Universitatea Spiru Haret București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Program de licență:
Pedagogia învățământului primar și preșcolar - PIPP
Forma de învățământ: IF
ANUL 1

Evaluare pe parcurs nr.1

Educație interculturală

Tudose (Anghel) L. Ana-Maria Ioana

1
 Comunicarea interculturală: specificul comunicării interculturale; bariere ale
comunicării interculturale (stereotipuri şi prejudecăţi); reguli şi principii etice
pentru facilitarea comunicării interculturale

I. Cultură și comunicare interculturală – definiții și delimitări conceptuale

În cadrul studiilor despre om și societate, diversitatea culturilor și comunicarea

interculturală sunt teme intens dezbătute. Diferențele culturale reprezintă punctul de plecare
pentru toate abordările privind comunicarea dintre invidizi și grupuri de indivizi aparținând
unor culturi diferite.

În sens larg, cultura este definită ca ”ansamblul produselor activităților umane, al

valorilor și modalităților de comportare obiectivate de anumite comunități, transmise altor
comunități și generațiilor următore” (Antonesei, 1996, p. 24). Aceasta este, prin urmare, un
produs al activității umane ce cuprinde structuri ale realității individului și respectiv
grupurilor de indivizi, produs ce se învață și transmite. Conform perspectivei antropologice,
cultura este abordată în termenii nevoii indivizilor de a se reproduce social, un ”fenomen
organic” cu o structura proprie ce trece printr-un lanț de transformări permanente oferind sens
părților care o compun. Scopul culturii este acela de a influența realitatea înconjurătoare a
individului pentru a-l determina pe acesta să să adapteze și să acționeze într-un anumit mod
pentru a fi în acord cu ceilalți și cu așteptările conturate în mediul său social (Popescu, 2007,
p. 181). În cazul interacționismului simbolic, cultura este creată de individ prin construirea
unui sistem de semnificații și ”simboluri colective” pe baza interacțiunii sociale (Bondrea,
2006, p. 16). Spre deosebire de pluralismul cultural, care pune accent pe viziunile proprii
fiecărei culturi în parte și de multiculturalitate, care pune accent pe coexistența în același
orizont spațio-temporal a unor indivizi aparținând mai multor culturi diferite,
interculturalitatea se concentrează pe interacțiunea, schimbul, comunicarea dintre culturile
diferite. Abordarea interculturală are la bază două dimensiuni, prima vizând descrierea
obiectivă și științifică a realității iar cea de-a doua educația și organizarea socială
(recunoașterea,comunicarea și schimbul reprezentărilor, valorilor, dinamica și schimbul între
persoanele și grupurilor ale căror referințe sunt diverse sau chiar contradictorii) (Plugaru &
Pavalache-Ilie, 2007, pg. 8-9). Prof univ. dr. Grigore Georgiu (2010, p. 13) afirmă că
”asistăm la o tranziție de la multiculturalitate la interculturalitate, de la coexistența
diversităților culturale, în forme variate, inclusiv conflictuale, la o epocă în care interacțiunile
multiple dintre acestea vor duce inevitabil la interferențe și hibridări ale lor, astfel încât
2
identitățile culturale își vor pierde semnificația de până acum și vor fi topite într-o cultură
amalgam, fără pecete identitară”.

Comunicarea interculturală reprezintă, în opinila lui Constantin Cucoș (Educație

interculturală, p. 6), un ”schimb sau tranziție valorică, însoțită de înțelegerea semnificațiilor
adiacente” între persoane sau gupuri de persoane care fac parte din culturi diferite. Potrivit
autorului citat, acest schimb se poate realiza ”la nivel ideatic, verbal, nonverbal,
comportamental, fizic, obiectual, organizațional”. Relația dintre cultură și comunicare (baza
teoriei lui Marshall McLuhan) a fost analizată prin referire la multiple câmpuri ale existenței
umane: variațiile modurilor de comunicare, de utilizare a limbajului, de valorizare a
contextului, atitudinea față de interlocutor, formele de exprimare sunt determinate în primul
rând cultural. Diferențele dintre culturi ies în evidență la nivelul comunicării deoarece
”stilurile de comunicare sunt tot comportamente învățate, odată cu normele, regulile, valorile
culturii de apartenență” (Georgiu, 2010, p. 66). Astfel, comunicarea interculturală poate fi
definită drept ” abilitatea de a comunica verbal şi nonverbal cu indivizi din alte culturi astfel
încât toţi indivizii participanţi la comunicare să codifice şi să decodifice mesajele comunicate
şi să evite pe cât posibil interpretările şi evaluările eronate (Michael Hinner, 1998, p.53 apud
Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, p. 82).

II. Bariere și limite ale comunicării interculturale – stereotipurile, prejudecățile și

discriminarea

Comunicarea interculturală implică simultan stabilitatea si schimbarea, adaptarea din

momentul comunicării cu o cultură diferită implicând apelul la propria cultură și în același
timp deschiderea asupra mediului actual. Are loc astfel procesul de asimilare ce reglează și
echilibrează relația individului cu lumea. ”Capacitatea de interculturalitate” (Nicklas, 1996, p.
180-181 apud Cucoș, Educație interculturală, p. 9) este rezultatul unui proces de învățare ce
implică această deschidere către mediu și ceilalți, având următoarele obiective: lărgirea
capacității individuale de a percepe tot ceea ce este străin (interpretarea a ceea ce este străin
prin prisma ”grilelor de lectură” prestabilitate și depășirea nesiguranței că acest lucru este
posibil) și capacitatea de a-i accepta pe ceilalți ca fiind diferiți și de a ne acomoda cu aceștia
fără a-i percepe ca a fi negativi în raport cu noi.

Principala limitare atunci când vine vorba de comunicarea interculturală este aceea că
fiecare individ este condiționat de cultura în care s-a format, iar aceasta poate fi depășită prin

3
dobândirea unor abilități, aptitudini și capacități noi (depășirea barierei lingvistice, adaptarea
la practicile și obiceiurile cotidiene dintr-un mediu de viață diferit, acceptarea diferențelor de
ordin religios/cultural, acomodarea treptată la percepțiile, reprezentările și aprecierile valorice
ale interlocutorilor , la limbajul și practicile lor discursive. Individul poate resimți un ”șoc
cultural” provocat tocmai de incertitudinea și anxietatea provocate de diferențele de ordin
religios, valoric și spiritual. Șocul cultural se manifestă prin stări afective contradictorii, trăiri
precum frustrarea, temerea, sentimentul de excludere (Georgiu, 2010, p. 126).

În dicționarul de sociologie (Zamfir & Vlăsceanu, 1998, p. 53) este definit conceptul
de atitudine ca predispoziție învățată spre un anumit comportament favorabil sau nefavorabil
față de un obiect, aceasta stând la baza relațiilor interpersonale de orice fel. Atitudinile pot fi
de trei feluri: atitudine socială (în raport cu procese, fenomene, obiecte sociale), atitudine
interpersonală (în raport cu o persoană, un subiect anume) și atitudini intergrupuri (în raport
cu grupurile sociale). Atitudinile intergrupuri privesc reacțiile individului atunci când acesta
este confruntat cu grupurile sociale iar acestea pot lua forma stereotipurilor, prejudecăților sau
discriminărilor (Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, p. 63).

Stereotipurile reprezintă ”credințe generalizate, suprasimplificate sau exagerate despre o

categorie sau un grup de oameni”. Acestea sunt rezultatul atitudinii rigide, a formării
concepțiilor despre oameni doar pe baza apartenenței acestora la anumite grupuri (Rus,
Neștian-Sandu, & Bajka, 2019, p. 9). Orice stereotip are la bază informații incomplete despre
un grup particular de oameni și prezintă două caracteristici: simplificarea (reducerea
întreguului la una dintre părțile sale) și generalizarea (atribuirea acelorași caracteristici tuturor
membrilor grupului). Ca parte a culturii, stereotipul este menținut prin trei procese: percepția
selectivă (se rețin doar aspectele conforme cu imaginea stereotipă), interpretarea selectivă în
raport cu eleementele stereotipului, confirmarea regulii (Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, p.
66)

Prejudecățile sunt definite în general în registrul negativ, fiind predispoziții ce duc la

discriminare. Grigore Georgiu (2010, p. 146) le definește concis drept ”evaluări anterioare
experienței de comunicare efectivă cu ceilalți”. Aceste evaluări, spune autorul, sunt fie
preluate din memoria colectivă fie construite pe baza cunoașterii limitate și etichetării
individului prin prisma trăsăturilor grupului de care acesta aparține. Prejudecățile sunt lipsite
de gândirea critică și mai degrabă ghidate de conduita culturală, orientând atitudinile noastre
față de oameni și evenimente și determinându-ne către o apreciere negativă. Spre deosebire de
concepția greșită, prejudecata este puternică și implică emoție, este ”o antipatie bazată pe
4
generalizare inflexibilă și eronată”, evaluarea membrilor dintr-un grup având ca punct de
plecare imaginea stereotipă a grupului respectiv (Rus, Neștian-Sandu, & Bajka, 2019, p. 9).
Originile prejudecăților sunt multiple, majoritatea de ordin emoțional (Plugaru & Pavalache-
Ilie, 2007, p. 69): iraționalitatea, excesul de autoritate, devalorizarea celor considerați
inferiori, frustrarile generate de statutul social, ostilitatea, educația insuficientă, nevoia de
aprobare și acceptare într-un anumit grup, conformarea în raport cu credințele dominante din
mediul social.

Discriminarea se referă la comportamentul nedrept și necorespunzător al unei

persoane în raport cu altă persoană, datorită apartenenței acesteia din urmă la un anumit grup,
clasă sau categorie socială. Excluderea sau respingerea, ambele manifestări ale discriminării,
sunt adoptate în acord cu stereotipurile și prejudecățile cu privire la aparteneța etnică, socială,
rasială, religioasă, politică, sexuală etc. a unei persoane. (Mihăiescu, Putineanu, & Rîureanu,
2018, p. 17). Discriminarea derivă de cele mai multe ori din stereotipuri (structuri cognitive)
și din prejudecăți (atitudini negative) însă manifestarea ei poate fi influențată de
circumstanțele externe precum legile sau regulamentele social acceptate (Rus, Neștian-Sandu,
& Bajka, 2019, p. 10)

III. Reguli şi principii etice pentru facilitarea comunicării interculturale

O bună comunicare interculturală nu presupune doar reușita transiterii informațiilor

către celălalt ci și înțelegerea reciprocă a nevoilor și dorințelor celorlalți. Bagajul cultural al
unui individ poate fi astfel schimbat prin resocializare și învățare. Grigore Georgiu (2010, p.
125) vorbește despre ”competența de comunicare interculturală”, ce presupune dobândirea
unor capacități lingvistice, perceptive, cognitive, afective, atitudinale și comportamentale.
Constantin Cucoș (Educație interculturală, p. 11) identifică mai multe etape ce pot fi parcurse
pentru înțelegerea și acceptarea alterității: asimilarea în codul cultural existent al individului a
noului cod în care este exprimat subiectul, ruptura parțială de codul cultural vechi pentru a
facilita exprimarea noii realități, relativizarea tuturor codurilor culturale cu care operează
individul în vederea evitării dezechilibrului generat de codurile diferite, crearea unui spațiu
intermediar între cele două coduri culturale.

Reducerea prejudecăților și discriminării se poate realiza având ca puncte de plecare

educația, atât cea din școli cât și cea din familie, societate, grup de prieteni, mass-media, dar
și contactul dinte grupurile aflate în conflict, care manifestă prejudecăți unul față de altul,

5
cunoașterea alterității. Allport (1954 apud Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, p. 73) descrie
următoarele tipuri de contacte posibile între grupuri: contactul ocazional, contactul rezidețial,
contactul ocupațional, contactele de bunăvoință, preocuparea pentru obiectivele comune.
Pentru sporirea contactelor, a interacțiunilor dintre culturi individul poate face apel diferite
conduite precum: deschiderea pentru ceea ce îi este străin/neobișnuit, aptitudinea de a percepe
ceea ce ne este străin in afara, acceptarea celuilalt, trăirea situațiilor ambivalente, curajul de a
experimenta/explora moduri existențiale diferite, alungarea fricii față de altul, aptitudinea de a
asuma conflictele etc. (Cucoș, Educație interculturală, p. 27).

Limitele comunicării interculturale pot fi astfel depășite în primul rând prin raportarea
corectă la alteritate, prin acceptarea prezenței celuilalt și a nevoilor și dorințelor acestuia.
Descifrarea codului cultural al altor indivizi/grupuri de indivizi prin prisma propriului nostru
cod cultural facilitează interacțiunea și chiar colaborarea unor culturi diferite.

6
Bibliografie

Antonesei, L. (1996). PAIDEIA. Fundamentele culturale ale educației. Iași : Polirom.

Bondrea, A. (2006). Sociologia culturii, ediția a V-a. București: Editura Fundației România de
Mâine.

Cucoș, C. Educație interculturală. Suport de curs. Preluat pe 29.11.2023 de pe

https://dokumen.tips/documents/constantin-cucos-educatie-interculturala-id.html

Georgiu, G. (2010). Comunicarea interculturală. Probleme, abordări. teorii. . București:

Editura Comunicare.ro.

Mihăiescu, O., Putineanu, D., & Rîureanu, C. (2018). Discriminarea pe înțelesul tuturor.
București: Asociația pentru Incluziune Socială „Proetnica”. Preluat pe30.11. 2023, de
pe https://ro.scribd.com/document/483681412/discriminarea-pdf

Plugaru, L., & Pavalache-Ilie, M. (2007). Educație interculturală. Sibiu: Editura Psihomedia.

Popescu, P. u. (2007). DIVERSITATEA CULTURALĂ – O PROVOCARE PENTRU

PROGRESULLUMII CONTEMPORANE. Revista universitara de sociologie, Anul
IV, nr.2, 181-187. Preluat pe 29.11.2023, de pe
https://ro.scribd.com/document/252287966/Diversitatea-culturala

Rus, C., Neștian-Sandu, O., & Bajka, O. (2019). Ghid de educație interculturală. Timișoara:
Institutul intercultural Timișoara. Preluat pe 29.22.2023, de pe
https://www.intercultural.ro/ghid-de-educatie-interculturala-pentru-profesori/

Zamfir, C., & Vlăsceanu, L. (1998). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.