Cu toate acestea,
utilizarea testelor IQ la locul de muncă este mult mai controversată decât în mediul
academic.

Caracteristiciele ştiinţifice sugerează că, deşi testul IQ nu este un predictor

perfect pentru succesul viitor al unui candidat, alţi factori fiind relevanţi pentru succesul
la locul de muncă, IQ –ul ar trebui luat totuşi în considerare. Recent , cercetătorii au
comparat eficacitatea diferitelor metode de selectare a angajaţilor: teste IQ, intreviuri
nestructurate, teste de personalitate şi chestionar biografic; rezultatul a fost lipsit de
ambiguitate: singurul predictor pentru succes este IQ –ul.

Se consideră că pentru angajarea salariaţilor fără experienţă anterioară în

domeniu, predictorul cel mai bun al performanţei viitoare este inteligenţa. Valoarea
testului IQ prezice nivelul de performanţă în toate domeniile. Pentru activităţi cu înaltă
calificare (de cercetare, management) sorurile mici de IQ sunt mai susceptibile de a fi
o barieră în calea performanţei, în timp ce pentru activităţile care necesită calificări
minime, putere atletică (putere manuală, viteză, rezistenţă, coordonare) este mult mai
puţin probabil să influenţeze performanţa. Totodată, având în vedere că IQ –ul este un
bun predictor al succesului la locul de muncă, el prezice de asemenea venitul şi
bunăstarea.

17
 În esenţă, cu cât IQ –ul este mai mare cu atât sunt mai multe şanse de a avea un
salariu mai mare, de a aduna o avere mai mare şi de a obţine un status social mai ridicat.
IQ –ul oamenilor care au ajuns milionari prin forţe proprii este estimat a fi de 115, pe
când cel al miliardarilor în jur de 120.
În ultimii ani, tot mai mulţi specialişti contestă utilitatea testelor IQ, fiind
convinşi că acestea nu au cum să reflecte structura complexă şi ierarhizată a inteligenţei
umane. Testele IQ nu pot da, desigur, decât o imagine aproximativă a unei părţi din
ceea ce înseamnă inteligenţă, deoarece întrebările testelor nu pot acoperi o mulţime de
situaţii din viaţa reală, dat fiind şi faptul că, la fiecare întrebare trebuie răspuns sub
presiunea timpului, în medie 30 de secunde. În plus, este aproape imposibil de măsurat
în aceste teste, de exemplu, cultura generală, memoria de lungă durată, anumite aspecte
psihologice, creativitatea etc. Pe de altă parte există indivizi geniali în anumite domenii,
de care sunt pasionaţi, dar care nu pot face faţă altora, şi ,în acest caz, măsurarea
inteligenţei este din nou relativă.
La aceasta se mai adaugă și faptul că multă vreme s-a considerat că nu ne folosim
decât o mică parte din creier, în jur de 10%. De fapt, analizele imagistice cu aparatură
de mare precizie au arătat că facem uz de creierul nostru în proporție de 100%, dar cu
precizare că, în funcție de activitățile pe care le întreprindem, alternăm regiunile
cerebrale folosite. Oamenii de știință ne asigură că nu există părți din creier care să fie
permanent inactive, pentru că, altfel, evoluția ar fi avut grijă să elimine acele părți. Prin
urmare, toți cei 100 de miliarde de neuroni din întreaga rețea neuronală sunt puși la
treabă, iar longevitatea și eficiența lor este direct influențată de gradul lor de solicitare:
cu cât sunt mai des folosiți ( cu atât mai mult dacă sunt implicați în activități complexe),
cu atât au o viață mai lungă. De altfel, cu cât o persoană este mai inteligentă, cu atât
face conexiuni mai complexe, care pun în funcțiune diferite părți ale creierului. În plan
practic, acest tip de activitate apare în cazul persoanelor cu un potențial creativ ridicat,
care surprind prin asocierile originale pe care le fac între lucruri. De la nivelul lobilor
frontali sunt controlate planificarea, personalitatea, comportamentul și emoțiile.

1.5. GENIALITATEA
Ce este geniul?
Unii psihologi spun că un geniu este orice persoană ce depășește un IQ de 140 (
după alții, 180). Alți psihologi spun că un IQ mare nu este suficient pentru a te putea
numi geniu, pentru a merita această etichetă trebuie să fii autorul a ceva ieșit din comun,
o invenție sau o descoperire, trebuie să schimbi lumea sau felul cum oamenii văd lumea.
Esența descoperirii presupune detectarea unor conexiuni între fapte care aparent
nu au nici o legătură una cu cealaltă. Geniul descoperitorului constă în a percepe
semnificația unei relații între două sau mai multe fenomene, fiecare dintre ele
recunoscut de mai multă vreme, dar care până atunci fuseseră considerate a nu avea

18
legătură unul cu celălalt. Spre exemplu, Isaac Newton a recunoscut factorul comun care
leagă căderea unui măr de rotația Lunii în jurul Pământului, ambele fenomene fiind
destul de banale și unanim acceptate. Ideea lui Newton că orice lucru le atrage pe toate
celelalte cu o forță universală a gravitației nu numai că a făcut legătura între aceste două
fenomene, ci a oferit și o perspectivă cu totul nouă asupra universului ca întreg și, prin
urmare, numeroase idei care anterior fuseseră vagi și slab definite au căpătat un alt
contur.
Așadar, nu ajunge să fii inteligent, ci trebuie să ai capacitatea de a folosi această
inteligență într-un mod care să impresioneze. În mod surprinzător nu toate geniile obțin
rezultate mari la testele de inteligență și nici nu au succes în școală, aceasta reprezentând
dovada clară că testele de inteligență nu sunt deloc exacte și că genialitatea nu are nici
o legătură cu inteligența.
Este foarte posibil ca genialitatea să fie legată de creativitate, cunoscându-se
faptul că adevăratele genii, pe lângă faptul că au o inteligență ieșită din comun, își
folosesc imaginația și creativitatea pentru a gândi concepte pe care nimeni nu le-a gândit
vreodată, pentru a inventa lucruri noi sau a observa fenomene noi.
Diferența dintre un om normal și un om de geniu pleacă de la principiul că
diferențele dintre cortextul cerebral al unui geniu și cel al unui om normal rămân
învăluite în mister. Se cunoaște faptul că tot ce ține de rațiune, creativitate, inventivitate
are loc în cortextul cerebral, totodată creierul fiind și organul cel mai bogat în mistere,
știindu-se foarte puțin despre felul în care acesta funcționează. Cercetătorii care au
studiat creierul lui Einstein, așa cum vom vedea detaliat mai jos, au descoperit că era
mai mic decât un creier normal, însă avea mai dezvoltată zona parietală, răspunzătoare
de tot ce are legătură cu matematica. După moarte, însă, creierul suferă anumite
modificări, astfel că nimeni nu poate fi sigur de felul cum funcționa creierul lui Einstein.
Inspirația și entuziasmul. Starea de flow
Încă din cele mai vechi timpuri, artiștii de geniu erau văzuți ca fiind “posedați”
de o entitate de origine divină, o Muză sau chiar un Zeu. La asta trimite etimologia
greacă a entuziasmului: enthousiasmos  starea în care se află cineva atunci când Muza
îi ia artistului mințile (Platon). Conceptele de enhousiasmos și inspiratio (în latină) nu
sunt diferite de ceea ce psihologii moderni numesc starea de flow ( o stare în care ești
absorbit în munca pe care o faci, în care lumea exterioară parcă dispare iar singurul
lucru din univers care îți atrage atenția este sarcina la care lucrezi). Albert Einstein a
stat luni de zile încercând să calculeze formulele relativității generale, lucrând până la
epuizare, iar Paul Cezanne lucra zile întregi doar în încercarea de a reuși să găsească
nuanța potrivită de albastru pentru peisajul său. Așadar, accentul nu cade pe inteligența
ieșită din comun, ci pe capacitatea de muncă până dincolo de epuizare într-un domeniu
de care trebuie să fii preocupat în mod aproape obsesiv.
Referitor la starea de flow, cercetările neurologice pun în evidență faptul că
această stare se manifestă prin schimbări drastice ale funcționării creierului, atât la nivel

19
chimic cât și la nivelul activității neuronale. În acest sens se evidențiază următoarele
aspecte:
- în timpul acestei stări, anumite părți ale creierului nu numai că nu au o activitate
susținută, ci, din contră, intră într-un fel de hibernare forțată;
- mitul că noi folosim creierul într-un procentaj mic iar geniile au capacitatea de a
accesa toate resursele este profund greșit; din contră, geniile par a avea
capacitatea inversă, anume aceea de “a închide” anumite zone cerebrale care,
prin activitatea lor, inhibă creativitatea. Una dintre cele mai importante zone
cerebrale care sunt “închise” în perioada de entuziasm este cortexul prefrontal,
zonă responsabilă de procesare cognitivă, planificarea viitorului, luarea
deciziilor și simțul timpului. Așadar, geniile trăiesc doar în prezent, iar stingerea
temporară a unor părți importante din cortexul prefrontal se simte la nivel mental
ca o contopire cu obiectul la care lucrează;
- studiile moderne au arătat că geniile au acces mai ușor și mai direct la aceste stări
datorită structurii lor cerebrale.
Deși studiile nu sunt foarte concludente în acest sens, în starea de entuziasm
comunicarea neuronală este posibil să fie înlocuită în mare măsură cu comunicarea
glială, ceea ce s-ar traduce la nivel mental prin acea “posedare de divinitate” despre
care vorbeau vechii greci, în care cuvintele parcă erau puse în gură de altcineva, iar
mâna parcă scria pe foaie fraze dictate de altcineva.
Diferența dintre geniu și creativitate, dintre geniu și talent
Așa cum se cunoaște, există tehnici de producere algoritmică a creativității, cum
ar fi gândirea laterală și brainstorming-ul. Dacă creativitatea este o activitate în mare
parte discursivă și sistematică, genialitatea este mai degrabă intuitivă și momentană.
Creativitatea, prin tehnicile de stimulare a creativității, implică verbalizarea și o căutare
“din aproape în aproape”, pe când ideea genială este dată dintr-o dată, într-o intuiție
unică ce abia ulterior urmează să fie analizată și disecată. Privind de-a lungul istoriei,
ideile cu adevărat geniale par să fi apărut “din senin”, fără un anumit algoritm care să
le provoace (spre exemplu, mărul lui Newton ce a dus la descoperirea forței
gravitaționale sau plimbarea cu liftul a lui Einstein care a generat ideile fizicii
relativiste).
Se poate argumenta că ceea ce numim genialitate sau gândire creativă își are
originea la nivelul sentimentelor, fiind o anumită stare afectivă care ulterior pătrunde
în rațiune, unde este analizată și ulterior prinde chip; creativitatea își are originile mai
ales la nivelul rațiunii și are capacitatea de a stărui sentimentele. Așa cum rațiunea
(cortexul prefrontal) poate inhiba la nevoie sentimentele, adică regiunile subcorticale
care ajută la formarea sentimentelor, este posibil și drumul invers. Altfel spus,
sentimentele pot modela alegerile rațiunii, la fel cum rațiunea poate modela impulsurile
sentimentale.

20
 În ceea ce privește distincția dintre geniu și talent, punctul de pornire îl
reprezintă definirea talentului, care în latina medievală reprezenta “valoarea” pe care
cineva o avea, fiind o metaforă pentru valoare. Dacă în cazul talentului vorbim despre
valoarea personală a cuiva, în cazul geniului se vorbește despre acel strop de inspirație
care îl face pe om să sondeze idei și tărâmuri încă necălcate de nici o minte umană.
Deși oamenii de geniu sunt și talentați, reciproca nu este întotdeauna valabilă.
Și din punct de vedere neuro-psihologic există o diferență între geniu și talent.
Există niște particularități ale creierului genial care îl fac pur și simpu să gândească
altfel decât oamenii obișnuiți. Structura și abundența celulelor gliale din “substanța
albă” a creierului îi face să poată dezvolta idei originale cu mai multă ușurință și cu
mai multă rapiditate decât restul oamenilor. Oricine poate ajunge la excelență într-o
anumită artă sau meșteșug, dacă are o inteligență medie și dacă exersează asiduu. În
acest caz, timpul necesar pentru ca rețelele neuronale specifice automatismelor unei
tehnici să se formeze ar fi de aproximativ 10.000 de ore; în cazul celor talentați, cu
înclinație pentru un anumit domeniu, acest număr scade considerabil.
În consecință, talentul are de-a face doar în mod secundar cu actul de creație,
fiind degrabă mai legat de ușurința cu care cineva își poate însuși o anumită tehnică
artistică. Geniul se referă la acea inspirație care oferă tehnicii “materia” pe care s-o
modeleze, adică ideea însăși care se ascunde în spatele lucrului.
Este geniul o trăsătură genetică? Biologia comportamentală și genialitatea
Ideea că genialitatea este o trăsătură înnăscută a fost oarecum constantă în istoria
civilizației europene. Se pune întrebarea firească: Este oare adevărat că un bagaj
genetic favorabil garantează faptul că cineva ajunge, la o distanță de câțiva zeci de ani
de la naștere, capabil să revoluționeze modul în care privim știința, arta, filosofia?
Răspunsul este: nu neapărat! S-au identificat multe gene care au o influență mai mică
sau mai mare asupra puterii de creație, dar asta nu înseamnă neapărat că prezența lor
garantează și niște rezultate concrete.
În conformitate cu Legea biologiei comportamentale, orice diferență la nivelul
genotipului poate avea o influență mai mică sau mai mare asupra dezoltării unei
persoane numai în funcție de mediul în care respectiva persoană este crescută. Adică,
un copil înzestrat din punct de vedere genetic pentru a fi geniu, dacă nu se dezvoltă
într-un mediu care să favorizeze creativitatea, nu va ajunge la performanțe
considerabile. Se întâmplă astfel deoarece codul nostru genetic este un fel de manual
de instrucțiuni pentru creșterea, dezvoltarea, funcționarea și reproducerea
organismului. Un set de gene poate da seamă de dezvoltarea sănătoasă a neuronilor,
altul de constituirea circuitelor neuronale prin materia albă a creierului, altul de
numărul de sinapse prin care un circuit neuronal se poate lega de altele etc. Dar în
calitate de “manual de instrucțiuni”, ADN-ul lucrează foarte mult în simbioză cu
indiciile primite de mediul nostru, astfel că o anumită secvență de gene poate fi

21
“activată” sau “dezactivată” în funcție de diferiți indicatori biochimici ai organismului
nostru care reflectă relația noastră cu mediul înconjurător.
Coeficientul în care un anumit bagaj genetic poate produce o minte genială este
de aproximativ 50% (după unele studii, chiar puțin mai mare); restul este pus de obicei
pe seama factorilor extragenetici, dintre care mediul de viață este unul dintre cei mai
importanți. Se consideră, în genere, că influența mediului în primii trei ani de viață este
esențială; dacă mediul este adecvat, care să nu inhibe curiozitatea copilului și care să-i
ofere posibilități de dezvoltare în cât mai multe domenii, atunci sunt întâlnite premisele
ca bagajul genetic favorabil să-și manifeste influența; din contră, dacă mediul nu
încurajează curiozitatea, dorința de cercetare și creativitate, atunci este posibil ca chiar
și un individ foarte bine înzestrat din punct de vedere genetic să naibă rezultate peste
medie la maturitate. Așadar, fudațiile creierului genial sunt puse, în special, în primii
3-4 ani de existență, urmând ca edificiul genialității să fie construit pornind de aici pe
tot parcursul vieții.
La ora actuală se fac eforturi pentru a identifica exact genele care pot fi puse în
legătură cu genialitatea; în general, acestea sunt secvențe genetice care dau seama de
modul în care creierul nostru se dezvoltă și de celulele din care este constituit. Până în
prezent s-au identificat un număr de aproximativ 50 de secvențe genetice care ar avea
un cuvânt de spus în dezvoltarea geniului.
În departamentul de anatomie al Universității Louisville, sunt conservate
creierele unor oameni supradotați. Doctorul Manuel Casanova spune că a detectat
diferențe structurale care ar putea ajuta la explicarea inteligenței. Pentru a înțelege ce a
descoperit, trebuie să știm ce sunt coloanele corticale: acestea reprezintă acumulări
vericale de neuroni conectați între ei. Numărul de neuroni și diversitatea acestora în
cadrul unei coloane verticale variază în anumite zone ale creierului. Doctorul Casanova
a descoperit că persoanele cu aptitudini speciale prezentau mai multe astfel de coloane,
deoarece acestea erau mai mici decât la oamenii obișnuiți. Rezultă de aici că gradul de
inteligență este dat nu de mărimea scoarței cerebrale, ci tocmai de numărul coloanelor
corticale și de diversitatea neuronilor conținuți de acestea. Nu este chiar o dovadă a
geniului, dar sugerează faptul că anatomia creierului nostru are un impact direct asupra
modului în care îl folosim. De altfel, dacă pornim de la premisa că gândurile noastre
sunt codate fizic în creier, atunci ajungem la concluzia logică că arhitectura acestuia
trebuie să reflecte într-un fel anume modul în care gândim.
Cum poate fi înțeleasă genialitatea în mod științific?
În general se acceptă că genialitatea nu poate fi cuantificată științific; nu putem
indica un nivel de la care apare genialitatea și nu putem determina mecanismele lui
intime. De aceea, oamenii de știință au căutat să preia definiții și teorii despre geniu
din diferite domenii de cercetare (spre exemplu, filosofia) și să le aducă la o formă
cuantificabilă. Odată cu descoperirea ADN-ului (mijlocul sec. ΧΧ), domeniilor
științifice li s-a alăturat și genetica. În prezent, ne apropiem de o înțelegere științifică a

22
acestui fenomen, dar care este departe de a fi completă și definitivă în momentul de
față. Avem câteva piese din puzzle-ul genialității, însă ne lipsește imaginea de
ansamblu și instrumentele prin care să ne testăm ideile.
Cum putem testa genialitatea? Cum putem măsura “nivelul de geniu” pe care îl
are un om prin teste standardizate? Există un ‘’coeficient de genialitate’’ așa cum există
un coeficient de inteligență? Istoria cercetării științifice a genialității până la jumătatea
secolului XX se reduce la diverse încercări de a “prezice” genialitatea prin intermediul
unor instrumente matematizate de lucru și de a descoperi un mecanism al acesteia care
să ne permită să producem, în mod algoritmic, geniul. Ulterior, abordarea oamenilor
de știință față de genialitate s-a schimbat; rând pe rând, neurologia, genetica și
psihologia a renunțat la idealul de a prinde genialitatea într-un algoritm, concentrându-
se mai degrabă asupra studiului comparat și probabilist. Oamenii se știință au început
să desprindă genialitatea de alte idei cu care ea a fost asociată cu inteligența sau talentul.
Totodată, ei au coborât conceptul de geniu din lumea platonică a ideilor eterne în
contextul social și istoric concret. Așa cum precizam mai sus, biologia
comportamentală a arătat că deși geniul are niște origini genetice și apare datorită unor
particularități ale conexiunilor neurologice din creier, el este influențat în mod esențial
de mediul în care acesta se dezvoltă.
Geniul nu este doar un om care are capacitatea de a combina idei cât mai bune,
ci acela care are capacitatea de a găsi idei noi la care nimeni nu s-a gândit și care, din
perspectiva simțului comun, pot fi paradoxale. De accea, studiile efectuate au pornit de
la dinstincția netă între inteligență și geniu , pe de o parte, și între geniu și creativitate,
pe de altă parte. Prima dintre aceste diferențe constă, așa cum s-a mai precizat, în faptul
că inteligența ține mai degrabă de capacitatea de a face legături între idei
predisponibile, pe când geniul are capacitatea de a crea ceva nou, noutate ce vine în
contradicție cu restul ideilor epocii. Deci, inteligența este o combinatorică de idei care,
deși poate fi inovatoare și originală, nu iese din limitele viziunii despre lume a unei
anumite epoci, pe când geniul este tocmai acea capacitate de a produce idei noi prin
conținutul lor, care revoluționează lumea în care trăim.
Cum își folosesc geniile creierul
Pentru a ne folosi cât mai eficient mintea, primul pas îl constituie utilizarea
ambelor emisfere în mod egal. Faptul că sistemul nervos al omului este asimetric, o
demonstrează existența oamenilor stângaci și dreptaci; emisfera cerebrală stângă
comandă partea dreaptă a corpului; iar emisfera cerebrală dreaptă, partea stângă.
Fiecare dintre noi folosește ambele emisfere, dar predomină una, tocmai datorită
folosirii frecvente a unor anumite căi neuronale, astfel, omul devenind mai eficient
folosind emisfera respectivă. Dominanța cerebrală se realizează, deci, ca urmare a
folosirii ei mai frecvente de-a lungul copilăriei, în funcție de preponderența stimulilor
specifici fiecărei emisfere.

23
 Emisfera cerebrală stângă este dominantă la majoritatea dreptacilor, având lobul
occipital mai mare decât al emisferei drepte. Cuprinde aria cerebrală consacrată
vorbirii, controlează procesul gândirii, limbajul, scrierea, calculul și memoria pe
termen scurt. Ea realizează învățarea pas cu pas, informațiile sunt primite pe rând, în
mod liniar, neputând sesiza generalul dacă nu se ajunge la secvențial, din aproape în
aproape. Procesează informațiile în mod simbolic prin cuvinte, idei, concepte, cifre. În
mod normal, emisfera stângă lucrează cu fapte logice, funcționând logic și analitic
asemenea unui calculator, fiind responsabilă cu gândirea din aproape în aproape și
orientată spre conexiuni abstracte, relații simbolice și analize de detaliu elaborate logic.
Ea este specializată în ordinea verbală și semantică, analizează și înțelege cuvintele,
sensul frazelor, semnificația, mesajul, reguli gramaticale, abstracții, raționament logic,
detalii, calcul mental și numeric.
Emisfera cerebrală dreaptă controlează mâna, ochiul, urechea și piciorul de pe
partea stângă, fiind mai dezvoltată la stângaci. Controlează capacitatea de sinteză și
generalizare, percepțiile spațiale, estetice, intuiția și creativitatea. Nu controlează
raționamentul dezvoltat. Operează cu imagini, mai ales cu cele de tip spațial, deține
funcții de manipulare a relațiilor spațiale și de configurare a imaginilor, este centrată
pe emoții și sentimente, imaginație și intuiție. Ea este lipsită în mare parte de relațiile
cu lumea exterioară, lăsând grija conducerii și deciziei comportamentale în seama
emisferei stângi. Emisfera dreaptă percepe senzațiile vizuale, auditive, muzica,
armonia, mișcarea, rima, poezia, imagini sugerate, culori și forme. Logica ei este de tip
metaforic, imaginativă, sintetizatoare, intuitivă, percepând relațiile spațiale
tridimensionale. Percepe informațiile global, simultan, învățarea făcându-se de la
general spre particular, de la întreg la parte. Acționează asupra informațiilor în manieră
sintetică făcând sinteze rapide și complexe, permițând înțelegerea globală, imediată,
sub formă simbolică, și sesizează greu informațiile care sunt prezentate din aproape în
aproape.
Se mai spune că persoanele stângace au o intuiție foarte clară și uneori precisă,
dar și un comportament agresiv și dezorganizat, spre deosebire de dreptaci care dau
dovadă de calm, toleranță și un bun raționament.
Așadar, cele două emisfere ale creierului sunt complet distincte una de alta; chiar
dacă fizic ele comunică printr-o punte care le leagă și care permite trecerea de impulsuri
nervoase dintr-o parte în cealaltă (corpul calos), ele sunt clar două părți distincte. În
general, fie funcționează emisfera stângă (preponderent), fie emisfera dreaptă, extrem
de rar putându-le face să funcționeze împreună. Secretul geniilor constă în faptul că au
capacitatea să le facă să funcționeze în paralel.
Cum poți simți dacă activezi simultan ambele emisfere? Răspunsul constă în
intuițiile pe care le-am avut de-a lungul vieții și care ne-au adus răspunsul la problemele
cu care ne confruntăm. Intuiția e că au fulger de informație, brusc știi, fără a avea nici
un dubiu. Ce s-a întâmplat de fapt? Pentru o fracțiune de secundă, am pus în funcțiune
ambele emisfere cerebrale la același nivel de intensitate. Pur și simplu, nu am folosit

24
numai rațiunea (emisfera stângă), ci am apelat la cealaltă capacitate înnăscută a
creierului de a accesa direct informația, nu de a o gândi. Dezvoltarea armonioasă a
ambelor emisfere cerebrale permite procesarea informațiilor prin ambele metode, atât
simbolice cât și în imagini, iar o activitate cerebrală echilibrată între cele două emisfere
reprezintă momentul de maximă creativitate și eficiență, deoarece emisferele sunt
complementare și atunci când lucrează împreună produc sinergia. Totodată, integrarea
emisferelor joacă un rol important în privința puterii gândului, percepții extrasenzoriale
și fenomene parapsihologice. În acest sens, o metodă pentru sincronizarea creierului
este meditația, care provoacă conlucrarea emisferelor cu abilitatea ridicată pentru
recepționarea și transmiterea gândurilor, puteri vindecătoare, meditația repetată putând
să schimbe structura creierului în mod permanent.
Procesul de integrare a emisferelor cerebrale este responsabil pentru fenomenul
de genialitate. Se cunoaște faptul că cele mai mari descoperiri, teorii și invenții au fost
făcute înainte pe baza inspirației, fiind verificate dupa aceea prin argumente logice sau
formule. Să explicăm, în continuare, cum procesul de sinergie cerebrală amplifică
posibilitățile creatoare ale geniilor. Studiile encefalografice referitoare la activitatea
emisferelor cerebrale au relevat o succesiune a dominanței uneia sau alteia dintre
emisfere, într-un ritm ondulatoriu, de val. Timpul mediu al unui ciclu complet, de la
emisfera dreaptă la cea stângă și înapoi la cea dreaptă, este de aproximativ 120 de
minute. Dar nu numai emisferele cerebrale, ci și partea mai activă a corpului s-a dovedit
a-și schimba dominanța; astfel, la fiecare 90-120 de minute, se realizează un ciclu
complet în care este mai activă, mai plină de forță și susținută energetic mai întâi
jumătatea stângă a corpului, apoi urmând să devină activă pentru un interval identic
jumătatea dreaptă a corpului. S-a descoperit că în timpul fiecărui ciclu de schimbare a
emisferei dominante există o perioadă în care activitatea cerebrală devine echilibrată
între ambele emisfere. Cele două emisfere sunt complementare și, atunci când lucrează
împreună, produc apariția fenomenului de sinergie, așa cum precizam mai sus. Suntem
la nivelul nostru optim atunci când cele două emisfere acționează împreună, sinergic.
Este clar că un creier în care ambele emisfere funcționează în sincronicitate, armonie
și unitate, este o cheie către stările de vârf și către performanțele umane neobișnuite.
Activitatea creierului uman creează unde cerebrale, măsurabile prin amplitudine
și frecvență. Aceasta din urmă determină categorisirea undelor cerebrale în unde beta,
alfa, theta și delta, iar combinația acestor categorii de unde determină starea de
conștiință a unei persoane la un moment dat. În interiorul acestor categorii de unde
crebrale există game de frecvențe diferite, care variază de la persoană la persoană. De
remarcat este faptul că în momentul în care emisferele lucrează împreună, undele
creierului se întind uniform peste ambele părți din cortexul cerebral. Cum se realizează
acest lucru? Relația dintre modelele onulatorii ale celor două emisfere este deosebit de
importantă în procesul mental. Este posibil să existe două modele vibratorii identice
care nu sunt sincronizate, adică amplitudinea miximă a unei unde să corespundă
momentului de amplitudine minimă al celeilalte unde a emisferei cerebrale opuse; în
acest caz, cele două frecvențe se anulează reciproc și amplitudinea scade foarte mult.

25
Atunci când momentele de amplitudine maximă ale celor două unde coincid, ele se
combină și vor produce împreună o undă de două ori mai înaltă decât cea existentă la
început. Astfel, emisferele cerebrale operează sincron și amplitudinea undelor
cerebrale din întregul cortex crește foarte mult. Aceasta determină fluctuații energetice
în întregul creier, existând în acele momente posibilitatea unei potențiale reorganizări
mentale într-o ordine mai înaltă. Totodată, sincronizarea emisferelor cerebrale
determină o identificare cu experiența respectivă, o focalizare mentală excepțională, iar
puterea de conștientizare se mărește foarte mult astfel încât pot fi incluse mult mai
multe experiențe în acelși timp.
Mecanismele de supradinamizare a creierului ce funcționează în tehnicile lui
Lozanov, ca de altfel și în alte metode de supraînvățare, se bazează pe ideea lui Ilya
Prigogine (chimist și fizician belgian, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în anul
în anul 1977) a fluctuațiilor externe de energie ce conduc un sistem către o nouă ordine,
mai coerentă, mai intrinsec interconectată. Sincronizarea creier-corp produce fluctuații
energetice ale creierului, variatele elemente ale acestuia fiind destabilizate, capabile să
părăsească vechile modele și programe, deschizându-se să primească noi informații și
reorganizându-se într-un mod nou; în această stare de “perfecționare” produsă de
sincronizarea corp-creier, pot fi asimilate mari cantități de informație.
Concluziile științifice evidențiază faptul că oamenii care sunt expuși la medii
imbogățite (adică cei ale căror creiere sunt stimulate și supuse unor schimbări adecvate)
vor experimenta schimbări în formă, mărime și structură ale cortexului. Aceste
schimbări vor determina imbunătățirea funcțiilor corticale, respectiv creșterea
inteligenței, a creativității, a memoriei etc. Chiar scurte perioadă de intensă stimulare
cerebrală pot determina creșterea complexității cerebrale la oamenii de toate vârstele.
Implicațiile sunt clare: este foarte posibil să devenim noi înșine geniali, folosind
exerciții mentale stimulative sau chiar aparate create special în acest scop (cum ar fi,
de exemplu, MIND SINERGY, BRAIN MACHINE), proiectate de oamenii de știință
pentru a expune cortexul uman la stimuli și experiențe noi, provocatoare, care oferă
creierului posibilitatea de a se antrena prin el însuși, prin autotransformare și
autoînvățare.
Neurologia genialității
O bună perioadă de timp, până la utilizarea actuală a tehnicilor de imagerie
cerebrală care surprind în funcțiune creierul viu, s-a practicat studierea post-mortem a
creierului, ca singura soluție de a pătrunde misterele fiziologice ale minții geniale.
Studiile efectuate pe creierul lui Einstein au deschis calea către studiul științific al
genialității din perspectivă neurologică. Mulți cercetători au presupus că e nevoie de
un creier cu adevărat special pentru a concepe Teoria Relativității și alte descoperiri
geniale care au stat la baza fizicii moderne. Creierul lui Einstein era neobișnuit în mai
multe feluri (așa cum vom vedea mai jos), cercetătorii nedescifrând încă modul în care
circumvoluțiunile suplimentare pe care le-au descoperit în creierul său au influențat
abilitățile extraordinare ale sale.

26
 În scopul exemplificării studiului științific al genialității din perspectivă
neurologică, prezentăm observațiile rezultate din studierea creierului lui Einstein,
astfel:
1. Emisferele cerebrale stânga și dreapta erau neobișnuit de bine conectate între ele
prin intermediul corpului calos, facilitând comunicarea inter-emisferică.
Se presupune astfel că un creier “bine legat”, care asigură o conexiune deosebit
de puternică dintre cele două emisfere cerebrale, ar fi putut juca un rol în dezvoltarea
capacităților sale intelectuale deosebite. Nu se știe însă dacă această trăsătură este
genetică sau este doar dobândită grație unui exercițiu îndelungat. Un studiu efectuat de
cercetătorii chinezi, de la East China Normal University, au utilizat o nouă tehnică
pentru studierea corpului calos, bazată pe măsurarea și atribuirea de coduri de culoarea
grosimilor variabile ale subdiviziunilor corpului calos, de-a lungul traseului unde fibrele
nervoase trec de la o emisferă cerebrală la alta. Această tehnică a permis măsurarea și
compararea caracteristicilor creierului lui Einstein cu caracteristicile creierului a 15
bărbați în vârstă și a 52 de bărbați care aveau vârsta pe care o avea Einstein în anul
1905, “anul miraculos”, cum este denumit în istoria științelor, în care Einstein în vârstă
de numai 26 de ani a publicat patru articole care au contribuit semnificativ la
fundamentarea fizicii moderne. Cercetătorii au constatat că Einstein avusese conexiuni
mai extinse între anumite porțiuni ale emisferelor cerebrale, comparativ atât cu bărbații
mai vârstnici, cât și cu cei mai tineri.
2. Numărul crescut de celule gliale în creierul său.
Se apreciază că geniile prezintă anumite particularități structurale ale creierului care
permit o mai bună transmitere a informațiilor pe căile neuronale, cât și o mai bună
comunicare non-neuronală, cu ajutorul celulelor gliale, considerate până nu demult ca
simple “celule de suport”, fără un rol anume în economia cognitivă a creierului.
Transmiterea mai bună a informațiilor pe căile neuronale se datorează faptului că stratul
de mielină, care înconjoară axonii neuronilor și care servește la izolarea semnalelor
transmise de aceștia, este mai gros și mai bine constituit în cazul geniilor decât la alte
persoane. Aceasta înseamnă că creierul genial are, în general, nevoie de stimuli de o
intensitate mică pentru a forma diversele hărți neuronale și, prin urmare, au o capacitate
cognitivă mai mare.

Comunicarea non-neuronală prin intermediul celulelor gliale se referă la un alt

mod de comunicare al creierului, diferit de comunicarea neuronală. Rolul celulelor
gliale (nevrogliilor) se referă la susținerea neuronilor, hrănirea acestora, transmiterea
influxului nervos, sinteza tecii de mielină și ARN-ului, fagocitoză. Ele se divid intens,
spre deosebire de neuroni, nu conțin neurofibrile și nici corpi Nissl, secretă cel puțin 20
de neurotransmițători și se găsesc în organismul uman în raport de 10/1 față de neuroni.

Diferența dintre cele două moduri de comunicări prezentate mai sus este
aproximativ diferența dintre comunicare prin emiterea de impulsuri alectrice pe un fir,
specifică telefonului cu fir, și cea specifică telefonului mobil. prin intermediul undelor.

27
S-a observat că creierul lui Einstein nu avea în genere mai multe conexiuni neuronale
decât un creier obișnuit, fiind și totodată mai mic decât un creier mediu (1230g), cu
toate acestea, creierul său avea o conformație diferită a anumitor celule gliale (denumite
astrocite) și totodată mai multe celule gliale în zona creierului responsabilă pentru
procesarea operațiilor matematice și a conceptelor abstracte. Dacă la omul obișnuit
comunicarea între diversele zone ale creierului are loc în special pe cale neuronală, la
geniu este posibil ca, dată fiind conformația și distribuția diferită a celulelor gliale,
diversele zone ale creierului să comunice mai repede, mai eficient și mai complex prin
intermediul ionilor de calciu care străbat rețelele gliale.

3. Din comparația creierului lui Einstein cu creierele a 85 de oameni ce au fost deja

descrise în literatura de specialitate, a rezultat că mai multe regiuni prezentau
circumvoluțiuni suplimentare și pliuri nemaivăzute la alți subiecți. Spre exemplu,
regiunile din partea stângă a creierului, ce facilitează percepția senzorială și controlul
feței și al limbii, erau mult mai mari decât în mod obișnuit. De asemenea, cortexul
prefrontal era mult mai mai mare față de alte creiere. În fiecare lob erau regiuni cu
circumvoluțiuni extrem de complicate; în ceea ce privește regiunile mărite asociate feței
și limbii, acestea ar putea explica celebra vorbă a lui Einstein care spunea că gândirea
sa este de multe ori “musculară”, fără a lua forma cuvintelor (aceasta ar putea fi o formă
prin care Einstein descria modul extraordinar în care își folosea cortexul motor, ce are
legătură cu conceptualizările abstracte). În ultimele decenii, toate materialele adunate
(studiile microscopice ale celor 2000 de felii subțiri rezultate din selecționarea celor 240
de bucăți din creierul său, inclusiv fotografiile făcute asupra creierului) au dus doar la
6 studii publicate în jurnalele științifice prestigioase. Toate scot în evidență trăsăturile
interesante ale creierului său: o densitate mai mare a neuronilor în anumite zone ale
creierului, un număr neobișnuit de mare nevroglii, iar lobii parietali prezentau un tipar
neobișnuit al circumvoluțiunilor.
4. Regiunea din creierul său asociată taletului muzical era foarte dezvoltată.
Explicația are la bază mediul în care a crescut Einstein, la fel de important în
înțelegerea sa ca și creierul său. Părinții săi au dorit să-l cultive, încurajându-l să fie
independent și creativ; ei nu l-au susținut doar în eforturile științifice, ci și în muzică,
finanțându-i lecțiile de pian și de vioară. El a reușit ca prin intermediul muzicii să devină
mai încrezător în forțele proprii și să-și asculte intuiția, ajutându-l totodată să
depășească perioade când cercetările nu întrevedeau rezultatele scontate. Piesele pe care
Einstein le interpreta la vioară singur sau alături de alte grupuri de muzicieni erau
partituri de Mozart sau Beethoven, cu o aplicare îndeosebi spre cele ale lui Mozart.
În final, considerăm că merită să precizăm în treacăt ce s-a întâmplat cu creierul
lui Einstein după moartea sa. Imediat după moartea sa, survenită pe data de 12 aprilie
1955, creierul a fost furat și păstrat timp de peste 50 de ani de către medicul Thomas S.
Harvey, care a realizat autopsia fizicianului la șapte ore după ce Einstein a decedat. El
a conservat creierul lui Einstein în formol, scoțând globii aculari ai acestuia, cu toate că
îndepărtarea creierului și a globilor oculari au fost împotriva ultimelor dorințe ale lui
Einstein. El era conștient că cercetătorii nu vor avea nimic de aflat despre inteligența sa
28
extraordinară; poate că acesta a fost și motivul pentru care Einstein a spus: “Nu tot ce
contează poate fi numărat, și nu tot ceea ce poate fi numărat contează.”

1.6. MOȘTENIREA INTELIGENȚEI

IQ-ul, raționamentul și gândirea sunt determinate genetic. Genetica e
responsabilă doar în proporție de 40-60%, restul depinzând de alți factori. Copiii
moștenesc inteligența doar de la unul din părinți. Cele mai recente studii arată că copiii
moștenesc inteligența de la mamă, nu de la tată. Cel mai bun predictor al inteligenței
copiilor este IQ-ul mamei.
Se cunoaște faptul că oamenii au 23 de perechi de cromozomi, 22 fiind la fel atât
la bărbați cât și la femei, iar a 23-a pereche reprezintă așa-numiții cromozomi sexuali.
Femeile au doi cromozomi X, adică combinația XX, iar bărbații au combinația XY, ei
având un singur cromozom X. Cromozomul X are un rol important în procesul de
determinare a sexului, cât și în transmiterea inteligenței de la o generație la alta. Pe acest
cromozom sunt aproximativ 150 de gene legată de inteligența generală și, în mod clar,
este răspunzător de inteligența verbală.
Cum transmit cromozomii sexuali de la o generație la alta? Să încercăm să
explicăm acest proces legat de moștenirea inteligenței de la părinți la copii. Dacă copilul
este băiat, el are obligatoriu cromozomul Y de la tată și cromozomul X de la mamă;
dacă copilul este fată, va moșteni un X de la mamă și un alt X de la tată. Rezultă, așadar,
că băieții moștenesc inteligența pe linia mamei, în timp ce fetele au șanse egale să o ia
de mamă sau de la tată. Există și situații când băiatul poate avea inteligența bunicii și
nu a mamei. Explicația constă în faptul că mama s-ar putea să nu aibă funcțională gena
de pe cromozomul X moștenit de la mama ei. Cum se întâmplă asta? Mama moștenește
și un cromozom X de la tatăl ei, acesta putând afecta cromozomul X moștenit de la
mamă, inhibându-l și manifestându-se în locul lui. Inhibiția rezultă din faptul că genele
concurează între ele pentru a deține controlul asupra comportamentului, fiecare într-o
manieră proprie. Când femeia face un copil, ea poate să îi dea mai departe un X rău de
la mama sa sau un X bun de la tatăl său. Dacă copilul se naște fată, ea mai are o șansă:
poate lua un X bun de la tată, chiar dacă a avut ghinionul să îl ia pe cel rău de la mamă;
dacă copilul este băiat, șansele sunt mai mici, pentru că se bazează doar pe X-ul matern.
Datorită acestui gambling genetic, bărbații- statistic vorbind- tind să posede niveluri de
inteligență extreme (adică foarte ridicate sau foarte scăzute), în timp ce femeile se
încadrează la mijlocul curbei lui Gauss. Rezultă astfel că, dacă un bărbat își dorește să
facă un băiat, trebuie să aibe grijă ca viitoarea soție și, mai ales, mama soției să fie
inteligentă.
S-a demonstrat că există o serie de gene, denumite “gene condiționate”, care vin
de cele mai multe ori de la mame și în rare cazuri de la tați. Inteligența se crede a se
număra printre genele condiționate care vin de la mamă. Genele condiționate se
caracterizează prin:

29
 - se comportă în mod diferit, în funcție de origine;
- au un fel de etichetă biochimică, care permite depistarea originii și dacă sunt
active sau nu în celulele descendenților;
- aparent, unele dintre aceste gene funcționează doar dacă provin de la mamă; dacă
aceeași genă este moștenită de la tată, devine inactivă. În mod evident, alte gene
funcționează în mod diferit și sunt activate doar dacă provin de la tată.
Inteligența provine de la mamă, genele acesteia mergând direct la cortexul cerebral,
iar cele ale tatălui la sistemul limbic. Bebelușii care au moștenit mai mult genele
mamelor au capul mai mare, creierul mai mare, dar corpul mai mic; în schimb, bebelușii
care moștenesc mai mult genele taților au corpul și creierul mai mici, dar corpul mai
mare. Pe măsură ce embrionul se dezvoltă, celulele care poartă amprenta genetică a
tatălui sunt responsabile cu supraviețuirea și se acumulează în sistemul limbic al
creierului, care asigură răspunsuri precum agresivitatea, foamea și nevoia de sex; ele nu
se regăsesc în cortexul cerebral.
În prezent nu există nici o cercetare care poate dovedi factorii de dezvoltare a
inteligenței, acesta fiind și motivul pentru care studiile nu vor fi pe deplin acceptate de
către toți cercetătorii. Spre exemplu, cercetătorii au subliniat că o întreagă gamă de gene
determină alte trăsături, cum ar fi intuiția și emoțiile, care pot fi moștenite de la tată;
deci, ambii părinți pot considera că își aduc aportul asupra inteligenței copiilor.

1.7. INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ

Cercetările în domeniul socio-uman au evidențiat faptul că reușita în viață,
succesul pe care îl are o persoană nu depinde doar de coeficientul de inteligență (IQ), ci
și de cela ce Daniel Goleman numea coeficientul de inteligență emoțională (EG). Prin
această diferențiere s-a realizat practic o delimitare între aspectele cognitive (ce se
regăsesc mai ales in IQ) și cele non-cognitive, afective (EQ) ale reușitei în viață.
Conceptul de inteligență emoțională a fost studiat începând cu anii ’90,
conturându-se trei mari direcții în acest domeniu de cercetare:
1. Direcția impusă de John D. Mayer și Peter Salovey
2. Direcția impusă de Rueven Bar-On
3. Direcția impusă de Daniel Goleman

I. J. Mayer și P. Salovey (1990,1993) consideră că inteligența emoțională

implică:
 abilitatea de a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima;
 abilitatea de accede sentimente sau de a le genera atunci când ele facilitează
gândirea;
 abilitatea de a cunoaște și înțelege emoțiile și de a le regla pentru a promova
dezvoltarea emoțională și intelectulă.

30
 Prin această definiție a inteligenței emoționale, cei doi autori au vrut să sublinieze
intercondiționările pozitive între gândire și emoții.
II. Rueven Bar-On (1992) a identificat următoarele componente ale inteligenței
emoționale:
1. Aspectul intrapersonal
 Conștientizarea propriilor emoții
 Optimism (asertivitate)
 Respect-considerație pentru propria persoană
 Autorealizarea
 Independența
2. Aspectul interpersonal
 Empatie
 Relațiile interpersonale
 Responsabilitate socială
3. Adaptabilitate
 Rezolvarea problemelor
 Testarea realității
 Flexibilitatea
4. Controlul stresului
 Toleranță la stres
 Controlul impulsurilor
III. D. Goleman (1995) a trasat cea de-a treia direcție în studiile privind inteligența
emoțională. În viziunea lui, constructele care compun acest tip de inteligență
sunt următoarele:
 Conștiința de sine - încredere în sine
 Autocontrolul - dorința de adevăr, conștinciozitate, adaptabilitate,
inovare
 Motivația – dorința de a cuceri, dăruirea, inițiativa, optimismul
 Empatia – a-i întelege pe alții, diversitatea
 Aptitudinile sociale – influența, comunicarea, managementul
conflictelor, conducerea, stabilirea relațiilor, colaborare, cooperare,
capacitate de lucru în echipă.
Ce înseamnă totuși această inteligență emoțională? Redusă la esența, presupune
îndeplinirea a trei condiții: sa-ți cunoști emoțiile, să știi să le gestionezi și să înțelegi
emoțiile celorlalți. Cu toții cunoaștem persoane extrem de inteligente, cu un bagaj mare
de cunoștiințe din diverse domenii, care însă nu reușesc să se impună, să se facă auzite
și înțelese și trec dintr-un eșec în altul, profesional și personal. Și cunoaștem persoane
care, chiar dacă nu au sclipiri de geniu, reușesc în tot ceea ce își propun și se descurcă
în orice situație. Explicația constă în balansul celor două categorii ale inteligenței
generale: inteligența emoțională te ajută să iei decizii oricând și oriunde și să folosești
emoțiile tale și pe ale celorlalți ca să-ți atingi scopurile, în timp ce inteligența cognitivă
te ajută în situațiile în care intervin calcule logico-matematice.

31
 Cercetările au arătat că succesul la locul de muncă sau în viață, depinde de 80%
de inteligența emoțională și doar 20% de intelect. În cazul liderilor, inteligența
emoțională contribuie cu până la 90% la succes. Asta nu înseamnă că rolul IQ-ului
trebuie neglijat. De altfel, viața și experiența fiecărui individ arată că, spre deosebire de
IQ, care nu se schimbă mai deloc după adolescență, inteligența emoțională este, în mare
parte, învățată și continuă să se dezvolte pe măsură ce înaintăm în vârstă și învățăm să
cunoaștem emoțiile și sentimentele și să le utilizăm pozitiv.
Deosebirile dintre coeficientul de inteligență emoțională (EQ) și cel de
inteligență (IQ) constau, în principal, în următoarele:
EQ (Emotional Quotient):
 contribuie în proporție de 80% la formarea succesului personal și profesional;
 poate fi educat, crescând astfel nivelul și inteligența generală;
 ne ajută să fim creativi, să comunicăm și să luăm decizii;
 se poate dezvolta de-a lungul timpului, de la vârsta de trei ani în sus;
 ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine și să ne motivăm;
 este un predictor puternic al succesului în viață;
 funcționează bine și rapid în orice situație.
IQ (Intelligence Quotient):
 contribuie în proporție de 20% la succesul personal și profesional;
 nu poate fi educat, deci nu poate dezvolta inteligența generală;
 ne ajută să facem calcule, să procesăm informații și să rezolvăm probleme;
 de regulă, după adolescență, rămâne relativ constant toată viața;
 funcționează bine doar dacă suntem calmi.
În continuare, să urmărim ce spun statisticile despre inteligența emoțională:
- EQ este responsabil pentru 60% din performanța în toate tipurile de meserii;
- 90% dintre performerii de top au un EQ ridicat;
- oamenii cu un EQ ridicat sunt de 10 ori mai productivi decât cei cu un EQ
scăzut;
- 70% dintre noi nu gestionăm conflictele sau stresul eficient;
- doar 36% dintre oameni își înțeleg emoțiile pe măsură ce apar;
- doar 15% dintre oameni simt că sunt respectați și prețuiți de către angajatorii
lor.
Fără a pretinde că am realizat o abordare exhaustivă a inteligenței emoționale, în
conluzie putem menționa că, atât sensibilitatea naturală, inteligența emoțională, cât și
inteligența teoretică sau academică, alături de motivație și se alți factori determină
adaptabilitatea, reușita în viață și asigura supraviețuirea persoanei.

32
 CAPITOLUL II
GÂNDIREA LATERALĂ

2.1 GENERALITĂŢI
Gândirea laterală este strâns legată de intuiţie, creativitate şi dispoziţie. Toate
aceste patru procese au aceeaşi bază. Însă în vreme ce intuiţia, creativitatea şi dispoziţia
sunt daruri ale providenţei, gândirea laterală reprezintă un proces deliberat; ea este tot
un mod de folosire a minţii, ca şi gândirea logică –însă de alt tip.
Gândirea laterală se ocupă cu generearea de idei noi. Există o anumită concepţie,
destul de stranie, potrivit căreia ideile noi apar numai pe calea invenţiilor tehnice.
Aceasta însă este doar un aspect minor. Noile idei reprezintă materia schimbarii şi a
progresului în orice domeniu, de la ştiinţă până la artă şi de la politică până la fericirea
individuală.
Gândirea laterală se ocupă, de asemenea, cu spargerea barierelor conceptuale ale
vechilor idei. Aceasta duce la o schimbare de atitudine şi de abordare. Eliberarea de
vechile idei şi stimularea unora noi sunt două aspecte îngemănate ale gândirii laterale.
Gândirea laterală este foarte diferită de gândirea verticală, care reprezintă modul
tradiţional de a gandi. În gândirea verticală înaintăm prin paşi secvenţiali, ce trebuie să
aibă fiecare o justificare. Distincţia dintre cele două tipuri de gândire este foarte
tranşantă, însă gândirea laterală nu este un substitut pentru gândirea verticală. Ambele
sunt necesare şi mai degrabă complementare: gândirea laterală este generativă, iar
gândirea verticală e selectivă.
Gândirea laterală sporeşte şi eficienţa gândirii verticale. Ca şi gândirea logică,
gândirea laterală reprezintă un mod de a folosi mintea. Este un obicei şi o atitudine a
minţii. Există, astfel, tehnici specifice care pot fi folosite, aşa cum există metode
specifice în gândirea logică. Pentru a dezvolta gândirea laterală este nevoie de un cadru
real în care să exersăm şi anumite tehnici tangibile pe care să le practicăm. Se poate
spune că gândirea laterală reprezintă o parte fundamentală a gândirii omeneşti şi că o
astfel de gândire se poate dezvolta prin exerciţiu.

33
2.2. DIFERENŢA DINTRE GÂNDIREA LATERALĂ ŞI GÂNDIREA
VERTICALĂ
De vreme ce majoritatea oamenilor cred că gândirea verticală tradiţională este
singura formă posibilă de gândire eficientă, se consideră util să arătăm care este natura
gândirii laterale, indicând prin ce se deosebeşte de gândirea verticală. Mai jos sunt
enumerate unele dintre diferenţele cele mai evidente.
1. Gândirea verticală este selectivă, gândirea laterală e generativă
În gândirea verticală contează corectitudinea, pentru gândirea laterală este
importantă afluenţa. Gândirea verticală alege o cale, eliminându-le pe celelalte, pe când
gândirea laterală nu alege ci caută să deschidă noi drumuri. Atunci când gândim vertical
optăm pentru cea mai promiţătoare abordare a unei probleme, pentru cea mai bună cale
de a privi o situaţie; luăm în calcul diferite abordări până când o găsim pe cea mai
promiţătoare. Când gândim lateral, gândim cât mai multe abordări alternative.
2. Gândirea verticală înaintează doar dacă există o direcţie în care să
înainteze, gândirea laterală înaintează pentru a genera o direcţie
Atunci când gândim vertical, ne îndreptăm într-o direcţie clar definită, către
rezolvarea unei probleme. Folosim o abordare concretă sau o anumită tehnică.
3. Gândirea verticală este secvenţială, gândirea laterală poate face salturi
Când gândim vertical, înaintăm pas cu pas. Fiecare pas urmează imediat după
cel precedent, de care este strâns legat. Odată ce ajungem la o concluzie, validitatea sa
este dovedită de validitatea paşilor prin care a fost obţinută. Atunci când gândim lateral,
paşii nu trebuie să urmeze o succesiune strictă. Atunci când ajungem direct la soluţie
nu putem spune că validitatea sa depinde de validitatea căii pe care am urmat-o. Totuşi,
soluţia poate fi corectă şi îndreptăţită, fără să depindă de calea prin care s-a ajuns la
realizarea respectivă.
4. În gândirea verticală fiecare pas trebuie să fie corect; în gândirea laterală
nu e cazul
Esenţa gândirii verticale constă tocmai în aceea că fiecare pas trebuie să fie
corect, acest lucru fiind fundamental pentru natura gândirii verticale. Fără această
condiţie, gândirea logică şi matematica nu ar funcţiona nicicum. În gândirea laterală
însă nu trebuie să fim corecţi la fiecare pas, atât timp cât concluzia este corectă.
5. În gândire verticală sunt folosite negaţii pentru a bloca anumite drumuri;
în gândirea laterală nu există negaţii
6. Când gândim vertical, ne concentrăm şi eliminăm ceea ce nu e relevant;
când gândim lateral, primim cu bucurie intervenţiile întâmplătoare
Gândirea verticală selectează prin eliminare; se lucrează cu un sistem de referinţă
şi se dă la o parte ceea ce nu este relevant. Când gândim lateral, înţelegem că un model

34
nu poate fi restructurat din interior, ci doar ca urmare a unei intervenţii exterioare. Aşa
că aşteptăm intervenţiile din exterior pentru că au un efect provocator; cu cât aceste
intervenţii sunt mai irelevante, cu atât există mai multe şanse ca modelul existent să se
schimbe.
7. În gândirea verticală, categoriile, clasificările şi etichetele sunt fixe, pe când
în gândirea laterală, nu
Gândirea verticală depinde în mare măsură de rigiditatea definiţiilor, la fel cum
matematica depinde de înţelesul permanent al unui simbol, odată ce acesta a fost alocat.
În gândirea verticală, categoriile, clasificările şi etichetele au utilitate doar dacă sunt
coerente, căci gândirea verticală depinde de identificarea unui element ca membru al
unei clase sau de eliminarea lui din acea clasă. Dacă ceva primeşte o etichetă sau este
inclus într-o clasă, trebuie să rămână acolo. În gândirea laterală, etichetele se schimbă,
pentru că privim acelaşi lucru în moduri diferite. Clasificările şi categoriile nu sunt
componente fixe care să fie utile pentru identificare, ci indicatoare care să ne ajute să
ne mişcăm.
8. Gândirea verticală urmează cele mai plauzibile căi, gândirea laterală, pe
cele mai puţin probabile
Atunci când gândim lateral, căutăm să luăm în considerare variantele cele mai
puţin evidente şi nu pe cele care par mai valide. Accentul se pune pe disponibilitatea
de a explora variantele cel mai puţin probabile, căci adesea nu există nici un alt motiv
să explorăm aceste alternative.
9. Gândirea vertică este un proces finit, gândirea laterală e unul probabilistic
Cănd gândim vertical, ne aşteptăm să găsim un răspuns. Dacă folosim o metodă
matematică, răspunsul este garantat. Când gândim lateral, e posibil să nu existe nici un
răspuns. Gândirea laterală sporeşte şansele de a restructura modelele, de a găsi o soluţie
intuitivă, dar e posibil ca acel lucru să nu se întâmple. Gândirea verticală ne promite cel
puţin o soluţie minimală, pe când gândirea laterală sporeşte şansele de a obţine o soluţie
optimă, dar nu face nici o promisiune. Gândirea laterală sporeşte şansele de a declanşa
o restructurare intuitivă, şi cu cât gândirea noastră laterală este mai bună, cu atât are
şanse mai mari.
În rezumat, putem spune că diferenţele dintre gândirea laterală şi cea verticală
sunt fundamentale. Cele două procese prezintă aspecte distincte; nu este vorba că un
proces ar fi mai eficient decât celălalt, ambele sunt necesare. Contează să înţelegem prin
ce se diferenţiază pentru a putea să le aplicăm eficient pe amândouă: când gândim
vertical, folosim informaţia aşa cum este pentru a înainta către o soluţie; când gândim
lateral, nu folosim informaţia pentru valoarea sa intrinsecă, ci ca pe o provocare, pentru
a determina o restructurare a modelelor. Gândirea laterală este utilă pentru a genera idei
şi abordări,iar gândirea verticală e folositoare pentru a le elabora. Gândirea laterală
sporeşte eficienţa gândirii verticale,oferindu-i mai multe opţiuni. Gândirea verticală

35
măreşte eficienţa gândirii laterale, dând o bună utilizare ideilor generate. Aşadar, cele
două procese sunt complementare şi nu antagonice, avem nevoie în practică de ambele
tipuri de gândire.
Mai sus am prezentat natura gândirii laterale prin contrast cu natura gândirii verticale.
În continuare, vom căuta să descriem natura gândirii laterale în sine, astfel:
- gândirea laterală se ocupă cu schimbarea modelelor.
Prin model înţelegem modul de aranjare a informaţiilor pe suprafaţa de
memorare, care este mintea. Un model reprezintă o succesiune repetată a activităţii
neurale. În practică, un model este orice concept, idee, gând, imagine care se repetă; un
model se poate referi, de asemenea, la o succesiune de concepte sau de idei stereotipe
în timp. Un model poate fi şi un aranjament format din mai multe modele care împreună
formează o abordare a unei probleme, un punct de vedere, un mod de a privi lucrurile.
Dimensiunea modelului e nelimitată, singurele cerinţe fiind ca modelul să fie repetabil,
recognoscibil şi utilizabil.
Gândirea laterală urmăreşte să schimbe modelele; în loc să ia un model şi să îl
elaboreze în continuare, asa cum face gândirea verticală, gândirea laterală încearcă să-l
restructureze, combinând lucrurile într-un mod diferit.
- într-un sistem maximal, dotat cu memorie, distribuţia informaţiilor nu
poate fi niciodată cea mai buna posibilă
Reorganizarea informaţiilor după un alt model este restructurarea intuitivă.
Scopul acestei redistribuiri constă în găsirea unui model mai bun şi mai eficient. O
anumită perspectivă asupra lucrurilor se formează treptat. O idee care cândva s-a
dovedit extrem de utilă poate să nu mai fie atât de folositoare în prezent, şi totuşi ideea
curentă s-a format direct din ideea veche şi depăşită. Un model se poate forma într-un
anumit fel, pentru că provine din combinarea altor două modele, dar dacă toate
informaţiile ar fi fost disponibile în acelaşi timp poate că modelul ar fi fost cu totul altul.
Un model poate persista, pentru că este util şi adecvat, totuşi restructurarea sa poate da
naştere unuia mai bun.
- gândirea laterală este atât o atitudine, cât si o metodă de a folosi informaţiile
Atitudinea gândirii laterale presupune în primul rând refuzul de a accepta
modelele rigide, iar în al doilea rând, o încercare de a combina lucrurile în alt mod.
Atunci când gândim lateral încercăm întotdeauna să găsim alternative, să restructurăm
modelele. Intenţia nu este aceea de a declara că modelul actual e greşit sau nepotrivit.
Gândirea laterală nu formulează niciodată judecăţi, putem fi mulţumiţi întru totul de
modelul actual şi totuşi putem încerca să producem modele alternative.
În afară de faptul că reprezintă o atitudine, gândirea laterală este, de asemenea,
o modalitate specifică de a analiza informaţiile, în scopul de a restructura modelele.
Când gândim vertical, asamblăm informaţiile într-o structură, construim o punte sau un

36
drum, informaţia devenind parte integrantă a liniei de asamblare. În gândirea laterală,
informaţia este utilizată pentru a modifica structura, nu pentru a deveni parte din
ansamblul său.
- gândirea laterală este influenţată direct de modul în care mintea procesează
informaţiile
Necesitatea gândirii laterale se naşte datorită limitelor unui sitem maximl de
memorare. Un astfel de sistem funcţionează pentru a crea modele şi apoi pentru a le
perpetua, dar nu conţine mecanisme adecvate pentru schimbarea şi actualizarea
modelelor. Gândirea laterală foloseşte informaţiile în mod provocator şi sparge vechile
modele pentru a elibera informaţiile. Toate aceste manevre nu pot să producă decât un
efect benefic în cadrul unui sistem de memorare maximal, care recombină informaţiile
după un model nou.
Întotdeauna e dificil să reproducem idei noi în mod intenţionat. Gândirea
verticală nu este de mare ajutor, căci altfel ideile noi ar apărea mult mai uşor. Dar
gândirea laterală este o modalitate deliberată de a căuta idei noi. Mulţi oameni cred că
ideile noi înseamnă invenţii inedite, cum ar fi dispozitivele mecanice. Probabil că
aceasta este cea mai evidentă formă pe care o poate lua o idee nouă, dar ideile noi pot
fi şi modalităţi aparte de a face lucrurile, moduri inedite de a organiza variante moderne
de a prezenta lucrurile, idei noi despre alte idei. De la publicitate la inginerie,de la artă
la matematică, de la gastronomie la sport, peste tot e nevoie de idei noi.

2.3. TEHNICI DE GÂNDIRE LATERALĂ

2.3.1. Tehnica folosirii aleatoare a cuvintelor (Generarea formală de date aleatorii)
Această tehnică este cea mai simplă dintre tehnicile creative. Tehnica este
deosebit de eficientă, dar pare complet ilogică. Există o zonă de concentrare creativă a
atenţiei unde avem nevoie de idei. Obţinem apoi un cuvânt care nu are deloc legătură
cu situaţia şi le pastram pe cele două împreună. Din această suprapunere căutăm să
dezvoltăm idei noi. Procesul are sens doar când înţelegem cum funcţionează creierul ca
sistem de modelare cu autoorganizare. Creierul are capacitatea deosebită de a face
conexiuni, astfel că, în cazul cuvântului aleatoriu, care poate fi îndepărtat, el va asigura
conexiunile necesare înapoi către zona de concentrare a atenţiei.
Istoria ideilor arată multe exemple de momente în care un eveniment întâmplător
a părut că declanşează o nouă idee importantă. Bineînţeles, asta se întâmplă doar într-o
minte "pregătită", care se gândeşte la subiect (spre exemplu, povestea lui Newton care
stând sub un copac i-a căzut un măr în cap. Se presupune că acest lucru i-a declanşat
ideea gravitaţiei ca forţă. Chiar dacă povestea nu este adevărată, există multe alte
exemple).

37
 Tehnica folosirii aleatoare a cuvintelor foloseşte hazardul pentru a obţine
provocarea. Există mai multe căi practice pentru a face acest lucru cum ar fi:
1. Utilizarea dicţionarului pentru a gasi un cuvânt la întâmplare
Etape:
- se foloseşte un tabel cu numere aleatoare pentru alegerea paginii (se alege un
număr de ordine numărând cuvintele de sus în jos). Nu avem voie să parcurgem
paginile dicţionarului până când credem că am găsit un cuvânt potrivit, deoarece
aceasta ar fi o selecţie şi este inutilă din punct de vedere al stimulării aleatorii;
- dacă cuvântul rezultat nu este substantiv, atunci se continuă pâna se ajunge la
primul substantiv;
- cuvântul este utilizat pentru a genera alte cuvinte, care la rândul lor se asociază
cu problema aflată în discuţie. De la cuvântul aleatoriu se înlănţuie un şir de idei,
pentru a crea legătura cu problema analizată;
- cuvântul ales la întâmplare poate fi folosit în mai multe feluri, neexistând o
modalitate anume de a-l folosi. În unele cazuri, putem folosi un sinonim sau un
antonim al cuvântului ori acelaşi cuvânt scris diferit;
- pentru aceeaşi problemă se pot folosi 2-3 cuvinte aleatorii sau pentru un cuvânt
2-3 probleme. Problemele nu sunt enumerate toate de la început;
- timp alocat: 3-5 minute. Ceea ce nu trebuie să facem în nici un caz este ca, după
expirarea acestui interval de timp, să căutăm imediat alt cuvânt la întâmplare,
căci astfel se instalează un fel de rutină a căutării şi ajungem să alegem cuvânt
după cuvânt pâna ce credem că îl găsim pe cel potrivit. Dacă vrem să mai
încercăm şi un alt cuvânt, o putem face altă dată. Chiar şi după încheierea
perioadei fixate vor mai apărea şi alte idei; le putem nota şi pe acestea. Dar nu
trebuie să ne petrecem tot restul zilei încercând cu disperare să exploatăm la
maxim cuvântul aleatoriu.
De precizat este faptul că în locul dicţionarului se poate utiliza şi o carte, revistă, ziar
sau alte publicaţii.
Exemplu. Presupunem că problema aflată în discuţie se referă la creşterea motivaţiei
personalului firmei pentru a determina angajaţii calificaţi, creativi şi cu experienţă să
rămână alături de companie fără a plăti salarii excesiv de mari.
Întocmim tabelul cu numere aleatoare pentru alegerea paginilor cu cuvintele alese la
întâmplare (o variantă) :
Nr.pag. Coloana Nr. cuvânt Cuvântul ales Semnificaţia cuvântului din
dicţionar
215 dreapta 4 Consternaţie/ -uimire, nedumerire, amestecată
Consternare cu mâhnire şi indignare;
-surpriză neplăcută, stupoare

38
 365 stânga 15 Faimos -care a devenit extrem de cunoscut
(prin însuşirile sau defectele sale,
prin faptele sale etc.);
-vestit, celebru, renumit
745 dreapta 24 Panteism Concepţie filozofică monistă care
identifică divinitatea cu întreaga
natură

Prin asocierea cuvintelor aleatorii cu problema dată rezultă următoarele idei:

- înlăturarea acelor aspecte care generează inechitate între angajaţi în procesul
muncii => eliminarea indignării şi a stuporii;
- evitarea deciziilor nefundamentate privind procesele de personal (încadrare pe
posturi, salarizare, recompense acordate preferenţial sau fără merite etc.) care
produc animozităţi în cadrul colectivelor;
- efectuarea promovărilor, perfecţionarea pregătirii şi încadrării după metode şi
principii consacrate şi aplicate cu succes în management sau utilizarea de noi
metode care pot fi experimentate în firmă la iniţiativa managerului receptiv la
nou => sprirea motivării angajaţilor;
- promovarea de manageri altruişti şi de tip "open mind", care se identifică cu
întreaga activitate a firmei/compartimentului, renumiţi pentru implicarea şi
soluţionarea problemelor prin antrenarea întregului colectiv;
- stimularea angajaţilor cu experienţă şi iniţiativă renumiţi, care înţeleg
problemele legate de utilizarea eficientă a resursei umane în cadrul firmei.
Să presupunem în continuare, că pentru problema pusă în discuţie s-ar utiliza un singur
cuvânt ales la întâmplare, astfel:
Nr.pag. Coloana Nr. cuvânt Cuvântul ales Semnificaţia cuvântului din
dicţionar
129 Stânga 6 Calozitate Întărire şi îngroşare a pielii

Din asocierea cuvântului aleatoriu cu problema dată rezultă următoarele idei:

- întărirea recompenselor băneşti;
- utilizarea sistemului de recompense băneşti în mod periodic, pentru soluţionarea
unor probleme importante pentru firmă (se are în vedere "întărirea şi persistenţa",
specifice cuvântului ales cu problema de soluţionat).

2. Utilizarea listelor de cuvinte alese aleatoriu

Etape:
- se întocmeşte o listă cu atributele cuvintelor pentru fiecare în parte;

39
 - se forţează conexiunile dintre idei. Se fac conexiuni forţate între fiecare
caracteristică şi problemă în cauză.
Se pun următoarele întrebări:
 Prin ce se aseamănă cu problema mea?
 Ce s-ar întâmpla dacă problema mea ar fi un/o....?
 Care sunt asemănările?
 .....se aseamăna cu soluţia pe care o caut deoarece..........?
 Cum seamănă............ cu soluţia problemei mele?
- care este esenţa? Care este esenţa/principiul cuvântului aleatoriu ales? S-ar putea
dezvolta o idee în jurul ei? Pentru fiecare cuvânt se face o listă cu
esenţa/principiul său şi se leagă de problema în cauză.
- realizarea de numeroase conexiuni
Când se apelează la Anexa cu cuvintele alese la întâmplare, se folosesc toate cele
cinci cuvinte din grup şi ne gândim la cât mai multe asocieri de idei. Alocăm fiecărui
cuvânt câte cinci minute, suficient pentru a stimula gândirea.
În ANEXĂ sunt prezentate listele cu "Cuvintele alese la întâmplare".
Exemplu. Se consideră aceeaşi problemă aflată în discuţie utilizată în exemplul
precedent.
Din Anexă s-a extras următorul grup de cinci cuvinte:
- Cârlig
- Uşă
- Fereastră
- Acoperiş
- Lac
Se întocmeşte lista cu atributele cuvintelor alese (variantă):
Cârlig - Cârlig de remorcare
- Folosit la agăţarea diferitelor obiecte
- Prezintă dispozitiv de siguranţă
- Utilizat la umeraşe pentru păstrarea hainelor în şifonier
- Ac cu cârlig → pescuit
Uşă - Utilizată la închiderea încăperilor
- Se poate încuia/descuia
- Poate fi prevăzută cu geam
- Se poate forţa prin efracţie
- Se deschide la stanga/dreapta
- Se fixează în toc
- Poate fi de lemn sau metalică
- Poate avea formă de diafragmă
- Poate fi interioară/exterioară

40
 - Poate fi acţionată de o celulă fotoelectrică
- Prevăzută cu vizor
- Asigură trecerea dint-o cameră în alta
- Fixată în balamale → se poate fixa la alt toc
Fereastră - Permite pătrunderea luminii în spaţii închise
- Se deschide spre interior/exterior
- Prevăzută cu geam simplu sau dublu
- Izolată termic şi fonic
- Confecţionată din lemn, PVC, metal
- Prevăzută cu un geam sau două geamuri care se deschid
- Permite aerisirea spaţiilor închise
- Formă de ferestruică → pentru observaţie

Acoperiş - Utilizat la acoperirea clădirilor

- Poate avea diferite forme şi culori
- Acoperit cu tablă, ţiglă, şiţă
- Prevăzut cu burlane pentru colectarea şi dirijarea apei
- Se fixează după ridicarea clădirii
- Prevăzut cu pod pentru depozitarea de materiale
- Prevăzut cu schelet de lemn pe care se aşează tabla, ţigla

Lac - Lac de acumulare pentru acţionarea turbinelor hidrocentralei

- O acumulare statică a apei
- Utilizat pentru pescuitul sportiv sau întreceri de caiac-canoe
- Are adâncime variabilă
- Poate fi populat de vieţuitoare (peşti, alge, păsări)
- Lac de agrement
- Poate seca din cauza căldurii excesive
- Poate avea apă dulce/sărată
În etapa a doua se realizează forţarea conexiunilor între idei. În situaţia de faţă,
conexiunile dintre problema în cauză şi atributele cuvintelor au generat următoarele idei
(o variantă):
- utilizarea unei strategii de resurse umane pentru cooptarea de angajaţi calificaţi
şi cu experienţă;
sStrategia să prezinte siguranţă şi stabilitate pentru angajaţi;
- utilizarea combinată a mai multor strategii de resurse umane care să determine
angajaţii competenţi să rămână în firmă;
- mutarea persoanelor creative în alte compartimente decât cele în care lucrează
=> utilizarea la maxim a capacităţii de creaţie a acestora, a ideilor creative şi în
alte sectoare ale firmei;
- punerea accentului pe angajaţii cu experienţă nonconformişti, receptivi la nou,
creatori şi stimularea lor pe măsură;

41
 - angajaţii cu experienţă şi creativi, cercetători şi dornici de perfecţionare sporesc
potenţialul colectivelor de lucru şi le dinamizează => sarcini din ce în ce mai
complexe pe măsura capacităţii lor intelectuale şi motivarea pe măsură;
- eliminarea tuturor discrepanţelor în motivarea personalului cu experienţă, înalt
calificat si creativ pe motive de religie, sex, antipatii, fizionomie etc. ;
- promovarea în funcţii de conducere a angajaţilor cu experienţă şi creativi, după
consolidarea şi uniformizarea colectivelor, pentru a fi mai uşor antrenate şi
conduse de către aceştia;
- în permanenţă să se practice o politică de perfecţionare a pregătirii, antrenării şi
provocării acestor angajaţi în soluţionarea diverselor probleme ale firmei =>
activitatea statică duce la plafonare, lipsă de interes şi de creaţie;
- instituirea unui sistem de colectare şi dirijare a ideilor catre managementul
firmei, analiza lor economică şi punerea imediată în aplicare.

Care este esenţa?

Se caută esenţa (principalul) fiecărui cuvânt şi se urmăreşte dezvoltarea unei idei în
jurul acesteia.
Cârlig → agăţare, remorcare, tractare => utilizarea personalului cu experienţă şi creativ
ca "motoare" ale colectivelor, de antrenare şi de sporire a forţei creatoare a acestora.
Uşă → acces => promovarea comunicării pe orizontală şi verticală, înlăturarea tuturor
barierelor, perspectiva viitorului (politica uşilor deschise).
Fereastră → deschidere => încurajarea angajaţilor cu experienţă şi creativi la studiul
permanent al pieţei şi aplicarea a tot ceea ce este nou la condiţiile firmei.
Acoperiş → protejare, protecţie => asigurarea personalului înalt calificat, cu experienţă
şi creativ.
Lac → acumulare statică => promovarea unei politici de învăţătură a stagnării şi de
promovare a dinamismului, receptivităţii la nou si a competiţiei.

2.3.2. Tehnica expunerii

Această tehnică presupune acceptarea și chiar ieșirea în întâmpinarea
informațiilor care ne parvin aleatoriu. În loc să respingem ceva care nu pare relevant, îl
considerăm o intrare aleatorie de date și îi acordăm atenție. Acest lucru nu presupune
nimic altceva decât o atitudine expectativă, care să remarce ceea ce ni se prezintă.
Tehnica se poate întâlni sub următoarele forme:
1. Expunerea la idei din domenii complet diferite
Acest lucru se numește uneori “fertilizare interdisciplinară” și înseamnă a discuta o
problemă cu cineva dintr-un domeniu total diferit. De exemplu, un specialist în
medicină poate vorbi despre comportamentul sistemelor cu un analist financiar sau cu
un creator de modă. Sau îi putem asculta pe ceilalți când vorbesc despre domeniul lor
de activitate.
2. Expunerea la ideile altora

42
 3. Expunerea fizică la stimularea aleatorie
Putem face acest lucru dacă ne învârtim într-o zonă care conține o multitudine
de obiecte diferite, de exemplu, un centru comercial cu o gamă foarte variată de produse
sau un magazin de jucării. Sau putem merge la o expoziție, care nu are nici o legătură
cu domeniul care ne interesează. Important în tehnica expunerii este să înțelegem că
niciodată nu căutăm ceva anume. Putem merge la o expoziție ca să vedem dacă
descoperim ceva relevant sau putem discuta o problemă cu un specialist dintr-un alt
domeniu pentru a afla care este perspectiva acestuia. Dar nu acesta este scopul! Când
căutăm ceva relevant, atunci avem idei preconcepute despre relevanță. Iar aceste idei
preconcepute despre relevanță sunt rezultatul punctului de vedere curent asupra
situației. Ideea este să ne învârtim fără să ne gândim la nimic, așteptând să ne atragă
ceva atenția.
2.3.3. Tehnica inversiunii
Dacă dăm cuiva spre rezolvare o problemă de ingeniozitate care este destul de
vagă, va avea dificultăți atunci cand va trebui să înceapă să o soluționeze. Îi va fi greu
să se îndrepte în vreo direcție anume. Persoana căreia i s-a propus problema pare să
spună: “Cum să încep, ce să fac?”. Dacă nu preferăm să stăm cu mâinile în sân,
așteptând să ne vină inspirația, cel mai practic mod de a aborda problema este de a porni
de la ceea ce avem.
Se știe că ori de câte ori este indicată o anumită direcție, direcția opusă este la
fel de bine definită. Orice acțiune indică și acțiunea opusă; spre exemplu, dacă umplem
o cadă cu apă, atunci acțiunea opusă este aceea de a goli cada, iar dacă un anumit proces
se deruleză în timp, atunci derulăm timpul înapoi pentru a afla care este procesul invers.
E ca și cum am da un film înapoi. Ori de câte ori între două părți există o relație
unidirecțională, situația poate fi inversată schimbând direcția relației.
În cadrul tehnicii inversiunii, luăm lucrurile așa cum sunt și apoi le întoarcem pe
dos, invers, cu fața în jos, cu interiorul spre exterior, cu spatele. Apoi vedem ce se
întâmplă. În acest caz este vorba de o redistribuire provocatoare a informațiilor. Există,
de regulă, mai multe moduri în care se poate ‘’inversa’’ o situație dată; nu există o
modalitate corectă și nici nu trebuie să căutăm vreo inversare justă. Orice inversare
funcționează. Nu urmărim să alegem cea mai rațională inversare și nici pe cea mai
irațională, ci căutăm alternative, schimbări, distribuții incitante ale informațiilor. Când
gândim lateral, nu căutăm răspunsul corect, ci o distribuție diferită a informațiilor care
să dea naștere unui mod diferit de a privi lucrurile.
Foarte adesea, procedura inversă conduce la un punct de vedere care este, în mod
evident, eronat sau ridicol. Se pune în mod firesc întrebarea dacă are sens să o aplicăm:

43
 - folosim procedura inversă pentru a elimina necesitatea absolută de a percepe
situația dintr-un punct de vedere standard. Nu are importanță dacă noul mod de
a privi lucrurile are sens sau nu, pentru că odată ce suntem liberi e mai ușor să
ne mișcăm și în alte direcții;
- renunțând la modul inițial de a privi situația, eliberăm informații care se pot
regrupa într-un fel diferit;
- pentru a depăși teama de a nu greși, de a nu face vreun pas care să nu fie întru
totul justificat;
- obiectivul principal este provocarea. Operând inversarea, ne instalăm pe o
poziție nouă. Apoi vedem ce se întâmplă;
- uneori, inversarea însăși se dovedește utilă. Cel mai adesea, inversările nu au o
utilitate intrinsecă, ci sunt de folos prin efectele pe care le produc. Trebuie să ne
însușim obiceiul de a face inversări pentru a vedea ce se întâmplă. Dacă nu se
întâmplă nimic, oricum nu am pierdut nimic, ci am câștigat ceva, pentru că am
supus unei provocări punctul de vedere înrădăcinat.
Ca o exemplificare a celor spuse mai sus, să luăm în discuție următoarea situație:
“Un polițist care dirijează traficul”. Pot fi făcute următoarele inversări:
- traficul îl dirijeză pe polițist;
- polițistul perturbă traficul.
Care dintre inversări este mai bună? Ambele sunt bune. Este imposibil să spunem
care aranjament va fi mai util până când nu-și dovedesc utilitatea.
Prima inversare avansează supoziția că acesta este dirijat de trafic. Aceasta ar
duce la luarea în considerare a necesității de a aduce mai mulți polițiști, datorită faptului
că traficul a devenit acum mai complex sau necesității de a redistribui polițiștii conform
condițiilor din trafic. Am putea ajunge la concluzia că, de fapt, traficul chiar îl dirijează
pe polițist, din moment ce comportamentul lui depinde de ambuteiajele create în
anumite locuri. Din moment ce traficul îl dirijeză pe polițistul care dirijeză traficul, de
ce n-am organiza lucrurile în așa fel încât traficul să se dirijeze singur?
A doua inversare lansează ipoteza că polițistul perturbă traficul. Acest lucru ne-
ar determina să cercetăm care este varianta cea mai eficientă: fluxul natural, semafoarele
sau polițistul. Ar fi mai simplu dacă traficul se adaptează unor modele fixe de orientare
decât reacțiilor imprevizibile alea unui polițist?
În continuare, să luăm două exemple.
Exemplu nr.1. “Jocul greșeala așteaptă”
Iată câteva inversiuni posibile:
- Greșeala se grăbește la joacă

44
 - Așteptarea provoacă la joc greșeala
- Acționează împotriva greșelii!
- Greșeala așteptărilor în timpul jocului
- Joaca așteptărilor greșite
- Nu aștepta greșeala, joacă!
- Nu te gândi la eroare, acționează!
Desigur, nu toate frazele rezultate prin inversiune sunt la fel de interesante. Ele
însă aduc elemente noi pornind de la elemente cunoscute.
Poate fi util când apare un blocaj de creativitate și nu ne putem gândi la nimic
interesant.
Exemplul nr.2. “Ziua bună se cunoaște de dimineață”
Inversiuni posibile:
- E ziua cunoașterii dimineților bune!
- Noi aducem bunătatea în zorii zilei!
- Împrietenim dimineața cu ziua bună!
- Cine a cunoscut o dimineață bună știe ce înseamnă o viață bună
- Viața mea e suma dimineților mele bune
- Un strop de dimineață face ziua frumoasă!
- Zori de viață bună!
- Știm cum începe o zi bună!
- Pregătim diminețile pentru o viață bună!
- Diminețile bune merg ținându-se de mână
- O zi bună, scurtă cât o dimineață
- Dublează-ți numărul dimineților bune!
- Ziua bună din puțin se naște
- Diminețile bune, precum niște lebede albe!
Așadar, creativitatea nu are limite, ea se poate învăța și totodată sparge limitele
învățării, oamenii putând fi nelimitat de creativi.
2.3.4. Tehnica filamentului
În această tehnică se prezintă cerințele de bază ale situației supuse cercetării,
scrise una sub alta. Fiecare cerință este apoi examinată printr-un “fir” extins, “un
filament” extins de la cerință ce constă în moduri de satisfacere a cerinței. Apoi,
explorăm filamentele paralele și alegem anumite elemente din fiecare fir, după care
căutăm să le punem împreună ca idee nouă. Contextul actual al problemei sau al zonei
creative de concentrare a atenției este complet ignorat.
Tehnica filamentului poate fi folosită în două moduri:

45
 - Ideile care ies la suprafață se formează când privești printre filamente și le
permiți ideilor să apară. Deci, în modul pasiv de utilizare a tehnicii, firele sunt
observate până când “apare” o idee din acest proces de sensibilizare.
- Ideile obținute forțat se formează cand pui laolaltă unele elemente și încerci să
obții o idee din ele. Deci, în modul activ sau “forțat” de folosire a tehnicii
filamentului sunt culese elemente din fiecare fir și apoi se face un efort serios
pentru a forța aceste elemente să dea împreună o idee nouă.
În continuare, vom exemplifica fiecare mod de utilizare a acestei tehnici.
Exemplul nr.1. Găsirea unei noi modalități pentru pantofi cu sistem de închidere cu
arici.
Cerințele sunt trecute cu litere mari în partea stângă, de la fiecare cerință extinzându-se
filamentul.
 ROBUST: rezistent la uzură, cauciuc, sticlă, oțel, ceramică, asfalt.
 AJUSTABIL: continuu, crestături, elastic, arcuri.
 STĂ FIX: cârlige, noduri, șuruburi, adeziv, zăvor, cuie.
 PUTERNIC: oțel, fir de tip Kevlar, plastic, metal, frânghie, lanț.
 SIMPLU: acțiune unică, deschis/închis instantaneu.
 ATRACTIV: imprimare, culoare, design, sculptură.
Dacă cuvintele-cheie sunt “ceramic”, “cârlig”, “plastic”, “design”, ideea s-ar
putea referi la o cataramă din ceramică sau metal emailat care are cârlige pe partea cu
care se prinde de găurile din pantofi. Catarama poate fi schimbată ușor în funcție de
hainele pe care le porți, ea devenind un articol de modă și bijuterie datorită formei și
aspectului.
Exemplul nr.2. Îmbunătățirea “sediilor bancare” (servicii bancare cu
amănuntul)
 UȘOR DE AJUNS: după colț, la fiecare colț, în mijlocul unui magazin, în stațiile
mijloacelor de transport, în centre sportive.
 SPAȚIU SUFICIENT: mare, neaglomerat, spațiu de așteptare, spațiu
suplimentar când este necesar.
 BINE AȘEZAT: spații mobile, spații de așteptare, spații operaționale, indicații
clare pentru locurile unde să te duci, fără zone înghesuite, ușurință la intrare și la
ieșire.
 PERSONAL SUFICIENT: fără probleme la orele de vârf, operații flexibile,
personal de rezervă dacă este necesar, operații care nu necesită personal.
În acest caz, vom lua câteva elemente și le vom pune împreună intenționat pentru
a forța apariția unei idei. Folosim: stațiile mijloacelor de transport, spațiu suplimentar
dacă este necesar, indicații clare pentru locurile unde să te duci, operații flexibile. De
aici vine ideea camionetelor bancare mobile, care pot funcționa temporar în zone unde

46
este nevoie. Camionetele de rezervă pot fi chemate dacă este necesar. Funcțiile pot fi
alese pentru a satisface nevoile; asemenea camionete ar putea opera în parcări.
2.3.5. Pauza creativă
Pauza creativă este cea mai simplă dintre toate tehnicile creative, dar și eficientă.
Ea ar trebui să devină o obișnuință mintală pentru oricine dorește să fie creativ, fiind
cea mai simplă cale de a face un efort creativ. Pauza creativă este o întrerupere în fluxul
lin al rutinei, pentru a acorda o atenție deliberată unui anumit lucru.
Pauza creativă este foarte simplă, dar asta nu înseamnă că este ușor de pus în
aplicare. Este nevoie de multă disciplină pentru a opri fluxul gândurilor pentru o pauză
creativă. Totodată, pauza creativă este un proces deliberat, nefiind rezultatul unei
inspirații bruște, care trebuie urmată; te oprești pentru a face un efort creativ, ai intenția
de a fi creativ.
Se pune întrebarea: De ce ar trebui să irosești timp pentru un efort care, probabil,
este zadarnic? Răspunsul la întrebare se găsește într-o apreciere a naturii “investiției”
în creativitate. Cu siguranță, nu poți garanta că fiecare pauză creativă va fi productivă,
dar dacă continui să investești în efort creativ, recompensele vor începe să curgă. Dacă
nu faci niciun efort creativ serios este foarte puțin probabil să obții vreo idee nouă.
Pauza creativă poate fi personală, de forma “Mă întreb dacă ar putea exista o
cale diferită de a face asta”, sau poate implica grupul astfel: “Hai să vedem dacă există
alternative”.
Ce se întâmplă în pauza creativă? Cât de lungă ar trebui să fie? Nu este nevoie a
folosi vreun instrument sistematic al gândirii creative în pauza creativă. Principala idee
a pauzei este de a acorda atenție unui lucru și de a identifica o idee demnă de atenție.
Pe măsură ce devii mai priceput în gândirea creativă, chiar și o pauză scurtă poate sugera
o cale mai bună de a face diverse lucruri. Pauza nu ar trebui să fie lungă nefiind nevoie
să-ți storci creierii străduindu-te să descoperi o idee nouă; doar te oprești să gândești și
te întrebi ceva pentru un moment (probabil, 20-30 de secunde când ești singur și două
minute în grup) și apoi mergi mai departe. Întotdeauna poți să te întorci în acel punct
mai târziu, dacă vrei.
Deși pauza creativă implică atât concentrare a atenției cât și intenție, există o
dinstincție clară între pauza creativă simplă și alegerea unei arii importante de
concentrare a atenției, urmată de încercarea constantă și sistematică de a genera noi
concepte. Definirea intenționată a unei zone de concentrare a atenției și solicitarea
susținută a efortului creativ (fie că sunt, fie că nu sunt implicate instrumente sistematice
ale gândirii creative) sunt demersuri diferite ca însemnătate. Este important să
conștientizăm că pauza creativă este o procedură simplă și ușoară, dar nu ar trebui să
fie vreodată transformată într-o provocare dificilă sau într-o sarcină solicitantă.

47
2.3.6. Tehnica analogiilor
Pentru a restructura un model, pentru a privi cu alți ochi o situație dată, pentru a
avea idei noi, trebuie să începem prin a avea idei. Cele două probleme abordate de
gândire laterală sunt:
- să declanșeze o evoluție, să inițieze un flux al gândirii;
- să evite linia firească, evidentă, stereotipă a gândirii.
Toate tehnicile descrise până acum au urmat să declanșeze unele schimbări. Tehnica
analogiei are același obiectiv. În principiu, analogia este o situație simplă care devine o
similitudine doar atunci când e comparată cu altceva; ea nu trebuie să fie prea
complicată sau prea lungă, este suficient să vorbim despre o singură activitate. La fel și
cursul desfășurării evenimentelor. Dar trebuie să se întâmple ceva, să se deruleze un
proces oarecare sau să putem observa vreun tip de relație. Ceva trebuie să se întâmple
fie în situația respectivă, fie, cel puțin, în modul în care este abordată.
Problema luată în considerare este pusă în legătură cu o chestiune analoagă, după
care analogia se construiește pe propria linie argumentativă. În fiecare stadiu al
elaborării sale, transferăm rezultatul asupra problemei inițiale. Astfel, aceasta se
dezvoltă în paralel cu problema la care apelăm pentru a contrui analogia. În matematică,
înlocuim lucrurile cu simboluri și apoi lucrăm cu aceste simboluri prin intermediul
diferitelor operații matematice, eludând cu totul sensul real al simbolurilor. La final,
tranformăm din nou simbolurile în ceea ce au fost și descoperim ce s-a întâmplat cu
situația inițială. Operația matematică reprezintă un canal prin care este dirijată
dezvoltarea problemei inițiale. Analogiile pot fi folosite în același mod. Putem
tranforma problema într-o similitudine, iar apoi putem continua să o elaborăm; în final,
transformăm înapoi analogia și vedem ce s-ar fi întâmplat cu problema inițială. Ceea ce
se întâmplă în cadrul analogiei se tranferă (ca proces sau relație) asupra problemei reale.
S-ar putea crede că metoda este utilă doar dacă alegem o analogie foarte
potrivită; nu este adevărat, similitudinea nu trebuie să fie perfectă. Uneori e mai bine ca
asemănarea să nu fie întru totul corectă, astfel încât să fim nevoiți să depunem efort
pentru a găsi legătura cu problema, iar din acest efort se pot naște noi moduri de a aborda
problema. Analogia este un instrument provocator, folosit pentru a ne determina să
privim diferit situația.
De regulă, e bine ca analogiile să se refere la situații foarte concrete ori foarte
familiare. Ele trebuie să fie foarte complexe iar ceea ce se întâmplă trebuie să fie
explicit. Analogiile nu trebuie să implice o mulțime de procese, funcții sau relații, căci
acestea pot fi desprinse din orice fel de similitudine, în funcție de perspectivă. Uneori,
analogia nu trebuie nici măcar să fie o situație din viața reală, poate fi chiar o poveste,
dar desfășurarea acelei istorisiri trebuie să fie explicită.

48
 Nu trebuie să demonstrăm nimic atunci când folosim analogii. Ele au doar rolul
de a ne stimula, utilitatea principală a analogiilor fiind aceea de a fi purtătoare ale unor
funcții, procese și relații, care sunt transferate apoi asupra problemei în discuție pentru
a o restructura.
În cazul gândirii verticale ne agățăm de un punct de vedere evident, pentru că în
trecut s-a dovedit util. Pericolul major pe care îl reprezintă gândirea verticală nu îl
contituie acela de a fi prinși în capcană de ceea ce este evident, ci acela de a nu reuși să
înțelegem că putem fi păcăliți de ceea ce este clar. Nu trebuie evitată gândirea verticală,
ci să o folosim și în același timp să fim conștienți de faptul că uneori e necesar să ne
detașăm de un anumit punct de vedere.

Principalele etape specifice Tehnicii analogiilor sunt:

1. Se alege o anumită problemă
2. Se stabilește o analogie, se elaborează și se leagă de problema dată
3. Se generează soluții, conectând la fiecare pas elementele specifice analogiei cu
problema dată.
Se vor urmări următoarele aspecte:
- varietatea modurilor în care analogia a fost legată de problemă;
- concordanța sau neconcordanța în elaborarea problemei (spre exemplu, dacă o
anumită trăsătură a analogiei s-a referit întotdeauna la același aspect al problemei);
- generozitatea dezvoltării, în funcție de detaliile transferate de la analogie la
problemă, sau sterilitatea elaborării, atunci când au fost transferate doar elementele
majore.
Analogia se poate utiliza in doua moduri:
a) aceeași problemă, diferite analogii
Exemplu. Problema: Orientarea prin ceață
Sugestii de analogii:
- un miop care încearcă să-și găsească drumul;
- un călător aflat într-o țară străină încercând să găsească gara;
- a cauta în casă ceva care s-a pierdut;
- a rezolva un joc de cuvinte încrucișate.
b) aceeași analogie, diferite probleme
Se abordează diferite probleme, dar în fiecare caz ele se vor raporta la aceeași analogie.
Exemplu. Sugestie pentru analogie: a încerca să pornești o mașină dimineața în zilele
de iarnă.
Sugestii de probleme:
- abordarea unei probleme de matematică dificile;
- pescuitul;

49
 - procurarea unor bilete pentru un meci de fotbal foarte popular, etc.

2.3.7. Tehnica suspendarii judecății

În general, gândirea verticală presupune existența corectitudinii pe parcursul
întregului demers, judecata fiind aplicată în fiecare etapă. Nu ne este permis să facem
vreun pas greșit și nici să acceptăm un aranjament incorect al informațiilor. Gândirea
verticală înseamnă selecție pentru excludere: judecata este metoda excluderii, iar
negația (“nu”, “nici”) reprezintă instrumentul excluderii.
Atunci când gândim lateral, ni se permite să facem erori pe parcurs, dar în final
trebuie totuși să avem dreptate. În cadrul gândirii laterale avem permisiunea de a folosi
aranjamente de informații care, luate ca atare, sunt incorecte, în scopul de a declanșa o
restructurare validă. E posibil ca uneori să fim nevoiți să ne situăm pe o poziție
neplauzibilă pentru a fi capabili să ajungem pe o poziție plauzibilă. Când gândim lateral
nu suntem interesați de natura unui aranjament de informații, ci de direcția în care ne
poate duce acesta. Așa că, în loc să evaluăm fiecare aranjament și să le acceptăm doar
pe cele valide, suspendăm judecata pentru mai târziu; așadar, nu se renunță la judecată,
ci doar o amânăm. Ca proces, gândirea laterală urmăreşte schimbarea, nu elaborarea
dovezilor. Accentul nu mai este pus pe validitatea unui anumit model, ci pe utilitatea
acelui șablon pentru generarea altora noi.
Educația se întemeiază în mod rigid pe necesitatea de a avea mereu dreptate.
De-a lungul întregii perioade de educație ni se spune care sunt datele corecte,
concluziile pertinente pe care le putem emite în baza lor și modul just în care putem
face aceste deducții. Învățăm să gândim corect devenind foarte sensibili la ceea ce este
incorect; învățăm să formulăm judecăți la fiecare pas și apoi să punem eticheta “nu”.
Învățăm să spunem “nu”, “nu este așa”, “nu poate fi așa”, “asta nu reiese de aici”, “aici
greșești”, “nu ar funcționa niciodată” și așa mai departe. Aceasta reprezintă esența
gândirii verticale și justifică utilitatea enormă pe care o are. Pericolul stă în aroganța
atitudinii de a presupune că gândirea verticală e suficientă, dar nu este așa. Accentul
pus în mod exclusiv pe nevoia de a avea întotdeauna dreptate ne blochează complet
creativitatea și progresul. Nevoia de a avea dreptate în permanență, reprezintă cel mai
mare obstacol posibil în calea ideilor noi. E mai bine să ne treacă prin cap o mulțime de
idei și unele dintre acestea să fie greșite, de cât să avem dreptate întotdeauna și să nu ne
vină nici o idee.
Pericolele majore pe care le reprezintă nevoia de a avea dreptate tot timpul sunt
următoarele:
- corectitudinea arogantă urmează o line de gândire care, deși este corectă în sine,
e posibil să fi pornit de la premise greșite;
- o idee incorectă care ar fi dus la una corectă (sau la un experiment util) este
înăbușită în fașă dacă judecata în sine, ca atare, nu poate fi susținută;

50
 - se presupune că este suficient să avem dreptate – un aranjament adecvat exclude
posibilitatea unui aranjament mai bun;
- importanța asociată nevoii de a avea întotdeauna dreptate alimentează teama
inhibitoare de a nu face greșeli.
În practică, judecata poate fi aplicată în oricare din următoarele fraze:

 judecăm dacă un anumit domeniu informațional este relevant pentru problema

în discuție. Această fază precede dezvoltarea unei idei;
 judecăm validitatea unei idei în cadrul proceselor de gândire interne. Eliminăm
acea idee, în loc să o explorăm;
 judecăm corectitudinea ideii înainte de a o expune altora;
 judecăm o idee oferită de altcineva – fie refuzăm să o acceptăm, fie o
condamnăm efectiv.
Suspendarea judecății poate avea următoarele efecte:
 o idee va trăi mai mult și va da naștere altor idei;
 și alți oameni vor veni cu idei pe care judecata lor le-ar fi refuzat, astfel de idei
putând fi extrem de utile pentru cei care le aud;
 ideile altora nu vor fi respinse, ci vor fi acceptate, pentru că au un efect
stimulativ.
În practică, principiul suspendării judecății conduce la următoarea atitudine:
- nu ne grăbim să judecăm sau să evaluăm o idee, ci preferăm să explorăm;
- unele idei se dovedesc în mod evident greșite, chiar dacă nu încercăm să le
judecăm. În acest caz, ne putem reorienta atenția de la caracterul lor eronat la
posibila lor utilitate;
- chiar dacă știm că, în cele din urmă, va trebui să renunțăm la o idee, amânăm
acest moment pentru a exploata la maxim utilitatea acelei idei;
- în loc să impingem o ideî in direcția pe care o indică judecata, o urmărim
îndeaprope.

51
52
53
54
55
56
57
58
 CAPITOLUL III

HĂRŢI MENTALE

3.1. HĂRŢILE MENTALE –EXPRESIE A GÂNDIRII ARBORESCENTE

Hărţile mentale (Mind Maps) sunt instrumente puternice pentru concentrarea şi

procesarea informaţiei, pentru formularea unui plan de acţiune şi pentru iniţierea
proiectelor noi. Cartografierea gândurilor (Mind Mapping) oferă posibilitatea accesării
propriilor inteligenţe multiple şi atingerii adevăratului potenţial.
Hărţile mentale au ca obiective principale:
- prezentarea unui concept nou în dezvoltarea gândirii – gândirea arborescentă;
- prezentarea unui instrument nou şi revoluţionar care permite folosirea gândirii
arborescente cu cel mai bune rezultate în toate domeniile vieţii fiecăruia;
- furnizarea experienţei practicării gândirii arborescente, ridicând astfel
semnificativ standardul multor aptitudini intelectuale şi inteligenţei specifice;
- oferirea unei libertăţi intelectulale profunde, indicînd modul în care ne putem
controla natura şi evoluţia proceselor cognitive şi faptul că gândirea creativă
esteco capacitate teoretic infinită;
- Crearea unui sentiment de entuziasm şi descoperire pe parcursul explorării
acestui nou univers.
Cercetările au arătat că în timpul proceselor de învăţare creierul uman îşi
aminteşte cu precădere următoarele:
 itemi de la începutul perioadei de învăţare ("efectul primatului");
 itemi de la sfârşitul perioadei de învăţare ("efectul de recenţă);
 orice itemi asociaţi cu lucruri sau patternuri deja stocate, sau cu alte aspecte ale
conţinutului de învăţat;
 orice itemi evidenţiaţi ca deosebiţi sau unici;
 orice itemi care atrag în mod special unul din cele cinci simţuri;
 orice itemi care prezintă un interes deosebit pentru persoană.
Creierul, ca maşină de realizat conexiuni prin intermediul gândirii arborescente,
posedă cinci funcţii principale:
- recepţia, în sensul că orice este preluat de simţuri;
- stocarea, adică memoria, inclusiv retenţia (capacitatea de a stoca informaţii) şi
reactualizarea (capacitatea de a accesa informaţia stocată);
- analiza, în sensul recunoaşterii patternurilor şi procesarea informaţiei;
- produsul final, care presupune orice formă de comunicare sau act creativ,
inclusiv gândirea;
- controlul, care vizează toate funcţiile mentale şi fizice.

59
 Aceste funcţii se susţin reciproc; de exemplu, este uşor să recepţionăm informaţii
dacă suntem interesaţi şi motivaţi şi dacă procesul de recepţie este compatibil cu
funcţiile cerebrale. Recepţionând eficient informaţiile, ne va fi uşor să le stocăm şi să le
analizăm. Analog, o stocare şi o analiză eficiente vor mări capacitatea noastră de a
recepţiona informaţii. Similar, analiza, care implică un şir complex de sarcini de
procesare a informaţiei, solicită o capacitate de stocare (păstrare şi asociere) a ceea ce
s-a recepţionat. Calitatea analizei va fi în mod evident afectată de capacitatea noastră
de a recepţiona şi stoca informaţia. Aceste trei funcţii converg spre o a patra -
comunicarea produsului final sau exprimarea prin hărţi mentale, vorbire, gesturi etc. a
ceea ce a fost recepţionat, stocat şi analizat. A cincea funcţie, controlul, se referă la
monitorizarea generală de către creier a tuturor funcţiilor mentale şi fizice inclusiv a
stării generale de sănătate, atitudinii şi condiţiilor de mediu.
Gândirea arborescentă sau radiantă se referă la procesele mentale asociative care
pornesc sau se conectează la un punct central. Cu cât se învaţă/acumulează mai multe
informaţii noi întru-un mod integrat, arborescent, organizat, cu atât este mai uşor să
învăţăm mai mult. Din acest gigantic potenţial de procesare şi învăţare derivă ideea
gândirii arborescente care este o manifestare a hărţilor mentale.
Dobândirea accesului la acest nou şi incitant mod de gândire se face prin
intermediul hărţilor mentale, care reprezintă expresia externă a gândirii arborescente. O
hartă mentală radiază întotdeauna de la o imagine centrală. În timp ce fiecare cuvânt şi
imagine se deschid într-un nucleu asociativ, întregul devine o reţea cu potenţial infinit,
ce gravitează în jurul conceptului central. Deşi harta mentală este desenată pe o pagină
bidimensională, ea reprezintă o realitate multidimensională, cuprinzând spaţiul, timpul
şi culoarea.
Înainte de a învăţa cum să aplicăm acest instrument foarte eficient, este esenţial
să înţelegem principiile de funcţionare ale creierului care îl generează. Este la fel de
important să înţelegem că gândirea arborescentă este naturală şi constituie modul
potenţial automat în care au funcţionat dintotdeauna creierele umane. Un creier care
gândeşte radiant ar trebui să se exprime într-o manieră arborescentă care să reflecte
patternul propriilor procese de gândire.

3.2 LEGI ŞI RECOMANDĂRI PENTRU REALIZAREA HĂRŢILOR

MENTALE
Legile schemelor euristice au fost create din dorinţa de a extinde, şi nu de a
restricţiona libertatea mentală. În acest context, este important să nu confundăm ordinea
cu rigiditatea sau libertatea cu haosul. Foarte des, ordinea este percepută în termeni
negativi, ca rigidă şi restrictivă. Analog, libertatea este confundată cu haosul şi lipsa de
structură. În realitate, adevărata libertate mentală înseamnă capacitatea de a crea
ordine în haos.
Legile euristicii mentale ne vor ajuta să realizăm exact acest lucru. Ele se împart
în legile tehnicii şi legile expunerii, astfel:
- Tehnici

60
1. Folosirea evidenţierii
2. Folosirea asocierii
3. Claritatea
4. Construirea unui stil personal

- Expunerea
1. Folosirea ierarhizării
2. Folosirea ordonării numerice
Aceste legi sunt urmate de Recomandări, care le completează, fiind grupate în:
1. Depăşirea blocajelor mentale
2. Reîntărire
3. Pregătire
În continuare, să analizăm în mod detaliat fiecare lege şi recomandare în parte.
1. Folosirea evidenţierii
 Se va folosi întotdeauna o imagine centrală
O imagine atrage automat ochiul şi creierul; ea declanşează numeroase asocieri
şi este uimitor de eficientă în ajutarea memoriei. Dacă un anumit cuvânt (şi nu o
imagine) ocupă poziţia centrală pe harta mentală, acesta poate fi transformat într-
o imagine folosind dimensionarea , colorarea multiplă şi o formă atractivă de
prezentare.
 Folosirea imaginilor pe tot parcursul creării hărţii mentale
Folosirea imaginilor creează un echilibru stimulant între aptitudinile vizuale şi
cortical - lingvistice, ameliorând astfel percepţia vizuală.
 Folosirea a trei sau mai multe culori la fiecare imagine centrală
Culorile stimulează memoria şi creativitatea, permiţându-ne să scăpăm de
pericolul monotoniei monocrome. Ele adaugă viaţă imaginilor şi le fac mai
atractive.
 Folosirea dimensionării în imagini şi în jurul cuvintelor
Dimensionarea scoate în evidenţă lucrurile, iar ceea ce iese în evidenţă este mai
uşor de amintit şi de comunicat. Astfel, cele mai importante elemente din harta
mentală pot fi evidenţiate prin desenare sau scrierea în 3D.
 Folosirea sinesteziei (amestecul simţurilor fizice)
Ori de câte ori este posibil, se vor include în hărţile mentale cuvinte sau imagini
care activează văzul, auzul, mirosul, gustul, atingerea şi chinestezia (senzaţiile
fizice). Mişcarea este şi ea o mnemotehnică importantă şi poate fi folosită pentru
a amplifica hărţile mentale.
 Folosirea variaţiilor în dimensiunile scrisului, liniilor şi imaginilor
Schimbarea mărimii este cel mai bun mod de indicare a importanţei relative a
itemilor intr-o ierarhie; proporţiile mari accentuează, crescând astfel
probabilitatea reamintirii.
 Organizarea amplasării pe hartă
Spaţierea măreşte claritatea imaginii, ajută la folosirea ierarhizării şi
categorisirii, lasă harta mentală deschisă la completări şi este estetic atrăgătoare.
61
 Folosirea unei spaţieri adecvate
Lăsând în jurul fiecărui obiect o cantitate adecvată de spaţiu, harta mentală este
ordonată şi structurată.

2. Folosirea asocierii
 Folosirea săgeţilor când se doreşte să se facă legături în şi între ramuri
Săgeţile conduc automat ochiul la conectarea unei părţi a hărţii mentale cu alta.
Ele pot fi unidirecţionale, multidirecţionale, de mărimi, forme şi dimensiuni
variabile. Ele dau gândurilor orientare spaţială.
 Folosirea culorilor
Culoarea este unul dintre cele mai puternice instrumente de susţinere a memoriei
şi creativităţii. Alegând anumite culori pentru un cod al culorilor sau pentru
anumite domenii ale hărţii mentale, se obţine un acces mai rapid la informaţie, o
memorare mai bună a informaţiei şi un număr şi o varietate mai mare de idei
creative.
 Folosirea codării
Codurile permit realizarea de conexiuni instantanee între diferite părţi ale hărţii
mentale, oricât de departe ar fi amplasate pe pagină. Codurile pot lua forma
bifelor, cercurilor, crucilor, triunghiurilor şi sublinierilor, sau pot fi mai
complexe. Codurile susţin şi amplifică categorisirea şi ierarhizarea prin simpla
aplicare a culorilor, simbolurilor, formelor şi imaginilor. Ele pot fi folosite şi
pentru a conecta materialul-sursă (precum referinţele bibliografice) cu harta
mentală.

3. Claritatea
 Folosirea unui singur cuvânt - cheie pe fiecare linie
Fiecare cuvânt deţine mii de asocieri posibile, astfel încât plasând câte un cuvânt
pe fiecare linie se dobândeşte o libertate asociativă sporită.
 Folosirea literelor de tipar
Literele de tipar au o formă mai clară şi sunt, din acest motiv, mai uşor de
"fotografiat" pentru minte. Ele încurajează concizia şi atât literele mari, cât şi
cele mici, pot fi folosite pentru a indica importanţa relativă a cuvintelor pe harta
mentală.
 Scrierea cuvintelor - cheie pe linii
Linia organizează şi asigură cursivitatea ameliorând astfel claritatea şi
reamintirea. Totodată, liniile încurajează şi realizarea de conexiuni şi completări
suplimentare.
 Lungimea liniei să fie egală cu cea a cuvântului
Această lege facilitează amplasarea cuvintelor în apropierea alora, încurajând
astfel asocierile.
 Conectarea liniilor la alte linii şi a ramurilor principale la imaginea centrală
Conectarea liniilor de pe harta mentală permite realizarea de conexiuni între
gânduri; liniile pot fi transformate în săgeţi, curbe, bucle, cercuri, ovale,
triunghiuri, poliedre sau orice alte forme.

62
  Desenarea mai accentuată a liniilor centrale
Prin subliniere, liniile mai groase semnalează imediat creierului importanţa
ideilor centrale. Daca harta mentală se află într-un stadiu exploratoriu, se poate
descoperi în timpul procesului euristic că unele dintre ideile periferice sunt de
fapt mai importante decât cele centrale; în acest caz, putem pur şi simplu îngroşa
liniile externe acolo unde este necesar. Totodată, liniile curbe asemănătoare
formelor din natură adaugă mai mult interes vizual.
 Lăsarea "graniţelor" să îmbrăţişeze dispunerea ramurilor
Când o linie de graniţă îmbrăţişează conturul unei ramuri încheiate dintr-o hartă
mentală, se defineşte forma unică a acelei ramuri. Această formă unică poate
apoi declanşa reactualizarea informaţiei conţinute de ramura respectivă. Crearea
formelor pe harta mentală permite organizarea mai multor bucăţele de informatie
într-o formă mai memorabilă; această gupare a datelor se numeşte chunking şi
este un procedeu mnemotehnic foarte cunoscut. Trasarea graniţelor pe o hartă
mentală are avantaje mnemonice evidente; dacă se doreşte adăugarea de ramuri
suplimentare după ce s-a trasat o graniţă, noul set de ramuri poate fi închis de o
nouă graniţă, în genul inelelor concentrice de pe trunchiul unui copac tăiat.
 Construirea de imagini cât se poate de clare
Claritatea externă încurajează claritatea gândirii interne. O hartă mentală clară
va fi mai elegantă, mai flexibilă şi mai atrăgătoare.
 Menţinerea literelor cât mai verticale
Scrisul vertical oferă creierului un acces mai rapid la gândurile exprimate.
Această lege se aplică şi la unghiul format de linii şi la literele scrise; dacă se
menţin liniile trasate cât mai aproape de orizontală, harta mentală va fi mult mai
uşor de citit. Se va încerca să nu se depăşească un unghi mai mare de 45 .̊
 Aşezarea hârtiei pentru desenarea hărţii mentale în poziţie orizontală
Formatul "landscape" oferă mai multă libertate şi spaţiu pentru desenarea hărţii
mentale decât poziţia verticală; totodată, o hartă mentală orizontală este şi mai
uşor de citit.

4. Construirea unui stil personal

Hărţile noastre mentale ar trebui să reflecte reţelele şi patternurile de gândire ale
creierelor noastre individuale; cu cât acestea sunt mai apropiate, cu atât creierul va fi
capabil să se identifice mai mult cu ele. Pentru a construi un stil de scheme euristice cu
adevărat personal, ar trebui urmată regula "1+" ; aceasta înseamnă că fiecare hartă
mentală pe care o realizăm este puţin mai colorată, puţin mai imaginativă, mai puțin
logic asociativă şi/sau mai puţin frumoasă decât cea anterioară. În acest mod se vor
dezvolta şi rafina constant toate aptitudinile mentale şi se vor produce în timp hărţi
mentale care vor putea fi reanalizate şi folosite în procesul creativ şi în comunicare.

În ceea ce priveşte legile expunerii, se pot face următoarele precizări:

1. Folosirea ierarhizării
Utilizarea ierarhizării şi categorisirii amplifică foarte mult puterea creierului.
2. Folosirea ordonării numerice
Dacă harta mentală este suportul pentru o anumită sarcină, o prelegere, un eseu
etc. există dorinţa de a comunica gândurile într-o anumită oridine, cronologică, sau în

63
ordinea importanţei. Pentru aceasta se pot numerota pur şi simplu rândurile în ordinea
dorită, acordând sau accentuând adecvat fiecare ramură dacă este necesar; folosind
ordonarea în acest fel vom avea automat o gândire mai logică.
Aşa cum arătam mai sus, cele două categorii de legi sunt urmate de Recomandări
pentru schemele euristice, fiind tratate în continuare.
1. Depășire blocajelor mentale
 Adăugarea de linii goale
În cazul în care ne confruntăm cu un blocaj mental temporar, se adaugă pur și
simplu o linie sau linii la harta mentală creată. Acest lucru va lansa creierului invitația
de a completa ceea ce a rămas neîncheiat și va reconecta infinita putere asociativă.
 Punerea de întrebări
Provocând creierul cu întrebări potrivite, stimulăm o reacție de depășire a
blocajelor deoarece întrebările sunt pricipalul instrument prin care creierul acumulează
rețele de cunoștiințe.
 Adăugarea de imagini
Adăugând imagini la hărțile mentale se mărește numărul stimulilor posibili
pentru asocieri și reamintire.

2. Reîntărire
 Revederea hărților mentale
Dacă este nevoie de o amintire activă (și nu de una pasivă) a hărții mentale, poate
pentru un examen sau proiect, trebuie planificată o repetiție la un anumit interval de
timp; acest lucru va permite corectarea sau rafinarea unor zone care au fost pierdute din
vedere și sublinierea asocierilor de o importanță deosebită.
După o perioadă de învățare de o oră, harta mentală ar fi ideal să se revadă:
- în primele 10-30 de minute;
- după o zi;
- după o saptămână;
după o lună;
- după trei luni;
- după șase luni.
În acest mod harta mentală va fi încorporată în memorie pe terment lung.
 Efectuarea de scurte verificări
Ocazional, la repetarea hărții mentale, se realizează o hartă mentală rapidă ( de
numai câteva minute), rezumând tot ceea ce se poate aminti din harta inițială. Când se
realizează din nou una dintre aceste hărți mentale, de fapt recreăm și reîmprospătăm
amintirile, demonstrând din nou că memoria și creativitatea sunt două fețe ale aceleiași
monede. Dacă nu se fac decât verificări ale hârții mentale inițiale, creierul va rămâne
dependent de stimulul extern al hărții mentale pentru a recunoște ceea ce s-a întâmplat
deja; creând o hartă mentală nouă, pe de altă parte, se poate testa ceea ce se poate aminti
fără stimulul extern. Apoi se pot compara rezultatele cu harta mentală inițială și corecta
orice erori, discrepanțe sau omisiuni.

64
 3. Pregătire
 Pregătirea atitudinii mentale
- construirea unei atitudini mentale pozitive, care poate debloca mintea, creșterea
probabilității realizării de conexiuni spontane, relaxarea corpului, ameliorarea
percepției si crearea unei anticipații pozitive în legătură cu rezultatele;
- construirea unei hărți mentale cât mai frumoasă posibil. Creierul este atras în
mod natural de frumusețe. Cu cât o hartă mentală este mai frumoasă cu atât se
vor crea mai multe idei și se poate memora mai bine.
 Pregătirea materialelor
În general tindem să ne „conectăm” sau „deconectăm” la orice informație
senzorială în funcție de gradul său de atractivitate. Din acest motiv, hârtia, creioanele,
cariocile de evidențiere trebuie sa fie cele mai bune posibil, ca să ne atragă și să dorim
să le folosim.
 Pregătirea spațiului / mediului de lucru
Ca și materialele, mediul de lucru poate să trezească o emoție negativă, neutră
sau pozitivă. Din acest motiv, ambianța trebuie să fie cât mai plăcută și confortabilă
posibil. Se recomandă:
- folosirea luminii naturale de câte ori este posibil;
- crearea unei ambianțe plăcute;
- alegerea unei muzici adecvate sau lucru în liniște.

3.3. CREAREA UNEI HĂRŢI MENTALE

Înainte de realiza o hartă mentală avem nevoie de:
- o coală mare albă, simplă;
- o selecție de carioci sau creioane colorate;
- o minte deschisă;
- imaginație;
- un subiect pe care dorim să-l explorăm.
Din legile și recomandările prezentate la puntul precedent rezultă că o hartă mentală
bună are trei caracteristici esențiale:
1. O imagine centrală care reprezintă subiectul principal cel pe care îl explorăm.
Spre exemplu, dacă utilizezi o hartă mentală pentru planificarea unui proiect, se poate
pune în centru schița unui dosar. Nu este nevoie de o abilitate artistică specială pentru
a crea o hartă mentală bună.
2. Ramuri groase care radiază din imaginea centrală. Aceste ramuri reprezintă
temele-cheie legate de subiectul principal, iar fiecare ramură este reprezentată printr-o
culoare diferită. Apoi, din ramurile principale cresc ramuri secundare, sub formă de
ramuri de nivel secundar și terțiar - care se referă la următorul nivel de teme aferente
subiectului.
3. Un singur cuvânt sau imagine - cheie care trebuie plasată pe fiecare ramură.

65
 Realizarea unei hărțimMentale presupune următorii pași:
PASUL 1. Plasează foaia de hârtie în fața ta, în format peisaj ( landscape).
Apoi folosește cel puțin trei culori diferite pentru a schița o imagine chiar în centrul
hârtiei, care să reprezinte subiectul pe care dorești sa-l explorezi. Imginea centrală îți va
activa imaginația și va declanșa gândirea asociativă. Dacă se pune un cuvânt în centru,
trebuie făcut să apară în forma multidimensională și combinat cu o imagine.
PASUL 2. Alege o culoare și deseneză o ramură groasă care “crește” din
imaginea centrală ca o ramură de copac. Se poate face acest lucru prin schițarea a doua
linii care radiază din centru și apoi se conectează în vârf. Se lasă ramurii o curbură
organică, naturală, deoarece acest lucru stimulează vizual, și, prin urmare, va fi mai
interesant pentru creier, ajutându-te să memorezi și să reții mai bine informațiile aflate
pe această ramură. Se colorează interiorul ramurii, grosimea ei simbolizând cât de mult
cântărește această asociere în ierarhia hărții mentale.
PASUL 3. Etichetează ramura cu un singur cuvânt, scris cu majuscule. Ca
alternativă, în loc de a scrie un cuvânt se poate desena ceva care să sugereze acest
cuvânt.
PASUL 4. Desenează crengi de nivel secundar din ramura principală. Apoi,
treci la al treilea nivel de ramuri (lăstari) care răsar din ramurile de nivel secundar. Scrie
cuvinte-cheie pe toate ramurile sau desenează simboluri sugestive, ori realizează o
combinație de cuvinte și imagini. Repartizează fiecărui simbol propria ramură. Nu
trebuie sa te grăbești: lasă unele ramuri goale la început, pentru că asta va inspira în
mod natural creierul să le umple.
PASUL 5. Alege o altă culoare și creează următoarea ramură principală, care
pornește tot din imaginea centrală. (Mulți începători consideră că este mai ușor să se
lucreze în sensul acelor de ceasornic, în jurul centrului, dar este bine să faci pentru
început ce ți se potrivește cel mai bine). La fel ca înainte, desenează ramurile secundare
și terțiare de la această nouă ramură și etichetează-le. Continuă să mai adaugi noi ramuri
principale în culori diferite până când vei avea aproximativ cinci sau șase ramuri cu care
să lucrezi.
PASUL 6. Având ramurile principale, te poți mișca liber în jurul Hărții
Mentale, sărind de la o ramură la alta, umplând orice gol lăsat și adăugând noi subramuri
ca noi idei și asocieri care îți vin în minte.
PASUL 7. Se pot adăuga săgeți, linii curbate și legături între ramurile
principale, pentru a întări conexiunile existente între ele.
Cartografierea gândurilor (Mind Mapping) implică funcționarea ambelor părți
ale creierului, este multifuncțională și poate fi aplicată tuturor funcțiilor cognitive,
inclusiv a memoriei, creativității, învățării și a tuturor metodelor de gândire. Culoarea
atrage partea dreaptă a creierului, în timp ce cuvintele sunt asociate cu ajutorul emisferei
stângi, cea rațională. Deci, prin combinarea culorilor și a cuvintelor, stimulăm ambele
părți ale creierului în același timp. Culorile stimulează memoria și creativitatea,
eliberându-ne de capcana monocromă a monotoniei; ele dau viața imaginilor și le fac
mult mai atractive. Numeroase studii arată cum utilizarea atentă a culorilor poate capta

66
atenția, îmbunătăți în mare măsură înțelegerea, stimula motivația, încuraja entuziasmul
comunicării și crește capacitatea de procesare mentală și se stocare a imaginilor.
O hartă mentală:
- oferă claritate și o imagine de ansamblu a unui subiect;
- oferă informațiile de care ai nevoie pentru a-ți putea face o planificare în timp;
- furnizează o revizuire completă a unei situații;
- acționează ca un depozit imens de informații;
- activează imaginația, încurajând la găsirea de soluții creative.
În continuare, se prezintă spre exemplificare patru Hărți Mentale astfel:
1. Harta mentală pentru imbunătățirea unei relații dificile
2. Harta mentală pentru realizarea unui raport anual
3. Harta mentală pentru rezolvarea unor probleme
4. Harta mentală pentru realizarea conflictelor
În scopul îmbunătățirii deprinderii de realizare a hărților mentale se recomandă
studierea următoarelor lucrari:
- T.Buzan, B.Buzan, Hărți mentale, Editura Curtea Veche, București, 2012
- T.Buzan, Arta stăpânirii Hărții Mentale, Didactica Publishing House, București,
2019

67
68
69
70
71
 CAPITOLUL IV
CREATIVITATEA

4.1 PROBLEMATICA CREATIVITĂŢII

4.1.1 Nevoia de creativitate
Există numeroase definiţii ale creativităţii, fără să fie formulată o definiţie
general acceptară. Unele definiţii sunt contradictorii sau subiective, de aceea, în
continuare vom cita câteva definiţii din dictionare de referinţă, precum şi definiţii
propuse de experţi în studiul creativităţii.
În Dicţionarul enciclopedic (1993), creativitatea este definită ca "trăsătură
complexă a personalităţii umane, constând în capacitatea de a realiza ceva nou,
original".
Dicţionarul Webster (1996), oferă trei semnificaţii ale creativităţii:
 starea sau calitatea de a fi creativ;
 abilitatea de a transcende ideile, regulile, modelele, relaţiile tradiţionale şi de a
crea noi şi semnificative idei, forme, metode, interpretări;
 procesul prin care se utilizează abilitatea creativă.
Enciclopedia Britannica prezintă o definiţie concentrată pe obiectivele activităţii
creative: creativitatea este „abilitatea de a face sau, altfel spus, de a produce ceva nou,
fie o nouă soluţie a unei probleme, fie o nouă metodă sau un dispozitiv nou sau un obiect
artistic ori o nouă formă artistică".
O definiţie a creativităţii a fost enunţată de Ellis Paul Torrance (1966):
Creativitatea este "un proces de sensibilizare la probleme, deficienţe, goluri în
cunoştinţe, elemente care lipsesc, dizarmonii etc.; identificarea dificultăţilor; căutarea
de soluţii sau formularea ipotezelor asupra deficienţelor: testarea şi re-testarea acestor
ipoteze şi, posibil, modificarea şi re-testarea lor; în final, comunicarea rezultatelor".
Deşi creativitatea este o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor,
totuşi chiar şi în societăţile avansate din punct de vedere ştiinţific şi tehnic se pot aduce
numeroase critici culturii şi educaţiei. C.Rogers prezintă următoarele critici:
 în educaţie se tinde spre formarea unor oameni conformişti, cu stereotipii
numeroase şi marcante, considerându-se că este de preferat să asiguri o educaţie
cât mai completă decât să dezvolţi o gândire originală şi creativă;
 în domeniul ştiinţific sunt apreciaţi mai mult oamenii erudiţi, conformişti, iar cei
creativi care formulează ipoteze noi, au idei originale şi îndrăzneţe sunt oarecum
toleraţi;

72
  în industrie, creaţia este rezervată câtorva categorii de personal – managerului,
şefului din departamentul de cercetare – în timp ce majoritatea oamenilor sunt
frustraţi de eforturi de originalitate şi creativitate;
 în familie şi în viaţa personală creativitatea nu este bine văzută. Astfel, prin
îmbrăcămintea noastră, mâncarea pe care o consumăm, cărţile pe care le citim
sau care ne sunt recomandate, ideile pe care le susţinem, remarcăm prin toate
acestea că există o puternică tendinţă spre conformitate şi stereotipie.
Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie de G.W.Allport pentru a
desemna o formaţiune de personalitate. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitată
doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini
(inteligenţă), atitudini sau trăsături temperamentale. Abordări mai mult sau mai puţin
directe ale creativităţii s-au realizat şi înainte de 1950, noţiunea fiind consemnată sub
alte denumiri: inspiraţie, talent, supradotare, geniu, imaginaţie sau fantezie creatoare.
Oamenii de ştiinţă, înalt creativ se caracterizează prin: nevoia de a se elibera de
reguli (flexibilitate); deschidere la experienţă; sensibilitate la probleme; problematizare
– pot vedea o problemă acolo unde nimeni nu o vede, ducând astfel la apariţia unui
domeniu nou, original, de cercetare. Cei mai mulţi autori văd în geniu o forţă creatoare
uriaşă, deosebit de originală. Geniul poate fi considerat cea mai înaltă formă de
dezvoltare a aptitudinilor. El dispune de o extraordinară capacitate creatoare, care duce
la crearea unor produse deosebit de originale, deschizând drumuri noi în domeniul său
de activitate.
Una dintre cele mai valoroase interpretări ale creativităţii, pe care în linii generale
o regăsim în lucrările contemporane, aparţine lui W.Duff şi a fost elaborată în secolul
al XVIII –lea. Ipotezele teoriei sale au fost formulate plecând de la analiza intelectului
unor genii precum Platon, Descartes, Bacon, Newton sau Berkeley. W.Duff a distins
trei facultăţi ale minţii creatoare: imaginaţia, judecata şi gustul, pe care le consideră
principalele componente ale geniului.
Imaginaţia este facultatea mintală care elaborează o infinitate de asociaţii noi
prin compunere şi descompunere a ideilor, prin combinare şi recombinare a lor, creând
în final obiecte care nu au existat niciodată în natură.
Judecata permite combinarea ideilor elaborate de imaginaţie, observarea
acordului sau dezacordului dintre ele, reunirea în aceeaşi categorie a celor omogene şi
respingera celor discordante, în final urmărind să se determine utilitatea şi adevărul
invenţiilor şi descoperirilor produse prin puterea imaginaţiei.
Gustul este un simţ intern care permite delimitarea ideilor frumoase de cele urâte,
a celor decente de cele ridicole.
Este de subliniat că W.Duff a considerat, cu aproape două sute de ani în urmă,
că cele trei facultăţi ale minţii umane implicate în creaţie sunt întâlnite la toţi oamenii,

73
fiind în special prezentate la copii şi la oameni cu realizări exceptionale, în grade
diferite.
4.1.2 Calităţi şi criterii specifice activităţii creatoare

a) Principalele calităţi ale creativităţii se referă la:

- productivitatea, referitoare la numărul mare de idei, soluţii, lucrări de
specialitate, produse mai mult sau mai puţin materiale;
- utilitatea, ce priveşte în special rezultatele acţiunii, care trebuie să fie folositoare,
să contribuie la bunul mers al activităţii;
- eficienţă, care are în vedere caracterul economic al performanţei, se referă la
randamentul acţiunii, la performanţele care se pot obţine prin folosirea
rezultatelor activităţii creatoare;
- valoarea produselor activităţii creatoare, care trebuie să prezinte însemnătate din
punct de vedere teoretic sau practic, să fie recunoscută şi respectată în plan
social;
- ingeniozitatea, ce presupune eleganţă şi deosebită eficacitate a metodelor de
rezolvare;
- noutatea, ce se referă la distanţa în timp a lucrurilor, a ideilor. Există lucruri
foarte noi (recent elaborate) care pot să aibă un gard redus de originalitate;
- originalitatea, care se apreciază prin raritatea ideilor, soluţiilor sau produselor.
De obicei, sunt considerate originale rezultatele creativităţii care apar o singură
dată într-o colectivitate, deci sunt unice.

b) Psihologii au formulat o serie de criterii pentru a delimita activitatea

creatoare de cea reproductivă.
I.A.Taylor (1959) consideră că:

- performanţa creatoare trebuie să reprezinte o anumită însemnătate economică,

socială, culturală, ştiinţifică, tehnică etc., valoare care să fie recunoscută social;
- rezultatele trebuie să fie formulate coerent şi inteligibil.

S.Gollan (1963) stabileşte patru tipuri de criterii în aprecierea creativităţii:

 performanţa creatoare sau rezultatele nemiljocite ale activităţii creatoare care se

caracterizează prin eficienţă, utilitate, noutate şi originalitate;
 procesul creativ, ale cărui trăsături specifice sunt: spontaneitatea, asociativitatea,
flexibilitatea, capacitatea combinatorică;
 însuşirile persoanei creative care privesc în primul rând motivele şi atitudinile
creative, în număr peste 60;
 potenţialul creativ, situaţia în care sunt evaluate fluiditatea, flexibilitatea,
originalitatea şi capacitatea de elaborare prin intermediul unor teste specifice.

74
 Unul dintre psihologii care au încercat să delimiteze originalitatea de rutină este
A.Koestler (1964), pentru el fiind importante următoarele aspecte:
 nivelul de conştiinţă cu care este condusă activitatea de căutare a ideilor şi a
soluţiilor. O persoană înalt creativă se sprijină în aceeaşi măsură atât pe
conştiinţă, cât si pe subconştient şi inconştient în căutarea noului;
 tipul de experienţă pe care îl preferă şi care este de încredere pentru o persoană.
Persoanele înalt creative apelează de regulă la experienţe şi modalităţi noi,
necunoscute, spre deosebire de cele slab creatoare, care se încred numai în
modalităţile cunoscute, care de regulă au dus la reuşită;
 natura obstacolului care trebuie depăşit şi felul obiectivelor alese. O persoană
înalt creatoare alege situaţiile problematice cât mai noi şi diferite de experienţa
ei anterioară şi de ceea ce se cunoaşte la momentul respectiv.

4.2 PROCESUL DE CREAŢIE

4.2.1 Fazele procesului creator
Modelul cel mai vehiculat şi care aproximează cu mai multă fidelitate intimitatea
creaţiei este cel elaborat de G.Wallas, în The Art of Thought (1926), model ce cuprinde
următoarele etape: prepararea, incubaţia, iluminarea şi verificarea (evaluarea).
1. Prepararea este în esenţă o etapă de acumulare, de colectare a "materialului
brut", care nu se consumă strict în timpul ce precede momentul creativ, ci se întinde pe
arii temporale mai largi, ce vizează totalitatea informaţiilor şi a experienţelor cognitive
generale dobândite de individ. Din acest motiv, prepararea este o mare consumatoare
de timp.
Cum studiul acestei etape se poate realiza fie sintetic şi unitar, fie analitic şi
secvenţial, în acceptaţiunea din urmă prepararea presupune: sesizarea problemei,
analiza şi definiţia problemei, acumularea materialului necesar şi formularea ipotezelor
cu schiţarea primelor soluţii, în această ultimă subetapă fiind antrenată întreaga
personalitate a individului, capacităţile intelective, afective şi volitive ale persoanei.
Legat de aceste subetape ale studiului preparării, este bine de avut în vedere că nu orice
proces creator se poate încadra în rigiditatea acestei scheme, observaţie valabilă şi
pentru celelalte etape ale procesului creator.
Alături de cunoştinţe în domeniu, strategii logice şi experimentale, orice creaţie
de anvergură necesită o cultură şi o experienţă deosebite de viaţă. Istoria culturii umane
oferă multiple exemple ce ilustrează modul în care unii creatori au făcut studii
colaterale, uneori îndepărtate de domeniul în care au activat, pentru a oferi mai multă
culoare şi autenticitate operei lor. Alături de cunoştinţe generale şi de specialitate,
creativitatea presupune necesitatea unor deprinderi intelectuale, fără de care nu numai
că nu ar fi posibilă desfăşurarea activităţilor respective, dar care prin automatizarea lor
determină scurtcircuitarea proceselor intermediare.

75
 În legătură cu studiul preparării, trebuie luate în considerare şi o serie de condiţii
ambientale care facilitează buna desfăşurare a procesului creator. Creatorul are nevoie
de un climat securizant, tonic, stimulativ. Modul în care fiecare creator îşi populează
ambianţa ca să o facă mai caldă şi mai tonică diferă de la caz la caz. Schiller simţea
nevoia să miroase mere putrede, Ibsen să aibă în faţa sa nişte bibelouri, Kipling scria
numai cu cerneală neagră, Proust şi Carlyle scriau în camere izolate fonic, Descartes,
Leibniz, Milton lucrau lungiţi în pat, Musset şi Balzac se simţeau inspiraţi numai dacă
erau luxos îmbrăcaţi etc.
2. Incubaţia. După travaliul mai mult sau mai puţin costisitor al preparării, când
soluţia întârzie să vină, urmează un moment de saturaţie, presărat de frustrări şi
incertitudini chinuitoare. Creatorul se refugiază într-o etapă de aşteptare, el fiind în
continuare racordat la situaţia problemă, suspendarea conştiinţei fiind vremelnică, căile
de comunicaţie către conştient sunt restabilite operativ, ori de câte ori un element
inspirat se cuplează la situaţia problemă.
S-a pus întrebarea referitoare la natura acestui mecanism: Este incubaţia o etapă
inconştientă sau preconşientă sau dimpotrivă trebuie pusă pe seama altor procese?
Direcţia cea mai frecventă în literatura de specialitate o are aceea care atribuie
incubaţiei o stuctură de natură inconştientă (S.Freud, C.G.Jung, A.Adler, G.Wallas ş.a.)
sau preconştientă (A.Koestler, A.D.Moore, L.I.Thurstone ş.a.). Alte teorii acceptă
contribuţia în procesul creator şi a unor factori abisali, indiferent dacă sunt desemnaţi
prin denumirea de factori inconştienţi, preconştienţi sau subconştienţi. Exploatând
energiile abisale, creatorul are acces la capitalul informativ depozitat în memorie mai
demult, iar sub aspect cantitativ, participarea inconştientului dinamizează procesul
creator deoarece fluxul asociaţiilor se desfăşoară într-un ritm mai alert, pe intinerarii
simplificate, schematice. Într-adevăr, creatorii iluştri din cele mai variate domenii
atestă, în confesiunile lor, aportul factorilor abisali în opera lor creatoare (Darwin,
Poincare, Wagner, Enescu ş.a.).
3. Iluminarea este laitmotivul prezent, inevitabil, în orice proces creator, ea
referindu-se la apariţia burscă a soluţiei pentru problema care frământă creatorul.
Momentul iluminării (Insight sau Einsicht) sfidează orice rutină sau legitate, motiv
pentru care se pretează mai greu explicaţiilor ştiinţifice, fiind mai degrabă accesibilă
descrierilor literare sau perspectivei artei.
În legătură cu modul concret în care se produce iluminarea, R.K.Merton, în
lucrarea Eléments de théorie et de méthode sociologique, vorbeşte de serendipitate,
când soluţia la problemă apare întâmplător, adică într-un moment în care ea nu polariza
explicit atenţia creatorului. Sunt cunoscute cazurile lui Helmholz, Edison, Poincaré care
au avut revelaţia soluţiei în momente de relaxare sau nu mai puţin interesante cazurile
de găsire a soluţiei în timpul somnului (Descartes, Mendeleev ş.a.). Rolul hazardului în
creaţie este pus în evidenţă de celebrele cazuri ale lui Arhimede, Columb, Galilei,
Newton, Oersted, Fleming, soţii Curie, Roentgen, Pavlov, Coandă. Oricât de bizar şi
tulburătoare par aceste exemple ce frizează miracolul, ele sunt de fapt rodul unor

76
preocupări prealabile, mai mult sau mai puţin laborioase şi intense. Hazardul este
generos pentru exploratorii neobosiţi care ştiu să-l sesizeze şi să-l fructifice. De aceea
Pasteur avea dreptate când spune că întâmplarea ajută numai o minte pregătită. De cele
mai multe ori în spatele inspiraţiei se desfăşoară luni, poate chiar ani istovitori de trudă,
de îndoieli şi căutări, de aplecare febrilă şi încordată asupra problemei respective.
4. Verificarea este etapa care desăvârseşte procesul creator, după excursul parcurs
în stadiile anterioare. Ea presupune materializarea ideii într-un fel explicit, perceptibil
(indiferent dacă ese o teorie ştiinţifică, un aparat, un tablou sau un poem), cât şi
evaluarea ideii (situaţiei) furnizate de iluminare.
Concretizarea ideii nu este niciodată o copie identică a originalului, prefigurat în
imaginaţia creatorului, produsul creat tinzând să se apropie asimptotic de ideea ca atare,
fără a reuşi vreodată să o epuizeze şi s-o expliciteze în integritatea ei. Se vorbeşte de
efectul Zeigarnik, care înseamnă prezenţa unei tendinţe spre perfecţiune a creatorului.
De aici rezultă, probabil, retuşările succesive, tendinţa reluărilor şi revizuirilor perpetue
în biografia atâtor personalităţi de geniu: Eminescu (14 versiuni ale Luceafărului),
L.N.Tolstoi (7-8 variante pentru operele principale), Buffon (11 reluări ale lucrării
Epocile naturii) etc. B.M.Kedrov, în urma renumitului studiu biografic pe care l-a
realizat asupra lui Mendeleev, a stabilit că descoperirea legii periodicităţii elementelor
chimice s-a extins astfel: stadiul de pregătire a durat 15 ani, descoperirea soluţiei s-a
produs în ziua de 17 februarie 1869, prelucrarea s-a extins pe o perioadă de trei ani, iar
verificarea şi afirmarea ei în ştiinţă în aproximativ 30 de ani, până la moartea lui
Mendeleev.
Totodată, se poate preciza că primul care decide momentul în care opera are aviz
de liberă trecere pentru confruntarea cu publicul este creatorul însuşi. Dar aceasta este
numai o primă etapă a verificării, căci girul autenticităţii şi valorii îl va conferi, în ultimă
instanţa, societatea însăşi, ea devenind mai devreme sau mai târziu, scopul şi
destinatarul final al creaţiei.
4.2.2 Descrierea procesului de creaţie
Procesul de creaţie cuprinde toate momentele, mecanismele şi dinamica
psihologică internă, de la generarea problemei sau ipotezei pâna la realizarea produsului
creativ. Pe întreg parcursul creativ este implicată atât gândirea convergentă, cât şi
gândirea divergentă în strânsă unitate; rolul conducător revine gândirii divergente,
creative, îndeosebi aspectului ei de flexibilitate, care permite o modificare rapidă a
modului de abordare a situaţiei în raport cu noile condiţii ivite, cu noile elemente de
informaţie.
Pe parcursul căutării rezolvării se pot ivi situaţii neprevăzute, care să permită
întrezărirea unor ipoteze noi. Gândirea trebuie să fie orientată flexibil, liberă de aşa
numita miopie a ipotezei, care l-ar putea împiedica pe investigator să vadă şi alte fapte
decât pe acelea care sunt în raport cu ipoteza sa. În acest sens, prezentăm câteva exemple
mai edificatoare:

77
 I.P.Pavlov, în timp ce efectua cercetări experimentale asupra secreţiei digestive,
ca efect al unor simulări directe, a observat că glanda salivară a câinelui secreta chiar şi
numai la auzul paşilor laborantului care-i aducea hrana. Această observaţie a fost
punctul de plecare al unor ipoteze şi experimente privitoare la secreţia reflex –
condiţionată a salivei, care a dus la elaborarea teoriei despre Activitatea nervoasă
superioară. Acest fapt ne arată că gândirea lui Pavlov era orientată flexibil, nefiind fixată
rigid la ipoteza sa, pe baza căreia îşi efectua experienţele asupra digestiei.
Descoperirea de către Fleming a penicilinei. El a observat la un moment dat că
una din plăcile sale de mediu de cultură era contaminată cu nişte ciuperci (mucegai), pe
care a început să le studieze cu atenţie. El a observat colonii de germeni (stafilococi) în
formă de insule înconjurate de spaţii goale; acest fapt i-a sugerat ideea că mucegaiul
împiedică dezvoltarea acestor germeni şi astfel întâmplarea i-a deschis calea spre
descoperirea penicilinei.
Descoperirea de către Mendeleev a legii periodicităţii elementelor chimice. În
istoria chimiei, până la mijlocul secolului al XVIII –lea , au fost descoperite elementele
chimice ca substanţe singulare, fără legătură între ele. În prima parte a secolului al XIX
– lea, elementele au început să fie grupate după însuşiri particulare, făcându-se o trecere
de la singular la particular. Această metodologie frâna dezvoltarea în continuare a
chimiei şi găsirea de noi legităţi. Această barieră a fost depăşită de Mendeleev, când a
confruntat toate grupele de elemente şi toate elementele, inclusiv cele opuse, după
mărimea greutăţii atomice. Şi în cazul lui Mendeleev, ieşire din impas a constituit-o
apariţia întâmplătoare a unei asociaţii, în măsură să lege între ele, deseori în mod
neaşteptat, aspecte foarte diferite ale activităţii pe baza existenţei unei analogii între ele.
Descoperirea legii periodicităţii elementelor chimice a avut loc, în esenţă, în cursul unei
singure zile, după o pregătire care a durat 15 ani. În vederea găsirii unei modalităţi de
întocmire a tabelei elementelor, Mendeleev a recurs la un procedeu de înscriere a
elementelor pe cartonaşe şi la operarea cu ele, pe verticală şi pe orizontală, analoge
pasienţei cu cărţile de jos, care probabil i-a oferit o asociaţie pentru găsirea procedeului
său. Descoperirea nu s-a manifestat ca o apariţie bruscă, fără legătură cu o intensă
activitate precedentă gândirii, ca şi cea din timpul descoperirii, deşi aceasta din urmă
activitate s-a desfăşurat într-un ritm foarte accelerat.
Oricare ar strategia gândirii în actul de creaţie şi oricare ar fi domeniul de creaţie,
calea spre soluţie este rareori uşoară şi directă, fără sinuozităţi, reveniri, noi ipoteze,
încercări şi "iluminări" succesive, adeseori amăgitoare. Apropierea de creaţie se face
prin aproximări succesive, prin încercări care nu se fac la întâmplare, deşi de multe ori
nu duc la rezultatul dorit. Manuscrisele marilor creatori, cu ştersături, corecturi, variante
diferite etc., sunt o elocventă mărturie a acestei munci, a procesului de creaţie. Fiecare
încercare, fiecare experiment, oricare ar fi rezultatul, se soldează cu un plus de
informaţie. Omul de ştiinţa care abordează o problemă gândeşte asupra ei, acumulează
continuu informaţia despre aceasta şi caută calea rezolvării, proces care poate să dureze
luni sau chiar ani.

78
 În ceea ce priveşte creativitatea şi rezolvarea de probleme, se poate preciza că
nici nu se pot delimita dar nici nu se poate pune semnul egalităţii între ele. În sensul
strict al cuvântului, creativitatea implică un produs caracterizat prin noutate şi valoare,
pe câtă vreme cercetările experimentale asupra rezolvării de probleme utilizează,
obişnuit, probleme a căror rezolvare este necunoscută pentru subiect, dar pentru
experimentator este cunoscută. În activitatea sa practică sau de cunoaştere omul
întâlneşte probleme noi cărora trebuie să le facă faţă, dar întâlneşte şi situaţii sau
probleme pe care le-a mai întâlnit şi a învăţat cum să le rezolve. Dacă în cazul situaţiilor
şi problemelor noi este solicitată gândirea creatoare (divergentă, productivă), cu
strategiile ei euristice, în cazul situaţiilor şi problemelor pentru care are elaboraţi
anumiţi algoritmi de rezolvare este solicitată gândirea reproductivă (convergentă), cu
strategiile ei sistematice.
Probleme bine definite, care se pretează la o descriere operaţională precisă, sunt
rezolvabile prin algoritmi, care prezintă prescripţii sau reguli precise, în forma unui
program determinat de paşi, care pot fi învăţate şi reproduse şi care, dacă sunt urmate
pas cu pas, duc automat la soluţie. Rezolvările algoritmice, specifice şi calculatoarelor,
nu au un caracter creator. Probleme slab (imprecis) definite sunt acele probleme care
necesită o rezolvare creatoare, neavând algoritmi de rezolvare sau care nu sunt încă
cunoscuţi. Ele sunt probleme sau situaţii nedeterminate. În astfel de situaţii gândirea
utilizează strategii euristice, care nu garantează găsirea soluţiei, aşa cum o garantează
strategiile algoritmice, dar care în multe cazuri duc la o rezolvare cu mai puţină pierdere
de timp şi energie. Aceste strategii se pot utiliza şi în cadrul problemelor bine definite,
cu sarcină foarte clar definită, dar cu un număr aşa de mare de alternative posibile încât
nu este posibil să fie încercate toate.
Spre exemplu, dacă în jocul de şah s-ar gasi numai 10 piese albe şi 10 piese
negre, prezentând fiecare în medie posibilitatea a câte 6 mutări, ar trebui, pentru a găsi
cele două mutări optime următoare , să se cerceteze 640 posibilităţi. O maşină care
efectuează 1 milion de operaţii pe secundă ar efectua această muncă într-un miliard de
ani. Este necesară prin urmare o selecţie euristică, ea relizându-se în jocul de şah pe
baza cuprinderii în programul calculatorului a unor moduri de abordare euristice,
desprinse din experienţa îndelungată a jocului de şah în primul rând a marilor maeştri.
În acest sens se cunoaşte confruntarea dintre supercomputerul de mare putere dedicat
exclusiv jocului de şah DEEP BLUE şi campionul modial de şah Garry Kasparov, din
anii 1996 şi 1997. S-au susţinut două meciuri a câte 6 partide fiecare; după meciul din
1996, în care Deep Blue a fost învins, calculatorul a fost îmbunătăţit masiv şi la data de
11 mai 1997 computerul încheia cu o victorie cel de-al doilea turneu, învingându-l pe
Kasparov după două victorii, o înfrângere şi trei partide încheiate la egalitate. Deep Blue
cântărea atunci 1,4 tone, beneficia de procesare P2SC, cu un total de 256 procesoare
care lucrau în tandem, limbajul său de programare era scris în C şi rula sub sistemul de
operare AIX. El era capabil să efectueze 100 - 200 miliarde de poziţii pe tabla de şah în
timpul celor 3 minute regulamentare de mutare în jocul clasic. După înfrângera din
prima confruntare, Deep Blue a beneficiat de o îmbunătăţire masivă, în special pe partea

79
de viteză de calcul, capitol considerat esenţial pentru calculatoarele de şah, devenind
capabil să exploreze 200 de milioane de posibilităţi pe secundă, aproape dublu faţă de
versiunea anterioară. Kasparov a jucat şi împotriva predecesorului lui Deep Blue, DEEP
THOUGHT, în 1989, învingându-l categoric în cele două partide disputate.
Gândirea umană se manifestă întodeauna unitar. Atât structurile euristice cât şi
cele algoritmice au valoarea lor adaptativă şi sunt strâns îmbinate. Niciodată gândirea
nu este pur euristică sau pur algoritmică, cele două aspecte fiind complementare. Ea
poate fi însă predominant euristică sau predominant algoritmică în funcţie de natura
sarcinii, de stilul cognitiv al subiectului, de flexibilitatea gândirii sale etc.

4.3 DIMENSIUNEA CREATIVITĂŢII. NIVELURI DE CREATIVITATE

4.3.1 Dimensiunea creativităţii
Gândirea creativă apare ca o formă aparte a comportamentului de rezolvare de
probleme. Rezolvarea de probleme este socotită creativă în măsura în care satisface una
sau mai multe din condiţiile:
 produsul gândirii prezintă noutate şi valoare (fie pentru subiect, fie pentru
cultură);
 gândirea este neconvenţională, în sensul că cere modificarea sau respingerea
ideilor acceptate anterior;
 gândirea implică motivaţie şi persistenţă ridicate, manifestate fie pe parcursul
unei întinderi considerabile de timp (continuu sau intermitent), fie la o intensitate
înaltă;
 problema aşa cum a fost propusă iniţial fiind vagă şi slab definită, o parte a
sarcinii este însăşi formularea problemei.
4.3.2 Niveluri de creativitate
Irving Taylor a propus cinci niveluri de creativitate:
- primul nivel de creativitate : cel al creaţiei expresive, care este caracteristică
vârstei copiilor şi care are ca notă caracteristică independenţa şi libertatea de a
se afirma;
- al doilea nivel de creativitate: cel al creativităţii productive, caracterizată de
producerea obiectelor materiale/spirituale, prin coordonarea gândirii şi acţiunii;
- al treilea nivel de creativitate: cel al creativităţii inventive, care se manifestă prin
capacitatea superioară de a percepe relaţii noi şi neobişnuite între elemente care
înainte apăreau izolat, fără nici o legătură. La acest nivel un mare rol îl joacă
gândirea divergentă, inteligenţa constructivă, evaluativă;
- al patrulea nivel al crativităţii: cel al creativităţii inovatoare, caracterizată prin
modificarea semnificativă a fenomenelor sau principiilor care explică sau

80
 anticipează dezvoltarea unui domeniu întreg de ştiinţă, tehnică, artă etc. La acest
nivel se ridică personalităţile cu un înalt grad de originalitate;
- al cincilea nivel de creativitate: cel al creativităţii emergente, caracterizată prin
descoperiri epocale şi inegalabile, iar purtătorii unei asemenea forţe umane
creatoare sunt numiţi genii. Este vorba de creaţii – descoperiri ale unor principii
şi ipoteze cu totul noi.
Scara propusă de Irving Taylor se referă mai ales la creativitatea intelectuală,
inventivă în ştiinţă şi tehnică. Se poate remarca faptul că fiecare are om are calităţi
creative, fiecare produce cu anumite calităţi creative şi, cu excepţia câtorva personalităţi
excepţionale – care au fost genii într-un domeniu şi mari talente în altul – cei mai mulţi
creatori sunt originali într-un singur domeniu, chiar dacă pregătirea şi experienţa de
viaţă a lor le-a înlesnit un orizont de cunoaştere foarte larg.

4.4 CREATIVITATE ŞI INTELIGENŢĂ

Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă a fost studiată, între alţii, de Robert J.
Sternberg (1999) în manualul Handbook of Creativity. Sternberg afirma că există trei
aspecte principale care sunt fundamentale pentru creativitate: abilitatea sintetică
(creativă), abilitatea analitică şi abilitatea practică.
Aceste trei aspecte decurg din teoria "triarhică" (formată din trei aspecte) a
inteligenţei umane, promovată de R.J.Sternberg.
 Abilitatea sintetică (creativă) : constituie abilitatea de a genera noi idei, de
înaltă calitate şi adecvate pentru sarcina precisă. Această abilitate include
gândirea divergentă. O caracteristică a acestui aspect este abilitatea de a redefini
problemele într-un mod complet diferit şi de a gândi în mod intuitiv şi
pătrunzător.
 Abilitatea analitică: este bazată pe gândirea critică/analitică şi este implicată în
creativitate ca abilitate de a judeca valoarea propriilor gânduri şi soluţii
posibile, de a evalua punctele lor tari şi slabe şi de a sugera căi de îmbunătăţire
a acestora.
 Abilitatea practică: reprezintă abilitatea de a aplica competenţele intelectuale
în contexte cotidiene şi de a "vinde" sau de "a comunica ideile creative" altora.
Ea este, în esenţă, abilitatea de a traduce abstracţiile şi teoriile în aplicaţii realiste.
Inteligenţa superioară este o calitate intelectuală comună multor persoane
creative. Studiile legate de relaţia creativitate – inteligenţă au evidenţiat faptul că
inteligenţa generală extremă nu stimulează, în mod necesar, creativitatea.
"Ipoteza de prag", propusă de Ellis Paul Torrance, susţine că un grad ridicat de
inteligenţă pare să fie o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru o creativitate
superioară.

81
Corelat cu creativitatea, se apreciază că:
- pentru un IQ<120, creativitatea este dependentă de inteligență;
- pentru un IQ>120, creativitatea este independentă de inteligență.
Deasupra pragului IQ = 120 inteligența se corelează slab cu creativitatea (există
și persoane foarte inteligente care pot avea rezultate slabe la testele de creativitate). Însă
subiecții cu performanțe ridicate la testele de creativitate aveau la testele de inteligență
cote cel puțin mijlocii, de unde rezultă necesitatea inteligenței pentru o creativitate
superioară. Există diferențe specifice ale gradului de inteligență necesar: inteligența este
mai importantă în creativitatea științifică, având un rol mai mic în arte (pictură, muzică
etc.). Se întâlnesc însă și semnificative excepții față de această aserțiune: în științe este
esențială “sensibilitatea la probleme” care stimulează spiritul de investigație; în arte este
importantă sensibilitatea ca ecou afectiv al evenimentelor care animă ideile și
succesiunea imaginilor.
Psihologul Ellis Torrance, împreună cu colaboratorii săi, au elaborat o metodă
benchworking pentru cuantificarea creativității, care a fost denumită “Testele Torrance
ale Gândirii Creative (TTCT)”. Aceste teste de gândire divergentă au măsurat:
- Fluența. Numărul total de răspunsuri interpretabile, semnificative și relavante la
stimuli.
- Flexibilitatea. Varietatea categoriilor de răspunsuri relevante la problema dată.
- Originalitatea. Răspunsuri care sunt neașteptate, neobișnuite, unice sau statistic
rare.
- Elaborarea. Adăugarea de detalii pertinente.
În 1990, Torrance a eliminat scala de flexibilitate deoarece aceasta prezenta o
corelație ridicată cu fluența.
Testele TTCT au devenit unele dintre cele mai utilizate măsuri ale creativității,
inclusiv pentru evaluarea efectelor programelor educaționale în școli, a programelor
curriculare și a procedurilor de învățământ creativ. Testele TTCT au fost traduse în
peste 30 de limbi și sunt utilizate ca instrument pentru evaluarea potențialului creativ.
Declararea unei idei/realizări ca drept creativă, este dată de compararea cu criterii
sau standarde existente. Spre exemplu, Relativitatea generală a lui Einstein este una
dintre cele mai creative teorii din toate timpurile numai dacă o judecăm în raport cu
toate celelalte teorii fizice ale Universului. Creativitatea implică întotdeauna relații între
trei componente: persoana creativă, domeniul în care apare actul creator și echipa de
jucători care acționează ca judecători.
Owen Meredith preciza faptul că “Geniul face ceea ce trebuie făcut, iar talentul
face ceea ce poate”, pe când Charles Baudelaire arăta că “În fața geniului, publicul
este un ceasornic aflat mereu în întârziere”.

82
 Modelele creative se bazează pe conceptele metodei științifice, care presupun un
proces rezumat la:
inducție, care presupune strângerea datelor referitoare la fenomenele studiate,
observate în natură sau pe cale experimentală;
- deducție, ce presupune construirea unui model pe baza datelor, sau chiar a unei
teorii complete;
- verificare, în cadrul căreia modelul/teoria se testează prin confruntarea cu noi
experimente, observații sau cu fenomene care nu au fost utilizate în formularea
modelului. O condiție necesară pentru creativitate o reprezentă “toleranța la
ambiguitate”, care reprezintă capacitatea de a gândi, a opera și a rămâne deschis
la minte în situații în care regulile sunt neclare, în care nu există linii călăuzitoare
sau în care sistemele de sprijinire obișnuite (școală, societate, familie etc.) s-au
prăbușit.
Oamenii creativi pot alterna între tendințe extreme cu o rapiditate uluitoare, mai
jos fiind prezentată o listă cu zece perechi de caracteristici adeseori prezente simultan
în mințile creative:
1. izbucniri de impulsivitate ce punctează perioadele de liniște și de repaus;
2. dovezi de agerime, dar și de extremă activitate;
3. mari salturi între limitele extreme ale responsabilității și iresponsabilității;
4. un sistem înrădăcinat al realității împreună cu o mare doză de fantezie și
imaginație;
5. perioade determinate de introversiune și extraversiune;
6. comportament simultan, umil și de mândrie;
7. androginitate psihologică;
8. atitudine rebelă și iconoclastă, dar și respectuoasă față de domeniul de activitate
și de istoria sa;
9. dovezi că este pasionat de ceea ce face, dar totodată și obiectiv față de propria
muncă;
10. amestecarea sentimentelor de suferință și durere cu voia bună și bucuria.
Creativitatea în matematică nu se supune “regulii celor 10 ani” a lui Gardner,
care arată că mulți oameni creativi au mari realizări abia după 10 ani de muncă. Sir
Michael Atiyah (laureat al Premiului Abel, 2004), despre matematicieni, în general,
care dau dovezi timpurii de perspicacitate, spunea că “În matematică, dacă ești iute la
minte, poți ajunge foarte repede în linia frontului cercetării avansate. În alte domenii,
trebuie să citești mai întâi tomuri întregi. Mai mult decât atât, dacă ai activat prea
multă vreme într-un domeniu, devii condiționat să gândești ca oricare altul. Atunci
când ești nou, nu ești silit să adopți ideile celor din jur. Cu cât ești mai tânăr, cu atât
șansele de a fi original sunt mai mari.”
Persoanele creative posedă totodată și multe caracteristici distincte care le
diferențiază semnificativ de persoanele mai puțin creative sau chiar noncreative, astfel:

83
 - Independența (autonomia). Persoanele creative tind să fie independente,
nonconformiste în gândire și acțiune și sunt relativ neinfluențate de alții.
Autonomia este o trăsătură care înglobează și alte dispoziții sociale:
introversiunea, motivația intrinsecă, autoîncrederea, dorința de solitudine etc.
- Imaginația. Constituie o atitudine importantă și se bazează pe anumite
predispoziții ereditare, pentru sinteza unei noi imagini, noi idei. Imaginația
creativă desemnează capacitatea unui individ de a efectua o activitate creatoare,
adesea generalizată la întreaga capacitate inventivă. Dezvoltarea imaginației
presupune însă multă muncă în procesul de creație. Imaginația creativă este un
mod de gândire în esență generativ (de noi idei, conexiuni, analogii) și a devenit
sinonimul conceptului de creativitate.
- Sensibilitatea la probleme. Este o trăsătură esențială pentru rezolvarea eficientă
a problemelor. Persoana creativă are capacitatea de a observa ceea ce este
neobișnuit și diferit, de a observa asemănări și analogii în experiențe diferite.
- Intuiția (insight). Este o descoperire bruscă, o revelație a unui adevăr, a soluției
unei probleme etc. în cursul unei “învățări” prin încercare și eroare. O
personalitate intuitivă observă relațiile, implicațiile, are o sensibilitate sporită la
detalii și pattern-uri.
- Originalitatea. Persoana creativă prezintă originalitate în gândire și în idei, vede
lucrurile în modalități noi. Originalitatea se exprimă și prin aptitudinea de a lăsa
la o parte sistemele ferm structurate și stabile, de a dizolva sintezele existente și
de a utiliza elementele și concepțiile în afara contextelor inițiale, pentru a crea
noi combinații, noi sisteme de relații.

4.5. CREATIVITATEA ȘI VÂRSTA

Creativitatea se întinde pe parcursul unui număr foarte mare de ani, mai mult de
șapte decenii, de la vârsta de circa 15 ani până la vârsta de 90 de ani, limitele nu fiind
foarte fixe.
În știință, primele produse care îndeplinesc cerințele de creativitate se întâlnesc
în jurul vârstei de 16 sau 17 ani, putând da următoarele exemple în acest sens:
 Pascal a rezolvat la 12 ani cele 32 de postulate euclidiene, la 16 ani a scris
Încercări asupra conicelor, iar la 18 ani a inventat o mașină de calcul, denumită
ulterior pascalina;
 Francis Bacon a scris la 15 ani Novum Organum, în care a pus bazele metodei
inductive, caracterizată prin folosirea analizei, comparației, observației și
experimentului;
 Galileo Galilei a elaborat la 18 ani legile pendulului, pe baza unor observații
făcute cu un an înainte asupra oscilațiilor unui candelabru din catedrala din Pisa;
 Evariste Galois la 16 ani publică primul articol matematic în Annales de
Gergonne, referitor la fracțiile continue. De remarcat faptul că Galois a rămas în

84
 istorie nu doar pentru realizările sale de excepție din matematică, ci și din cauza
tragicii lui morți, survenită la 31 mai 1832, într-un duel. Deși a trăit doar 20 de
ani, Galois a reușit să revoluționeze algebra, el fiind fondatorul teoriei
grupurilor. Există până și o nouă disciplină specială numită Teoria lui Galois,
căreia îi sunt consacrate diferite studii și monografii și care face obiectul unor
cursuri universitare de o mare importanță științifică. Deși operele sale
matematice însumează 60 de pagini, niciodată un număr de pagini atât de redus
nu a asigurat autorului lor un renume atât de mare. Studiul lucrărilor sale și astăzi
evidențiază sclipirea sa intelectuală, care pare să creeze o prăpastie între autor și
cititorul obișnuit.
Observație. Cazurile sunt deosebit de rare la aceste vârste. Între 19-21 de ani
creațiile științifice devin mai frecvente și de un mai mare răsunet, cum deducem din
exemplele de mai jos:
 Niels Abel a arătat încă de la 19 ani că ecuațiile de ordin mai mare sau egal cu
cinci nu sunt rezolvabile algebric, la 22 de ani a demonstrat că este imposibil de
găsit soluții ale ecuațiilor de grad mai mare decât patru cu ajutorul radicalilor,
iar la 23 de ani a descoperit funcțiile etiptice;
 Aristotel la 19 ani cercetează accelerarea căderii libere a corpurilor;
 János Bolyai la 21 de ani face descoperiri fundamentale în geometria
neeuclidiană, demonstrând că celebra axiomă a paralelelor este independentă de
celelalte axiome ale geometriei. El a dedus că geometria lui Euclid nu este unica
posibilă și că se poate dezvolta o nouă geometrie mai generală pe care a
demonstrat-o știința absolută a spațiului, deci o geometrie independentă de cea
clasică, pe care ulterior a denumit-o geometrie hiperbolică neeucludiană;
 Ernest Solvay, un chimist belgian care la vârsta de 21 de ani a dezvoltat procesul
care a revoluționat industria sodei, înlocuind procesul Le Blanc;
 F. O. Ward la vârsta de 20 de ani, fiind încă student la medicină, a publicat cartea
Osteologia umană, una din cele mai bune cărți din istoria anatomiei;
 A. Lavoisier la vârsta de 21 de ani a primit din partea guvernului Franței medalia
de aur pentru cea mai bună metodă folosită la iluminatul străzilor.
În domeniul muzicii și al poeziei, primele performanțe creatoare apar ceva mai
devreme, cum se observă din următoarele exemple:
 Eminescu a început să publice poezii la vârsta de 16 ani;
 Mozart la vârsta de 14 ani a dirijat opera din Milano, iar Beethoven la aceeași
vârstă era organist la Curte;
 G. Enescu a compus Poema Română la 15-16 ani;
 la vârsta de 17 ani și jumătate, Mendelssohn - Bartholdy a compus uvertura Visul
unei nopți de vară.
Cel mai edificator exemplu în domeniul matematicii îl reprezintă Medalia
FIELDS, cel mai prestigios premiu internațional pentru excelență în cercetarea

85
matematică, echivalentul Premiului Nobel, acordat numai matematicienilor. Acest
premiu este acordat unui număr de maxim patru matematicieni, care au împlinit vârsta
de 40 de ani la 1 ianuarie al anului decernării, din patru în patru ani, la fiecare ediție a
Congresului Internațional de Matematică, ca o recunoaștere a întregii activități
științifice a celor mai dotați tineri matematicieni din lume. Se cunosc laureați ai
Medaliei Fields până la vârsta de 30 de ani, dar și laureați la vârsta maximă de 40 de
ani. Spre exemplu, Jean-Pierre Serre, Franța, la 28 de ani, în 1954; Terence Tao,
Australia, la 31 de ani, care are un IQ de 225-230; René Thom, Franța, la 33 de ani, în
1958; Enrico Bombieri, Italia, la 34 de ani, în 1974; Artur Avila, Brazilia/Franța, la 35
de ani, în 2014; Laurent Lafforgue, Franța, la 36 de ani, în 2002; Michael Atiyah, Marea
Britanie, la 37 de ani, în 1966; tot la vârsta de 37 de ani au câștigat premiul și Cedric
Villani, Franța, în 2010, Jean-Christophe Yoccoz, Franța, în 1994, Maryam Mirzakhani,
Iran, în 2014 (decedată în iulie 2017); Alexandre Grothendieck, Franța, la 38 de ani, în
1966; la 40 de ani au cucerit Premiul Grigori Perelman, Rusia, în 2006, și Manjul
Bhargava, Canada/SUA, în 2014 și exemplele pot continua. Cu cei mai mulți medaliați
se situează pe primul loc Universitatea Princeton, în număr de 13, apoi Universitatea
din Paris, cu 8 medaliați, și Universitățile Cambridge și Harvard, cu câte 4 medaliați.
Despre performanța în matematică, Alfred Adler arată că “viața matematică a
unui matematician e scurtă. Rareori își poate îmbunătăți performanțele după 25-30 de
ani. Dacă până atunci a obținut decât rezultate modeste, după acea vârstă va reuși și mai
puțin”, iar G.H. Hardy în cartea Apologia unui matematician spunea că “Tinerii ar trebui
să demonstreze teoreme, iar vârstnicii să scrie cărți”. Nici un matematician n-ar trebui
să piardă vreodată din vedere că matematica, mai mult decât oricare artă sau știință, este
privilegiul tinerilor. În matematică, experiența acumulată cu vârsta pare mai puțin
importantă decât intuiția și îndrăzneala tinereții, ideile lor cele mai profunde fiind
concepute, în general, în tinerețe. Tot G.H. Hardy spunea că “nu am auzit de nici o idee
excepțională în matematică inițiată de un om trecut de 50 de ani”. Dacă comparăm
cu Premiul NOBEL, se cunoaște că cel mai tânăr laureat al acestui premiu în fizică este
Lawrence Bragg, în 1915, la doar 25 de ani, iar cel mai vârstnic laureat al Premiului
Nobel pentru economie este Leonid Hurwicz, american de origine rusă, la 90 de ani.
În ceea ce privește manifestarea creativității la vârste înaintate, putem da ca
exemplu pe Giuseppe Verdi, care a creat opera “Falstaff” la 80 de ani; Mark Twain a
scris “Jurnalul Evei” la 71 de ani; Graham Bell a perfecționat telefonul la 58 de ani și
avea peste 70 de ani când a rezolvat problema stabilizării echilibrului în avion; Goethe,
care a trăit 83 de ani, a scris între 72-81 de ani partea a doua a romanului “Wilhelm
Meister”, iar la 82 de ani a terminat partea a doua din “Faust”.
Între cele două extreme de vârstă, produsele create se distribuie cu o anumită
regularitate. După cercetări efectuate, frecvența celor mai bune produse crește continuu
cu vârsta până la 30-40 de ani, când este maximă, după care urmează din nou o scădere
continuă; acestă curbă nu este aceeași pentru toate domeniile creației. Frecvența
maximă este la o vârstă mai timpurie – între 25-35 de ani – pentru poezia lirică, chimie,

86
fizică, matematică ș.a.m.d. și cea mai tardivă – între 35- 45 de ani – pentru descoperirile
medicale, arhitectură, filosofie etc. Și distribuția individuală pe creator luat izolat,
prezintă aproximativ aceeași formă a curbei (acolo unde sunt mai multe produse create
și creatorii au trăit mai mult). Care sunt factorii care determină această distribuție, destul
de regulată, nu este suficient de clar. H.C. Lehman, în lucrarea Age and achievement,
New York, Princeton, Univ. Press, 1953, care este citat cel mai frecvent în această
problemă, a avut în vedere ca în prelucrarea datelor să nu intervină vreo variabilă străină
care să vicieze rezultatele. Dat fiind că numărul persoanelor creative scade cu vârsta,
Lehman a calculat media anuală a contribuției pentru toți acei membri ai grupului care
erau în viață la fiecare nivel de vârstă. Aceste medii anuale au fost exprimate ca
procentaj al mediei în intervalul de vârstă cel mai productiv. Dacă se extrag însă numai
lucrările cele mai valoroase și se face repartizarea lor pe vârste, frecvența maximă este
la o vârstă ceva mai timpurie. Compararea situației contemporane (de exemplu, în
domeniul fizicii) cu situația din trecut arată diferențe în sensul că la contemporani
frecvența contribuțiilor deosebit de valoroase este mai timpurie. Totuși, este
neîndoielnic că vârsta este o variabilă principală, dar nu este suficient de clar prin ce
factori opereză. În acest sens, Lehman a enunțat câteva opinii, astfel:
- coborârarea curbei contribuțiilor deosebite odată cu înaintarea în vârstă ar putea
însemna modificarea nivelului de motivație;
- diminuarea plasticității sistemului nervos cu vârsta, care poate fi un handicap
pentru munca creatoare, deși are loc o compensare prin experiență și cunoștințe
mai bogate;
- alți factori care pot reduce activitatea: declinul în vigoarea fizică, în acuitățile
senzoriale și în sănătatea generală.
La acsetea se mai pot adăuga accentuarea rolului deprinderilor, care tind să facă
mai rigid modul de abordare a problemelor. Se mai adaugă că sunt date interesante care
arată că o specializare unilaterală poate să frâneze creativitatea, ca și o diversificare prea
mare. Cercetătorii cei mai productivi ar fi cei cu o diversitate moderată în conținutul
activității lor știintifice, o schimbare periodică a domeniului de cercetare sau a
problemelor din aria specializării poate menține performanța creatoare la un nivel
ridicat.
Din cele prezentate s-a constatat că anii cei mai productivi în cercetarea
științifică, și nu numai în acest domeniu, sunt anii 30 - 40, deci după ce a început
declinul inteligenței și a mobilității proceselor nervoase. Pe baza unor cercetări
referitoare la determinarea indicelui de mobilitate a proceselor nervoase pe baza vitezei
reacției de alegere la o succesiune rapidă de stimuli diferiți, rezultatele au arătat o
creștere a indicelui mobilității de la 8 ani la 21-22 de ani, după care urmează declinul
continuu până la 50 de ani (vârsta limită a subiecților cu care s-a lucrat). Un sistem
nervos sănătos și activ se manifestă așadar ca inhibitiv al procesului de îmbătrânire.
Care poate fi explicația faptului că vârsta creativității maxime în domeniul
științei urmează abia după începerea regresiunii inteligenței (măsurată prin testele

87
tradiționale de inteligență) și a mobilității proceselor nervoase? Referitor la testele de
inteligență, se remarcă faptul că nici creșterea și nici declinul nu sunt uniforme pentru
toate aspectele inteligenței. De exemplu, la testele de aptutudini psihomotorii și la
testele de performanță pentru inteligență, dezvoltarea maximă este atinsă mai repede
decât la testele de vocabular și de informație, al căror nivel se menține ridicat și la vârsta
de 60 de ani și peste. Se adaugă că cercetările longitudinale au arătat că începutul
declinului inteligenței este mai târziu, aparent după 40 de ani, și este mai puțin marcat.
Aceste cercetări sunt însă foarte puține, comparativ cu cercetările transversale, fiind
dificil să ai la îndemână un eșantion suficient de mare de subiecți care să poată fi supuși
unor examinări psihologice succesive la intervale mari de timp. Totodată, factorii
intelectuali singuri nu pot să garanteze obținerea unor performanțe creatoare într-un
domeniu sau altul al activității umane, fiind necesari și factori motivaționali, de caracter
etc.
În concluzie, se poate spune că printr-o antrenare mai timpurie a activității de
investigare, când încă nu a început declinul dezvoltării intelectuale și al mobilității
proceselor nervoase, performanțele științifice s-ar putea dezvolta mai devreme, ar avea
o longevitate mai mare și s-ar manifesta mai intens. Crearea condițiilor pentru
manifestarea timpurie a gândirii științifice, a spiritului de investigație, a curiozității și a
motivației cognitive reprezintă o condiție importantă pentru manifestarea mai timpurie
și mai eficientă a creativității și performanței științifice.

4.6. BLOCAJE ALE CREATIVITĂȚII

Pentru ca activitățile de stimulare a creativității să ducă la performanță, este
necesară cunoașterea piedicilor, adică a blocajelor pe care creativitatea le poate
întâmpina. Aceste blocaje constituie piedici în exprimarea liberă a principiilor, valorilor
unei persoane în raport cu diferite roluri sociale pe care acesta le are.
Se cunosc trei tipuri de blocaje ale creativității: emoționale, culturale și
perceptive.
Blocaje de tip emoțional:
- teama de a nu comite o greșeală sau de a fi în minoritate;
- teama prematură la prima idee ori neîncrederea față de colegi sau colaboratori;
- dificultatea de a schimba modul de gândire;
- dependența excesivă față de opiniile altora;
- capacitatea slabă de a lăsa timp incubației să acționeze;
- lipsa competenței de a depune un efort susținut pentru a desfășura procesul de
rezolvare a unei probleme de la identificarea ei până la soluționare.

88
Blocaje de ordin cultural:
- dorința de a se conforma modelelor sociale;
- tendința de a reacționa conform principiului “totul sau nimic”;
- prea mare încredere în statistici și experiența trecută;
- slaba capacitate de a transforma sau modifica ideile;
- prea mare încredere în rațiune;
- exaltarea excesivă față de spiritul grupului, conducând la conformism.
Blocaje de ordin perceptiv:
- incapacitatea de a distinge între cauză și efect;
- dificultatea de a defini o problemă sau declinarea capacității, refuzul de a sesiza;
- dificultatea de a diferenția între fapte și probleme;
- prezentarea prematură a soluțiilor la problemă care nu au fost încă definite;
- dificultatea de a percepe relații neobișnuite între idei și obiecte;
- incapacitatea de a defini lucrurile;
- îngustarea excesivă a punctului de vedere;
- credința negativă: “Nu sunt creativ”.
Este foarte important ca fiecare să învețe să detecteze natura acestor blocaje
pentru a introduce spiritul inovator în grupuri și organizații.

89
 CAPITOLUL V
STRATEGII DE CREATIVITATE

STRATEGIA NR.1 - SĂ ŞTII CUM SĂ VEZI LUCRURILE (SAPER VEDERE)

Denumirea strategiei de "Saper vedere" (să ştii cum să vezi) este preluată de la
Leonardo da Vinci şi presupune în esenţă următoarele aspecte:
- în mintea noastră avem tendinţa de a simplifica lucrurile printr-o primă impresie
pe care ne-o facem asupra lor, nefiind în mare măsură conştienţi de acest lucru;
- se pune întrebarea firească: " În câte feluri aş putea să....? ", important fiind să
nu păstram prea mult o unică perspectivă.
Spre exemplu, Richard Feynmann, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, când
avea de rezolvat o problemă complicată o privea din mai multe unghiuri; dacă nu găsea
rezolvarea, schimba punctul de vedere şi în 10 minute găsea răspunsul la problema la
care alţi fizicieni ar fi lucrat un an. La un moment dat i s-a pus întrebarea lui Einstein
ce ar face dacă ar şti că o cometă urmează să lovească Pământul şi să îl distrugă într-o
oră. Einstein a răspuns că ar petrece 55 de minute gândindu-se cum să formuleze
problema şi 5 minute să găsească o soluţie.
- s-a demonstrat că formularea unei probleme cu voce tare poate ajuta la
rezolvarea ei mai rapid şi mai eficient;
- înainte de a rezolva o problemă se va încerca o reformulare de cel puţin 5-10 ori,
din mai multe unghiuri, utilizând următoarele moduri:
 Schimbarea cuvintelor;
 Separarea părţilor de întreg;
 Folosirea perspectivelor multiple;
 Folosirea întrebărilor;
 Problema să fie făcută cât mai cuprinzătoare şi mai exactă.
Esenţial este nu formularea corectă a problemei, ci formularea alternativelor; până la
urmă, una ne va ajuta să găsim o rezolvare corectă;
 În reformularea problemelor să se folosească abstractizarea şi detalierea.
Detaliile cât mai bine reprezentate duc la găsirea unor soluţii mai rapide, dar mai
puţin creative. Căutarea nivelului de abstractizare se face punându-ne de 4-5 ori
întreabarea "De ce?"
Exemplu. În ce mod aş putea să vând cât mai multe maşini?
Răspuns: Pentru a îmbunătăţi vânzările
Întrebare: De ce se doreşte îmbunătăţirea vânzărilor?
Răspuns: Pentru a face afacerea cât mai prosperă
Întrebare: De ce dorim să facem afacerea cât mai prosperă?

90
Răspuns: Pentru sporirea veniturilor personale
Întrebare: De ce dorim sporirea veniturilor personale?
Răspuns: Pentru a duce o viaţă cât mai bună.
Acum, înţelegem că avem nevoie de soluţii pentru mai multe probleme la care s-
a ajuns detaliind problema iniţială, astfel:
- În ce mod aş putea să vând mai multe maşini?
- În ce mod aş putea să-mi îmbunătăţesc vânzările?
- În ce mod aş putea să-mi fac afacerea cât mai prosperă?
- În ce mod aş putea să-mi sporesc veniturile personale?
- În ce mod aş putea să duc o viaţă mai bună?
 Utilizarea aprecierilor pozitive
Gândirea pozitivă influenţează pozitiv şi grăbeşte procesul de gândire.
Răspunsurile negative iau, în medie, cel puţin o jumatate de secundă mai mult decât
cele pozitive. Mintea umană este programată să gândească mai uşor ceea ce este decât
ceea ce nu este. Frazele negative ne fac să încetinim ritmul gândirii.
În continuare, prezentăm modul în care geniile analizează problemele din alte
puncte de vedere decât cele cu care am fost învăţaţi să le realizăm:
- restructurarea şi analiza problemei din cât mai multe perspective pentru a o
cunoaşte mai bine. Cu fiecare nou mod de abordare înţelegerea se adânceşte şi
se ajunge la esenţa problemei;
- expunerea unei probleme în cât mai multe feluri cu putinţă, inclusiv prin metoda
grafică (gândirea în perspectivă vizuală şi spaţială);
- calitatea vine din exercitiu şi dintr-o cantitate apreciabilă;
- impunerea unei cote de creaţie (o invenţie minoră la câteva zile şi o invenţie
majoră la câteva luni, aşa cum îşi impunea Thomas Edison);
- combinarea permanentă a ideilor, imaginilor, sugestiilor, gândurilor în mod mai
mult sau mai puţin conştient;
- când se decoperă ceva interesant se lasă totul de-o parte şi preocuparea este
centrată pe el. Multe idei geniale se pierd pentru că nu le acordăm atenţia
cuvenită atunci când le descoperim;
- rutina, obişnunţa în utilizarea metodelor de rezolvare a problemelor reduc
considerabil capacitatea de diversitate.
În concluzie, se poate spune că geniile nu sunt doar nişte minţi creatoare, ci sunt
şi capabili să comunice elevilor mecanismele gândirii lor. Un studiu interesant despre
deţinătorii premiului Nobel în fizică demonstrează că şase dintre elevii lui Enrico Fermi
câştigaseră premiul, patru dintre elevii lui Neils Bohr au câştigat la rândul lor premiul,
iar dintre elevii lui J.J.Thomson şi E.Rutherford şaptesprezece au devenit laureaţi ai
aceluiaşi premiu Nobel.

91
STRATEGIA Nr.2 - COMUNICAREA GÂNDULUI
Un rol important revine gândirii vizuale şi spaţiale. Ceea ce caracterizează
minţile geniale este tendinţa de a-şi extinde neobişnuit de mult orizontul de asocieri şi
legături.
Spre exemplificare, se prezintă metoda lui Picasso, care presupune:
 strângerea de cât mai mult material referitor la subiect;
 se întocmesc rezumate ale articolelor şi cărţilor care tratează subiectul;
 se notează experienţele, reacţiile şi ideile altora;
 se citeşte apoi totul dintr-o singură suflare, fără pauză, până când simţim că
suntem "plini" de subiectul respectiv;
 după epuizarea informaţiei referitoare la subiect, ea va fi organizată grafic pe
teme şi asocieri de idei; pe măsură ce ideile se modifică se remodelează schema.
Apoi se creează altele pornind de la prima schemă.
STRATEGIA Nr.3 - SĂ GÂNDEȘTI PRODUCTIV
Productivitatea gândirii înseamnă generarea de idei multiple. Geniile creează
foarte mult: Bach scria câte o cantată pe zi respectând ritmul chiar şi atunci cand era
obosit sau bolnav, iar Edison spunea că "geniul înseamnă 1% inspiraţie şi 99%
transpiraţie".
Redăm mai jos câteva procedee şi tehnici specifice acestei strategii:
1. Amânarea judecăţii atunci când se generează idei.
Este o tehnică de gândire laterală descrisă în capitolul legat de Gândirea laterală.
Ea presupune următoarele:
- nu se judecă, nu se evaluează şi nu se critică ideile pe măsură ce se generează;
- stabilirea unui termen limită şi a unui număr exact de soluţii.
Din ideile notate, 1/3 sunt vechi, cunoscute de toată lumea, altele 2/3 vor fi idei
interesante, iar ultima 1/3 vor fi soluţii complexe, originale. Gândirea creativă cere ca
fluxul de idei să nu se oprească, să se purifice de cele clasice şi să se ajungă la idei noi,
originale. Atunci când dorim să cream ceva nou sau să găsim o soluţie este nevoie să
eliminăm primele idei la care ne gândim.
Să luăm următorul exemplu. Pentru lista de mai jos scrieţi primele idei la care vă
gândiţi, în dreptul fiecărui cuvânt, apoi repetaţi operaţia de cinci ori scriind de fiecare
dată altceva:

92
 1 2 3 4 5 6

Paşte
Militar
Guvern
Automobile

Observaţie. Vom remarca că ideile găsite mai târziu sunt mai interesante, mai deosebite
de cele descoperite la început.

2. Lista de idei
Ajută să ne facem ordine în gândire, să mărim viteza gândirii şi să ne menţinem
concentrarea.

3. Tehnica SCAMPER
S = substitui?
C = combin?
A = adaptez?
M = măresc, modific?
P = pun în alt scop?
E = elimin?
R = răstorn, rearanjez?

În continuare, să încercăm să detaliem întrebările:

Pot să substitui ceva?
- Pot substitui ceva?
- Pot să schimb regulile?
- O altă abordare?
- Ce să pun la loc? Ce alte părţi pot pune în locul acesteia?
Pot să combin cu altceva?
- Ce poate fi combinat?
- Putem clasifica? Putem amesteca? Putem crea un tot?
- Putem combina părţile?
- Cum putem combina informaţiile într-un tot?
- Putem sintetiza diversele combinaţii?
Pot să adaptez ceva la subiectul meu?
- Cu ce aseamănă? Ce alte idei sugerează?
- Ce as putea copia? Ce idei aş putea adopta?
- În ce alte contexte aş putea pune conceptul?
93
 - Ce alte idei în afara ariei mele de preocupare aş putea folosi?
Pot să măresc ceva?
- Ce poate fi îmbogăţit sau extins?
- Ce poate fi adăugat? Facut mai durabil? Mai mare?
- Se pot adăuga trăsături? Ce poate fi duplicat?
- Ce poate aduce un plus de valoare?
Pot să modific?
- Ce poate fi schimbat în bine? Ce poate fi modificat?
- Rezultă o imagine nouă?
- Îi pot schimba sensul, culoarea, sunetul, forma, denumirea?
- Ce modificări se pot face la nivelul planurilor? Al procesului? La ce alt
nivel?
- Ce alt aspect ar putea lua?
Pot să îl pun în alt context?
- La ce mai poate fi folosit?
- Au mai fost inventate si alte căi de a-l folosi?
- Dacă schimb contextul, ce alte utilizări mai poate avea?
- Ce mai poate rezulta din el?
Pot să elimin ceva?
- Şi dacă ar fi mai mic? Ce ar trebui să omit?
- Ce să elimin? Ce să şterg? Ce nu este necesar?
- Să îl împart, să îl separ în componente mai mici?
- Să îl fac mai compact?
- Pot să elimin regulile?
Pot să îl aranjez altfel?
- Ce aranjamente pot fi făcute?
- Pot să schimb componentele între ele?
- Un alt format? O altă structură? O altă ordine secvenţială?
- Să schimb cauza cu efectul?
- Să schimb ritmul?
Răsturnarea perspectivei face gândirea mai deschisă. Analizând contrariile vom
ajunge să vedem aspecte pe care de obicei le neglijăm. În acest scop se pot pune
următoarele întrebări:
 Care este opusul?
 Care este partea negativă?
 Pot să transform pozitivul în negativ şi invers?

94
  Să îl răsucesc? Să îl pun cu susul în jos?
 Să îl privesc de la coadă spre cap?
 Să inversez regulile?

4. Divizarea
Presupune divizarea ideilor şi apoi lucrul asupra fiecarei părţi. Divizând
subiectul în mai multe părţi, putem schimba centrul atenţiei şi putem privi fiecare
componentă într-o lumină nouă. Mutarea atenţiei de la un detaliu la altul creează idei
noi, prin asamblarea tuturor posibilităţilor. Se întocmeşte o listă cu toate atributele
(caracteristici, dimensiuni etc.) problemei şi apoi ne concentrăm asupra fiecărui atribut
în parte; ne gândim cum am putea să schimbăm sau să îmbunătăţim fiecare
caracteristică folosind tehnica SCAMPER. De obicei, descriem un obiect după funcţiile
pe care le are, conform cu experienţele şi observaţia noastră. Dacă ne concentrăm asupra
atributelor pe care le au obiectele, scăpăm de această tendinţă de a vedea doar funcţiile
stereotipe. Simpla observaţie de notare a atributelor ne ajută să ne concentrăm şi să
depăşim nivelul ideilor previzibile.

5. Notarea gândurilor
Este necesară formarea deprinderii de a nota încercările creative într-un carnet,
pe fişe sau în calculator, deoarece notarea lor încurajează noi idei. Toate ideile notate
în carneţel se grupează după subiect, notându-se şi sursa de unde s-a preluat ideea. Dacă
o idee se încadrează în mai multe secţiuni, o notăm în fiecare dintre ele. Totodată, se
impune crearea unei arhive care se consultă de fiecare dată când avem de rezolvat o
problemă.
6. Idei venite "din senin" ( Mind popping)
Când se notează conştiincios toate ideile în minte se iniţiază procesul "mind
popping" (idei în minte din senin). Când se notează ideile este posibil ca informaţia
notată să fie trimisă către memoria de lungă durată (MLD) şi spre subconştient.
Conştientul limitează graniţele activităţilor noastre, pe când subconştientul poate activa
informaţii fără limită. Informaţia păstrată în MLD, poate fi procesată în paralel în
subconşient şi utilizată în conştient.
Să presupunem că am notat în carneţel:
- informaţii despre problemele pe care le avem de rezolvat;
- informaţii despre alte idei, concepte şi probleme la care lucrăm.
Recitind periodic notiţele, activăm toată informaţia existentă în conştient şi
subconştient, creînd o reţea mentală de imagini, idei şi concepte fără legături între ele,
dar care vor da naştere unor idei geniale; conceptele se combină precum razele de
lumină şi urcă în conştient. Notarea ideilor proiectează informaţia în subconştient şi

95
activează anumite structuri care să o proceseze sub forma unor idei ce vin în minte din
senin, chiar după o lungă perioadă de timp, când problema a fost abandonată.
Cu cât ne gândim mai mult la problemă cu atât trimitem în MLD mai multe
informaţii şi cu atât punem în mișcare mai multe gânduri. Subconştientul nu are odihnă
niciodată; atunci când ne hotărâm să renunţăm la o idee, când o abandonăm,
subconşientul nu se opreşte din lucru. Ideea se miscă liber în subconştient, se combină
şi se recombină de mii de ori. Conştientul se poate bloca la un moment dat şi nu mai
poate crea idei noi, deoarece ne-am fixat prea tare asupra unui anumit aspect; dacă
abandonăm o idee şi revenim la ea mai târziu, blocajul dispare şi mintea poate crea idei
noi.
O procedură prin care se cere subconştientuli să găsească o soluţie pentru o
problemă pe care o avem de rezolvat ar putea fi următoare: Scriem: "Misiunea ta este
aceea de a găsi soluţia problemei mele. Vreau să o găseşti în două zile". Punem
scrisoarea într-un plic, îl lipim şi îl punem deoparte, fără să ne mai gândim la el. După
două zile deschidem scrisoarea. Dacă tot nu avem soluţia problemei scriem pe scrisoare:
"Dă-mi de veste imediat ce o rezolvi". Mai devreme sau mai târziu, când vom fi relaxaţi
şi cu gândul departe de problemă, subconşientul ne va trimite soluţia ca "din senin".
NOTĂ: În scrisoarea pe care o trimitem subconşientului despre problema pe care
încercăm să o rezolvăm, scriem cât mai multe detalii: descriem problema, paşii pe care
i-am urmat, informaţiile ce ne lipsesc, obstacolele pe care le-am întâlnit, care ar fi
soluţia ideală etc.
O variantă a procesului "mind popping" este si proiectarea următorului exerciţiu
înainte de culcare: ne gândim la o problemă căreia nu i-am găsit rezolvarea. Pe o foaie
de hârtie scriem cuvintele cheie şi punem foaia pe pat. De dimineaţă, citim ceea ce am
notat pe foaie; probabil că vom vedea altfel problema şi poate ne vine o idee ca "din
senin".
În final, facem remarca că ideile geniale nu vin din senin, ci din muncă
minuţioasă, din exerciţii de gândire voluntare. Geniile gândesc curgător, productiv;
curgător, deoarece generează cantităţi impresionante de idei, şi productiv, deoarece trec
de limita ideilor evidente, comune, deja cunoscute.

STRATEGIA Nr.4 – SĂ FACI NOI COMBINAȚII

În sens larg, geniul şi întâmplarea sunt sinonime. Argumentaţia de natură

etimologică se referă la cei doi termeni, astfel:
- cogito ("eu gândesc"), însemna iniţial "amestec";
- intelligo (inteligenţă), însemna iniţial "eu aleg".

96
Rezultă că ideile şi gândurile trebuie să se combine la întâmplare, din rezultatul
combinaţiilor fiind necesar să reţinem pe cele mai voaloroase. În acest sens, pot fi date
următoarele exemple:
a) Formula E = m x c2
Cele trei concepte implicate în formulă nu sunt invenţia lui Einstein; el le-a combinat
într-un mod cu totul nou, dându-le o nouă utilitate. Combinând original cele trei
elemente, Einstein a privit aceeaşi informaţie intr-un mod în care ceilalţi oameni de
ştiinţă nu o văzuseră.
b) Legea eredităţii ce stă la baza geneticii moderne este rezultatul cercetărilor lui
Gregor Mendel, care a combinat matematica şi biologia pentru a forma o nouă
ştiinţă.
Prezentăm în continuare principalele tehnici, metode şi procedee specifice
acestei strategii.
1. Tehnica lui DA VINCI
Tehnica presupune următorii paşi:
- identificarea problemei (subiectul);
- identificarea parametrilor problemei, prin parametru înţelegând o caracteristică,
un factor, aspect, o variabilă;
- sub fiecare parametru se notează cât mai multe variante. Numărul parametrilor
şi al variantelor determină complexitatea situaţiei. Spre exemplu, dacă
descoperim 10 parametri și pentru fiecare parametru descoperim 10 variante, am
putea obţine 10 miliarde de combinaţii ale parametrilor şi ale variantelor pe care
le au;
- odată încheiată lista variantelor, se aleg la întâmplare parametri şi variante, câte
unul din fiecare coloană, obţinând forme complet noi.
Da Vinci analiza structura unui subiect, apoi separa parametrii de bază. Apoi
facea o listă a variantelor fiecărui parametru şi combina variantele; din combinarea
diferitelor variante ale parametrilor de bază artistul obţinea idei originale.
Să exemplificăm tehnica lui DA VINCI, prezentând două exemple semnificative.
Exemplul nr.1 – Faimoasele caricaturi făcute de Da Vinci sunt exemple de
combinaţii întâmplătoare ale elementelor feţei umane. Mai întâi, lua fiecare element al
feţei (corp, cap, nas, gură, bărbie) şi, sub fiecare, nota variaţii (modificări); apoi
combina diferitele variaţii pentru a forma caricaturi:

97
 Cap Ochi Nas Gură Bărbie

oval larg deschişi coroiat uscată guşă

scheletic înfundaţi acvilin buză iepure lasată
semisferic bulbucaţi subţire buze subţiri pliuri
ca o insectă strabism deformat lăsată căzută
ca un ou sclipitori lunguieţ stridentă ascuţită
brazdat de şanţuri enormi borcănat caruită mică
bombat umflaţi lat musculoasă proeminentă
roşii tăios strâmbă pierdută

Spre exemplu, modelul de caricatură va avea un cap brazdat de şanţuri, cu ochii

înfundaţi şi nas subţire, gură lăsată şi cu o bărbie pierdută.
Exemplul nr.2 -Extinderea unei afeceri (spălătorie)
Parametrii luaţi în calcul: metoda de spălare, produse spălate, echipamentul folosit, alte
produse vândute.

Metodă Produse spălate Echipament Produse vândute

Complet Maşini Atomizoare Produse din aceeaşi gamă
Personal Camioane Benzi rulante Noutăţi
Manual Case Cabine Cărţi ieftine
Mobil Haine Uscătoare Produse comestibile
Combinaţie Câini Perii Ţigări

Combinarea la întâmplare a celor patru parametri i-a inspirat ideea unei noi
afaceri, o instalaţie pentru spălat câinii. Spălătoria va avea benzi rulante care conduc
spre căzi în care proprietarii folosesc atomizoare, perii, şampon (acestea obiecte fiind
puse şi la vânzare) şi uscătoare. Pe lângă serviciul de spălătorie, le va vinde clienţilor
produse utile pentru spălarea câinilor; astfel, proprietarii de câini îşi pot spăla animalele
în timp ce le este curăţată maşina. Cinci alternative pentru un parametru pot genera 3125
de combinaţii diferite; dacă doar 10% se dovedesc utile, se vor naşte astfel 312 idei noi.
Teoretic, dacă se alcătuieşte corect lista parametrilor şi a variantelor, ar trebui să
obţinem toate combinaţiile posibile pentru problema pe care o analizăm. Dacă se ajunge
în situaţia în care parametrii sunt incompleţi sau o variantă absolut necesară a unui
parametru să lipsească, se recomandă să restabilim parametrii sau să modificăm
variantele găsite iniţial.
Aşadar:
- când împărţim subiectul în diferite părţi şi combinăm părţile între ele, se
modifică percepţia asupra subiectului, iar noul mod de a privi naşte noi idei,
perspective;

98
 - când combinăm şi recombinăm informaţii, se schimbă modul în care privim
informaţiile. Cu cât creşte numărul combinaţiilor cu atât cresc şansele de a face
asocieri originale, fără a apela la modelele de gândire deja utilizate.

2. Metoda inventivă de rezolvare a problemelor

Este o metodă asemănătoare cu tehnica lui Da Vinci. Marele matematician Henri
Poincare arată că noutatea în rezolvarea problemelor constă în construirea unui număr
mare de combinaţii şi abilitatea de a le selecta pe cele utile. O soluţie folositoare de a
scăpa de datele fixe ale problemei este aceea de a desface părţile în părţi mai mici şi de
a le combina apoi în modalităţi noi.
Etapele de lucru:
1. Se aleg parametrii sau dimensiunile
Se pot selecta oricât de mulţi parametri doriţi, dar cel puţin patru.
2. Pentru fiecare parametru se întocmeşte o listă cu cât mai multe variante.
3. Se fac combinaţii la întâmplare între una sau mai multe variante din fiecare
coloană.
4. Se transformă combinaţiile în idei noi.
5. Se încearcă cât mai multe combinaţii.

În continuare prezentăm două exemple.

Exemplul nr.1 - Indicarea unui mod sigur de avertizare a locuitorilor din oraş asupra
unor pericole (inundaţii, cutremure, tornade etc.)
Parametrii selectaţi:
- Cum să gasim locuitorii
- Cum să le atragem atenţia
- Cum să transmitem mesajul dorit
- Cum să obţinem reacţia dorită din partea locuitorilor
Lista cu variantele:
Cum să contactăm Cum să le Cum să Cum să obţinem reacţia
locuitorii atragem transmitem dorită
atenţia mesajul dorit
Locuinţe Mesageri Telefon Să găsească adăpost sigur
Şcoli Sonor Reclamă Să caute ajutor
Spitale Sirene Personal Să evacueze clădirile
Case de copii Boxe Anunţuri Să fie infomaţi
Transport public/privat Mass-media Ziare Să îi informeze pe alţii
Parcuri Semafoare E-mail
E-mail Mobile
Lumini Radio-TV
Internet

99
 Exemplul nr.2 - Reclamă pentru un produs nou
Parametrii selectaţi:
- Metode de a atrage atenţia
- Metoda de a-i face pe oameni să ia atitudine
- Teme
- Pieţe
- Metode de a surprinde clienţii
Stabilind o listă cu variante pentru fiecare parametru selectat, se pot obţine combinaţii
utile (lăsăm acest exerciţiu ca temă).
3. Combinarea cuvintelor-cheie
Metoda vizează combinaţiile întâmplătoare; spre exemplu, fizicianul decupează
titlurile din cuprinsul unor tratate de fizică şi le amestecă într-un bol, apoi extrage câteva
titluri şi încearcă să vadă dacă nu cumva ajunge la combinaţii noi. Se poate proceda la
fel şi cu titlurile din cuprinsul unei cărţi dintr-un anumit domeniu, rezultând astfel soluţii
originale. Se citesc ideile notate, fiind canalizate spre noi soluţii. Important este să nu
se înceteze să se facă combinaţii pâna când nu se găseşte soluţia de care avem nevoie.
4. Combinarea infomaţiilor vechi
În general, deţinem o mulţime de informaţii despre majoritatea problemelor pe
care trebuie să le rezolvăm. Trebuie doar să le organizăm corect şi să creăm combinaţii
care să genereze multiple soluţii pentru problema respectivă.
Etapele de lucru:
1) Se adună toate detaliile referitoare la problema pe care dorim să o rezolvăm.
2) Ne gândim la orice are legătură cu problema, indiferent de importanţa sa, şi
notăm ideile pe câte un cartonaş.
3) Se caută punctele de legătură între cartonaşe, după care se grupează pe categorii.
4) Se continuă să se grupeze până când se obţin 4-6 grupuri mari. Deasupra fiecărui
grup se aşează un cartonaş care să definească grupul respectiv. Ceea ce obţinem
sunt parametrii problemei,
5) Se scrie pe o nouă foaie de hârtie parametrii ca titlu şi sub fiecare se trece
componentele de pe cartonaşe.
6) Se taie foaia pe verticală, astfel încât fiecare fâşie de hârtie să cuprindă câte un
parametru şi componentele sale.
7) Se aşează fâşiile de hârtie una lângă cealaltă; mişcându-le în sus şi în jos, se
remarcă relaţii între componente, asocieri ce pot genera noi idei şi soluţii
originale.
Se mai pot aranja informaţiile şi prin lipirea cartonaşelor pe un perete, sub fiecare
parametru. Apoi se selectează câte una sau două componente ale fiecărui
parametru (din fiecare coloană) şi se combină.

100
 5. Obiecte luate la întâmplare

Pe o foaie de hârtie se fac două liste cu câte 10 obiecte; se alege unul din stânga
şi altul din dreapta, până ce se obţine o combinaţie ce poate fi transformată într-
o invenţie nouă.
Exemplu.
Calculator Aparat de feliat
Filtru de cafea Sculptură
Corn glazurat Hamac
Ochelari de soare Pager
Covoraş Ferestre
Cadă Aspirator
Telefon celular Automobil
Loţiune de plajă Bilet
Dormitor Cutie de sac
Televizor Insecticid

Idei ce pot apărea:

- Cobinaţia: corn glazurat – aparat de feliat => un aparat de feliat cornuri;
- Combinaţia: cadă de baie – hamac => o cadă pentru copii în care să fie instalat
un hamac, cu loc de sprijin pentru capul copilului;
- Combinaţia: ochelari de soare – ferestre => o fereastră cu ecran de protecţie, care
să menţină camera răcoroasă;
- Combinaţia: loţiune de plajă – insecticid => o loţiune de plajă care să protejeze
atât împotriva soarelui, cât şi a insectelor.

6. Asocierea contrariilor
Se pot combina elementele din cele două liste, ţinând seama de funcţiile lor,
astfel încât să se selecteze de fiecare dată obiecte cu funcţii opuse. Newton a elaborat
teoria gravitaţiei plecând de la observarea unui măr căzut din pom și, în acelaşi timp, a
Lunii pe cer. Pornind de la aceste două imagini observate simultan, s-a gândit să
cerceteze dacă nu cumva aceleaşi legi guvernau atât căderea mărului din pom, cât şi
mişcarea Lunii în jurul Pământului. De aici a început să se dezvolte legile mecanicii şi
să folosească analiza matematică drept principiu de bază al ştiinţei şi ingineriei.

101
 7. Combinarea unor subiecte din diverse domenii
Metoda presupune combinarea de obiecte din lumi diferite, cele mai valoroase
combinaţii fiind cele de obiecte din domenii cât mai îndepărtate, cărora le notăm
trăsăturile şi apoi le combinăm.
Exemplu. Luăm ca obiecte "dormitor" şi "automobil"
Stabilim următoarele trăsături:

Dormitor Automobil
Pat Transportă pasageri
Loc de dormit Se mişcă
Jaluzele Are încălzire
Plasat în apropierea baii Poate avea culori diferite
Sentiment de securitate Închiderea automată a uşilor

Combinaţia: "Sentiment de securitate –Închiderea automată a uşilor" => un sistem

acţionat de o singură cheie care să închidă uşa, ferestrele şi orice alt obiect care poate fi
securizat în casă.
Combinaţia : "Jaluzele – Se mişcă" => un sistem care să lase şi să ridice automat
jaluzelele, în funcţie de intensitatea luminii.
8. Combinarea problemelor
Laboratorul lui Thomas Edison era o sală imensă cu numeroase mese de lucru,
fiecare cu un nou proiect început. Edison lucra la unul, apoi se muta la altul, astfel încât
un proiect îl influenţa pe celălalt, experimentele încercate într-o problemă putând fi
folosite în altă problemă.
Metoda presupune folosirea unui carneţel, lucrându-se la mai multe probleme în
acelaşi timp. Atunci când suntem în pană de idei pentru una dintre probleme, ne mutăm
la cealaltă şi încercăm să aplicăm idei deja dezbătute pentru problema anterioară
9. Combinarea cuvintelor
Metoda se aplică în două variante:
Varianta nr.1 – Se identifică cuvintele-cheie, verb şi substantiv. Se găsesc cuvinte
similare ca sens verbului şi substantivului, care se notează pe două coloane diferite. Se
va folosi un dicţionar de sinonime. Se alege un cuvânt din prima coloană, care se
combină cu altul din cealaltă coloană, rezultând astfel un număr de idei.
Exemplu. Reducerea situaţiei conflictuale dintre două departamente.

102
 Reduceţi Conflictul
Restrângeţi Ciocnirea
Diminuaţi Lupta
Micşoraţi Disputa
Atenuaţi Fricţiunea
Scădeţi Antagonismul
Limitaţi Dezacordul

Combinaţii rezultate: "Atenuaţi –ciocnirea"

"Scădeţi –ciocnirea"
"Limitaţi –dezacordul"

Varianta nr.2 - Se elaborează o listă de 5-10 substantive şi o altă listă de adjective şi

verbe legate de problema de rezolvat. Fiecare substantiv trebuie să definească un aspect
esenţial al problemei. Se va folosi şi un dicţionar de sinonime. Se scriu orice adjective
şi verbe ce ne vin în minte, combinându-le apoi absolut liber. Apoi se alege orice
substantiv din listă, care se asociază unui adjectiv sau unui verb, încercând astfel să
găsim idei noi.

Exemplu. Crearea unui produs sau obţinerea de noi servicii în cadrul unei linii aeriene
comerciale.

Substantive Adjective şi verbe

Pahare pentru băuturi A sări
Clasa întâi Proaspăt
Bagaje A mânca
Bilet A ateriza
Tavă pentu mâncare A uni
Compartimente pentru bagaje A vorbi

Combinaţia "Tavă pentru mâncare – A manca" => tăvi comestibile, din soia şi proteine,
nedestinate consumului uman, date crescătorilor de animale (reciclabile).
10. Combinarea ideilor
Multe idei geniale se bazează pe combinarea informaţiilor din domenii diferite,
considerate ca lipsite de legătură.
O variantă a metodei presupune contactul cu persoane din domenii foarte diferite,
deoarece ideile noi vin mai greu dacă ne limităm doar la domeniul nostru de lucru. Se
oferă spre rezolvare o problemă câtorva persoane, cerându-le părerile pentru soluţii şi
cum ar proceda dacă ar fi în locul nostru. Se notează ideile aflate şi ulterior căutăm să
folosim toate ideile oferite pentru a gasi soluţia.

103
 Cealaltă variantă presupune adunarea ideilor şi aşezarea lor pe doua coloane A
şi B. Se pot nota pe hârtie sau pe nişte cartonaşe, aşezate unul peste altul sau lipite pe
perete. Se combină apoi aleatoriu o idee din coloana A cu o altă idee din coloana B,
încercând so obţinem o singură idee. Se continuă până ce se epuizează combinaţiile
variabile, interesante.

STRATEGIA Nr. 5 - SĂ FACI CONEXIUNI ÎNTRE LUCRURI DIFERITE

În general, gândim după niste scheme deja însuşite, care ne blochează
creativitatea şi nu ne lasă să gândim la soluţii noi. Concentrându-se asupra unei singure
căi de rezolvare, mintea lucrează în aceeaşi direcţie, iar soluţiile complet diferite nu sunt
deloc încurajate, fiind blocate. Rezultatul va fi mereu previzibil, aceleaşi vechi soluţii,
oricâte eforturi am face să găsim ceva diferit. Singura soluţie este să schimbăm unghiul,
să privim datele dintr-o perspectivă complet nouă, numai astfel se vor activa nişte linii
de gândire cu totul noi.
În natură, o genă lipsită complet de variaţie nu s-ar putea adapta deloc condiţiilor
schimbătoare de mediu. În timp, inteligenţa codificată genetic s-ar transforma în prostie,
iar consecinţele ar fi fatale pentru supravieţuirea speciei. Geniul lui Einstein depinde
mai degrabă de modul în care procesa informaţia decât de cantitatea de informaţie
deţinută.
Da Vinci a descoperit că mintea umană nu se poate concentra în acelaşi timp
asupra a două aspecte/lucruri diferite fără a realiza o legătură între ele. Nu există două
informaţii care să rămână separate în mintea noastră, oricât de diferite ar fi una de
cealaltă. Carnetele de notiţe ale lui Leonardo da Vinci menţionează modul în care făcea
conexiuni între lucruri diferite, între sisteme total diferite; el a asociat mişcarea apei cu
mişcarea părului, ceea ce a dus la realizarea în detaliu de subtilităţi ale apei în mişcare
care a condus mai târziu la descoperirea legii continuităţii.
Redăm în continuare câteva tehnici specifice acestei strategii.

Tehnica nr.1 – Obiecte luate la întâmplare

Paşii de urmat sunt următorii:
1) Se face o listă cu cinci obiecte care nu au legătură cu problema, notându-le pe o
hârtie (ne putem imagina că suntem într-un muzeu de ştiinţă, într-un muzeu de
istorie sau oriunde alt undeva – notăm lucruri care ne atrag atenţia).
2) Se ia primul obiect, descriindu-l, folosind un singur cuvânt sau o singură
sintagmă și se face un desen legat de acest obiect, pentru activarea emisferei
cerebrale dreapta.
3) Se studiază obiectul şi i se notează trăsăturile:

104
 - din ce este compus;
- relaţiile dintre părţi;
- ce face (funcţia);
- la ce ajută etc.
4) Se analizează fiecare trăsătură, folosind-o pentru a găsi idei, încercând a o lega
de problema pe care o avem de rezolvat.
5) Se continuă astfel cu toate trăsăturile sau caracteristicile obiectului.
6) Se testează diferite modalităţi de a le lega cu problema în cauză.
7) Se alege următorul obiect şi se repetă etapele de mai sus.
8) Se analizează toate ideile găsite, alegând-o pe cea mai bună.

Tehnica nr.2 – Ideile pot veni atunci când ne plimbăm.

Plimbarea stimula şi împrospăta mintea iluştrilor gânditori: Jean-Jaques
Rousseau, Goethe, Sigmund Freud etc. Se poate face o plimbare în jurul casei sau în
apropierea biroului; odată întorşi, notăm 4-5 obiecte sau lucruri care ne-au atras atenţia.
Ne gândim la aceste obiecte şi le notăm caracteristicile, apoi căutăm idei folosind paşii
de la Tehnica nr.1 (obiecte luate la întâmplare).
Tehnica nr.3 – Banca de idei
Tehnica presupune colectarea ideilor interesante care vor fi utilizate pentru
stimularea imaginaţiei. Ideile, citatele, cuvintele interesante, întrebările, desenele sau
imaginile sugestive se păstrează într-un sertar sau cutie, fiind utilizate ori de câte ori
avem nevoie de idei sau soluţii noi.
În momentul în care trebuie rezolvată o problemă, se extrage din sertar/cutie o
hârtiuţă cu cuvântul, ideea, citatul etc. şi se analizează ce asocieri sau relaţii interesante
ar putea fi între el şi problema de rezolvat.
Tehnica nr.4 – Ziarele şi revistele
Se ia ziarul preferat şi se deschide la una din următoarele pagini:
- Cuprins
- Prima pagină
- Editoriale
- Sport
- Divertisment
- Afaceri
- Artă
- Modă etc.
Nu se gândeşte la problemă în timp ce se citeşte ziarul sau revista; se notează
sintagme, se reţin desene/poze sau orice atrage atenţia, dar fără să aibă legătură cu
problema. Se continuă până ce se obţine o listă de 5 -10 idei interesante şi apoi se leagă
problema de ceva din listă, încercând să creăm noi idei.

105
 Se poate alege o reviztă oareacare şi se selectează un articol, oricât de diferit ar
fi de problema de rezolvat. Apoi se fac legături forţate cu articolul citit, gândind
metaforic.
Se pun întrebări:
- Care sunt asemănările dintre articol şi problema mea?
- Ce legături pot să fac?
- Ce întrebări noi îmi pot pune?
- Ce aş putea să folosec din acest articol drept soluţie pentru problema mea?
Notă. Când asociem problema de rezolvat cu ceva fără legătură, imaginaţia umple
golurile şi astfel se creează idei noi, imprevizibile.
Tehnica nr.5 – Cele cinci simţuri
Psihologii au remarcat de mult legătura dintre cele cinci simţuri şi creativitate.
Concentrându-ne pe propriile simţuri, gândirea noastră depăşeşte structurile obișnuite
şi urmează linii noi, care pot conduce spre idei originale.
Etapele de lucru:
1) Se notează cele cinci simţuri: văz, auz, miros, gust, pipăit
2) Se alege o idee şi se fac asocieri între ea şi cele cinci simţuri.
Exemplu. Dorim să reducem plecarea angajaţilor din firmă şi una dintre idei este aceea
de a-i implica mai mult în ceea ce fac.
Văzul – creaţi activităţi noi, încurajaţi-i să se întâlnească în grupuri mici, asiguraţi spaţii
largi pentru întâlniri, folosiţi afişe/panouri colorate pentru a le atrage atenţia.
Auzul – puneţi muzică clasică în birouri.
Mirosul – puneţi-le la dispoziţie chispsuri, floricele, ceva cu miros plăcut care să-i facă
să se întâlnească întru-un anumit loc şi să interacţioneze.
Gustul – organizaţi mici întruniri la care să serviţi pizza sau alte gustări, ocazie de a
interacţiona şi schimba idei.
Pipăitul – amenajaţi locuri liniştite, aerisite şi confortabile.

Tehnica nr.6 –Metoda vizuală

Se vor urma următoarele etape:
1) Se răsfoiesc ziare şi reviste pentru a gasi 2-3 imagini interesante, alese la
întâmplare.
2) Se descrie în detaliu una dintre imagini.
Se întocmeşte o listă a trăsăturilor, incluzând elemente fizice şi trăsături care
sugerează acţiunea. Se notează orice ne vine în minte (cuvinte, sentimente, fraze,
imagini etc.) Se poate nota şi ceva abstract dacă imaginea respectivă ne face să
ne gândim la aşa ceva.

106
 3) Se fac asocieri între ceea ce s-a notat și problema de rezolvat.
4) Se întocmeşte o listă cu ideile nou apărute
Exemplu. O firmă japoneză de parfumuri aflată în criză a dat fiecărei persoane o
imagine ce reprezintă un crab şi le-a cerut să îl studieze şi să caute idei ce ar putea fi
aplicate în firmă. Au rezultat următoarele asocieri de idei:
- Crabul îşi poate reface cleştii pierduţi => crearea unor produse secundare, în caz
că primele nu dau rezultate;
- Crabul poate acoperi un câmp vizual de 360 ̊ => îmbunătăţirea cunoştinţelor
despre cererea pieţei;
- Crabul se mişcă încet => firma nu îşi poate permite acest lucru şi trebuie să
reacţioneze rapid la schimbările pieţei;
- Crabul are trăsături dinstinctive => crearea unui pachet de produse cu o imagine
distinctă, care să fie remarcată;
- Crabul umblă prin gunoaie => analiza modului de folosire a produselor în cazul
altor pieţe de desfacere.
Tehnica nr.7 – Desenele copiilor (Tehnica lui Turner)
De fiecare dată când îşi vizita prietenii care aveau copii, Turner le oferea copiilor
acuarele şi coli de hârtie pe care aceştia pictau. Uneori le sugera copiilor o temă, altădată
îi lăsa să picteze ce vor; rezultatele erau expresii originale şi spontane ale conştiinţei
primare. Apoi le analiza desenele și își creea propriile impresii vizuale ale desenelor
copiilor pentru stimularea creativității sale.
Tehnica Nr.8 – Visătorul, realistul, criticul
Tehnica era folosită de Walt Disney, care-și lăsa imaginația să caute idei și
concepte stranii, să producă idei fără să le critice sau să le aplice judecăți de valoare. Își
schimba perspectiva de trei ori jucând trei roluri diferite: visătorul, realistul și criticul.
În prima zi: Visătorul. Crea imagini fantastice și viziuni fantastice. Își lăsa
imaginația să colinde, fără să se gândească dacă ar putea vreodată să pună aceste idei în
aplicare. Făcea asocieri de cuvinte, de idei și imagini cu obiecte și evenimente aparent
diferite.
A doua zi: Realistul. Încerca să își aducă ideile pe pământ. Căuta căi de a
transforma ideile în ceva practic și util.
A treia zi: Criticul. Se întreba dacă o anumită idee este valoroasă, dacă merită să
fie transformată în ceva practic și profitabil.

Tehnica Nr.9 – Cuvintele de legătură

Există un vechi experiment în psihologia rezolvării problemelor, astfel: se pun
niște grăunțe pe jos și o bucată de sticlă în fața lor. Se aduce apoi un pui în fața sticlei,

107
astfel încât sticla să fie așezată între pui și grăunțe. Puiul va încerca să treacă prin sticlă
pentru a ajunge la grăunțe; nu va încerca niciodată să schimbe sau să ocolească
obstacolul. Are un fel de barieră care îi orbește creierul și care îl face să meargă drept.
Și ființele umane se comportă asemănător.
Se pornește de la afirmația elementară: “Luați un lucru – un alt lucru”. În locul
cratimei se pot așeza cuvinte, de fiecare dată modificându-se relația dintre cele două
elemente.
Cuvinte folosite:
despre între dincolo acum atunci
deasupra printre dar de deși
peste și cu din prin
după sub în josul pe până
contra dedesubt în timpul vizavi spre
de-a lungul lângă aproape de sau sub
în direcția în spatele peste unde până
deasupra în afară de dincolo de în timpul
în jurul pentru în jur de cu
ca din deci prin
la dacă încât fără
deoarece în încă afară din
înainte în interiorul când
Între nu

Algoritmul de lucru:

1) Se divizează problema în părți.

Exemplu. Căutarea de soluții privind îmbunătățirea frigiderului. Elementele
problemei: frigider, ușă, congelator, sursă de curent electric, tavă de gheață, tăvile
pentru alimente, lumină. păstrarea aerului rece, estetică, culoare etc.
2) Se aleg două elemente importante
Spre exemplu, “frigider” și “ușă”.
3) Se alege un cuvânt de legătură și se așează între cele două elemente ale
problemei.
Exemplu: frigider “fără uși”.
4) Se analizează combinația și se notează ideile sugerate
5) Se repetă pașii 2 și 3 creînd diferite combinații prin schimbarea cuvintelor de
legătură și elementelor problemei.

108
STRATEGIA NR.6 – SĂ CAUȚI ÎN ALTE LUMI
O idee dintr-un domeniu (dintr-o lume) poate fi filosită productiv pentru a umple
golurile dintr-un alt domeniu, pentru a rezolva problemele dintr-un alt câmp de
cercetare. Atunci când ne gândim la asemănări și deosebiri între obiecte și întâmplări
din domenii diferite, mintea va încerca să găsească niște reguli și structuri regulate
pentru a da sens comparației.
În continuare, prezentăm câteva tehnici sugestive în acest sens .

Tehnica Nr. 1 – Lumi paralele

Se execută următorii pași:
1) Definirea problemei.
2) Găsirea cuvintelor-cheie.
3) Alegerea unei lumi paralele sau a unui domeniu total diferit (la finele tehnicii am
expus o listă cu Lumi paralele). Cu cât diferențele dintre lumea aleasă și domeniul de
analizat sunt mai mari, cu atât există mai multe șanse de a găsi idei și soluții productive.
4) Se întocmește o listă a ideilor și imaginilor pe care ni le sugerează domeniul ales
pentru comparație. Apoi se aleg cele mai sugestive; imaginile ar putea să ne ajute să
descriem analogia foarte detaliat.
5) Se fac analogii între aceste imagini și subiectul inițial.
Exemplu: 1. Problema: În ce fel aș putea să vând mai multă cherestea?
2. Cuvântul-cheie: a vinde
3. Lumea paralelă: domeniul calculatoarelor
4. Idei și imagini: hard, soft, accesorii, desen pe calculator, școli de
informatică, folosire în afaceri, folosiri multiple, scop recreativ etc.
5. Concentrarea pe următoarele lucruri: accesorii, desen pe calculator,
scop recreativ.
Combinându-le și asociindu-le problemei de rezolvat, s-a ajuns la următoarea
idee: folosirea desenului realizat pe calculator pentru a construi terase pentru grădină.
Astfel, se pot aduce calculatoare în depozitul de cherestea, unde clienții pot cere
realizarea unui proiect de mobilier de grădină după anumite preferințe. Sistemul astfel
folosit poate realiza varianta finală și aprecia costul execuției; dacă prețul este prea
ridicat, clientul poate interveni și modifica schița. Astfel, clienții pot folosi acest sistem
gratis sau consecințe asupra creșterii vânzărilor.
Notă. Domeniul ales pentru comparație să fie unul cunoscut, din care să se
folosească o anumită situație, un anumit obiect, un anumit exemplu. Atunci când se

109
alege o lume paralelă, se analizează 4-5 lumi posibile, în final alegând-o pe cea care se
potrivește cel mai bine principiilor situației ce urmează a fi rezolvată.
Tehnica Nr. 2 – Lumea esențelor
Se pornește de la principiul de bază al problemei care trebuie rezolvată: “Care
este esența sa?”. După ce se stabilește esența problemei se face o listă cu lucruri și
aspecte din alte lumi ce ilustrează acest principiu.
Exemplul nr.1 – O nouă strategie de piață.
Care este esența ei? Răspuns: Atragerea clienților.
Aspecte ale atragerii din alte lumi:
- albinele sunt atrase de miere;
- magnetul atrage metalul;
- politicienii atrag alegătorii;
- o pagină de Internet atrage vizitatori;
- universitățile de renume atrag studenți valoroși.
Se alege un exemplu și se descrie în detaliu. Luăm, spre exemplu, “politicienii
atrag alegătorii”, care sugerează următoarele idei: “valorile”, “convingerea
alegătorilor”, “dezbaterile”. În continuare, folosim descrierile pentru a face analogii și
căutăm cuvinte - cheie care să nască idei noi. Spre exemplu, ambele partide din America
au explorat tema “valorilor” în timpul campaniei; republicanii au folosit adjective
(cinste, onoare, încredere), iar democrații au folosit mai ales verbe, care au avut un
succes mai mare, alegătorii percepând-o ca activă. Uneori, lista cuvintelor - cheie poate
sugera ideea rezolvării problemei.
Exemplul nr.2 – Găsirea de modalități de îmbunătățire a telefoniei
Esența: telefonul reprezintă un mijloc de comunicare.
Lista cu diferite mijloace de comunicare:
- prin limbajul semnelor;
- prin limbaj non - verbal;
- prin îmbrățișări;
- coduri folosite între polițiști;
- pisicile comunică prin atingerea de piciorul stăpânului.

LUMI PARALELE

110
 (listă)

Acupunctură Al doilea război mondial Arhitectură Artă Astrol ogie Astronomie

Anglia Analiză matematică America Balet Baruri Baschet Baseball Băcănii

Benzi desenate Biografie Biologie Bowling Bucătărie Calculatoare Cancer

Cardiologie Caraibe Cărți importante Chimie China Contabilitate Compozitori

Călătorii Dans Deșert Decorațiuni interioare Desene animate Divertisment Drept

Economie Educație Editare Energie nucleară Evoluție Ferme Fast-food Finanțe

Fotbal Filme Fisc Fizică Farmacie Filosofie Fotografie Funeralii Gastronomie

Geografie Geologie Germania Golf Guverne Hawaii Hipnoză Istorie India Industria

oțelului Insecte Invenții Industrie Instalații Întreținere fizică Japonia Jurnalism

Junglă Kinetoterapie Literatură Lună Mafie Magazine universale Marea criză

Matematică Medicină Meteorologie Militar Mine Mânăstiri Mișcarea pentru

drepturile omului Monumente Muzică Mitologie Nutriție Navigație Ocean

Olimpiadă Oțelărie Pescuit Planete Politică Primul război mondial Psihologie

Psihiatrie Păsări Piață Pompe funebre Porțelan Radio Războiul de independență

Religie Regnul animal Restaurante Rusia Sculptură Spațiu Seminarii Shakespeare

Ski Soare Sociologie Stomatologie Stele Strângerea gunoaielor Științe politice

Teatru Tenis Telenovele Televiziune Terapie fizică Terorism Tipografie Transport

Vatican Vânătoare Vestul Sălbatic Vietnam Vin Zarzavaturi Zbor Wall Street

Tehnica Nr.3 – Lumi productive

Pașii de urmat:

111
 1) Se face o listă cu câteva concepte din domeniul care ne interesează.
2) Se alege unul din conceptele notate și se descrie cât mai detaliat. Se face o listă
cu noțiunile sau imaginile pe care ni le inspiră, folosindu-se apoi fiecare descriere pentru
a crea idei noi. Se caută asemănări și legături între fiecare descriere și problema de
rezolvat.
Tehnica Nr.4 – Lumea naturii
Se face o călătorie reală sau imaginară în natură, conștientizând ceea ce vedem.
Se pune următoarea întrebare: “Ce obiecte, evenimente sau aspecte pot folosi pentru a
găsi soluții?”
Apoi:
1) se alege un exemplu și se face o analogie între el și problema de rezolvat. Se
descrie analogia în detaliu, trecând într-o listă asemănările și deosebirile găsite;
2) se încearcă să se facă conexiuni între toate elementele din listă și problema de
rezolvat, asociindu-le liber cu orice idee se dorește.
Tehnnica Nr.5 – Lumea imaginației
Una dintre modalitățile de a gândi creativ este aceea de a uita problema o vreme
și de a face o călătorie imaginară într-un loc sau într-o perioadă ce nu are nimic comun
cu soluția căutată. Apoi se caută analogii cu problema căutată.
Exemplu. Specialiștii în armament ai Ministerului Apărării căutau soluții pentru a
modifica proiectele. Unul dintre participanți a sugerat o excursie imaginară prin deșert.
Timp de 10 minute, cât a durat excursia imaginară, au notat tot ceea ce vedeau în jur și
tot ceea ce simțeau. Unul a văzut un crotal, un altul și-a imaginat că șarpele și-a reperat
prada simțindu-i căldura corpului acesteia. De aici a rezultat ideea unor proiectile
trimise în urma detectării avioanelor datorită emisiei de căldură.
Pașii care trebuiesc urmați:
1) Călătoria
Se imaginează o excursie într-un loc total diferit de lumea problemei (spre
exemplu, într-un loc exotic, într-un submarin sau într-un safari în Africa). Se lasă ca
imaginația să călătorească și se notează detaliile a tot ceea ce s-a văzut și simțit.

112
 2) Analogiile
Se fac analogii între ceea ce s-a văzut și situația inițială. Pe lângă analogii, se
notează și relațiile dintre imaginile văzute și problemă. Se încearcă să se facă conexiuni
între fiecare descriere a lucrurilor care se văd în timpul căcătoriei și situația analizată.
3) Analiza
Se caută mijloacele de a folosi analogiile și conexiunile pentru a rezolva problema.
Se încearcă să se descopere ce înseamnă aceste relații din punct de vedere al problemei
de rezolvat. Aceasta este etapa cea mai importantă; cu cât se caută mai intens aceste
relații, cu atât există mai multe șanse de a descoperi soluții productive. Atunci când
căutăm conexiunile dintre problemă și aspectele sau lucrurile din călătoria imaginară se
activează multiple structuri ale gândirii.
Tehnica Nr.6 – Lumea lui Einstein
În locul logicii și al matematicii, Einstein folosea uneori principii de bază
abstracte, construind scenarii imaginare, metaforice, astfel:
- își imagina că este o creatură bidimensională într-o lume bidimensională, dotată
cu o funie cu care măsura și făcea experimente despre infinit;
- își imagina că este într-un ascensor pe care niște creaturi ciudate îl târau prin
spațiu sau că este un gândac orb ce se mișcă fără încetare în cerc;
- se imagina călătorind pe o rază de lumină cu o oglindă în mână, încercând să
privească în ea.
Tocmai acest tip de gândire l-a făcut pe Einstein să descopere Teoria relativității.
Pașii care trebuiesc urmați:
1) Închidem ochii, ne relaxăm și ne imaginăm problema de rezolvat.
2) Se identifică esența, principiul problemei. Esența este definiția sau percepția de
bază a problemei.
3) Nu se mai gândește la problemă, concentrându-ne acum atenția asupra esenței
sau a principiului de bază. Se creează un scenariu care să capteze atenția; ne folosim
imaginația și inventăm o poveste despre o situație similară. Aceasta se expune cât mai
detaliat cu putință.
4) Se rezolvă problema expusă în scenariul de mai sus.
5) Se transferă soluția găsită la problema inițială.
Exemplu. Considerăm următoarea problemă: sunteți medic și pacientul are o tumoare
malignă la stomac. Nu poate fi operat, însă poate muri dacă nu-i extirpați tumoarea. Ea
poate fi extirpată cu ajutorul unor raze care trebuie să ajungă în stomac toate în același
timp și cu o intensitate destul de mare; din cauza intensității ridicate, țesuturile sănătoase
traversate vor fi distruse. La intensități mici sunt inofensive, nedistrugând tumoarea. Ce

113
procedură ar putea fi folosită pentru a extirpa tumoarea folosind razele și a evita, în
același timp, distrugerea țesuturilor sănătoase?
Esența problemei: “Cum am putea concentra o forță asupra unei ținte fără a
distruge nimic altceva în afară de punctul vizat.”
Nu ne mai gândim la problemă și ne concentrăm atenția asupra esenței, creând
un scenariu care să capteze atenția. Presupunem un dictator care conduce despotic într-
un castel bine fortificat, înconjurat de sate și ferme, fortăreața fiind legată de restul țării
prin numeroase drumuri. Un general dorea să distrugă castelul și să elibereze țara de
conducătorul despotic. El era sigur că dictatorul amplasase mine de-a lungul drumurilor,
mine ce nu se declanșau la trecerea unei singure persoane sau a câtorva; ele se declanșau
dacă peste ele trecea un corp de armată numeros și greoi, fapt ce distrugea drumurile,
satele și fermele din împrejurimi. Deci, un atac direct asupra fortăreței era exclus.
Una dintre soluții: armata să fie divizată în unități mai mici. Ele ar trece peste
mine fără să le declanșeze și apoi s-ar reuni în fața fortăreței, pe care ar ataca-o cu toate
forțele.
Tranferarea soluției găsite la problema dată: în loc să fie folosită o singură rază
de mare intensitate, doctorul poate administra mai multe raze de intensitate mai mică,
ce țintesc toate în același timp. Efectul razelor s-ar combina pentru a obține raza de mare
intensitate în punctul de focar.
Tehnica Nr.7 – Exemple de scenarii
Prezentăm câteva scenarii folosite în rezolvarea problemelor legate de afaceri.
Întrebare (1): Cum să îmbunătățesc comunicarea în companie?
Scenariu: Astronauții călătoresc pe Marte. În funcție de experiența anterioară, fiecare
percepe planeta Marte în mod diferit; timpul trece mai repede sau mai încet,
evenimentele sunt percepute ca logice sau haotice, cu sau fără cauzalitate. Cum ar trebui
să coopereze pentru a se putea întoarce pe Pământ?
Întrebare (2): Cum să promovez un nou produs pe piață?
Scenariu: Descoperim un grup de oameni primitivi ce trăiesc în peșterile din munți și
care nu vorbesc nici o limbă cunoscută. Cum îi ajutăm să progreseze?

Tehnica Nr.8 – Limbajul modelelor

Niels Bohr considera că limba este un instrument complet inadecvat descrierii
fenomenelor care au loc în interiorul atomului. El a redat modelul atomului nu prin
noțiuni de mecanică clasică, ci imaginându-și simboluri abstracte și punându-le în
diferite relații, traducând ulterior limbajul vizual în cel verbal.

114
 Chiar și atunci când lucrează cu procese deosebit de complexe, geniile tind să
folosească drept limbaj de bază modele grafice abstracte, de obicei o redare simplificată
a realității, evidențiind doar anumite elemente esențiale.
Limbajul modelelor este limbajul modelelor abstracte pe care le creăm pentru a
înlocui cuvintele; este un mod logic de a reda problema cu ajutorul simbolurilor și de a
aranja aceste simboluri în structuri.
Pașii de urmat:
1) Se găsesc punctele cheie ale problemei și se face o listă cu ele.
2) Se redă fiecare variantă printr-un desen, un simbol abstract, fiecare pe câte o
foaie de hârtie pe spatele căreia se dă un nume variantei. Se desenează grafice pe bucăți
de hârtie colorată și se redă fiecare componentă cu o altă culoare.
3) Se așează toate cartonașele pe masă, cu desenele în sus. Se grupează simbolurile
la întâmplare, creând relații între ele. Se încearcă să se lase cartonașele să se aranjeze
de la sine, ca și cum ele ne-ar sugera unde ar trebui așezate. Se amestecă simbolurile
pentru a forma mulțimi pe baza anumitor proprietăți, fără a ne gândi la sensul lor logic.
4) Atunci când se obține o mulțime interesantă și un aranjament sugestiv, se întorc
cartonașele pentru a vedea ce elemente reprezintă, încercându-se apoi să se obțină o
idee nouă pornind de la ele.
5) În situația când apare un blocaj, se mai adaugă componente și se reia totul de la
capăt.

STRATEGIA NR.7 – SĂ GĂSEȘTI CEEA CE NU CĂUTAI

Tehnica Nr.1 – Analiza creatoare

Pentru a analiza logic o problemă trebuie să avem “voința” de a o analiza, de a
ne canaliza atenția într-un anumit sens. Instrumentul utilizat: PMI (Plus, Minus,
Interesant). El este un instrument de direcționare a atenției prezentat de Edward de
Bono. În general, este dificil să ne ghidăm în mod voit atenția de la o direcție spre
cealaltă, atunci când emoționalul a hotărât deja care este părerea noastră despre
problema respectivă. Odată ce dorința de a face un PMI este impusă, ceea ce este de
făcut este să găsim cât mai multe aspecte pozitive, negative și interesante.
Pașii de urmat:
1) Pe o foaie de hârtie se desenează trei coloane pe care le vom numi “Plus”,
“Minus” și “Interesant”.
2) Sub coloana “Plus” se notează toate aspectele pozitive referitor la problema în
cauză.
3) Sub coloana “Minus” se notează toate aspectele negative.

115
 4) Sub coloana “Interesant” se notează toate lucrurile care necesită a fi menționate,
dar care nu își găsesc locul sub celelalte coloane.
La sfârșitul analizei, ne putem folosi trăirile și impresiile în luarea unei decizii;
diferența constă în intervenția laturii emoționale numai după analiza logică și nu înainte.
Aplicând PMI, se poate întâmpla unul din următoarele fenomene:
- ne putem schimba părerea despre ideea respinsă la început, putând considera că
reprezintă o alternativă de rezolvare;
- putem considera în continuare că ideea nu este bună;
- putem să mergem de la o idee la alta. Analizând aspectele “pozitive” și
“interesante” ale unei idei, am putea să o transformăm, să o reciclăm.
Psihologii au ajuns la concluzia că analiza prelungită a unei probleme schimbă
percepția asupra subiectului. Mintea se plictisește și începe să analizeze modalități
alternative de a o privi, descompunând problema în părți și căutând componentele care
îi suscită interesul. La începutul acestui proces, efectele schimbării nu sunt remarcate;
după un timp însă ele devin conștiente, fiind concepute ca idei noi.
Tehnica Nr.2 – Potențialul latent
În fiecare zi aruncăm diverse lucruri și cumpărăm altele noi, fără să mai încercăm
să le reparăm. Foarte rar dăm unui lucru o cu totul altă utilizare. Speciile pot evolua
doar dacă își folosesc însușirile într-un mod cu totul nou și interesant; organismele nu
posedă capacitatea de a se îmbogăți cu ceva cu totul nou, ele pot doar reconstrui cu
ajutorul mecanismelor pe care le posedă din naștere. Genialitatea se bazează în mare
parte pe observarea detaliilor aparent irelevante și pe exploatarea potențialului latent al
acestora.
În mod asemănător, putem lua în considerare o problemă ce nu pare importantă
și îi putem găsi potențialul latent, transformând-o în ceva diferit.
Tehnica Nr.3 – Nu vă gândiți la problemă
Cunoștințele temeinice dintr-un anumit domeniu pot fi o barieră în calea
creativității, deoarece nu canalizează gândirea într-un anumit sens. Dacă dorim să creăm
ceva nou, de exemplu un model de automobil, nu ne gândim la automobil sau măcar nu
o facem la început. O definiție abstractă a problemei poate fi cheia creativității și a
inovației mai bine decât o definiție clasică. Spre exemplu, la început nu se cere elevilor
să deseneze automobile de pe piață, ci se începe prin a le cere să creeze niște structuri
abstracte, care vor fi progresiv transformate în reprezentări mai puțin abstracte, până ce
ajung să studieze un caz real, făcând trecerea de la lucrarea abstractă la modelul finit.

116
 Dacă regândim problema transformând-o într-o situație abstractă, avem mai
multe șanse să depășim barierele soluțiilor convenționale; astfel, suntem obligați să
testăm diferite alte soluții și să analizăm mai multe posibilități de rezolvare. Rutina este
marele dușman al minții și ea se instalează destul de repede; prin abstractizarea
problemei se evită analiza acesteia din perspectiva clasică, care acaparează mintea.
Pașii de urmat:
1) Se dă o definiție abstractă problemei.
Care este principiul problemei în cauză? Care este esența sa?
2) Se caută idei gândind în ce mod se poate realiza această esență.
3) După ce s-au găsit suficient de multe idei, se redefinește problema într-un mod
mai abstract și apoi se caută cât mai multe soluții.
4) Acum se analizează problema reală. Se revăd ideile și soluțiile celor două
probleme abstracte, folosindu-le în generarea de soluții.
Exemplu. Problema de rezolvat: Cum să protejăm cutiile poștale din mediul rural de
hoți și acte de vandalism.
Principiul problemei: protecția
Căutăm idei gândindu-ne cum putem proteja un lucru:
- amplasarea într-o bancă
- oferirea unei bune întrețineri
- polița de asigurare
- ascunderea
- rezistența la rugină
Se redefinește problema într-un mod mai abstract, astfel: ne gândim la
modalitățile de protecție a obiectelor vulnerabile ce stau afară:
- angajarea unui paznic
- supravegherea constantă
- camuflarea
- îngrădirea
- iluminatul permanent
Acum analizăm problema reală: cum să protejăm cutiile împotriva hoților și a
actelor de vandalism.

Spre exemplu, din “asigurare”  plata unei polițe de asigurare. În mod

asemănător se pot folosi și celelalte idei în generarea de soluții.

117
Tehnica Nr.4 – Ideile geniale “se întâmplă”minților pregătite
Procesul de creație începe odată cu acumularea primelor cunoștințe și efectuarea
primelor experiențe ce ne-ar schimba atitudinea față de creație și inovație, ca și gradul
de receptivitate față de ideile ce pot deveni creatoare. Șansa unei mari descoperiri nu se
ivește întotdeauna într-un moment favorabil, însă cu cât se dețin mai multe informații,
cu atât avem șanse mai mari de a exploata la maxim evenimentul ce poate duce la o idee
genială.
Tehnica Nr.5 – Aranjamente la întâmplare
Se notează ideile pe niște bilețele (fiecare idee pe câte un bilet diferit), se
amestecă, apoi se extrag 3-4 la întâmplare și se așează cu fața în jos. După aceea, se
întorc și se formează o idee nouă pornind de la aceste idei. Dacă nu se găsește o idee
interesantă, se fac adăugiri sau se reamestecă biletele și extragem alte idei, până când
se consideră că s-a descoperit ceva valoros.

STRATEGIA NR.8 – ASOCIEREA CONTRARIILOR

Se pot crea idei noi pornind de la opusul oricărei idei sau situații.

Tehnica Nr.1 – Inversarea perspectivelor

Etape de lucru:
1) Definirea situației
2) Inversarea situației
3) Se întocmește o listă cu toate modalitățile ce ne vin în minte pentru a realiza
opusul
4) Evaluarea
Se fac aprecieri între 1 și 10 pentru fiecare idee notată (10 – cea mai
semnificativă).
5) Ne concentrăm asupra ideii cotate cu 10. Probabil că aceasta este cauza
problemei pe care o avem
6) Se inversează din nou (ideea), pentru a schimba perspectiva

Exemplul nr.1. În cadrul unei întreprinderi producătoare de mobilă, la nivel managerial

se constată disfuncționalități care impun acțiuni de schimbare a structurii
organizatorice.
I. Definirea situaţiei: Schimbarea structurii de producţie a întreprinderii
II. Inversarea situaţiei: Menţinerea actualei structuri de producţie şi concepţie

118
III. Modalităţi pentru realizarea opusului
- creşterea cheltuielilor cu personalul de conducere;
- mărirea numărului de manageri pe posturile de conducere;
- zonarea teritorială necorespunzătoare a verigilor structurale;
- pondere necorespunzătoare între verigile organizate după principiul tehnologic şi
principiul pe obiect în totalul verigilor de producţie de bază;
- creşterea ariei de responsabilităţi a managerilor;
- raport necorespunzător între numărul de angajaţi din administraţie şi aparatul
funcţional;
- dimensionarea necorespunzătoare a verigilor de producţie sub aspectele
capacităţii de producţie a utilajelor, volumului de producţie fabricate şi numărului
de muncitori;
- lipsa specializării producţiei;
- pondere necorespunzătoare între secţiile auxiliare şi anexe şi totalul secţiilor de
producţie;
- decizii manageriale necorespunzătoare;
- proporţie necorespunzătoare între diferitele secţii de producţie referitoare la
numărul de utilaje şi mărimea suprafeţelor de producţie;
- practicarea excesivă a delegării pe toate treptele ierarhice.
IV. Evaluarea
În urma evaluării de către managerul întreprinderii au rezultat următoarele aprecieri:
10 – dimensionarea necorespunzătoare a verigilor de producţie sub aspectele
capacităţii de producţie a utilajelor, volumului de producţie fabricate şi numărului
de muncitori;
9 – proporţie necorespunzătoare între diferitele secţii de producţie referitoare la
numărul de utilaje şi mărimea suprafeţelor de producţie;
8 – pondere necorespunzătoare între secţiile auxiliare şi anexe şi totalul secţiilor de
producţie;
7 – pondere necorespunzătoare între verigile organizate după principiul tehnologic
şi principiul pe obiect în totalul verigilor de producţie de bază;
6 – zonarea teritorială necorespunzătoare a verigilor structurale;
5 – raport necorespunzător între numărul de angajaţi din administraţie şi aparatul
funcţional;

119
 4 – lipsa specializării producţiei;
3 – creşterea cheltuielilor cu personalul de conducere;
2 – mărirea numărului de manageri pe posturile de conducere;
1 – creşterea ariei de responsabilităţi a managerilor.

V. Concentrarea pe ideea cotată cu 10 – “Dimensionarea necorespunzătoare a

verigilor de producţie sub aspectele capacităţii de producţie a utilajelor, volumului
de producţie fabricate şi numărului de muncitori”.
VI. Schimbarea perspectivei prin inversarea ideii cotată cu nota cea mai mare.
Se pune întrebarea : Cum aş putea dimensiona corespunzător verigile de producţie
sub aspectele capacităţilor de producţie ale utilajelor, volumului de producţie şi
numărului de muncitori?
Soluţii propuse:
1. achiziţionarea de utilaje noi sau modernizarea celor existente prin:
- organizarea de linii de producţie în flux pe secţii
- organizarea producţiei în flux pe întreaga întreprindere
- realizarea unei configuraţii optime a liniei de producţie în flux
2. utilizarea Normelor de utilizare intensivă (producţia maximă / unitatea de timp
/ caracteristica tehnică dimensională a utilajului) şi extensivă (timpul de
funcţionare al utilajului sau al suprafeţelor de producţie);
3. adoptarea unui sortiment optim, care asigură cea mai bună folosire a
capacităţilor de producţie;
4. corelarea balanţelor de capacitate ale utilajelor privind gradul de încărcare a
acestora, deficitul şi excedentul de capacitate;
5. eliberarea suprafeţelor din unităţile de producţie ocupate de birouri, magazii
etc. şi montarea pe acestea a utilajelor;
6. amplasarea mai densă a utilajelor pe suprafeţele de producţie, cu respectarea
normelor referitoare la Tehnica securităţii muncii;
7. o mai bună organizare şi raţionalizare a fluxurilor tehnologice, urmând ca pe
suprafeşele eliberate să se monteze noi maşini, utilaje sau instalaţii;
8. întărirea disciplinei muncii prin:
- prezenţa tuturor muncitorilor la locurile de muncă
- lichidarea întârzierilor
- pregătirea muncitorilor pentru a asigura conducerea şi funcţionarea optimă a
maşinilor şi respectarea de către aceştia a documentaţiei referitoare la modul de
execuţie a operaţiilor
9. creşterea productivităţii muncii;
10. o minuţioasă pregătire tehnică a producţiei ;
11. îmbunătăţirea calităţii produselor şi reducerea rebuturilor.

120
Exemplul nr.2. Găsirea modalităților de reducere a consumurilor energetice la nivelul
întreprinderii industriale.

I. Definirea situației: Găsirea modalităților de reducere a consumurilor energetice

la nivelul întreprinderii industriale
II. Inversarea situației: Creșterea consumului energetic
III. Modalități de realizare a opusului situației date
- funcționarea continuă a utilajelor;
- creșterea pierderilor în rețeaua proprie de transport și distribuție a energiei;
- utilizarea iluminatului artificial pe tot timpul zilei în hale și în exterior;
- utilizarea de lămpi de iluminat de interior și exterior de mare putere;
- lipsa de măsuri organizatorice privind raționalizarea consumurilor energetice etc.
IV. Evaluarea: Presupunem că aprecierea cea mai mare a fost atribuită lipsei de
măsuri organizatorice
V. Concentrarea asupra ideii cotată maxim: “Lipsa de măsuri organizatorice
privind raționalizarea consumurilor energetice”.
VI. Schimbarea perspectivei prin inversarea ideii cotată cu nota maximă

Întrebare: Ce măsuri organizatorice aș putea lua pentru a reduce consumurile

energetice?
Soluții propuse:
1. scoaterea de sub tensiune a utilajelor în afara schimburilor de lucru;
2. verificarea utilajelor cu consumuri energetice mari  măsuri de înlocuire a
acestora sau modernizarea lor;
3. dimensionarea corespunzătoare a rețelei energetice în scopul reducerii
coeficientului de pierderi în rețea (𝑘𝑝 );
4. eliminarea rebuturilor  consumuri energetice suplimentare;
5. eliminarea mersului în gol a utilajelor;
6. comasarea produselor sub aspect tehnologic pe utilaje universale;
7. instruirea personalului;
8. încadrarea în normele de consum energetic stabilite pe întreprindere;
9. încurajarea invențiilor/inovațiilor privind reducerea consumurilor energetice;
10. utilizarea de lămpi atât pentru iluminatul interior, care să asigure uniformitatea
iluminării și a distribuției acesteia în încăpere, cât și pentru iluminatul exterior,
care să asigure un iluminat difuz;
11. utilizarea iluminatului natural pe timpul zilei;
12. utilizarea iluminatului local la locurile de muncă în care să execută activități
dificile sau de precizie;

121
 13. asigurarea, încă din faza de proiectare a întreprinderii, a amplasării clădirilor
industriale care să țină seama de poziția și traiectoria razelor solare pentru a
beneficia de cât mai multe ore din zi de lumină naturală;
14. respectarea valorilor minime ale nivelurilor de iluminare pentru spații închise, în
incinta întreprinderii, pe căile de circulație etc.;
15. alegerea sistemelor de iluminat în funcție de dimensiunile încăperilor industriale
(hale cu înalțime mică/mare și suprafață mare; hale înalte și înguste);
16. asigurarea iluminatului de evacuare și a iluminatului de siguranță, care intră
automat în funcțiune în cazul întreruperii iluminatului normal;
17. aplatizarea curbei consumului de energie prin planificarea funcționării utilajelor
în funcție de comenzile primite, termenele de executare a contractelor privind
realizarea produselor, intrarea în reparație a utilajelor;
18. normarea științifică a consumurilor specifice de energie;
19. efectuarea de analize economice periodice pe baza balanțelor energetice și luarea
de măsuri corespunzătoare.

Tehnica Nr.2 – Analiza din toate unghiurile

"Gândirea janusiană" reprezintă un termen dat de dr. Albert Rothenberg,
cunoscut cercetător al procesului de creație, după numele lui Ianus, zeul roman cu două
fețe ce privesc în direcții opuse. Gândirea janusiană este capacitatea de a imagina
simultan două idei, concepte sau imagini opuse sau contradictorii.
Explicăm această tehnică prin intermediul a trei exemple, ce vizează modul de
gândire a trei mari oameni de știință.

1. Einstein era capabil să-și imagineze un obiect în mișcare și în repaus în același

timp. El a făcut o analogie ce redă foarte bine esența paradoxului: o persoană care sare
de pe acoperiș și dă drumul unui obiect va observa în același timp cum obiectul rămâne
în repaus în raport cu el. Einstein a remarcat că persoana care cade de pe acoperiș nu va
găsi în imediata sa apropiere nici o dovadă a existenței câmpului gravitațional, în ciuda
faptului că gravitația este cea care îl face să coboare spre sol.
2. Louis Pasteur a descoperit principiul imunologiei prin aflarea unui paradox.
Niște pui infectați cu bacilul holerei au supraviețuit. Inoculându-li-se lor și altor
păsări sănătoase o nouă doză puternică a virusului, puii neinfectați au murit, însă cei
infectați au supraviețuit. Pasteur a formulat ideea că păsările care supraviețuiseră erau
în același timp atât infectate, cât și neinfectate. Infecția nedetectată inițial i-a protejat de
boală și de inocularea ulterioară a virusului. Rezultă astfel ideea paradoxală cum o boală
poate fi folosită pentru a preveni boala însăși, principiu ce a reprezentat baza
imunologiei.
3. Sistemul de gândire al lui Niels Bohr
122
 Bohr credea că atunci când păstrăm în minte două idei opuse, gândirea se
suspendă și se mută pe un alt nivel. Prin suspendarea gândirii i se dă libertate de acțiune
unei inteligențe superioare. Din contrastul celor două idei propuse, ce sălășluiesc
simultan în minte, se creează condiții prielnice pentru un nou punct de vedere. Prin
capacitatea de a menține împreună două idei sau concepte opuse, Bohr a descoperit
principiul complementarității (“Contraria non contradictoria sed complementa sunt”),
ce i-a permis să afirme că lumina este atât particulă, cât și undă, teorie aparent
contradictorie.
Așadar, pentru a gândi în termenii simultaneității contrariilor, transformăm
subiectul într-un paradox și apoi facem o analogie interesantă.
Tehnica Nr.3 – Gândirea paradoxală
Problemele se rezolvă prin crearea unui paradox, găsirea unei analogii și
folosirea trăsăturii unice a analogiei pentru descoperirea unei soluții originale.
Pașii de urmat:
1) Paradoxul
Se transformă problmea într-un paradox, punându-se întrebarea: “Care este
opusul sau contrariul problemei mele?”. Apoi, ne imaginăm că de fapt cele două
coexistă.
2) Se restrânge paradoxul sub forma unui titlu, care să cuprindă esența și paradoxul
problemei. Titlul trebuie ales astfel încât să fie format din două cuvinte, un substantiv
și un adjectiv.
Exemple de titluri posibile:
Întâlniri în cadrul firmei - Întâlniri neorganizate
Natura - Impetuozitate rațională
3) Analogia
Se caută o analogie care să reflecte esența paradoxului. Se găsesc cât mai multe
analogii.
4) Trăsătura unică
Care este trăsătura unică a analogiei? Ideile creative se nasc uneori din luarea
unei trăsături a unui obiect și aplicarea acesteia la alt obiect.
5) Echivalența

Se folosește un echivalent pentru trăsătura distinctivă, în scopul găsirii de idei

noi pentru problema analizată.

Concluzii finale
Majoritatea dintre noi gândim liniar, pentru că așa am fost educați. Ne-am născut
ca ființe spontane și creatoare, însă educația primită ne-a furnizat niște clișee, ne-a

123
așezat mintea în tipare. Am fost învățați să rezolvăm problemele pe baza modelelor de
rezolvare a celor de dinaintea noastră, răspunsurile și soluțiile la care trebuie să ajungem
fiind cunoscute deja. Am fost învățați “ce să gândim” și nu “cum să gândim”. Tendința
generală este aceea de a procesa informația în același fel, fără a căuta soluții alternative.
Odată ce știm care este metoda eficientă, ne este foarte greu să ne mai gândim și la alte
soluții. Găsim răspunsuri și nu le mai schimbăm până nu se dovedesc a fi greșite.
Chiar și atunci când căutăm în mod conștient informații pentru a ne testa soluțiile,
este posibil să ignorăm căi ce ne-ar putea conduce spre descoperirea de alternative.
Să luăm următorul exemplu: Se prezintă numerele de mai jos în ordinea
2 4 6

S-a cerut subiecților să precizeze o regulă aritmetică pe care numerele o respectă

și să dea un exemplu de aplicare a ei. Răspunsurile subiecților: 4, 6, 8 sau ceva
asemănător. Sau 20, 22, 24 sau 50, 52, 54, dându-se exemple de numere cu 2 mai mari
decât cel anterior. Toți subiecții au fost de acord că regula (unică) era că numerele cresc
din 2 în 2. De fapt, se căuta o regulă mult mai simplă: numerele sunt pur și simplu în
ordine crescătoare. Puteau fi 1, 2, 3 sau 10, 20, 40 sau 400, 678, 19.144, spre exemplu.
Așadar, a rezultat faptul că majoritatea procesează informația în același fel, fără să caute
alternative. Subiecții nici măcar nu au încercat să caute o regulă mai simplă.
Geniile nu gândesc astfel, ci caută permanent căi diferite de a analiza problema.
Chiar și atunci când vechile metode de rezolvare sunt bine tipărite în mintea noastră,
geniile inventează noi metode de gândire. Prin voința de a încerca diferite perspective
și soluții alternative, reușesc să-și înzestreze mintea cu capacitatea de a primi permanent
informații și de a analiza alternative, capacitate care, noi ceilalti, nu o posedăm.
Atunci când avem nevoie de idei originale sau de soluții creative trebuie:
- să generăm o mulțime de perspective distincte referitoare la problemă, până când
descoperim perspectiva de care avem nevoie. Ideile geniale se nasc adesea din
descoperirea unei perspective neabordată de alții;
- să generăm o mulțime de alternative și ipoteze. Se aleg apoi cele mai bune și se
elaborează;
- să păstrăm variația în idei, adoptând elemente aleatorii sau fără nici o legătură
permanentă cu subiectul.

124
 CAPITOLUL VI

UTILIZAREA UNOR METODE DE STIMULARE A

CREATIVITĂŢII DE GRUP ÎN MANAGEMENT

Creativitatea este un atribut al omului, care trebuie să ştie să se abată de la „căile

bătătorite”. Un individ creativ trebuie să fie capabil să identifice problemele ce aşteaptă
a fi rezolvate, să vină cu idei care să ajute la rezolvarea lor şi apoi să le rezolve efectiv.
Pentru a transforma oamenii obişnuiţi în oameni inovatori s-au elaborat o serie
de tehnici şi metode de stimulare a creativităţii, care favorizează generarea de idei noi
sau care uşurează găsirea celor mai bune soluţii cu caracter de noutate.
În cadrul acestor metode se pot distinge următoarele grupe:
- Metode intuitive;
- Metode analitice;
- Metode de lucru asociative;
- Metode de lucru deductive;
- Metode fundamentale de creaţie.

6.1 METODE INTUITIVE

6.1.1 Metoda Brainstorming
Una dintre cele mai cunoscute metode de stimulare a creativităţii, concepută de
Osborn, este metoda Brainstorming. Brainstorming-ul este o metodă de stimulare a
creativităţii unui grup format din 6-12 persoane, cu scopul obţinerii de cât mai multe
idei şi soluţii necesare rezolvării unei probleme complexe.
Sunt cunoscute mai multe modalităţi (fig. 6.1, 6.2, 6.3) de obţinere a ideilor şi
soluţiilor intermediare care conduc la soluţia finală:
- Progresiv-liniară, care presupune o succesiune de raţionamente, astfel încât
fiecare idee generează o alta;
- Analitică, care presupune o analogie, o confruntare permanent a ideilor şi o
analiză individuală a lor fără evaluare în care se acceptă toate ideile chiar şi
cele neobişnuite (absurde);
- Mixtă, reprezentând o combinaţie a primelor două.

125
 Figura 6.1
Modalitatea progresiv- liniară
Sursa: Androniceanu, A. Managementul schimbărilor. Valorificarea potenţialului
creativ al resurselor umane, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 1998, pag. 57

Figura 6.2
Sursa: Androniceanu, A. Managementul schimbărilor. Valorificarea potenţialului
creativ al resurselor umane, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 1998, pag. 57

126
 Figura 6.3
Modalitatea mixtă
Sursa: Androniceanu, A. Managementul schimbărilor. Valorificarea potenţialului
creativ al resurselor umane, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 1998, pag. 58

Această metodă are ca punct de plecare rezultatul studiilor de psihologie socială

diferenţiată şi porneşte de la următoarele idei fundamentale:
- Fiecare individ normal este apt de creativitate în măsura în care nu este inhibat
de atitudinile reprobative ale celorlalţi membrii ai grupului şi în măsura în care
atmosfera care se creează în grup îl lasă să fie spontan;
- Prin discutare în grup, ideile se amplifică şi se îmbogăţesc continuu , fără a avea
o paternitate precisă, ele fiind o emanaţie a întregului grup.
Regulile acestei metode sunt:
a) Cantitatea generează calitatea, deci cu cât numărul de idei va fi mai mare,
probabilitatea de a găsi idei valoroase va fi mai mare;
b) Orice critică este interzisă;

127
 c) Separarea momentului emiterii ideilor de evaluarea lor critică ;
d) Stimularea asociaţiei de idei pe baza celor exprimate de alţii;
e) Imaginaţia, chiar absurdă, este binevenită;
Ulterior a fost concepută o variant a acestei metode, care se numeşte
Brainwriting, şi presupune:
- Reunirea a 6-12 persoane care pot avea o contribuţie utilă la rezolvarea
problemei;
- Explicarea problemei şi distribuirea unei coale albe de hârtie împreună cu
rugămintea ca participanţii să scrie cea mai bună soluţie a problemei;
- După cinci minute, fiecare membru va pasa hârtia la persoana din stânga lui.
Fiecare va completa pe acea hârtie o explicaţie sau va formula o nouă idee care
ar putea declanşa idei noi;
- După fiecare cinci minute, se repetă această procedură până când toţi membrii
au completat pe fiecare foaie de hârtie. Fiecare persoană citeşte şi înscrie, în
partea de jos a foii, raţionamentul pe care îl consideră cea mai bună soluţie la
problema lansată. Acestea sunt supuse apoi discuţiei în cadrul grupului.
Varianta simplificată de Brainstorming se desfăşoară prin parcurgerea a trei etape:
a) Pregătirea reuniunii cuprinde activităţile de programare a acesteia, stabilirea şi
organizarea corespunzătoare a locului de desfăşurare, asigurarea materialului de
înregistrare exactă şi completă a discuţiilor, selecţia şi constituirea grupului,
prezentarea de către lider (animator) a problemei de rezolvat (chiar cu câteva zile
înainte de convocarea reuniunii, pentru a oferi posibilitatea de reflectare asupra
problemei supuse dezbaterii).
b) Desfăşurarea reuniunii este etapa la care participă liderul, 1-2 secretari (care
asigură materialul de înregistrare sau notează şi numerotează ideile), 5 membri
cu o bogată experienţă în brainstorming şi 4-5 invitaţi, specialişti în problema
pusă în discuţie. Este indicat ca cei 6-13 membri ai grupului să fie aşezaţi astfel
încât să se vadă (la o masă rotundă sau ovală). Toate ideile emise sunt notate sau
înregistrate, fără nici un fel de reţinere sau cenzurare.
Această etapă poate dura, în funcţie de complexitatea problemei, între 20 minute
şi 3 ore.
c) Evaluarea ideilor este etapa ce poate avea loc la 2-3 zile de la data desfăşurării
reuniunii. Se recomandă ca la această etapă să participe un alt grup de experţi,
mai redus ca număr, cu o gândire puternic convergentă, care vor selecţiona şi
clasifica ideile pe categorii: idei realizabile şi cu aplicabilitate imediată, idei
realizabile într-un timp mai îndelungat şi idei neaplicabile. Soluţiile astfel
clasificate sunt apoi analizate şi evaluate.
Brainstorming-ul, ca metodă este folosită în procesul decizional în fazele de
definire a problemelor, de fundamentare a obiectivelor, de elaborare a alternativelor

128
decizionale, de îmbunătăţire a relaţiei şef-subordonat, de creştere a eficacităţii
managementului etc.
6.1.2 Metoda DELBECQ
Metoda Delbecq urmăreşte obţinerea de idei noi, în vederea rezolvării unor
probleme pe baza maximizării participării membrilor grupului şi îmbină creaţia
individuală cu cea din cadrul grupului.
Poblema constă în diferenţa dintre situaţia actuală şi situaţia ideală imaginată de
aceleaşi personae. Soluţionarea problemei constă în reducerea cât mai mult posibil a
acestui decalaj prin formularea în scris a ideilor de către participanţi, asociată cu
intervenţii orale în cadrul unei reuniuni.
Principiile care stau la baza metodei sunt:
 Orice fază a muncii în grup este precedată de o fază individuală, în scris;
 În cursul fazei muncii în grup , intervenţiilor orale individuale li se acordă un
timp limitat, fiind efectuate succesiv de fiecare component.
Premisele necesare a fi respectate pentru derularea cu succes a metodei sunt:
 Participanţii trebuie să posede anumite cunoştinţe despre problema abordată şi
să fie motivaţi să participe la soluţionarea acesteia;
 Problema abordată să nu fie prea vastă, dar nici prea îngustă;
 Participanţii nu au voie să facă aprecieri decât în perioadele stabilite pentru
aceasta.

6.1.3 Metoda carnetului colectiv

Brainstormingul şi, în mare parte, variantele sale au un mare neajuns, şi anume,
conduc în multe cazuri la idei superficiale, generate de durata redusă a şedinţei de
creativitate. Având în vedere etapele procesului de inovare se constată că elaborarea
unor soluţii bine fundamentate necesită o intensă muncă de informare, documentare,
rezolvare a unor probleme şi de aplicare a acestora în practica socială.
Deşi prin brainstorming nu se urmăreşte decât găsirea unor idei pentru rezolvarea
unor probleme, totuşi, considerăm că în timp de o oră, care este durata optimă pentru o
şedinţă de brainstorming, nu pot fi găsite idei bine fundamentate pentru rezolvarea unor
probleme complexe şi cu grad ridicat de noutate.
Prin brainstorming, după părerea noastră, se pot culege multe idei cu privire la
rezolvarea mai bună a unor probleme cu un grad mai scăzut de complexitate şi care au
stat deja în atenţia participanţilor la şedinţa de creativitate. Şedinţa de tipul
brainstormingului constituie un cadru organizat în care participanţii îşi expun ideile cu

129
privire la posibilităţile de soluţionare a unor probleme cu care deja s-au confruntat şi
generează noi idei pe baza dinamicii create în cadrul grupului.
Totodată, considerăm că procesul de creaţie este mai eficace prin îmbinarea
muncii în echipă cu munca individuală. De altfel, în literatura de specialitate au fost
multe dezbateri, chiar conflicte cu privire la problema dacă procesul creativ este
favorizat de participarea indivizilor în grup sau dacă creaţia sporeşte când se lucrează
individual. Au fost argumente “pro” şi “contra” ilustrate cu exemple din istoria marilor
descoperiri, care au arătat că multe descoperiri au fost făcute pe cale individuală, dar
cel puţin tot atâtea au fost obţinute prin intermediul echipelor de creativitate. S-au făcut
şi unele experimente cu rezultate contradictorii. Astfel, un test de cercetare făcut de
specialiştii de la Universitatea din Bufallo în 1959 a arătat că în cadrul grupului au fost
emise cu 70% mai multe idei bune decât cele emise de acelaşi număr de oameni care au
abordat aceeaşi problemă individual.
Un alt test efectuat în 1957 de un grup de specialişti de la Yale University a arătat
că, dimpotrivă, creaţia individuală a fost superioară grupului.
Având în vedere cerinţele procesului de creaţie, precum şi posibilitatea creşterii
acestui proces prin îmbinarea mecanismelor creativităţii în echipă cu cele individuale,
considerăm că metoda carnetului colectiv este una din cele mai eficiente metode
intuitive. Această metodă a fost concepută de John Haefele, care şi-a propus să îmbine
creativitatea dezvoltată în cadrul unui grup cu competenţa individuală, acordându-se
totodată, mai mult timp pentru documentare şi reflecţie asupra problemei.
Această metodă cuprinde următoarele faze:
a. Constituirea unui grup de creativitate în care fiecare membru al grupului
primeşte un carnet în care este înscrisă problema ce trebuie rezolvată.
b. Notarea în caiet, timp de o lună, de către fiecare participant, a ideilor sale cu
privire la rezolvarea problemei.
c. Întocmirea la sfârşitul perioadei de o lună, de către fiecare participant a unui
rezumat, care conţine cea mai bună idee în legătură cu rezolvarea problemei şi
alte idei associate cu idea principală.
d. Predarea carnetului la sfârşitul intervalului coordonatorului grupului. Acesta
studiază cu atenţie fiecare carnet cu propunerile înscrise şi întocmeşte un
rezumat detaliat cu privire la soluţiile de rezolvare a problemei. Coordonatorul
trebuie să aibă o minte creativă şi să fie calificat în organizarea şi sistematizarea
unui astfel de volum de informaţii. De asemenea, se recomandă ca o anumită
perioadă, coordonatorul să se ocupe numai cu această problemă, fiind eliberat
de alte sarcini.
e. Distribuirea carnetelor, împreună cu rezumatul ideilor întocmite de
coordonator, întregii echipe de creativitate.

130
 f. Organizarea unei discuţii în grup cu participarea tuturor membrilor echipei de
creativitate, discuţie în care se profilează şi se aleg cele mai bune idei cu privire
la rezolvarea problemei.
6.1.4 Sinectica
Sinectica este o tehnică bazată pe asociaţii libere în care se urmăreşte, pe de o
parte, identificarea principiilor şi mecanismelor creativităţii indivizilor şi a grupurilor
de creativitate, iar, pe de altă parte, folosirea acestor principii şi mecanisme în cadrul
unor tehnici associate sinecticii, în special analogia, în vederea simulării creativităţii
personalului orientat spre rezolvarea unor probleme concrete. Această tehnică a fost
elaborată de o echipă condusă de Wiliam Gordon şi are la bază următoarele postulate:
- Creativitatea este latentă într-un mod oarecare în fiecare individ;
- Creativitatea este mult mai apropiată de procesul emoţional şi nonraţional decât
de intelect şi de raţiune;
- Elementele emoţionale şi nonraţionale pot fi dezvoltate prin educare şi practică;
- Procesul de creaţie se desfăşoară în mai multe faze: informare şi documentare,
incubare, iluminare şi verificare;
- Creaţia în grup este guvernată de aceleaşi legi ca şi creaţia individuală;
- Abilităţile creative adesea se reduc dacă ele nu sunt exersate;
- Toţi oamenii sunt creativi şi pot fi mai creativi dacă depăşesc prin educare
blocarea gândirii creative;
- Oamenii cu un moral scăzut sunt mai puţin creativi deoarece moralul scăzut
strică echilibrul interior al individului şi prin aceasta slăbeşte nivelul creativităţii;
- Potenţialul creativ al oamenilor este folosit încă în mică măsură, dezvoltarea
planificată a potenţialului creativ al oamenilor antrenaţi într-o activitate
organizată este o inovare recentă a societăţii moderne;
- Creativitatea poate fi concentrată pe anumite obiective, ceea ce amplifică
satisfacţiile şi eficienţa în raport cu efortul creativ nedirecţionat;
- Ideile se produc prin asociere, adică asociind mai multe idei rezultă o idee nouă;
- Nu numai valoarea, ci şi numărul ideilor contează, adică şansa de a găsi ideea de
care este nevoie creşte dacă numărul ideilor emise este mai mare.
Aceste postulate se respectă în totalitate sau parţial în toate metodele şi tehnicile
de stimulare a creativităţii personalului.
În procesul de creaţie sinectica utilizează următoarele mecanisme operaţionale:
- Transformarea neobişnuitului şi noului în elemente familiare prin plasarea
problemei noi într-un cadru cunoscut
- Transformarea elementelor familiare în elemente neobişnuite prin schimbare,
inversare, modificare.

131
 Sinectica foloseşte analogia, ca tehnică concretă de lucru, în vederea găsirii unor
idei de rezolvare a problemelor. Analogiile se folosesc atât pentru a construi noi obiecte
fizice, cât şi pentru a înţelege mai bine lumea materială şi socială.
În cadrul sinecticii se folosesc trei feluri de analogii: analogie personală, analogie
directă şi analogie simbolică.
Analogia personală presupune ca fiecare membru al echipei de sinectică să se
identifice cu problema ce trebuie rezolvată. De exemplu, dacă problema este de a găsi
un nou vilbrochen, cu viteză variabilă între 400 şi 4000 de rotaţii pe minut, ce intră într-
o cutie, atunci fiecare membru al grupului îşi imaginează că intră în cutie şi caută să
descopere cum s-ar comporta, de pildă, mimează cum s-ar învârti mâna.
Analogia directă, se referă la compararea în paralel a două lucruri şi înţelegerea
mecanismului de funcţionare a lor. Membrii echipei de sinectică înţelegând bine
mecanismele de funcţionare a celor două obiecte le pot combina, generând un nou
obiect. De asemenea, folosind această tehnică se poate porni de la un obiect şi prin
analogie se poate concepe un alt obiect cu o valoare de întrebuinţare şi funcţii diferite
de cele ale obiectului iniţial. În acest sens, referindu-ne la un exemplu din istoria
invenţiilor, menţionăm că Alexander Graham Bell a inventat telefonul prin analogie cu
aparatul auditiv la surzi.
Analogia simbolică constă în stabilirea unor asociaţii libere şi spontane de idei
între problem ape care vrem s-o rezolvăm şi un grup de cuvinte, mai mult sau mai puţin
legate de această problemă, dar care au sens pentru aceasta. De exemplu, dacă dorim să
îmbunătăţim calitatea unui deodorant, se poate întocmi o listă de cuvinte care reprezintă
nişte atribute ale deodorantului, cum ar fi: frumos mirositor, răcoritor, proaspăt etc.
Analizându-se fiecare asociaţie între obiectul pus în discuţie şi lista de cuvinte se pot
găsi noi calităţi sau funcţii ale produsului.
Aplicarea acestei metode, pe care unii autori o numesc metoda listingului, a scos
în evidenţă două aspect deosebit de utile:
a) Numărul de asociaţii de idei şi cuvinte care poate fi făcut în legătură cu o anumită
problemă diferă mult de la un individ la altul;
b) Pentru aceeaşi problemă unele cuvinte sunt deseori citate, în timp ce altele se
folosesc foarte rar.
Cea de-a doua constatare este foarte importantă, deoarece căutarea unor asociaţii
neobişnuite poate conduce la descoperiri valoroase.
Oricare ar fi varianta adoptată, sinectica se desfăşoară după următoarele etape:
1. Etapa de formulare şi înţelegere a problemei;
2. Etapa detaşării de problemă, în care se adoptă una din variantele de mai sus;

132
 3. Etapa de revenire la problemă şi de evaluare a soluţiilor, ţinându-se cont în acest
sens, nu numai de soluţiile economice, ci şi de soluţiile sociale şi ecologice.
Succesul metodei depinde în mare măsură de echipa de creativitate, care se
recomandă să fie constituită din personae cu o pregătire cât mai variată, iar numărul
specialiştilor în problema abordată să fie limitat. Grupul care aplică metoda se
recomandă să cuprindă în majoritate nespecialişti în problema abordată, întrucât ei se
pot detaşa mai uşor de soluţiile existente şi pot aduce o viziune diferită asupra
problemelor, noi analogii şi noi modalităţi de raţionament, diferit de cel al experţilor.

6.1.5 Tehnica Phillips 66

Această tehnică a fost dezvoltată de Phillips Donald, care presupune organizarea
unei reuniuni cu participarea unui număr mare de personae, de până la 30. Aceştia
urmează să dezbată o anumită problemă în şedinţa de creativitate pe o durată de până la
2 ore.
Concret, această reuniune se organizează astfel:
- Cei 30 de participanţi la reuniune sunt împărţiţi în grupe de câte 6, dintre care
unul este ales reprezentantul grupului. Grupul se constituie pe principiul
eterogenităţii:
- Animatorul discuţiei generale prezintă problema ce trebuie rezolvată;
- Fiecare grup abordează problema pusă în discuţie ( sau părţi ale acesteia dacă ea
este mai complexă) timp de 6 minute, iar reprezentantul grupului notează părerile
exprimate în cadrul acestuia;
- Opiniile fiecărui grup sunt prezentate în cadrul unei reuniuni generale de
reprezentantul acestuia, după care au loc dezbateri asupra acestora, în final, se
trece la alegerea soluţiei de rezolvare a problemei, care este însuşită de toţi
participanţii.
Acest tip de reuniune, datorită operativităţii ei, poate fi aplicată pentru rezolvarea
unor probleme din diferite domenii. De exemplu, în cazul adoptării unei decizii privind
asimilarea unui nou produs se urmăreşte colectarea unor păreri cu privire la pieţele de
desfacere, sursele de aprovizionare, procesul tehnologic, probleme de producţie etc. În
vederea găsirii celor mai bune soluţii, la reuniune vor participa membrii din
compartimentele ce au atribuţii în domeniile abordate, precum şi muncitori, maiştri şi
tehnicieni din cadrul secţiilor de producţie.

133
6.1.6 Metoda Delphi
A fost pusă la punct în anii 1964-1965 de către O.Helmer şi colaboratorii săi în
cadrul unui program de cercetare al trustului american Rand Corporation din Santa
Monica, statul California.
Principala caracteristică a acestei tehnici o constituie utilizarea feed-back-ului de
opinie.
Metoda necesită parcurgerea mai multor runde.
Într-o primă rundă, fiecărui membru al colectivului de specialişti (colectivul nu
este întrunit) i se înmânează spre completare câte un chestionar, ce cuprinde întrebări
privitoare la îmbunătăţirea relaţiei valoare de întrebuinţare-cost pentru produsul supus
analizei (în funcţie de caz – prestare serviciu, organizare, comerţ, transport etc.).
Intervalul de timp stabilit pentru completare va fi în funcţie de amploarea şi
complexitatea problemei. După primirea tuturor răspunsurilor, acestea se prelucrează,
stabilindu-se de către experţi o valoare medie.
În următoarea rundă, a doua, valoarea medie este adusă la cunoştinţa
specialiştilor. Aceştia sunt rugaţi să facă o nouă estimare, pe marginea rezultatelor
comunicate.
Specialiştii ale căror opinii din prima rundă s-au înscris în afara valorilor medii
sunt rugaţi să-şi fundamenteze opinia exprimată.
Răspunsurile obţinute în runda a doua sunt prelucrate în mod asemănător, până
se ajunge din nou, la o valoare medie.
Procedura se repetă şi în următoarele runde, până ce se ajunge la un consens al
opiniilor. Se recomandă ca procedura să nu depăşească patru runde.
Ceea ce este caracteristică acestei metode este reinformarea, care îndeamnă spre
o reflexie profundă pentru revizuirea punctului de vedere, producându-se aşa numitul
“efect Coudouet”, ceea ce îi determină pe unii autori să considere această metodă ca o
tehnică de tratare a informaţiei.
Spre deosebire de metoda brainstorming, care implică întâlnirea experţilor în
cadrul unei şedinţe, în metoda Delphi are loc o comunicare mediată de grupul de
conducere al anchetei. Se asigură astfel anonimatul răspunsurilor individuale şi se
elimină, în acest mod, consecinţele pe care le-ar putea avea asupra opiniilor experţilor,
prestigiul personal al unuia dintre ei (legat de funcţie, merite ştiinţifice, înzestrare
oratorică etc.).

134
6.2. METODE ANALITICE
6.2.1 Metoda listelor de control
Constă din faptul că specialiştilor li se pune la dispoziţie o listă de întrebări
generale la care trebuie sa răspundă. Întrebările vor aborda orientări de tipul:
 De utilizat pentru alte scopuri: se pot găsi noi utilizări pentru a-l folosi ca atare?
sau cu modificări?
 De adaptat: cu ce poate fi asemuit? ce alte idei sugerează? ce analogii ne oferă
trecutul? ce se poate copia?
 De modificat: să se modifice forma? să se modifice destinaţia, culoarea, cinetica
etc.? alte modificări?
 De mărit: ce i se poate adăuga? mai lung, mai gros, mai rezistent etc.? o valoare
sau funcţie suplimentară?
 De micşorat: ce se poate diminua sau suprima? se poate mai compact , mai mic
etc.?
 De înlocuit: cu ce alte materiale, procedee etc. poate fi înlocuit?
 De reclasat: se poate aranja într-o altă ordine? interschimbarea cauzei şi
efectului? frecvenţa, viteza etc.?
 De inversat: se consideră opusul? se inversează rolurile? se transpune pozitivul
cu negativul?
 De combinat: se pot combina alte unităţi, alte ansambluri, alte idei, alte scopuri?
Un exemplu de listă, foarte cunoscută în cercurile de specialitate, este cea
elaborată de Alex Osborne şi descrisă în lucrarea sa “Applied Imagination”. În esenţă,
se prezintă un procedeu simplu care constă din folosirea unor întrebări care şi le-ar
pune orice persoană cu o curiozitate normală, în diverse situaţii: de ce? unde? când?
cine? ce? cum? Osborne adaugă însă, că rezolvarea în mod creativ a problemei implică
o interogare mai largă şi că imaginaţia trebuie stimulată prin întrebări de tipul: “dar
dacă...?”, “ce ar fi dacă...?”, urmate întotdeauna de “cu ce altceva...?” ( tabelul 6.1)1.

1
Crum L.W. – Ingineria valorii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976, pag. 97-101

135
 Tabelul 6.1
Exemplu de listă de control
Nr.
Întrebare Exemplu
Crt
1 Ce alte utilizări ar putea
avea?
Materiale: nylonul a înlocuit iuta din frânghii,
a. Utilizări diferite mătasea din ciorapii de damă, corzile de catgut
la rachetele de tenis;
Aparate: motorul electric poate fi utilizat, sub
o formă sau alta, la toate activităţile
gospodăreşti;
b. Un nou mod de Telefonul – pentru a afla ora exactă, buletinul
utilizare fără modificări meteorologic, informaţii sportive;
Elicopterul – poate fi folosit pentru patrularea
coastei;
c. O nouă utilizare cu
modificări Motoare de turbopropulsor modificate
corespunzător şi utilizate ca generatoare
auxiliare la centralele electrice;
2 Adaptări
a. Cu ce se aseamănă? Studiul zborului păsărilor a fost folosit la
începuturile aviaţiei (analogia cu fenomene din
natură);
b. Ce altă idee sugerează
Rezistenţa nylonului la foc a dus la inventarea
aceasta?
unei hârtii din nylon rezistentă la foc;
c. Există vreun
Moda are o evoluţie curioasă, inspirându-se
precedent?
permanent din trecut;
Copierea naturii prin introducerea unei granule
d. Există ceva de nisip în stridii pentru obţinerea perlelor
asemănător care ar putea naturale;
fi imitat?
Prin copierea procedeelor utilizate în
e. De la cine aş putea întreprinderile competitive;
învăţa?
3 Modificări
a. O nouă întorsătură?

136
 Autorii de povestiri umoristice dau forme noi
unor gaguri vechi;
b. O nouă semnificaţie?
Semnificaţia unei propoziţii poate fi schimbată
prin modificarea punctuaţiei, deci prin
accentuarea unui anumit element;
c. O altă culoare? Vopsirea în diferite culori a aparatelor de
menaj, a automobilului;
Beculeţele pentru pomul de iarnă care se aprind
d. Alternarea mişcării?
succesiv;
e. Schimbarea sunetului?
Sonerie sau claxon muzical;
f. Schimbarea
Săruri de baie, parfumate;
mirosului?
Zahărul mai întâi granulat, apoi tos şi mai târziu
g. Schimbarea formei de
cubic;
prezentare?
h. Schimbarea formei
obiectului? Rulmentul cu role tradiţional îmbunătăţit,
pentru anumite utilizări, prin variaţia
dimensiunii rolelor;
4 Mărire
a) Ce se poate adăuga?
 Timp Perioada de liniştire în timp a litigiilor de
muncă;
 Mărimea frecvenţei?
Mese mai frugale, dar mai dese, pentru
persoane care suferă de ulcer;
 Mărimea rezistenţei? Armarea betonului;
 Mărirea capacităţii?

Transportul petrolului în tancuri petroliere de

mare capacitate generează un cost redus; la
avioanele mari scade costul pe unitatea de
 Valoare suplimentară? transport;

Orice reducere a preţurilor înseamnă valoare

 Alte componente? suplimentară pentru cumpărători;
Adăugarea unor substanţe în benzină pentru a-
i îmbunătăţi performanţele şi pentru a reduce
uzura motorului;

137
  Dublare?
 Multiplicare? Două ştergătoare de parbriz la automobile;
Creşterea ritmului de producţie prin prelucrarea
simultană a mai multor piese;
 Exagerare?
Creşterea producţiei peste limitele comenzilor
pentru a reduce costurile de fabricaţie şi, deci,
pentru atragerea altor comenzi;

b) Ce se poate elimina?
 Micşora? Anvelope fără cameră;

 Miniaturiza? Automobile de mică capacitate, radiouri

portabile, umbrele pliante;
Sticle de băuturi alcoolice în miniatură;
Înălţimea mică a maşinilor moderne;
 Coborî?
Lampă solară fabricată prin scurtarea
 Mai scurt? lungimilor de undă şi prin utilizarea unei sticle
speciale;
Utilizarea materialelor uşoare în industria
 Mai uşor?
aerodinamică a condus la posibilităţi mai mari
de transport a sarcinilor utile;
 Ce se poate omite? Maşinile moderne omit multe din locurile
tradiţionale de lubrifiere;
Robinetele de apă interne moderne;
 Firul apei?
Puii despicaţi pe porţiuni, a pulpelor, pieptului
 Despicarea? şi aripilor pentru a mări desfacerea;
Forma pretenţiilor modeste din publicitate, de
 Minimalizare? multe ori, are drept rezultat o desfacere mărită;

5 Înlocuitor
a. Cine în loc de? Obţinerea altor surse de aprovizionare;
b. Ce altceva în loc de? Cutii de viteze automate în locul tipurilor
acţionate manual;
c. Alte adaosuri?
Aditivi în vopsele în vederea îndepărtării
d. Alt material?
muştelor;

138
 e. Alt proces? Rame din aluminiu pentru geamuri, înlocuind
lemnul sau oţelul;
Prelucrarea electrochimică a materialelor dure
f. O altă energie?
în locul şlefuirii sau prelucrării prin aşchiere;
Maşini de tăiat iarba acţionate prin electricitate
g. Alte locuri? sau ardere internă;
Fabricarea reperelor necesare în noile fabrici,
în zonele cu un standard scăzut - la un cost mai
h. Un alt mod de
mic;
abordare?
Transportul aparatelor fragile peste ocean cu
avionul în locul vaporului, pentru a reduce
i. O altă viteză? avariile;
j. Un alt sunet? Viteze de aşchiere mai mari la strungurile
moderne;
Muzică de fond în magazine, restaurante;
6 Rearanjarea
a. Rearanjarea reperelor? Minimaşini cu motor în poziţie transversală;
b. Un alt sistem? Străzi cu sens unic;
c. O altă amplasare? În magazine, pentru a atrage clienţii, tipul auto-
servire;
d. O altă succesiune?
Modificarea succesiunii controlului pentru a
micşora efectul rebuturilor care apar în
e. Transpunerea cauzei şi desfăşurarea procesului de fabricaţie;
efectului?
La fel ca intr-un diagnostic medical;
f. Schimbarea ritmului?

Mărirea ritmului pentru a realiza sarcinile la

g. Schimbarea timp, în vederea unui timp liber mai îndelungat;
programului?
Modificarea perioadelor de lucru pentru a
permite o destindere maximă de-a lungul unei
zile;

139
 7 Inversarea
a. Transpunerea Utilizarea foliilor negative color;
pozitivului şi
negativului?
Construirea mai rapidă a navelor realizată prin
b. Ce se poate spune
începerea pupei, în primul rând;
despre contrarii?
Maşina Volkswagen cu motor în spate;
c. O mişcare de recul?
Blănarul care ataşează etichetele invers, în aşa
d. O mişcare inversă?
fel încât să poată fi citită atunci când haina este
aşezată pe scaun;
e. Inversarea rolurilor? Inversarea rolului conducătorilor, în aşa fel
încât, să poată fi apreciate problemele fiecăruia
dintre ei;
8 Combinarea
a. Un amestec? Fibre de sticlă armată;
b. Un aliaj? Ulei şi metal pentru fabricarea lagărelor cu
ungere automată;
c. Un sortiment?
Gruparea pentru desfacerea unui număr de
articole cu circulaţie lentă;
d. Un ansamblu?
Cravate şi batiste asortate;
e. Combinarea
Perie pentru spălarea maşinilor cu furtun de apă
unităţilor?
interior;
f. Combinarea
Ochelari bifocali;
scopurilor?
Desfacerea loţiunii de ras împreună cu spuma
g. Combinarea
de ras;
funcţională?
Catapulta cu abur şi puntea pe navele portavion
h. Combinarea ideilor?

Întocmirea listelor de control reprezintă un mijloc de explorare a tuturor surselor

de idei referitoare la o problemă, devenind astfel un sprijin pentru gândirea creativă.

140
6.3 METODE DE LUCRU ASOCIATIVE
Prin faptul că in cadrul grupului constituit nu se admit critici, lăsând libertatea
fiecărui participant de a-şi exprima părerile, aceste metode stimulează, în măsură
apreciabilă, creativitatea. Se disting două grupe de metode: metode de asociere forţată
şi metode de asociere liberă.
6.3.1 Metode de asociere forţată a ideilor
Au fost promovate de Charles S. Whiting, care a definit aceste metode ca fiind
“un grup de tehnici pentru stimularea unor idei originale create pe baza unei relaţii
impuse între două sau mai multe obiecte sau idei, considerate în mod normal disparate,
reprezentând punctul de pornire al unui proces de creare a ideilor”.
Dintre variantele acestei metode se disting:
 Listarea;
 Catalogul;
 Concentrarea pe obiect.
Listarea
Constă în stabilirea unei liste de obiecte sau idei referitoare la subiectul interesat.
Apoi fiecare element al listei se compară cu celelalte în grupe de 1-2-3, examinându-se
astfel toate combinaţiile posibile, cu scopul de a fi creat un element nou. De exemplu,
un producător de articole de sport ar putea include în listă: minge de fotbal, minge de
baschet, minge de criket, baston de criket, crosă de golf, rachetă de tenis, paletă de ping-
pong etc.
Catalogul
Metoda este numită astfel întrucât catalogul produselor unei firme sau expoziţii
constituie “sursa de idei”. În acest sens, se aleg la întâmplare două sau mai multe obiecte
între care se poate stabili o relaţie, care apoi este folosită pentru proiectarea unui nou
obiect.
Concentrarea pe obiect
Elementele acestei relaţii sunt alese în funcţie de un scop bine definit, unul dintre
ele fiind fix. Atenţia se concentrează asupra celuilalt element. Se obţine o relaţie
neaşteptată, uneori curioasă, care poate conduce la idei noi şi originale. De exemplu: o
crosă de golf – elementul fix şi un tub de iluminat. Prin suprapunerea celor două
elemente se pot obţine soluţii de tipul: crosă de sticlă, crosă goală în interior, crosă
electrică, crosă luminoasă etc.
Metodele de asociere forţată sunt utilizate, în special, în reproiectarea produselor şi în
conceperea spoturilor publicitare.

141
6.3.2 Metode de asociere liberă a ideilor
Şi acestea iau, de asemenea, în considerare toate ideile, chiar şi pe cele
nerealizabile de fapt, dar care pot sugera, la rândul lor, idei pentru problema pusă în
analiză. În această categorie se includ următoarele metode:
 Morfologică;
 Matriceală;
 Matricea descoperirii.

Metoda morfologică a lui Zwicky

Această metodă a fost elaborată în anul 1942 de dr. Fritz Zwicky. După cum
arată chiar autorul, prin această metodă se urmăreşte identificarea tuturor soluţiilor
posibile de rezolvare a unor probleme date. De regulă, această metodă se foloseşte la
conceperea de noi produse sau modernizarea produselor existente, parcurgând
următoarele etape:
a. În prima etapă se precizează problema ce trebuie rezolvată, definindu-se
principalii parametri implicaţi în soluţionarea ei.
b. În cea de-a doua etapă se analizează atent parametrii şi se stabilesc valorile ce le
poate lua fiecare parametru (mai precis, posibilităţile de realizare a parametrilor);
valorile parametrilor analizaţi se înscriu în nişte matrice astfel:

Dacă în fiecare matrice se încercuieşte câte un element şi apoi se leagă între ele
aceste cercuri, lanţul astfel obţinut reprezintă o soluţie posibilă de rezolvare a
problemei. Se procedează în acelaşi mod până se obţin toate soluţiile posibile ale
problemei.
Se recomandă ca în acţiunea de depistare a soluţiilor să nu se facă nici o apreciere
asupra utilităţii lor.
c. În etapa a treia se stabilește valoarea performanţelor pentru toate soluţiile
posibile, alegându-se soluţia optimă, în raport cu condiţiile şi posibilităţile
existente la un moment dat.

142
Concasajul
Această tehnică porneşte de la ideea că imaginea noastră despre lumea
exterioară, obiecte materiale, procese şi fenomene, precum şi relaţiile între ele, apare ca
data, cu care ne obişnuim în aşa manieră încât ni se pare ca fiind de neschimbat. Or,
pentru ca imaginile noastre să fie schimbate, este necesar ca acestea să fie “sparte” şi în
locul lor să construim noi imagini, concretizate în noi obiecte, noi procese, noi relaţii.
Această tehnică este recomandată de Osborn, dr. Fritz Zwicky şi alţi autori şi
constă în “spargerea” problemei în elementele sale componente şi înscrierea lor într-o
matrice de analiză. Fiecare componentă este supusă unui şir de întrebări înscrise într-o
grilă de cercetare.
Această tehnică se foloseşte în special pentru perfecţionarea produselor
existente. În continuare, ne vom referi la tehnica de cercetare propusă de dr. Fritz
Zwicky.
Zwicky foloseşte o matrice de analiză tridimensională, cu ajutorul căreia se
stabilesc relaţii între atributele (parametrii) produsului, grila de cercetare şi întrebările
de control. Atributele sau parametrii produsului se referă la: mărime, greutate, lungime,
lăţime, culoare, duritate, rezistenţă etc. Grila de cercetare are următoarea structură: alte
folosinţe, adaptare, modificare, substituire, combinare, sintetizare, etc. Se pun
următoarele întrebări de control: cine?, când?, unde?, ce?, de ce?, cum?.
În figura nr. 3.1 se prezintă matricea de analiză tridimensională, cu cele trei
componente ale sale: lista de atribute (parametrii produsului), grila de cercetare şi
întrebările de control.
Cu alte cuvinte, poate fi parcursă întreaga grilă de cercetare în interacţiunea ei
cu lista atributelor şi întrebărilor de control. Dar experienţele făcute cu această grilă de
cercetare arată că aceasta nu trebuie parcursă într-o manieră prea sistematică. Dacă,
după primele întrebări, s-au obţinut unele răspunsuri interesante, se poate renunţa la
celelalte întrebări, trecând la aprofundarea ideilor deja emise.

143
 Sursa: Zorlenţan, T., Burduş, E., Căprărescu, G. – Managementul organizaţiei,
Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 319

Matricea descoperirilor

Matricea descoperirilor este o tehnică care permite combinarea a doi factori. Ca

instrument de lucru, această tehnică foloseşte un tabel cu dublă intrare în care sunt
înscrise pe orizontală şi vertical diferite variabile. Acestea se pot asocial sau combina
sugerând, în final, o idee asupra unui nou produs, nou procedeu sau noi necesităţi ce pot
fi satisfăcute, folosindu-se tehnici ,procedee şi cunoştinţe cunoscute, dar altfel îmbinate.
Matricele sunt concepute prin îmbinarea diferiţilor factori, dar cel mai frecvent
sunt utilizate matricea tehnică- tehnică şi matricea tehnico- economică. Matricea
tehnico-economică este folosită pentru căutarea de idei în vederea găsirii unor noi
produse care să satisfacă cerinţele unei anumite pieţe sau identificarea unor posibilităţi
de realizare a unor produse existente cu costuri mai reduse. Această matrice porneşte

144
de la ideea că un produs este rezultatul conjugat al unor , factori tehnici- descoperiri
ştiinţifice, procedee tehnologice, etc- şi a unor factori economici. În consecinţă, ideile
pentru produsele noi se pot obţine pornind fie de la elementele tehnice, fie de la cele
economice. Un exemplu de matrice tehnico-economică, precum şi legăturile între aceşti
factori se prezintă în figura nr. 3.2.

Sursa: Zorlenţan, T., Burduş, E., Căprărescu, G. – Managementul organizaţiei,

Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 320
În matricea de mai sus factorii economici (B) se referă la necesităţile şi pieţele actuale,
iar (B’) la necesităţile şi pieţe nesatisfăcute, iar factorii tehnici (A) se referă la tehnica
şi tehnologia folosită în întreprindere, (A’) la tehnica şi tehnologia cunoscută şi folosită
de alte întreprinderi, iar (A’’) la tehnica şi tehnologiile unui viitor apropiat. Prin
combinarea factorilor tehnici şi economici rezultă 6 variante, dintre care asociaţia BA,
reprezintă situaţia actuală a întreprinderii, adică satisfacerea necesităţilor şi pieţelor
actuale cu tehnica actuală existentă în întreprindere, iar celelalte 5 combinaţii reprezintă
variante generatoare de noutate. Astfel, pin combinarea factorilor economici B cu
tehnica A’ sau A’’ ar putea rezulta satisfacerea necesităţilor actuale cu costuri mai mici,
folosind o tehnologie mai perfecţionată, iar prin combinarea necesităţilor nesatisfăcute
cu tehnicile A, A’,A’’ ar putea rezulta noi produse.
Eficacitatea acestei tehnici creşte atunci când echipa de cercetare are o
componentă eterogenă; se recomandă constituirea acesteia cu specialişti în probleme de
marketing- desfacere, tehnologie, proiectare, participând, totodată, şi reprezentanţi ai
beneficiarilor produselor şi ai furnizorilor de materii prime.

145
6.4 METODE FUNDAMENTALE DE CONCEPŢIE
Pierre Lebel distinge mai multe moduri de gândire ce pot stimula creativitatea:
- Gândirea colaterală;
- Gestalt;
- Notarea ideilor din timpul somnului;
- Gândirea Zen şi Satori.

6.4.1 Gândirea colaterală

Stimulează trecerea de la o idee la alta fără a căuta nici pertinenţa şi nici logica.
Gândirea colaterală poate apare în special în metodele analogice în care se caută
similitudini. Ea poate fi reprezentată schematic astfel (fig. 4).

Obiectiv

Gândire colaterală

Fig. 4 Schema gândirii colaterale

6.4.2 Gestalt sau semantica generală

Face referire, de fapt, la două procese, unul ce ţine de forme, iar celălalt de
cuvinte, gândirea fiind orientată spre ideile asociate acestora. Metoda poate fi utilizată
în arhitectură sau design (fig. 4.1).

două profiluri faţă în faţă

sau
un vas

Fig. 4.1 Metoda Gestald

146
6.4.3 Metoda notării ideilor din timpul somnului
Această metodă porneşte de la ideea că, în timpul somnului subconştientul îşi
utilizează stocul de informaţii înregistrat în timpul zilei, stabilind combinaţii noi, care
generează idei noi. Condiţia este ca imediat ce acestea apar, subiectul, la trezire, să aibe
la îndemână ustensilele necesare notării. Osborn aprecia această metodă şi considera că
ar putea fi folosită în completarea şedinţelor de brainstorming.

6.4.4 Gândirea Zen şi Satori

Urmăresc înlocuirea gândirii logice prin gândirea colaterală. În acest sens
gândirea, şi chiar personalitatea subiectului, este destructurată, fiind cazuri când, pentru
a facilita o astfel de stare, s-a recurs la alcool (este evocată în acest sens maxima: „In
vino veritas”).

147