UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Programul postuniversitar – Conversie profesională PIPP

Familia și rolul acesteia în procesul de socializare și formare a personalității.

Jocul.

Studente: Marioara (Orheian) Oana Mihaela

Onică (Nani) Mihaela
Disciplina: Om și Societate
Anul : II

Titular: Dr. Camelia Brâncoveanu

Familia și rolul acesteia în procesul de socializare și formare a personalității

În familie are loc etapa de socializare timpurie, este cea mai importantă perioadă în
dezvoltarea copilului, perioada în care nevoile de bază ale copilului trebuie să fie pe deplin
satisfăcute: nevoia de siguranță și dezvoltare. Dacă aceste nevoi de bază sunt lipsite, copilul intră
în a doua perioadă de socializare, care se desfășoară la școală, cu o încărcătură de activitate
reprimată și lipsă de experiență de auto-realizare pozitivă. Sistemul de orientare a valorilor din
societate formează personalitatea unui individ, atât din punct de vedere emoțional, dar și
comportamental, deformarea societății duce la deformarea personalității.
Familia modernă nu are în mod clar rolul autosuficient pe care l-a pretins în epoca
anterioară. Autorul conceptului conflictului de generații, J. Colesman, consideră că, dacă în
trecut, familia pregătea un tânăr pentru a se alătura societății, atunci în condiții moderne nu mai
poate îndeplini această funcție. Părinții, în opinia sa, sunt incapabili să recunoască schimbările
enorme care au avut loc în societate încă din tinerețe și, prin urmare, nu se pot pune în locul
propriilor copii. Și din moment ce tinerii tind să fie mai susceptibili la schimbări în stereotipurile
culturale, de fapt au prea puține în comun cu părinții. Probabil, există și un motiv în acest sens și
pentru realitatea dură. Psihologii și educatorii sociali din numeroase centre afirmă că relația
dintre părinți și adolescenți dintr-o familie modernă este într-adevăr caracterizată de ambele părți
de o lipsă de înțelegere reciprocă, de lipsa de a ține cont de sentimentele celuilalt, de încercări de
control mic asupra adolescentului și de detașarea emoțională din dificultățile sale reale.
Schimbările din societate care au început în urmă cu un deceniu și jumătate au afectat în
primul rând familiile tinere, nou formate. În prezent, acestea sunt familii cu copii adolescenți.
Aceasta este generația mai tânără care a fost prima care a dorit o schimbare rapidă.
Practic, profesorii din școli s-au confruntat cu faptul psihologic că problemele unui copil
încep în familie. A apărut termenul „familie dezavantajată social”. Alcoolul ca o ieșire din toate
situațiile dificile, droguri, scandaluri familiale, divorțuri - acestea sunt foarte des confruntate de
educatorii sociali și membrii comisiilor pentru problemele minorilor.
Opusul problemei familiei unui copil în lumea modernă este dat de supraprotejare
parentală. Protecția excesivă a unui adolescent de orice responsabilități, de eforturile
independente de a atinge obiectivele vieții interferează cu dezvoltarea sa mentală normală.
Rezultatul este o încălcare a asimilării experienței sociale, apariția unor forme de comportament
neadaptive , o denaturare a mecanismelor motivaționale, adesea apar probleme ca, anxietate și
incertitudine, retragere, protest, delincvență. Multe familii cu o situație financiară bună suferă de
copiii lor în creștere, părinții își pierd psihologic copiii, deoarece ei însăși nu reușesc să
gestioneze situația.

Modalități de prevenire a abandonului școlar

La nivelul familiei se propun urmǎtoarele soluţii pentru prevenirea a
abandonului/eşecului şcolar :
- stabilirea unor întâlniri periodice între pǎrinţi şi învǎţǎtor sau consilierul şcolar pentru
a discuta comportamentul elevului şi evoluţia lui (socialǎ şi psihologicǎ) precum şi
caracteristicile specifice vârstei;
- realizarea unor campanii de educare a pǎrinţilor în care sǎ se prezinte importanţa
cultivǎrii emoţiilor pozitive, dar şi a sentimentului de responsabilitate.
- implicarea mass-mediei într-o serie de campanii împotriva violenţei în familie,
explicându-se în acelaşi timp consecinţele comportamentului agresiv asupra copilului.
În ceea ce priveşte activitatea de înlǎturare a fenomenului de eşec şcolar, aceasta este
mai dificilǎ decât cea de prevenire, presupunând elaborarea unor strategii de tratare
diferenţiatǎ şi individualizatǎ a elevilor aflaţi în aceastǎ situaţie.
Pentru ca o astfel de strategie sǎ fie pusǎ în aplicare trebuie cunoscute foarte bine
particularitǎţile psihologice a elevilor. Variaţiile mari de ritm intelectual şi stilul de lucru impun
activitǎţi de organizare diferenţiatǎ a procesului de predare-învǎţare, pe grupuri de elevi. Un alt
aspect important în înlǎturarea acestui fenomen este crearea unor situaţii speciale de succes
pentru elevii cu dificultǎţi şcolare, deoarece succesele sporesc încrederea în forţele proprii.
O modalitate de a-l pune pe elev în situaţia de succes este „de a-l ajuta sǎ treacǎ de la
simpla posturǎ de receptor al informaţiilor, la cea de folosire eficientǎ a raţionamentului
ştiinţific, prin intermediul cǎruia el va putea prelucra şi aplica în mod adecvat informaţiile
primite la orele de clasă.” (J. Piaget –Judecata moralǎ la copil, Editura Didacticǎ şi
Pedagogicǎ, Bucureşti, 1980, p. 79)
 Pentru înlǎturarea fenomenului de abandon/eşec şcolar, o soluţie unanim acceptată este
de a-i ajuta pe elevi sǎ-şi organizeze cât mai bine timpul zilnic de lucru, alternând activitǎţile
abstracte cu cele recreative (elevii au tendinţa de suprasolicitare a capacitǎţii psihonervoase).
Este important de subliniat cǎ în procesul de înlǎturare a fenomenului de eşec şcolar este nevoie
de participarea consilierului şcolar, a cadrelor didactice, colegilor, dar şi a familiei. Pentru ca
demersul sǎ ducǎ la soluţionarea problemei elevului, toţi cei amintiţi anterior trebuie sǎ lucreze
ca o echipǎ, lucru destul de greu de realizat. Trebuie spus că nu există reţete care pot fi transpuse
mecanic. Este posibilă însă conturarea câtorva coordonate de acţiune:
I.          Activităţi preventive
• cunoaşterea universului copilului;
 • stabilirea unor relaţii cu familia pentru a cunoaşte trecutul copilului, comportamentul său
în afara şcolii, modul în care el povesteşte ceea ce se întâmplă în şcoală etc. şi implicarea
în activitatea de educare a copiilor;
• crearea unui mediu securizant pentru învăţare;
 • asigurarea unui climat afectiv corespunzător.
II.       Activităţi de suport (de susţinere)
• stabilirea unor măsuri de suport prin activitatea curentă la clasă (observarea cu atenţie a
evoluţiei elevilor, folosirea metodelor activ-participative, crearea de situaţii prin care
elevul să fie ajutat să depăşească dificultăţile, atitudinea promptă de susţinerena a
elevului);
• diferenţierea şi individualizarea activităţii;
• susţinerea intenţiei deliberate de recuperare (elevul lipseşte un timp îndelungat de la
şcoală, a schimbat şcoala sau înregistrează o perturbare pasageră de ordin afectiv).
III.    Program de recuperare
 Spre deosebire de tipul de susţinere menţionat anterior, demersul didactic organizat în
funcţie de un scop de recuperare trebuie conştientizat şi asumat de elevul sau elevii aflaţi într-o
atare situaţie; în consecinţă, se va realiza o activitate diferită şi relativ independentă de cea
propusă pentru ceilalţi elevi din clasă.
Elevii care urmează acest program de recuperare nu trebuie total excluşi de la activităţile din
orar, ca să nu resimtă această activitate ca pe o sancţiune prin care sunt lipsiţi de la alte ore
atractive pentru toţi ceilalţi. Putem spune cǎ realizarea în bune condiţii a procesului instructiv-
educativ din şcoalǎ presupune, cu necesitate, „acceptarea şi respectarea de cǎtre elevi şi cadre
didactice a unor cerinţe, reguli şi dispoziţii elaborate şi impuse din exterior, concomitent cu
instituirea unor modalitǎţi de control asupra acceptǎrii şi respectǎrii lor.” (T. Rudicǎ –
Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.284)

Unul dintre cele mai importante domenii care caracterizează progresul unui copil este
dezvoltarea sa socială, care se bazează pe un proces în două direcții de asimilare a normelor și
regulilor: pe de o parte, copilul trebuie să învețe normele și regulile în raport cu lumea obiectivă,
iar pe de altă parte, normele și regulile de comunicare cu alți oameni. Acest proces este însoțit de
experiențe emoționale care se reflectă în comportamentul copilului. Însă sub influența mai
multor factori negativi (încălcarea relațiilor părinte-copil, climat psihologic nefavorabil și alți
factori), copilul dezvoltă semne de suferință socială și emoțională.

Legătura dintre tipul de familie și socializare

Socializarea cu succes a unui copil depinde de structura familiei:

 familie completă - o familie în care există ambii părinți sau unul dintre părinți este
înlocuit cu o mamă vitregă sau un tată vitreg;
 familie monoparentală - o familie a unei mame singure sau a unui tată cu copii; o
familie în care bunica și / sau bunicul, mătușile, unchii, etc. sunt implicați în
creșterea copiilor.
În familiile incomplete, există o scădere a posibilităților educaționale ca urmare a
influenței pe termen lung asupra copiilor în conflict, a situațiilor psihice tensionate, apariția
„foamei” emoționale sau, dimpotrivă, a iubirii excesive a părinților, a unui nivel cultural și
educațional scăzut al părintelui, etc.
În familiile disfuncționale, procesul de socializare este îngreunat și perturbat
semnificativ. Acestea au o structură perturbată, în care principalele familii sunt ignorate și
depreciate, se observă defecte în educație, în urma cărora apar „copii dificili”.
 Procesele de socializare în familie sunt influențate de:
 sănătate naturală și ereditate;
 bunăstare materială;
 componentă economică;
 mod de viață;
 statut social;
 locul de reședință;
 numărul membrilor familiei;
 atitudine față de copil.
Părinții sunt primii educatori ai copilului. Creșterea într-o familie este un proces social și
pedagogic complex. Procesul de socializare este foarte influențat de:
 natura relației dintre părinți;
 climatul psihologic în familie;
 gradul de atenție reciprocă, acord, respect și sensibilitate;
 natura și tonul conversațiilor;
 modalități de rezolvare a problemelor.
În procesul de socializare, familia trebuie să rezolve următoarele sarcini:
 creează condițiile necesare pentru creșterea și dezvoltarea copilului;
 predă abilitățile necesare;
 să împărtășească experiența creării unei familii, păstrarea ei; relațiile cu bătrânii;
predarea și creșterea copiilor în ea;
 să cultivi o atitudine de valoare față de tine și față de ceilalți oameni;
 oferi copilului protecție psihologică, socio-economică.

Legătura dintre familie, formarea și dezvoltarea personalității

O familie este o comunitate de oameni bazată pe o singură activitate familială comună,

legată de legăturile căsătoriei, părinților și rudeniei, realizând astfel reproducerea populației și
continuitatea generațiilor familiale, precum și socializarea copiilor și menținerea existenței
membrilor familiei. (Antonov A.I., Medkov V. M. Sociologia familiei, 1996).
 Familia este factorul principal în dezvoltarea personalității copilului, de care depinde în
mare parte soarta viitoare a unei persoane. Primul lucru care caracterizează familia ca factor de
creștere este mediul ei de educație, în care viața și activitățile copilului sunt organizate în mod
natural.

În mod tradițional, familia este principala instituție de învățământ. Ceea ce dobândește o

persoană în familie, el păstrează de-a lungul vieții sale ulterioare. Importanța familiei se
datorează faptului că o persoană se află în ea în timpul unei părți semnificative a vieții sale.
Bazele personalității sunt puse în familie. Ce va lua un copil din familia în care a crescut de la o
vârstă fragedă, el își va aminti în mod inconștient și va păstra în memoria sa de-a lungul vieții.
Importanța familiei constă în faptul că se formează viziunea asupra lumii și atitudinea față de
lume, stilul de viață, obiceiurile și existența socială a copilului. Familiile moderne sunt destul de
diverse și, în funcție de modul în care se construiește viața și comunicarea cu părinții, depinde
formarea personalității copilului: caracterul viitor și temperamentul copilului, bazele formării
culturii, igiena personală, rutina zilnică și multe altele sunt stabilite în familie. (Pugachev AS
Influența familiei asupra personalității [Text] / AS Pugachev // Tânăr om de știință. - 2012. -
Nr.7. - S. 310-313).

Familia acționează ca un factor de creștere, deoarece este organizatorul diferitelor tipuri

de activități pentru copii. De la naștere, un copil, spre deosebire de mulți reprezentanți ai lumii
animale, nu deține abilitățile care îi vor asigura viața independentă. Interacțiunea sa cu lumea
este organizată de părinții săi și de ceilalți membri ai familiei. Aceasta are un sens pedagogic
deosebit, deoarece chiar și un copil care este suficient de norocos să se nască într-un mediu
favorabil nu va putea să se dezvolte pe deplin dacă este limitat sau lipsit de posibilitatea de a
interacționa activ cu acesta. Cert este că el însuși nu stăpânește mijloacele de a stăpâni, asimila și
însuși acele realizări culturale cu care este înconjurat. În familie, copilul începe să se
familiarizeze cu diverse tipuri de activități: cognitive, educaționale, obiective, joc, muncă și de
asemenea comunicare. Inițial adulții lucrează împreună cu copilul, stimulând și consolidând
activitatea acestuia. Însă, pe măsură ce copilul stăpânește acțiunile individuale, devine posibil să-
și organizeze activitatea în comun cu adultul. Pe măsură ce copilul stăpânește anumite acțiuni el
se transformă într-un subiect al propriei sale activități, dar chiar și în această etapă are nevoie de
atenția unui adult, sprijin emoțional, aprobare, evaluare, uneori - un indiciu, informații
suplimentare despre cum să facă cel mai bine, să acționeze într-unul sau altul. situații etc. Este
important ca părinții să respecte măsura, un raport rezonabil dintre copii și propria activitate, să
nu facă pentru copil ceea ce a învățat deja.

În concluzie, familia este agentul socializării primare. Părinții transmit experiența lor de viață,
rolurile sociale copiilor lor, predau meserii și cunoștințe teoretice. Familia îl ajută pe copil să
învețe să comunice. Comunicarea în familie permite copilului să-și dezvolte propriile păreri,
norme, atitudini și idei, precum și abilități de comunicare: stil de comunicare, capacitatea de a
face compromisuri. Dezvoltarea copilului va depinde de cât de bune îi sunt oferite condițiile de
comunicare în familie, precum și de claritatea comunicării.

Grădinița reprezintă un prim mediu organizațional cu care se confruntă copilul și care

exercită o influență profundă cu rol facilitator pentru experiențele sociale ulterioare. Studiile de
specialitate subliniază faptul că prin integrarea copilului într-un grup social, el dobândește
abilități în a se raporta la ceilalți membri ai grupului cu care învață să stabilească relații eficiente
și este ajutat să rupă relațiile de dependență față de părinți, prin afirmarea capacităților de
autoservire: a mânca, a se îmbrăca, a se încălța, a se pieptăna, ceea ce îi conferă o altă libertate
de acțiune.
În cadrul programului instructiv-educativ din grădiniță copilul este cooptat într-un proces
de construire sau elaborare a unui comportament care să-i permită afirmarea eului prin
descoperirea competențelor sale ori prin constatarea dificultăților pe care le are de învins .
Noua orientare a educației are ca ideal conturarea personalității omului de mâine care să
fie mai responsabil, căruia să-i pese de tot ce se petrece în jurul său,de aceea educatorii trebuie să
îi învețe pe copii să-și dezvolte competențele sociale, emoționale,atitudinile și valorile.
„Copilul râde. Înțelepciunea și iubirea mea e jocul.” – spune poetul Lucian Blaga în poezia „
Trei fețe” unde a pătruns căutarea spiritului uman și „a găsit” jocul la toate vârstele. Cunoscând
această subtilă înțelegere a esenței jocului putem sublinia faptul că jocul reflectă umanitate, pe
care o dezvoltă ca o parte componentă a lumii.
Încă de la vârsta copilăriei, jocul generează multe activități superioare. Tendința spre joc
a preșcolarului este ceva esential naturii sale. Prin joc îmbogățește sfera cognitivă și afectivă. Se
dezvoltă în continuare curiozitatea, se conturează interesele, se deschide (prin imitarea rolurilor)
accesul la activitatea productivă a adultului. Jocul răspunde nevoii de libertate spiritual, de
mișcare și este cerința de evadare de sub presiunea adultului și a excesului de informații și
provocări ale mediului înconjurător. În joc copilul se angajează pe măsura sa în acțiune, participă
de bunăvoie și se manifestă stăpân pe situație. În desfășurarea jocurilor se realizează compensații
psihice pentru copii. Au loc unele substituții pe care le acceptă între real și ceea ce reprezintă
imaginarul. Jocul este in totdeauna autentic,captivant, o bucurie și o plăcere reală,o angajare între
lumea imaginară a energiilor și a încercării proprii. Copiii în situația de joc ating performanțe net
superioare celor obținute in afara jocului, în condițiile efectuării unor sarcini din obligație.
Acțiunile jocului crează pentru copil situații pe care el trebuie să le realizeze singur sau în
colaborare cu colegii de echipă, cum ar fi:disciplina, supunerea consimțită față de regulile
jocului, spiritul de echipă, spontaneitatea.

Jocul este un bun prilej pentru a cunoaște copiii sub diferitele lor înfățișări. Ei își arată în
mod spontan aptitudinile fizice și înclinațiile lor sufletești. Îmbinarea rațională a jocului cu
elemente de învățare produc schimbări în natura și în structura proceselor psihice.
Tot pe calea jocului se precizează și se diferențiază reprezentările. Pentru a construi trebuie
să-și reprezinte imaginea respectivă,iar pentru a interpreta un rol trebuie să reprezinte acțiunile
oamenilor și manifestările lor. În jocurile cu subiecte își actualizează reprezentările și le combină
dezvoltând imaginația reproductivă și creatoare. În condițiile de joc, mai bine decât în alte
condiții se realizează funcțiile memoriei: întipărirea, recunoașterea, reproducerea, dar și
operațiile gândirii: comparația, generalizarea, clasificarea. Copilul în timp ce acționează în joc
percepe, memoreză, gândește. Descoperă noi lucruri , iar pe cele cunoscute caută să le explice
încât pe lângă mișcare și bucurie mai intervine și un efort de gândire. Este faza prin care
procesele de cunoaștere ale copilului se dezvoltă pe baza acțiunilor extreme desfășurate sub
forma specifică jocului. În cadrul jocului colectiv are loc comunicarea verbală între copii, care
dezvoltă limbajul, îmbogățește vocabularul, iar sistemul verbal se intensifică. Limbajul devine un
instrument de exprimare și de comunicare a impresiilor trăite, a emoțiilor, a dorințelor.
Tot prin joc, copilul își dezvoltă emoțiile, trăsăturile social-morale și de caracter.
Emoțiile și sentimentele mai bogate în conținut. Relațiile de ostilitate cedează locul celor de
cooperare și competiție cu sine . Jucându-se, copilul este în stare să obțină performanțe pe care
alte activități exterioare jocului nu sunt în stare să le atingă. Își fixează în continuare un scop,
depune eforturi voluntare în vederea realizării lui și depășește obstacolele ivite în cale. Jocul este
un mijloc de însușire activă a cunoștințelor, devenind activitatea principală ce stimulează și
întreține cele mai importante modificări ale psihicului, în cadrul căruia se dezvoltă procesele
psihice și pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de dezvoltare. Vârsta preșcolară
reprezintă un moment important de evoluție psihică în care jocul capătă caracteristici noi ce-i
apropie de alte feluri de activitate.

Trecerea de la jocul individual, de la ponderea aspectelor izolate de viață, la jocul cu

subiecte ce implică relații complexe între copii, dovedește că au ajuns la un stadiu mai dezvoltat
al imaginației. Apare imaginația creatoare. Pe măsură ce dobândește cunoștințe variate poate face
diferențierea între imaginar și real, crește mai profund imaginarul.
Faptul că jocul are scop, subiect, roluri, reguli, copilul înainte de a începe le fixează și
acestea influențează creația mintală a copilului.
Scopul determină înțelegerea între copii, a elaborării și respectării unui plan al jocului.
Subiectul reflectă aspecte diverse și variate ale realității înconjurătoare. Copilul introduce în
joc momente din viață pe care le-a trait. Imaginile lui creatoare se dezvoltă în raport cu vârsta și
contactul cu mediul înconjurător.
Rolul oglindește în joc o conduită umană pentru copil. Împărțirea rolurilor pentru ei
constituie o mare importanță, pentru că este un model pe care copilul îl reproduce în joc.
Regulile jocului reglementează conduita copilului, relațiile dintre ei și scopul propus. Cel ce
nu respectă regulile jocului poate fi scos din joc. Copiii se supun în mod conștient. Se întâlnesc
atitudini de protest față de orice abatere de la regulile de comportare civilazată în joc. Încep să se
înfiripeze în joc elemente ale conștiinței de sine. Astfel stadiul de dezvoltare se modifică și
copilul începe să facă distincție între joc și celelalte forme de activitate .
La nivelul grădiniței, prin jocurile didactice , copilul va învăța să coopereze, să se
conformeze regulilor de grup, să-și armonizeze cerințele sale cu cele ale grupului și să acționeze
în conformitate cu acestea. Pentru a se integra și coopera eficient cu cei din jur, se urmărește ca
preșcolarul să atingă un anumit nivel al socializării, care presupune o modalitate de percepere și
considerare a calităților celor cu care vin în contact.
 BIBLIOGRAFIE

1. Verza, E., „Caracteristicile dislaliei și disgrafiei la școlari, în Analele Universității

Bucuresti", E.D.P. 1981;
2. Gheorghiu, Florina, „Modalități de intervenție personalizată în cadrul învățământului
integrat”, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2005;
3. Radu, T. Ion „ Învăţământ diferenţiat. Concepţii şi strategii”, EDP, Bucureşti, 1978;
4. Cucoş, Constantin „ Pedagogie”, Editura Polirom, 2000;
5. A. Manolace „ Pedagogia”, EDP București, 1964;
6. Marian Barbu, Alexandru Gheorghe, Areta Dobrescu „Metodica predării limbii și
literaturii române”, Ed. ,,Gheorghe Alexandru,, Craiova 2003;
  7. Dottrens, Robert „ A educa și a instrui” , EDP, 1970;
8. Mudrik A.V.„ Pedagogia socială.” M., 2007;
9. Salade, D. „Educație și personalitate”, Editura Casa cărții de știință, Cluj-Napoca,
1995;
10. Moscovici, S., „Psihologia socială a relațiilor cu celălalt”, Iași, Editura Polirom, 2004.