MCRP/ANUL I

Lucrare scrisa la disciplina: Comunicare interculturala

Numele : SURUGIU Prenumele: Gheorghe Alex ; 31 mai 2021

Categoria A

1. Analizaţi conceptul de cultură (componente, semnificaţii, abordări) şi evidenţiaţi

distincţia dintre simbolic şi instrumental, arătând relevanţa ei pentru problematica
raportului dintre cultură şi civilizaţie.

Cuvântul „cultură” provine din latinescul colere, care înseamnă „a cultiva, a avea grijă”. Oratorul
din Roma Antică, Cicero, a introdus conceptul de cultura animi, o metaforă agricolă utilizată
pentru a se referi la dezvoltarea unui suflet filozofic. Acest concept exprimă modul în care
oamenii depășesc barbarismul și devin un popor în adevăratul sens al cuvântului.

Cultura este un fenomen social foarte complex, aproape imposibil de redat într-o definiţie cu
sens strict. Aşa se explică faptul că toate încercările de a defini cultura după o schemă logică
clasică s-au dovedit, dacă nu imposibile, măcar unilaterale. Sunt cunoscute peste 163 de definiţii,
din aproape 300 înregistrate, care au fost trecute printr-o analiză amplă efectuată de americanii
Alfred L. Kroeber şi Clyde Kluckhohn în 1952. Aceste definiţii, prin varietatea lor,
demonstrează dificultatea circumscrierii sintetice, printr-o însumare de trăsături congruente,
necesare şi suficiente. Totuşi putem concluziona că cultura rămâne a fi o „definiţie deschisă” şi
pot fi introduse noi definiţii, deoarece ea este în continuare un teren de cercetare pentru
specialiştii din filosofia culturii, sociologi, etnografi etc.

Alfred L.Kroeber şi Clyde Kluckhohn au privit cultura într-o triplă relaţie: om - natură; om - om;
om – valoare, din care le-a rezultat următoarea definiţie: „cultura este totalitatea valorilor
materiale şi spirituale, create în procesul istoric de afirmare a omului ca om, proces, care
evidenţiază progresul omenirii în cunoaşterea, transformarea şi stăpânirea naturii, a societăţii şi a
cunoaşterii însăşi”.

Cultura reprezintă combinația dintre cunoștințele omului, convingerile și normele sociale pe care
le adoptăm și transmitem ulterior viitoarelor generații. Ea este factorul principal de socializare
care reglementează diverse sfere ale interacțiunii între oameni, începând cu comunicarea de zi de
zi și până la funcționarea economiei mondiale.

Deoarece orice creaţie umană reprezintă o unitate indivizibilă a materiei şi a spiritului, a

obiectivului şi a subiectivului, gândirea filosofică a utilizat o perioadă termenii de cultură
materialăşi cultură spirituală(care reprezintă distincţia dintre culturăşi civilizaţie), de fapt între
ele nu există o ruptură, ci o legăturăstrânsă, amândouă fiind laturi constitutive ale vieţii umane.
Componenta materială a culturii exprimată prin civilizaţie – cuprinde mijloace şi valori care
asigurăreproducerea materială a vieţii sociale, procesele existenţei sociale. Componenta
spirituală a culturii cuprinde sisteme de valori în care se cristalizează eforturile de cunoaştere,
atitudinile şi reacţiile omului faţă de lume; acestea se fixeazăşi îmbracă forma unor sisteme
teoretice (ştiinţa şi filosofia), simbolice (arta, mitologia, religia), normative (morala,dreptul,
tradiţiile, obiceiurile). Cele mai multe definiţii privesc cultura ca un sistem de valori, idei şi
atitudini şi forme de creaţie, cu funcţii revelatorii simbolice, prin care omul cunoaşte lumea,
reprezentatăşi exprimată prin opere, dând astfel sens existenţei sale.

În toate manifestările sale, cultura include o latură materială şi o latură spirituală, ambele la fel
de importante sub aspect axiologic. Acest fapt este confirmat de întreaga dezvoltare socială care
arată că pe toate treptele devenirii istorice, valorile au fost prezentate ca forţă motrică a
progresului social. Reprezentând un sistem de valori, cultura apare ca un ansamblu structurat din
cinci momente constitutive:

1. cunoaşterea, care reflectă mai mult au mai puţin unele legi, fapte sau procese de ordin natural
sau social, de natură obiectivă sau subiectivă. Cultura nu este posibilă la scara adaptării spontane,
biologice, ea presupune transformarea conştientă a lucrurilor pe baza înţelegerii şi utilizării
însuşirilor şi legilor ei.

2. momentul axiologic, care raportează rezultatele cunoaşterii la necesităţile sau aspiraţiile

omului, aprecierea critică a acestor rezultate, ca valori, în funcţie de interesele social-umane.
Momentul valorizator vizează procesul, individual sau colectiv, în care se conferă valoare unor
produse naturale sau sociale, transformându-le în elemente ale culturii. Valoarea există potenţial
dar capătă realitate numai în urma aprecierii, valorizării.

3. momentul creativ, considerat momentul-cheie al constituirii culturii, creaţia fiind factorul cel
mai dinamic al procesului social. Prin creaţie are loc saltul de la un fapt natural sau social,
individual sau colectiv, de la un act psihic sau cognitiv la un fapt de cultură. Nu se poate de vorbi
despre cultură decât acolo unde intervine omul cu facultăţile şi forţa sa creatoare.

4. Momentul praxiologic (acţional), axat pe asimilarea critică a valorilor culturale.

5. Momentul comunicaţional, presupune că valorile culturale se realizează ca atare, există ca

valori şi chiar se desăvârşesc, îşi amplifică potenţialul formativ-cultural prin circulaţie şi
integrare în modurile de viaţă şi de muncă a oamenilor, în universul spiritual al gândirii şi
simţirii lor.

Din punct de vedere filosofic, cultura umană considerată ca un întreg poate fi descrisă ca
progresul autoeliberării progresive a omului. În concepţia antropologului Edward Tylor, cultura
este un întreg ce cuprinde diferitele informaţii asimilate de om, moravurile, credinţele şi
mentalităţile, artele, dreptul şi toate habitudinile dobândite de individ într-un cadru social. Ea
este quintesenţa ideilor, a reacţiilor condiţionate şi a modelelor de comportament pe care
membrii unei societăţi le dobândesc prin instruire şi imitare. Altfel zis, maniera în care se
comportă indivizii constituie tocmai cultura lor, dar ea nu constă în comportamentul propriu-zis,
ci în notele ce caracterizează acest comportament.

În sensul cel mai larg, cultura poate fi caracterizată ca fiind : 1) materială - adica creatiile
concrete si tangibile; 2) nematerială - creatiile abstracte ale societatii; 3) având componente
cognitive - idei, cunostinte, opinii; 4) componente axiologice – valori; 5) componente normative
- normele (reguli ce ordonează comportamentul indivizilor in grup - legi, obiceiuri, moravuri) şi
6) componente simbolice - simbolurile (semne convenţionale asimilate prin educaţie şi care
dobândesc nţeles prin consens social - cuvinte, gesturi, imagini vizuale, obiecte), limba,
gesturile.

Fernand Braudel, în Gramatica civilizaţiilor (editura Meridiane, 1994), arată că termenul

civilizaţie – apărut târziu în Franţa, în secolul al XVIII-lea, având la început o semnificaţie
restrânsă – s-a format din cuvintele “civilizat” şi “a civiliza”, cuvinte uzuale în secolul al XVI-
lea.

O civilizaţie, spune Braudel, nu este nicio economie dată, nicio societate dată, ci ceea ce, de-a
lungul unor succesiuni de economii, de societăţi, a continuar să dăinuie, nelăsându-se modificată
decât cu greutate şi câte puţin. El apreciază că civilizaţiile pot fi spaţii geografice mari, economii
mondiale ori mentalităţi colective ce se desfăşoară pe durate lungi.

Pentru a înţelege logica civilizaţiilor, se impune să urmărim finalităţile creaţiilor culturale,

respectiv raportul dintre tradiţia culturală şi inovaţia culturală. Tradiţia prezintă o maximă
importanţă pentru orice cultură şi civilizaţie, pentru că asigură continuitatea în timp. Fernand
Braudel spunea că civilizaţiile se asociază în mod firesc cu durata lungă, pentru că ele prezintă
cele mai durabile asocieri umane.

Civilizaţiile reprezintă formele cele mai extinse de sociabilitate, unităţile istorice supranaţionale.
Samuel P. Huntington identifică câteva opinii comune ale savanţilor care s-au ocupat de studiul
civilizaţiilor: 1) în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, conceptul de civilizaţie a procurat un
standard pentru a judeca societăţile; 2) civilizaţiile sunt cele mai mari entităţi culturale, fiind
rezultatul procesului de creativitate culturală; 3) o civilizaţie o totalitate cu un anumit grad de
integrare; 4) civilizaţiile sunt entităţi culturale, nu politice (uneori o civilizaţie poate coincide cu
un stat, dar de cele mai multe ori înăuntrul unei civilizaţii pot coexista mai multe state). O
clasificare a civilizaţiilor poate avea în vedere raportul tradiţie-inovaţie şi, subsumat acestuia, un
set de criterii subordonate, cum sunt raportul unitate culturală-diversitate culturală, modalităţile
de imaginare a sensului devenirii şi orizonturile spaţio-temporale configurate în imaginarul
colectiv. Preluând terminologia lui Raymond Boudon din Gramatica civilizaţiilor (editura
Meridiane, 1994), se poate spune că la un pol există creativitate culturală cu finalitate
predominant reproductivă (civilizaţie tradiţională) şi la celălalt pol creativitate culturală cu
finalitate predominant transformatoare (civilizaţie puternic novatoare). În cadrul primului tip vor
exista două sub-tipuri, creativitate predominant conservativă (civilizaţii şi culturi aşa-numit
arhaice, tribale, etc., în care predomină structurile mentale mitico-magice şi unde inovaţia e
cvasianulată) şi cu creativitate orientată axio-tradiţional (culturile chineză şi hindusă; între om şi
natură există o continuitate fundamentală; rolul inovaţiei e de a pune în valoare şi mai mult
tradiţia)iar în cel de-al doilea, o civilizaţie cu creativitate orientată poliocentric ((cultura
egipteană, mesopotamiană, persană, ebraică, greacă, romană; inovaţia câştigă teren pentru
libertatea de manifestare), respectiv o civilizaţie cu creativitate pragmatic-raţionalizatoare
(diversitatea joacă un rol central, inovaţiile sunt raportate nu atât la ce le-a precedat, ci la ceea ce
le va urma, în vreme ce raţiunea îndeplineşte funcţia de principiu al libertăţii, respectiv principiu
de autoritate).

Categoria B;

5. Prezentați și analizați concepția lui Samuel Huntington privind ”conflictul civilizațiilor”,

evidențiind rolul religiilor pentru identitatea civilizațiilor.

În cartea sa, ”Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale” (editura Antet, 2020), Samuel
Huntington susţine că, în lumea de după Războiul Rece, cele mai importante distincţii dintre
oameni nu sunt de natură ideologică, politică sau economică, ci culturală. În timp ce statele
naţionale vor rămâne principalele unităţi de analiză în afacerile internaţionale, comportarea lor
va fi influenţată decisiv nu de goana după putere si bogăţie (aşa cum ar sugera curentul realist),
ci de preferinţele, asemănările si deosebirile culturale.

Huntington defineşte civilizaţia ca fiind cel mai larg nivel de recunoaştere cu care o persoană se
poate identifica, una care se referă la valorile, normele sociale şi instituţiile care conduc
societatea. El analizează diferenţele dintre rasă şi civilizaţie : rasa nu este influenţată de istorie,
norme sociale şi valori aşa cum poate fi influenţată civilizaţia, aşadar fiind posibil ca indivizi
aparţinând aceleiaşi rase sa fie adânc diferenţiaţi de civilizaţie, sau ca indivizi din rase diferite sa
fie uniţi de civilizaţie. Huntington admite că civilizaţiile sunt flexibile, fără începuturi sau
sfârşituri precise, concrete. Cu toate acestea, el este de părere că graniţele care împart civilizaţiile
ar putea fi ambigue, însă ele sunt reale şi importante. Deși nu sunt structuri politice, civilizațiile
ar putea reprezenta un număr de unităţi politice (mai multe naţiuni, mai multe state etc.). El
susţine religia ca o unitate centrală a caracteristicilor civilizaţiilor şi o foloseşte ca o variabilă în
identificarea câtorva dintre cele mai proeminente civilizaţii.

Huntington subliniază că occidentalii trebuie să înţeleagă că cultura lor este unică, dar nu
universală. Înainte de a se încerca occidentalizarea unei regiuni trebuie ţinut cont de substratul
cultural al regiunii respective.

În lume există 8 civilizaţii distincte, războiale actuale ducându-se între actori aparţinând unor
civilizaţii diferite.
Cultura, pretinde acesta, divide sau unifică. Societăţi despărţite de ideologie se unesc (Coreea);
societăţi unite de ideologie se despart (Rusia ,Yugoslavia). Astăzi, Cortina de Fier s-a mutat spre
Est, separând creştinismul de islamism.

Marile civilizaţii ale lumii au fost identificate cu marile religii. Popoarele care împărtăşesc
aceeaşi etnicitate şi limbă, dar au religii diferite ajung să se măcelărească (Yugoslavia).
Potrivit analizei lui Huntington, cele opt mari civilizaţii ale Globului sunt cea sinică, japoneză,
hindusă (miezul civilizaţiei indiene), islamică, ortodoxă, occidentală, latino-americană.

În mod ciudat, budismul, o mare religie, nu a fost baza unei civilizaţii.

Expansiunea Occidentului s-a datorat tehnologiei, în special vaselor de transport cu care au

exportat cultura şi violenţei organizate. Cu toate acestea, Occidentul nu a creat o mare religie.
Se susţine ca Occidentul a creat o civilizaţie universală, dar dacă o civilizaţie universală e pe cale
de apariţie, trebuie să apară o limbă şi o religie universale. Limba universală pretinsă de occident
este engleza, dar aceasta este străină pentru 90% din populaţia globului.

Puţine ţări cu tradiţii puternice au adoptat modelul occidental: Rusia a fost modernizată
(europenizată) de Petru cel Mare printr-o serie de reforme ce au dus la simplificarea alfabetului
chirilic, introducerea taxării si a codului moral de inspiraţie engleză. Turcia a fost modernizată
de Ataturk prin cele "6 săgeţi" : populism, republicanism, naţionalism, laicitate, etatism,
reformism. În cadrul reformelor sale, Ataturk a respins ideea unui imperiu
multinaţional,ajungându-se la masacrul armean. Punctele pozitive au fost abolirea Califatului
(guvernarea religioasă), adoptarea Codului Civil Elveţian, adoptarea calendarului gregorian. În
cele din urmă, Turcia s-a apropiat extrem de mult de Occident datorită acestor reforme, ea fiind
un important membru NATO si un candidat la aderarea în Uniunea Europeană.
Celelalte state musulmane se opun Occidentalizării. Problema statelor islamice este că nu au un
stat lider (nucleu) care să le reprezinte interesele. Fiecare mare stat musulman are lacune care îl
împiedică să devină un lider.

1. Indonezia:deşi cea mai mare ţară musulmană,cu o creştere rapidă,este departe de centrul arab
2. Egiptul : este o ţară prea săracă,dependentă financiar de SUA

3. Iranul : ar fi liderul ideal având în vedere poziţia, mărimea şi economia, dar Iranul este o ţară
şiită, în condiţiile în care 90% dintre musulmani sunt suniţi.

4. Pakistan : se confruntă cu instabilitate politică şi cu probleme cu India.

5. Arabia Saudită : deşi leagănul Islamului, este dependentă de Occident.

6. Turcia : este o ţară dezvoltată, dar este laica, musulmanii renegând-o.

Musulmanii văd civilizaţia occidentală ca decăzând, fapt subliniat şi de Fukuyama în "Marea
Ruptură". Musulmanii, care au tradiţia familiei şi care nu acordă drepturi femeii, nu pot să vadă o
femeie lăsându-şi copilul în grija unei bone, sau o femeie lider. Strategia de cucerire adoptată de
occidentali, aceea a cooperării economice,apropie popoarele dar nu le poate face să se înţeleagă.

Conflictele din timpul Războiului Rece au fost mult mai mici decât conflictele mocnite de astăzi
dintre islamism şi creştinism. Lumea a fost cuprinsă de războaie de falie. Primul război
civilizaţional modern a fost cel din Afganistan (1979-1989). SUA au susţinut cu armament
insurgenţii, iar URSS care lupta pe un teritoriu necunoscut, a fost umilită. Înfrângerea URSS s-a
datorat unui efort colectiv al islamicilor, care au contribuit cu 25 000 de voluntari. Acest război a
dus la accelerarea decăderii URSS.

În Războiul din Golf, occidentalii au intervenit militar într-un război între musulmani, pe care l-
au văzut ca pe un război împotriva lor. Musulmanii afirmau: ”Saddam este un lider sângeros,
însă este al nostru”. Războaiele de falie sunt prelungite, fiecare aliindu-se cu cel mai apropiat
civilizaţiei sale.

Occidentalii îi acuză pe musulmani că au emigrat în ţările occidentale şi au declanşat instabilităţi.

Aceste mişcări de populaţie care sunt motorul istoriei au fost în proporţie de 2/3 formate din
musulmani în anii 90. Din cauza escaladării tensiunilor create de musulmani, Chirac considera că
”imigraţia trebuie totalmente oprită”. Pe seama imigraţiei s-ar putea pune şi războiul din fosta
Yugoslavie: sârbii au convieţuit paşnic, până când extinderea numerică a unui grup a creat
tensiuni politice, culturale şi sociale asupra celorlalte grupuri. Albanezii au început să ceară
Kossovo, dar naţionalismul sârb dezvoltat sub Miloşevici a trecut la reprimarea albanezilor. În
acest conflict, Serbia a achiziţionat arme de la ortodocşi, iar musulmanii i-au ajutat pe
musulmanii bosniaci. Până la urmă, războaiele de falie se termină când combatanţii se epuizează.
Islamicii sunt convinşi de superioritatea civilizaţiei lor şi nu vor să o accepte pe cea occidentală,
pătată de crimă, droguri şi o etică negativă a muncii.

Concepția lui Lucian Blaga privind diferențele sitlistice și culturale dintre catolicism,
protestantism și ortodoxie.

În cartea sa, ”Trilogia valorilor. Gândire magică și religie” (ed. Humanitas, 1996), Blaga
vorbește despre religie ca circumscriind ”în oricare din variantele ei, capacitatea de autoreazare
sau de autodepășire a ființei umane vorbește despîn corelație ideală cu toată existența, dar mai
ales în corelație ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existențial în genere,
pe care omul și le revelează sau le socotește relevante prin plăsmuiri de natură stilistică” (p. 346).
După Blaga, omul este o existență în orizontul misterului, având ca scop revelarea acestui mister,
revelare ce are loc numai în cadrele categoriale ale unui stil, încercările omului fiind mereu
înfrânte. Orice religie, după Blaga, este supusă determinărilor unui anumit stil.

În Trilogia culturii” (ed. Humanitas, 2018), Blaga vorbește despre mai multe spiritualități
creștine și nu despre una singură, deoarece, în concepția sa, aceasta aparține utopiei, visului,
frumosului, o unitate a creștinismului existând doar la început. Pe măsură ce s-a răspândit,
creștinismul s-a modelat firii, caracterului unui anumit popor sau grup de popoare, făcându-și
apariția trei confesiuni: ortodoxia, catolicismul și protestantismul. ”Suntem convinși că
deosebirile cele mai esențiale dintre spiritualitatea catolică, evanghelică și ortodoxă țin mai mult
de stil decât de idee” (p 132), afirma Blaga. Ortodoxia se caracterizează prin predilecția
organicului, făcând din Biserică – Casa Domnului. Tot ce este organic este asimilat în raport cu
transcendentul: viața, firea, pământul. Pe de altă parte, ortodoxia singură favorizează divizarea în
națiuni, acceptând și o descentralizare a organizării bisericești. Catiliscismul rămâne indiferent,
continuând să impună ca limbă universală o limbă moartă, pentru protestanți ideea de națiune
fiind o chestiune de alegere liberă. Ortodoxia se caracterizează printr-o cultură spontană,
anonimă, folclorică, populară.

În capitolul intitulat Spiritualități bipolare, Blaga stabilește următoarele trăsături celor trei confesiuni:

Catolicismul preferă categoria autorității sacral-etatiste: statul, ierarhia, disciplina, supunerea,

militarea pentru credință.

Protestantismul preferă categoria libertății: independența convingerilor, deliberarea,

problematizarea, hotărârea, datoria, fidelitatea.

Ortodoxismul prefera categoria organicului: viața, pământul, firea.

După aceste categorii apar chiar și concepțiile despre biserică, pentru catolic, biserica e un fel de
stat cu un spirit autoritar și ierarhic, preotul este închinat intereselor organizației.
Catolicul înțelege biserica ca stat universal.

Pentru protestanți, biserica este o comunitate adițională a indivizilor, atmosfera protestantă

favorizând inițiativa individuală, creația originală a insului. Mediul protestant e foarte prielnic
unei gândiri laice.

Ortodoxul a dezvoltat despre biserică o concepție de natură organică. Biserica e un organism, ca

o unitate a totului, în care e cuprins nu numai omul, ci și viața și creatura vegetală. Individul
participă la totalitatea bisericii.

Cu aceste categorii, catolicul, protestantul și ortodoxul și-au edificat și concepțiile despre

națiune, individ, cultură.