Universitatea Spiru Haret București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Program de licență:
Pedagogia învățământului primar și preșcolar - PIPP
Forma de învățământ: IF
ANUL 1

Proiect final - educație interculturală

Diferențe între multiculturalitate, interculturalitate și
transculturalitate

Tudose (Anghel) L. Ana-Maria Ioana

Cuprins

Introducere

1. Cultura...........................................................................................................................2

1.1 Definiții ale culturii 2

1.2 Noțiuni esențiale în înțelegerea fenomenului cultural 3

2. Multiculturalitate, interculturalitate și transculturalitate .......................................4

2.1 Definiții și caracteristici ale multiculturalității 4

2.2 Interculturalitatea, comunicarea și educația interculturală 5

2.3 Dinamismul cultural și transculturalitatea………………………………………………....8

2.4 Diferențe între multiculturalitate, interculturalitate și transculturalitate……………....9
Concluzii personale
Bibliografie

1
 Introducere

Dimensiunea culturală a existenței umane este tot mai amănunțit studiată în contextul
actual al interacțiunilor dintre indivizii aparținând unor societăți și culturi diferite. Omul
devine ființă socială prin apartenența sa la un mediu socio-cultural în cadrul căruia conduitele
și comportamentele se conturează prin intermediul educației. În acest context, procesele de
maturizare bio-psihologică, socializare și culturalizare sunt într-o puternică legătură
(Antonesei, 1996). În cadrul studiilor despre om și societate, identitatea culturilor, diversitatea
acestora și comunicarea interculturală sunt teme intens dezbătute. Diferențele culturale
reprezintă punctul de plecare pentru toate abordările privind comunicarea dintre invidizi și
grupuri de indivizi aparținând unor culturi diferite.

1. Cultura
I.1 Definiții și perspective ale culturii

Conform Dicționarului Explicativ Român – DEX, cultura este totalitatea valorilor

materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii social-istorice, precum şi a
instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea acestor valori. Termenul de cultură a făcut
referire o perioadă lungă de timp la actvitatea de cultivare a pământului, de realizare a
activităților agricole. Filosoful grec Cicero a fost primul care a diferențiat cultura în sensul ei
inițial de cultura sufletului, aceasta din urmă surprinzând în accepția lui procesul educațional
care stă la baza împlinirii personale și identificării propriei persoane. Astfel, în secolul al
XVIII-lea cultura era înțeleasă în sens opus naturii, drept ”ansamblul integrat al cunoștințelor,
credințelor și comportamentelor” (Biriș, 2004, p. 19) Astăzi, prin cultură înțelegem setul de
caracteristici ale unei comunități de oameni, în baza cărora acești oameni se identifică drept
parte a comunității respective. În sens larg, cultura este definită ca ”ansamblul produselor
activităților umane, al valorilor și modalităților de comportare obiectivate de anumite
comunități, transmise altor comunități și generațiilor următore” (Antonesei, 1996, p. 24).
Aceasta este, prin urmare, un produs al activității umane ce cuprinde structuri ale realității
individului și respectiv grupurilor de indivizi, produs ce se învață și transmite. Conform
perspectivei antropologice, cultura este abordată în termenii nevoii indivizilor de a se
reproduce social, un ”fenomen organic” cu o structura proprie ce trece printr-un lanț de
transformări permanente oferind sens părților care o compun. Scopul culturii este acela de a
influența realitatea înconjurătoare a individului pentru a-l determina pe acesta să se adapteze

2
și să acționeze într-un anumit mod pentru a fi în acord cu ceilalți și cu așteptările conturate în
mediul său social (Popescu, 2007, p. 181). . În cazul interacționismului simbolic, cultura este
creată de individ prin construirea unui sistem de semnificații și ”simboluri colective” pe baza
interacțiunii sociale (Bondrea, 2006, p. 16). Există astfel comportamente învățate într-un
cadru social anumit, un sistem de idei, valori, norme și semnificaþii împărtășite de membrii
unui grup sau ai unei societăți, sistem care este transmis din generație în generație și care
definește, astfel, identitatea culturală a respectivei societăți sau națiuni (Georgiu, 2010, p. 41)

Pentru a putea vorbi despre diferențele culturale, este necesară distincția dintre două
perspective ale culturii. Prima perspectivă, cea esențialistă consideră că diferențele între
grupurile culturale țin de esența lor, sunt fixe şi dificil de schimbat. Din acest punct de vedere,
există o ”cultură autentică” dată a unei societăți, aceasta fiind un model ideal din punctul de
vedere al caracteristicilor și practicilor culturale. A doua perspectivă, cea constructivistă
consideră reperele culturale ca fiind rezultatul interacţiunilor dintre membrii fiecărui grup
cultural dar și al contactelor cu membrii altor grupuri. Constructivismul vede cultura ca având
un caracter dinamic, manifestările culturale fiind în continuă schimbare, grupurile culturale ca
fiind eterogene și manifestând aspectele culturale în mod diferit și variat. Din acest punct de
vedere, manifestările culturale din trecut sunt valoroase și alcătuiesc patrimoniul cultural însă
nu sunt mai importante decat tendințele actuale iar preocuparile oamenilor nu trebuie să fie
legate de revenirea la modelul autentic de manifestare culturală ci de ”luarea de decizii
conștiente cu privire la conviețuirea în societatea prezentă și viitoare, valorificând moștenirea
culturală a trecutului” (Rus, Neștian-Sandu, & Bajka, 2019, p. 6)

1.2 Noțiuni esențiale în înțelegerea fenomenului cultural

Termenul de cultură a fost dezbătut de-a lungul timpului prin poziționarea acestuia la
granița dintre științele umane și cele sociale, dintre unitate și diversitate, dintre specific și
universal. Fiind o realitate complexă, cultura implică în analiza ei concepte multiple și variate:
natură, societate, istorie, creație, știință, artă, religie, morală, politică, limbaje, simboluri,
credințe, valori, norme, atitudini și comportamente, educație, moduri și stiluri de viață, bunuri
simbolice și instrumentale, civilizație, identități individuale, de grup, organizaționale, sociale,
politice, etnice, locale, naționale, supranaționale, până la conceptele mai recente de imagine și
brand.

Conceptele de identitate culturală, alteritate și diversitate sunt esențiale în înțelegerea

definirii și dinamicii unei culturi. Identitatea individuală constituie ”acea structură subiectivă,

3
suficient de stabilă, pe care o posedă subiectul ca efect al recunoaşterii de sine”, structură ce
include elemente repetitive precum tendinţe, atitudini, sentimente, reprezentări dar care
totodată trebuie să integreze și elementele de noutate din medul social (Cucoș, Educație
interculturală, p. 11) .Identitatea culturală se referă în opinia lui Anthony Giddens (Giddens,
2001, p. 32) la acele modele unice de comportament și reprezentări care le sunt străine
oamenilor din alte medii culturale și cu care o persoană se identifică parte a propriei culturi.
În strănsă legătură cu identitatea se află conceptul de alteritatea, definit conform DEX drept
existența, ființa privită din punct de vedere diferit de ea însăși, incluzând astfel conștientizarea
prezenței și acceptarea diversității. Se vorbește astfel în literatura de specialitate despre
închiderea și deschiderea culturală, raportul dintre acestea manifestându-se pe trei planuri:
planul biologic (pentru protecţie sau pentru reproducerea informaţiilor biologice, de la
antecesori la predecesori), planul psihic (în cursul elaborării şi negocierii identităţii
personale), planul social (din raţiuni de gestionare a treburilor curente (Cucoș, Educație
interculturală, p. 13).

2. Multiculturalitate, interculturalitate și transculturalitate

2.1 Definiții și caracteristici ale multiculturalității

Multiculturalitatea reprezintă în sens larg ansamblul culturilor diverse acceptate și

asimilate în propriul mediu social de către o cultură majoritară. Societățile au devenit de-a
lungul timpului eterogene în mare parte datorită fenomenului globalizării, cirulației între
frontiere a bunurilor, capitalurilor, bunurilor culturale, forței de muncă dar și a informațiilor,
ideilor, stilurilor de viață. Multiculturalitatea depășește însă aceasta eterogenitate, indicând
”realitatea culturilor care coexistă într-o societate dată”. O societate este multiculturală atunci
când „cuprinde mai multe culturi care au aproape același nivel de organizare, a căror coeziune
internă este asigurată de sistemul credinţelor, părerilor şi normelor general acceptate
privitoare la viaţa particulară şi socială” (Attila, 2012, p. 33). Multiculturalitatea nu presupune
în mod obigatoriu realizarea de schimburi culturale ci mai degrabă interacțiunea în general
pașnică dintre doua sau mai multe cuturi diferite ce conviețuiesc într-un spațiu social dat și
încearcă să se dezvolte social.

În studiereaa conceptului de multiculuralitate este esențială aducerea în discuție a

termenilor de minoritate și respectiv majoritate națională. Relația dintre minoritatea și
respectiv majoritatea cuturală are la bază, spune Levente Salat (2001, p. 86) , ”discrepanța pe
4
care o regăsim între realitatea etnoculturală a lumii și aranjarea acesteia din punct de vedere
etnopolitic”. Minoritățile naționale sunt cele care se adaptează mediului în care locuiesc într-
un mod pașnic fără a pune presiune asupra majorității, fără a încerca neaaparat să se afirme
din punctul de vedere al diferențelor și viziunilor culturii din care provin. De cealaltă parte,
spune autorul citat anterior, există imigranții, care în pofida atașamentului etnocultural ce ii
caracterizează, interesul lor principal este acela de a rămâne integrați în viața publică a
statului care i-a primit: ”imigranții urmăresc lărgirea cadrului legal și instituțional al societății
care îi găzduiește, pentru ca aceasta să devină din ce in ce mai primitoare și mai tolerantă față
de deosebirile etnoculturale” (idem, p. 90).

2.2 Interculturalitatea, comunicarea și educația interculturală

În cazul interacționismului simbolic, cultura este creată de individ prin construirea

unui sistem de semnificații și ”simboluri colective” pe baza interacțiunii sociale (Bondrea,
2006, p. 16). Spre deosebire de pluralismul cultural, care pune accent pe viziunile proprii
fiecărei culturi în parte și de multiculturalitate, care pune accent pe coexistența în același
orizont spațio-temporal a unor indivizi aparținând mai multor culturi diferite,
interculturalitatea se concentrează pe interacțiunea, schimbul, comunicarea dintre culturile
diferite. Denoux (apud Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, p. 9) explică interculturalitatea astfel:
”pentru indivizii şi grupurile din două sau mai multe ansambluri culturale, reclamându-se de
la culturi diferite sau având legături cu acestea, numim interculturare procesele prin care, în
interacţiunile pe care ei le dezvoltă, este angajată, implicit sau explicit, diferenţa culturală pe
care ei tind să o metabolizeze”.

Abordarea interculturală are la bază două dimensiuni, prima vizând descrierea

obiectivă și științifică a realității iar cea de-a doua educația și organizarea socială
(recunoașterea,comunicarea și schimbul reprezentărilor, valorilor, dinamica și schimbul între
persoanele și grupurilor ale căror referințe sunt diverse sau chiar contradictorii) (Plugaru &
Pavalache-Ilie, 2007, pg. 8-9). Prof univ. dr. Grigore Georgiu (2010, p. 13) afirmă că
”asistăm la o tranziție de la multiculturalitate la interculturalitate, de la coexistența
diversităților culturale, în forme variate, inclusiv conflictuale, la o epocă în care interacțiunile
multiple dintre acestea vor duce inevitabil la interferențe și hibridări ale lor, astfel încât
identitățile culturale își vor pierde semnificația de până acum și vor fi topite într-o cultură
amalgam, fără pecete identitară”.

5
 La baza fenomenului de transmisie culturală între persoane aparținând unor culturi
diferite stă comunicarea interculturală, definită drept schimb sau tranzacţie valorică, însoţită
de înţelegerea semnificaţiilor adiacente, între persoane sau grupuri care fac parte din culturi
esenţialmente diferite”. Schimburile se pot realiza la nivel ideatic, verbal, nonverbal,
comportamental, fizic, obiectual, organizaţional și pot fi implicite sau explicite, inconştiente
sau deliberate (Cucoș, Suport de curs, pg. 6). Caracterul dinamic al culturii vine astfel tocmai
din comunicarea culturală, atât între membrii unei culturi cât și între persoanele ce aparțin
unor culturi diferite. Termenii de socializare, enculturație și aculturație surprind chiar prin
definirea lor această dinamică a culturii.

Comunicarea interculturală reprezintă, în opinila lui Constantin Cucoș (Educație

interculturală, p. 6), un ”schimb sau tranziție valorică, însoțită de înțelegerea semnificațiilor
adiacente” între persoane sau gupuri de persoane care fac parte din culturi diferite. Potrivit
autorului citat, acest schimb se poate realiza ”la nivel ideatic, verbal, nonverbal,
comportamental, fizic, obiectual, organizațional”. Relația dintre cultură și comunicare (baza
teoriei lui Marshall McLuhan) a fost analizată prin referire la multiple câmpuri ale existenței
umane: variațiile modurilor de comunicare, de utilizare a limbajului, de valorizare a
contextului, atitudinea față de interlocutor, formele de exprimare sunt determinate în primul
rând cultural. Diferențele dintre culturi ies în evidență la nivelul comunicării deoarece
”stilurile de comunicare sunt tot comportamente învățate, odată cu normele, regulile, valorile
culturii de apartenență” (Georgiu, 2010, p. 66). Astfel, comunicarea interculturală poate fi
definită drept ” abilitatea de a comunica verbal şi nonverbal cu indivizi din alte culturi astfel
încât toţi indivizii participanţi la comunicare să codifice şi să decodifice mesajele comunicate
şi să evite pe cât posibil interpretările şi evaluările eronate (Michael Hinner, 1998, p.53 apud
Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, p. 82). Procesul comunicativ implică prin urmare atât
stabilitatea cât si schimbarea, adaptarea din momentul comunicării cu o cultură diferită
implicând apelul la propria cultură și în același timp deschiderea asupra mediului actual. Are
loc astfel asimilarea, ce reglează și echilibrează relația individului cu lumea. ”Capacitatea de
interculturalitate” (Nicklas, 1996, p. 180-181 apud Cucoș, Educație interculturală, p. 9) este
rezultatul unui proces de învățare ce implică această deschidere către mediu și ceilalți, având
următoarele obiective: lărgirea capacității individuale de a percepe tot ceea ce este străin
(interpretarea a ceea ce este străin prin prisma ”grilelor de lectură” prestabilitate și depășirea
nesiguranței că acest lucru este posibil) și capacitatea de a-i accepta pe ceilalți ca fiind diferiți
și de a ne acomoda cu aceștia fără a-i percepe ca a fi negativi în raport cu noi.

6
 Principala limitare atunci când vine vorba de comunicarea interculturală este aceea că
fiecare individ este condiționat de cultura în care s-a format, iar aceasta poate fi depășită prin
dobândirea unor abilități, aptitudini și capacități noi (depășirea barierei lingvistice, adaptarea
la practicile și obiceiurile cotidiene dintr-un mediu de viață diferit, acceptarea diferențelor de
ordin religios/cultural, acomodarea treptată la percepțiile, reprezentările și aprecierile valorice
ale interlocutorilor , la limbajul și practicile lor discursive. Individul poate resimți un ”șoc
cultural” provocat tocmai de incertitudinea și anxietatea provocate de diferențele de ordin
religios, valoric și spiritual. Șocul cultural se manifestă prin stări afective contradictorii, trăiri
precum frustrarea, temerea, sentimentul de excludere (Georgiu, 2010, p. 126). În dicționarul
de sociologie (Zamfir & Vlăsceanu, 1998, p. 53) este definit conceptul de atitudine ca
predispoziție învățată spre un anumit comportament favorabil sau nefavorabil față de un
obiect, aceasta stând la baza relațiilor interpersonale de orice fel. Atitudinile pot fi de trei
feluri: atitudine socială (în raport cu procese, fenomene, obiecte sociale), atitudine
interpersonală (în raport cu o persoană, un subiect anume) și atitudini intergrupuri (în raport
cu grupurile sociale). Atitudinile intergrupuri privesc reacțiile individului atunci când acesta
este confruntat cu grupurile sociale iar acestea pot lua forma stereotipurilor, prejudecăților sau
discriminărilor (Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, p. 63).

Educația interculturală favorizează formarea unei identități culturale deschise, având

scopuri multiple: îndrumarea oamenilor încă de la vârste fragede spre a asimila o altă cultură,
poziționarea corectă a acestora pentru a putea înțelege punctele de vedere diferite de cel
propriu, legitimarea identității culturale, asigurarea respectului diferenţelor, dar în cadrul unor
sisteme de atitudini reciproce (Cucoș apud Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, p.14). În opinia
lui Constantin Cucoș (Educație interculturală, p. 24-25), principiul abordării interculturale a
educației poate fi aplicabil în minim două ipostaze: în plan sincronic, pentru o înţelegere
adecvată a indivizilor ce aparţin unor culturi diferite şi care trăiesc în acelaşi prezent istoric, și
în plan diacronic, ca pârghie regulatoare sau catalizator al întâlnirii unor culturi, ce aparţin
unor perioade de timp diferite. Formarea prin educație a unei atitudini interculturale potrivite
facilitează apariția unor elemente comune ce stau drept fundament pentru comunicarea și
înțelegerea reciprocă dintre diferite grupuri culturale. În cadrul școlilor, diferențele spirituale
și valorile locale ale unei culturi sunt atașate la valorile generale ale umanității, prin învățarea
unor principii precum toleranța, respectul mutual, complementaritatea dintre valori sau
egalitatea.

7
 2.3 Dinamismul cultural și transculturalitatea

Există numeroase teorii sociologice ale sociodinamicii culturale, reduse la diferite

forme ale schimbării și procese ale acesteia precum: procese productive, variații culturale,
procese cumulative și procese de transformare. Asemenea teorii sunt cele evoluţioniste,
difuzioniste, funcţionaliste, mutaţioniste etc. În cadrul concepțiilor evoluționiste, chiar
conceptul de evoluție este echivoc: pentru unii dintre adepții teoriei, evoluţia se confundă cu
procesul istoric al devenirii culturilor, în timp ce, pentru alţii, nu este decât un mecanism al
dinamicii sociale a culturilor. Conform teoriei difuzioniste, problema principală a analizei
culturilor este aceea a deosebirilor şi asemănărilor dintre arii culturale diverse, explicabile
cauzal tocmai prin mecanismul difuziunii culturale. Derivând de la această perspectivă, teoria
aculturației se referă la efectele dinamice produse de contactele culturale și trece de la ideea
unui împrumut cultural pasiv la ideea unui împrumut cultural activ, în care rolul fundamental
în transformarea elementului cultural împrumutat revine structurii sociale şi culturii sociale
locale, tradiţiilor, forţelor sociale ale societăţii care efectuează împrumutul etc: ” teoria
aculturaţiei se orientează spre o cercetare de tip sociologic a culturilor, în sensul că raportează
elementele culturale nu doar la complexele din care fac parte, ci şi la grupurile sociale care
vin în contact şi care împrumută aceste elemente culturale, transformându-le” (Bondrea, 2006,
p. 163).

În direcţia unei accentuări a demersului sociologic în analiza culturii în contact se

dezvoltă conceptul de transculturalitate. La nivel macro-social, transculturalitatea este, în
primul rând, o consecință a diferențierii interioare și complexității culturilor moderne,
cuprinzând o serie de moduri de viață și culturi, care ”se întrepătrund sau ies unele din altele”.
În plan individual, atunci când un individ are interese culturale care sunt specifice altor culturi
decât cea proprie, acesta va începe să facă eforturi de integrare a componentelor culturii de
interes spre a dobândi o nouă identitate, producându-se astfel fenomenul transcultural
(Welsch, 2009, p. 5). Aurelian Bondrea (2006, p. 163) afirmă că transculturația ” exprimă mai
bine diferitele faze ale procesului de tranziţie de la o cultură la alta, pentru că acest proces nu
constă, simplu, în a dobândi o altă cultură, ceea ce implică termenul de aculturaţie, ci cuprinde
în chip necesar şi pierderea sau extirparea culturii precedente, ceea ce s-ar putea denumi
deculturaţie”. Transculturalitatea mai este definită în literatura de specialitate drept acel
proces care contribuie la formarea identității culturale a unui individ sau grup ce trece dintr-un

8
sistem cultural în altul, proces care ” explică transferurile reciproce şi amestecurile culturale
pe baza unor metavalori cu o generalitate mai largă” (Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, pg.
119-120).

2.4 Diferențe între multiculturalitate, interculturalitate și transculturalitate

Termenii de multiculturalitate, interculturalitate și transculturalitate sunt folosiți

împreună în studiul comunităților etnice, fiind de cele mai multe ori confundate sensurile
acestora. De cele mai multe ori, termenii de multicultural și intercultural sunt utilizați ca fiind
sinonimi, însă există diferențe complexe, evidențiind sensul specific al fiecăruia dintre aceștia.
În volumul „Interculturalitate. Cercetări şi perspective româneşti”(coord. Rudolf Poledna,
apud Plugaru & Pavalache-Ilie, 2007, p. 107) sunt explicate confuziile ce vin din utilizarea
prefixelor celor trei concepte astfel: ”prefixul „multi”, cu care se exprimă o orientare pur
descriptivă sau o aspiraţie normativă, tinde în realitate să reliefeze separarea netă dintre
culturi; prefixul „inter” presupune, însă, atât în mediul descriptiv cât şi în cel normativ, o
viziune mai universalistă şi o orientare mai voluntaristă dinamică, postulând modele de
integrare şi nu de separare culturală între majorităţi şi minorităţi; prefixul „trans-” se referă la
conţinuturi mai utopice, adjectivul transcultural indicând acea capacitate de a transcede
graniţele culturale” (idem).

Potrivit lui Constantin Cucoș (Educație interculturală, p. 21) multiculturalitatea pune

accent pe acele aspecte care vizează coexistența mai multor culturi, în mod separat,
independente, în același spațiu social, în timp ce interrculturalitatea se axează pe cooperarea și
acțiunea comună. Societățile sunt în esență pluriculturale sau multiculturale, regrupând
indivizi sau grupuri provenind din culturi diferite, abordările acestor regrupări fiind însă
diferite: abordarea multiculturală nu exclude interacțiunile, însă nu le pune în evidență în mod
explicit, iar abordarea interculturală pune accent pe interacțiunile pe are indivizii le dezvoltă
cu scopul metabolizării diferențelor culturale: ”termenul de intercultural are o dimensiune
interacţionistă, dinamică; el trimite la schimb, reciprocitate, interdependenţă, invită la
decentrare, la găsirea unor forme de dialog”. Spre deosebire de primii termeni, conceptul de
transculturali nu se concentrează nici pe conviețuirea dintre culturi nici pe interacțiunile dintre
acestea, ci pe schimbare, pe trecerea unei persoane la o nouă cultură lăsând în urmă tot ce
însemna cultura sa de proveniență.

Concluzii personale
9
 Consider că termenii de multiculturalitate, interculturalitate și transculturalitate au ca
puncte comune conștientizarea de către individ a propriei identități culturale precum și un
ideal al acestuia din punct de vedere cultural. Interculturalitatea este puntea de legătură între
multiculturalitate și transculturalitate. Mullticulturalitatea presupune coexistența în societatea
unor culturi ce se omogenizează din punct de vedere al principiilor, modurilor de viață chiar
dacă rămân în esență și declarativ culturi diferite. Pe de altă parte transculturalitatea
presupune imposibilitatea omogenizării unor culturi și necesitatea trecerii clare de la o cultură
la alta pentru ca individul să se adapteze unor moduri de viață diferite la care acesta aspiră. În
centrul acestor fenomene se află comunicarea și implicit educația interculturală, adică
interculturalitatea, responsabilă de găsirea identității culturale, de acceptarea alterității ca
urmare a conviețuirii într-un spațiu social cu culturi distincte dar și de stabilirea unui ideal
propriu culural și deschiderea pentru a face trecerea către o altă cultură.

10
Bibliografie

Antonesei, L. (1996). PAIDEIA. Fundamentele culturale ale educației. Iași : Polirom.

Attila, D. M. (2012). Naţionalism, multiculturalism, minorități naționale. Cluj Napoca:

Editura Institutului pentru studierea problemelor minoritatilor nationale. Preluat pe 1
17, 2024, de pe https://www.academia.edu/10602842/Na
%C5%A3ionalism_multiculturalism_minorit%C4%83%C5%A3i_na%C5%A3ionale

Biriș, E. C. (2004). Societate si diversitate culturala . București: Editura Fundației România

de Mâine.

Bondrea, A. (2006). Sociologia culturii, ediția a V-a. București: Editura Fundației România de
Mâine.

Cucoș, C. Educație interculturală. Suport de curs. Preluat pe 29.11.2023 de pe

https://dokumen.tips/documents/constantin-cucos-educatie-interculturala-id.html

Georgiu, G. (2010). Comunicarea interculturală. Probleme, abordări. teorii. . București:

Editura Comunicare.ro.

Giddens, A. (2001). Sociologie, Ediţia a III-a, traducere de Radu Săndulescu şi Vivia

Săndulescu. București: Editura All. Preluat pe 1 15, 2024, de pe
https://www.academia.edu/36559008/Giddens_Sociologie

Mihăiescu, O., Putineanu, D., & Rîureanu, C. (2018). Discriminarea pe înțelesul tuturor.
București: Asociația pentru Incluziune Socială „Proetnica”. Preluat pe 11 30, 2023, de
pe https://ro.scribd.com/document/483681412/discriminarea-pdf

Plugaru, L., & Pavalache-Ilie, M. (2007). Educație interculturală. Sibiu: Editura Psihomedia.

Popescu, P. u. (2007). DIVERSITATEA CULTURALĂ – O PROVOCARE PENTRU

PROGRESULLUMII CONTEMPORANE. Revista universitara de sociologie, Anul

11
 IV, nr.2, 181-187. Retrieved 11 29, 2023, from
https://ro.scribd.com/document/252287966/Diversitatea-culturala

Rus, C., Neștian-Sandu, O., & Bajka, O. (2019). Ghid de educație interculturală. Timișoara:
Institutul intercultural Timișoara. Preluat pe 11 29, 2023, de pe
https://www.intercultural.ro/ghid-de-educatie-interculturala-pentru-profesori/

Salat, L. (2001). Multiculturalismnul liberal: bazele normative ale exitenței minoritare

autentice . Iași: Polirom .

Welsch, W. (2009, 5 11). Transculturality - the Puzzling Form of Cultures Today. (M. F. Lash,
Ed.) Spaces of Culture: City, Nation, World - 1999, pg. 194- 213. Preluat pe 1 20,
2024, de pe http://www.westreadseast.info/PDF/Readings/Welsch_Transculturality.pdf

Zamfir, C., & Vlăsceanu, L. (1998). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel.

12