Cultura

Ce este cultura?
Termenul de cultură vine din latinescul "colo, colere" care semnifică a lucra
pamântul, a locui. Sensul lui primar desemna activități agricole și a fost utilizat cu
acest sens din secolul XI pâna în secolului XIX, în paralel cu accepțiunea dată de
umanismul renascentist (sec. XVI) de cultură a spiritului.

Pâna astăzi, literatură de specialitate a înregistrat un număr mare de semnificații

ale acestui termen și un număr și mai mare de definiții : sociologul francez A.
Moles susține că ar există aproximativ 250 de definiții ale culturii.

În limbajul curent, adesea, termenul sugerează o formă superioară de artă :

opera, teatru, coregrafie etc. Se consideră că o persoană este cultă atunci când
deține cunoștințe despre arte și este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la
creațiile artistice, este rafinată, are gust și bune maniere. Acesta este un sens
restrictiv : nu orice om este cult și nu orice produs al activității sale este un act de
cultură. Acesta este și punctul de vedere al lui J. Szczepanski, care ține să
precizeze că " nu toate produsele omului reprezintă cultură lui, ci numai cele
superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele însele, deci știință, artă,
religia, ideile politice și sociale, obiceiurile nobile - într-un cuvânt, produsele
superioare ale spiritului care necesită cultivarea minții, tendința realizării unor
scopuri mai înalte decât simplă satisfacere a nevoilor biologice".

Conform semnificației întîlnite în vorbirea curentă, cultură este o caracteristică

a individului, nu a societății. Majoritatea sociologilor și antropologilor se
delimitează de acest înteles în favoarea unuia mai larg, mai cuprinzător. Astfel,
E.F.Tylor (1871) desemna prin cultura "ansamblul complex al cunoștințelor,
credințelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor și al tuturor celorlalte capacități
pe care le dobândeste omul că membru al societății".

În sociologie și antropologie - așa cum susține și Marvin Harris, termenii de

cultură, societate și, uneori, etnologie, își dispută preeminența.

Kluchohn (1949) conferă și el culturii întelesul de fenomen social, definind-o

într-o formulă succintă că "mod distinct de viață al oamenilor, model de a trăi".
 În viziunea lui Ralph Linton, cultură este de asemenea o caracteristică a
societății, nu a unui individ. Ea reprezintă tot ceea ce se învata în cursul vieții
sociale și este transmis din generații în generații ; cu alte cuvinte, este "ereditatea
socială a membrilor unei societăți".

În altă ordine de idei, unele definiți au pus accentul mai mult pe sensul
obiectiv al culturii (cultură materială sau civilizație), altele pe sensul subiectiv al
culturii (cultură spirituală, cunoștințe, valori, simboluri etc.).

Wisller, dimpotrivă, ia în calcul multiplelele dimensiuni ale culturii,

distingând în cadrul ei următoarele trei diviziun 333c23d i : "trăsături materiale",
"activități sociale" și "idei".

Aspectele materiale și nemateriale ale culturii au fost evidențiate și de

sociologul american N. Goodman (1982) atunci când o definea că fiind
"moștenirea învatata și socialmente transmisă, a obiectelor făcute de om, a
cunoștințelor, a părerilor, a valorilor și a perspectivelor care asigura membrilor
unei societăți unelte pentru a face față problemelor curente". Cu alte cuvinte, pe
scurt, cultură organizează viață socială și-i da formă.

În aceeași perspectiva se înscrie și opinia lui M.J. Herscovitz conform căreia

cultură reprezintă " totalitatea valorilor materiale și spirituale create . în procesul
istoric de afirmare a omului că om, proces care evidențiază progresul omenirii în
cunoașterea, transformarea și stapânirea naturii, a societății și a cunoașterii însasi".

Componentele culturii
Așa cum am arătat mai înainte, sociologii au distins între aspectele materiale
(sensul obiectiv) și aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.

Cultură materială include toate "produsele" concrete și tangibile ale societății,

toate manifestările fizice ale vieții unui popor, de la cele mai vechi produse create
de om (descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatră și apoi de
metal pâna la cele mai recente : televizoare, avioane, computere etc.

Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generație la altă : unele

dintre ele suportă modificări structurale esențiale (automobilele, avioanele), altele
schimbări nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cadă etc.) ; altele
sunt la modă o perioada, apoi dispar.

Cultură nemateriala. Sociologii tind să se concentreze mai mult asupra

dimensiunii spirituale a culturii, considerând că ea da adevăratul puls al vieții
sociale. De altfel, cercetări sociologice efectuate în Franța confirmă faptul că
acesta este și întelesul cel mai des utilizat în conversația curentă. J. Laroue în
Representations de la culture et conditions culturelles arată că 83% din populația
investigată adopta sensul de cultură spirituală.

În cadrul culturii nemateriale, sociologia include ansamblul cunoștințelor,

opiniilor, valorlor, normelor, semnelor și simbolurilor care sunt vehiculate într-o
societate.

Trebuie să reamintim faptul că opiniile și cunoștințele nu se identifica.

Cunoștințele sunt concluzii care se fundamentează pe un anumit criteriu al
evidenței empirice (de ex., formă sferică a Pamântului). Opiniile, spre deosebire de
cunoștințe, nu au la baza o suficientă evidență empirică : există astfel părerea că
adoptarea unor legi care prevăd posibilitatea pedepsei capitale ar duce la scăderea
frecvenței actelor criminale. "Orice cunoaștere umană, începe cu opinii, trece de la
acestea la noțiuni și se sfârseste cu idei" (I. Kant). Deci, pe lânga opinii și
cunoștințe, cultură oricărei societăți conține și idei (Kant) despre natură, despre
viață și moarte, despre om și ocietate.

Legile sunt norme stabilite și aplicate de autoritatea politică a societății ce

cuprind obligații generale pentru toți membrii societății și ce se aplică acelor
comportamente ce sunt considerate importante pentru societate.

Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare). Constituțiile scrise se impun în

secolul al XVIIIlea (România, Franța, SUA beneficiază de Constituții scrise).
Constituțiile cutumiare sunt formate dintr-o parte scrisă și dintr-o altă nescrisă,
care are la baza obiceiuri, tradiții, practici politice îndelungate (ex. Constituția
Angliei, Israelului, Noii Zeelenade).

Indiferent de formă pe care o îmbraca, legile joacă un rol extrem de important în

reglementarea relațiilor sociale și nerespectarea lor duce la sancțiuni juridice. În
literatură de specialitate, întâlnim azi numeroase puncte de vedere care susțîn că
anumite fapte, reacții individuale sau de grup nu ar trebui să facă obiectul unor
legi, ci ar trebui să fie tratate că obiceiuri, stiluri personale de viață, gusturi
personale etc.

Astfel de controverse au fost stârnite de legile care permit orice fel de

comportament sexual între adulți, cu consimtamântul părților.

Semnele și simbolurile constituie, așa cum am arătat mai înainte, alte elemente
importante ale culturii spirituale. Filosoful german E. Cassirer constată că "omul
nu mai trăiește într-un univers exclusiv fizic, ci într-un univers simbolic. Limbajul,
mitul, artă . sunt componente ale acestui univers. Omul nu mai poate înfrunta
realitatea în mod nemijlocit, el nu mai poate privi față în față . atât de mult s-a
învelit pe sine cu forme lingvistice, cu simboluri mitologice sau cu rituri religioase,
încât nu poate vedea sau cunoaște nimic decât prin mijlocirea acestui mediu
artificial". În viziunea lui, cultură constă în simboluri și se transmite prin
comunicarea simbolurilor.

Deși nu putem reduce cultură la suma simbolurilor, trebuie să recunoaștem că

acestea reprezintă o parte, o componentă fundamentală a ei.

Simbolul este definit că fiind ceva care social reprezintă, semnifică altceva
decât este ; este o reprezentare creată în mod arbitrar (gesturi, cuvinte, obiecte,
imagini vizuale), care capătă înteles prin consens social. De exemplu, drapelul unui
stat nu reprezintă doar o bucată de pânza colorată și desenată într-un anume fel. El
este simbolul unei națiuni, a unei societăți cu istoria ei, cu teritoriul ei, cu tradițiile
și obiceiurile ei etc. Weitman (1973) sublinia că a analiză semnificația pe care o
societate o acordă drapelului sau național furnizează informații privind aspecte
importante ale culturii respectivei societăți.

Cultură "reală" și "ideală". Cultură și libertate

Ralph Linton, cel care folosește termenul de "fundament cultural al
personalității" operează și distincția între "cultură reală" și "cultură ideală", tocmai
pentru a deosebi între ceea ce spun oamenii că sunt și că trebuie să facă și ceea ce
sunt ei în realitate, ceea ce fac ei efectiv.
 Cu alte cuvinte, cultură "ideală" se referă la normele care ne structurează
comportamentele. Ele reprezintă "idealul", ceea ce societatea așteaptă de la
membrii săi, modurile de acțiune aprobate, apreciate de societate. Normele nu se
identifica întotdeauna cu comportamentul. Existența sistemului normativ nu
garantează că așteptările societățîi vor fi în toate cazurile îndeplinite, că în societate
se vor manifestă doar comportamentele dezirabile. Deși majoritatea membrilor
societății subscriu la diferite norme, le înteleg necesitatea, importantă, totuși nu le
respectă. Deși cuplurile apreciază normă fidelității sexuale, multe dintre ele o
încala : în SUA, jumătate dintre bărbații căsătoriți și o pătrime din femeile
căsătorite au relații extraconjugale.

Se ridică întrebarea : de ce dacă individul recunoaște necesitatea normei, în

practică socială curentă el o încalca? Este normă resimțită că o constrângere de
care individul încearca să se elibereze? Componentele culturii : normele, legile etc.
restrâng ele libertatea omului sau dimpotrivă, o fac posibilă și mai mult, chiar o
extind?

Putem spune că, pe de o parte, restricțiile impuse de norme și legi limitează

libertatea individului în societate, pentru că acesta nu poate să facă orice vrea(ex.,
să danseze în timpul unei conferințe sau să se prezinte la un interviu pentru
ocuparea unui post de manager în costum de baie etc.).

Limitele impuse de cultură nu sunt aceleași pentru toți indivizii și pentru toate
categoriile sociale. Stereotipurile, prejudecățile, discriminările promovate de o
anumită cultură îi limitează mai mult pe unii decât pe alții ; de cele mai multe ori,
este cazul femeilor (în comparație cu bărbațîi), a minorităților etnice, a săracilor
etc.

Pe de altă parte, este indiscutabil faptul că libertatea este posibilă și se poate

extinde prin intermediul culturii. Cultură ne oferă șansă de a alege între mai multe
alternative (între diferite valori, idei, concepții, lucruri etc.), ori libertatea nu poate
există în afară acestei opțiuni. De altfel, absența sistemului normativ departe de a
duce la libertate, ar duce la haos, anarhie, imperiul legii junglei.

Cultură nu oferă posibilitatea de a comunica, de a profită de confortul pe

care ni-l oferă tehnologia modernă în toate momentele vieții noastre : acasă, pe
stradă, la slujba ; ne eliberează de muncile mecanice, anoste, care solicită efort
fizic oferindu-ne mai mult timp pentru creație, cercetare, divertisment.

Diversitatea culturală. Relativism și etnocentrism cultural

Cercetările sociologice și antropologice au scos în evidență existența unei
diversități culturale atât între diferitele societăți cât și în interiorul fiecăreia dintre
ele.

Societățile diferă între ele atât sub aspectul culturii lor materiale (civilizații), cât
și sub aspectul culturii spirituale. Dacă comparăm locuințele și mijloacele de
comunicație din diferite societăți, observăm cu ușurință diferențele evidente
privind civilizațiile care le corespund. Dacă este să comparăm normele care
precizează comportamentul adecvat, vom constată existența aceleiași diferențe.

În antropologia culturală este prefigurată existența a două mari tipuri de culturi

diametral opuse : cultură apolonica (apolinică) și dionisiacă. Caracterul apolonic -
conform studiilor lui Ruth Benedict (1934-1950) - aparține unui tip de cultură
primitivă, în care orice exces este prohibit, moderația fiind comportamentul
fundamental al colectivității, care cultivă personalitatea uniformă, ștearsă. Un
astfel de tip cultural este specific populației Zuni a tribului de indieni din SUA
(New Mexico) , populație care se caracterizează prin calm, conformism, o mai
mare înclinatie spre colectivism decât spre individualism.

La celălalt pol se află cultură dionisiacă, caracterizată printr-un exces de

sensibilitate, activitate frenetică, inividualism, competiție. Tribul Kwakiutl (din
Insula Vancouver, Columbia Britanică) ai cărui membrii sunt dominatori și
războinici reprezintă un astfel de tip cultural. Și societățile moderne se
caracterizează prin diferențe culturale. Constatăm, în primul rând, existența
diferențelor culturale dintre statele socialiste (care acroda prioritate colectivității în
raport cu individul) și statele capitaliste (în care accentul cade pe individ și
competiție). Deosebiri culturale există însa și între țările capitaliste (de exemplu,
între Anglia și Japonia), precum și între țările socialiste (de exemplu, Cuba și
China), între țările maritime și cele intercontinentale etc. Este de dorit că o
diversitate culturală - expresie a ingeniozitati umane - să fie cunoscută, acceptată și
valorificată de societățile moderne spre folosul lor reciproc.

Diferențe culturale există așa cum am arătat mai înainte și în interiorul aceleiași
societăți în funcție de clasa socială, originea etnică, religia, rasă, stilul de viață,
interesele urmărite, alcătuind subculturile. Cu cât o societate este mai numeroasă,
mai complexă, mai modernă, cu cât diferențele culturale, dintre diferitele grupuri
sociale sunt mai mari, cu atât întâlnim mai multe subculturi.

Subculturile reprezintă ansamblul de simboluri, norme, valori care dau

identitate grupului, îl disting de celelalte grupuri și care se întemeiaza fie pe
moștenirea etnică, fie pe situația economică a grupului, pe apartenența la o anumită
regiune, la o anumită breaslă profesională etc. Putem vorbi despre subcultura
aurolacilor din canale, a săracilor din ghetouri, a romilor, a oamenilor de știință, a
muzicantilor de cartier etc.

Subculturile se deosebesc de cultură dominantă și prin utilizarea unui limbaj

specific (jargon subcultural). În privința rolului jucat de existența subculturilor în
societate, părerile sunt împartie : unuii autori susțîn că mozaicul cultural este un
factor de îmbogatire a societății, alții, dimpotrivă, consideră că este un element
nociv pentru societate, ce are drept consecință erodarea culturii naționale.

Ipotenuză decalajului cultural

Sociologul american William F. Ogburn este cel care a formulat ipoteza

decalajului cultural care susține că "dacă o parte a culturii se schimbă, datorită unei
descoperiri sau invenții și, prin această, generaza schimbări într-o altă parte a
culturii, dependență de ea, aceste schimbări se produc frecvent cu o anumită
întârziere. Cât de mare este această întârziere sau acest decalaj depinde de natură
materialului cultural supus schimbării, dar decalajul poate persistă un număr
considerabil de ani, și în tot acest timp putem spune că există o proastă adaptare a
culturii. Este, deci, dezirabil să reducem perioada de maladaptare, să facem
ajustările culturale cât de repede posibil".
 În viziunea lui W.F.Ogburn, schimbarea culturii materiale duce la schimbarea
metodelor de întrebuintare a obiectelor materiale ale culturii, iar aceste metode se
transpun în cultură nematerială a societății (în obiceiuri, credințe, valori, norme
etc.) și care au funcția de a ajută adaptarea omului la condițiile materiale ale vieții,
drept pentru care poate fi numită cultură "adaptativă". Cu alte cuvinte, mai întâi, se
schimbă cultură materială, condițiile materiale ale vieții și mai apoi, cu o anumită
întârziere se schimbă și cultură nonmateriala sau "adaptativă".

Teoria lui Ogburn a fost vehement criticată de R.K. Merton, P.A.Sorokin, M.

Choucas s.a. I s-a reproșat, în primul rând, ambivalența conceptelor-cheie pe care
și-a fundamentat teoria, și anume : cultură materială și nonmateriala, decalaj,
adaptare, consistentă. Într-adevăr, putem spune că el nu a definit cu precizie
termenii de cultură materială și nonmateriala și a considerat același obiect când că
element al culturii materiale, când că element al culturii "adaptative"
(nonmateriale).

Mai mult decât atât, P. A. Sorokin a susținut că realitatea socio-culturală concretă

contrazice ipoteza lui Ogburn și a adus dovezi empirice concludente în sprijinul
afirmației sale. Din cercetările sale, deducem că schimbarea culturii materiale nu se
produce mai repede decât schimbarea culturii nonmateriale, adesea se întâmpla
exact invers, și că așa cum se vorbește despre un decalaj cultural, se poate vorbi și
despre un decalaj tehnologic.

Teoria formelor fără fond (T. Maiorescu, C. R. Motru, s.a.) a încercat să explice
tocmai această situație în care cultură nonmateriala devansează cultură materială.

Dacă admitem că există situații în care cultură "adaptativă" ramâne în urmă

culturii materiale, atunci trebuie să admitem că există și situații în care aceste
schimbări sunt fie sincronice, fie în sensul invers decât cel enunțat de Ogburn.

Trebuie să menționăm, de asemenea, că adaptarea este o noțiune relativă, că nu

putem vorbi despre o adaptare "perfectă". Mai mult decât atât, pot apărea și situații
de neadaptare și care nu trebuie percepute că o fatalitate, mai ales atunci când
condițiile materiale sunt ele însele în schimbare, în tranziție. Adaptarea socială la
fenomenele socio-culturale, atunci când ea se produce, are un caracter creator, nu
mecanic. Este posibil să ne adaptăm la schimbările condițiilor materiale, ale vieții
fără să schimbăm mentalitățile, opțiunile valorice, etc. dacă le vom descoperi noi
valențe.

    Ipoteza decalajului cultural, în ciuda tuturor criticilor, uneori exagerate, "poate
fi, totuși, acceptată în măsură în care ea sesizează un aspect real al viețîi sociale :
coprezență ritmurilor sincronice și asincronice ale evoluției sociale".

   Decalajul cultural poate fi înteles și analizat și dintr-o altă perspectiva și anume,

că diferențe cantitative și calitative dintre spațiile culturale. Întelegerea
satisfăcătoare a distanței dintre culturi se poate obține "situîndu-ne pe poziția
metodei logico-experimentale propusă de V. Pareto". Procedând astfel, vom ajunge
la următoarele concluzii verosimile :

- două culturi aflate în contrast vor exercită presiuni reciproce a căror forță va
oscila în funcție de diferențele, contradicțiile, decalajele care există între ele ;

- când două culturi sunt comparate la nivelul actorilor sociali (indivizi, grupuri),
vor fi conștientizate deopotrivă atât avantajele cât și dezavantajele fiecăreia ;

- când una dintre cele două culturi în dialog se află într-o situație
deficitară( rezolvarea unor probleme sociale importante), această va recurge la
împrumutarea și imitarea modelelor celeilalte culturi. În această situație, spunem
despre cultură imitatoare că se află într-un decalaj față de cultură care-i oferă
soluțiile ;

- noțiunea de decalaj este relativă pentru că, de regulă, raportul dintre două culturi
este biunivoc, reciproc : cele două culturi împrumutate reciproc se adaptează
reciproc una la cealaltă. Dialogul cultural presupune și conexiunea inversă, feed-
back-ul;

- în ciuda acestui relativism, conștiința colectivă percepe existența unei distanțe

culturale (mai ales materială) între clasele superioare și inferioare, între mediul
urban și cel rural, între populațiile din așa numitele "societăți de consum" și
populațiile din țările slab dezvoltate din punct de vedere economic ;

- criteriile pe baza cărora "se stabilesc" decalajele culturale sunt de asemenea

relative : decalajul cultural este perceput în funcție de coordonatele spațiului
cultural căruia îi aparținem. În concluzie, aceste criterii pot fi nu numai diferite, ci
chiar contradictorii. În unele societăți funcționează (mai mult)
criteriul pragmatismului în aprecierea normelor juridice (SUA), în altele cel al
concordanței lor cu morală tradițională (China). În unele culturi, esteticul se bucură
de o apreciere mai mare decât utilul, în altele invers (exemplu, tradiția româneasca
- tradiția săsească).

Coordonatele esențiale ale spiritualității românești

   "Într-o Europa mărturisit faustică pare un popor care nu este faustic : poporul
român" - așa începe C. Noica eseul Superarea româneasca, prin care încearca să
mai dezvăluie înca ceva din viață ascunsă și adânca a sufletului românesc.

     Întelegând prin "faustic" "cunoașterea cu orice preț" și, în același timp, "setea
de putere cu orice preț", C. Noica conchide că "noi nici nu am fost și nici nu părem
a ne pregăti să fim faustici".

   De altfel, așa cum remarcă Mircea Vulcănescu, "românul nepăsător, neatent,

necalculat, surâzator, încrezator în Dumnezeu", trece la fapte nu când poate, ci
când nu mai poate ; "numai deznădejdea în față neantului duce la acțiune".11 "Fie
ce-o fi!", spune românul oarecum resemnat : imperativul, "acum ori niciodată"
care-l scoate din fire pe român, este simptomul unei febre de-o clipă, apoi, "omul
ieșit de sub vremi își reia dialogul cu veșnicia".

    "Fie ce-o fi!" - această ușurință cu care românii tratează poblemele vieții, de
altfel explicabilă, deoarece suntem la porțile Orientului, unde totul este luat ușor a
determinat reacția critică a pașoptiștilor. Ei susțineau că dimensiunea româneasca a
existenței este aidoma unui semn din care românul trebuie deșteptat la realitatea
prezența.Se pare că românii manifestă aproape aceeași ușurință cu care tratează
problemele vieții și în față morții, spre deosebire de nordici, de exemplu, care se
tem de moarte.

    La noi, moartea nu-i privită că fatalitate, ci că o lege a firii. "Câte-n lume se
nasc, mor toate", "Fiecare e dator cun moartea" sunt zicale românesti care exprimă
lapidar, concentrat, concepția românului despre inevitabilitatea firească a trecerii în
neființă. În viziunea mioritică, moatea semnifică reintegrarea omului în universul
natural.
Biblogarfie: J. Szczepanski, Notiuni elementare de sociologie, Ed. st., Buc., 1972,
p. 61.

Norman Goodman, Introducere în sociologie, Ed. Lider, Buc., p. 50.

M. Herscowitz, Les bases de l'anthropologie culturelle, Paris, Payot, 1952, p. 64.

C. Zamfir, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie, Ed.Babel, 1993, p. 661.

https://www.scritub.com/sociologie/CULTURA15332319.php