NOŢIUNEA DE CULTURĂ

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

Definiţia noţiunii de cultură

Cuvântul cultură apare în limbajul cotidian în nenumărate sensuri, dintre care

unele par să nu aibă nici-o legătură directă cu altele. Uneori, el este utilizat cu referire la
preocupările artistice sau intelectuale ale unei persoane, cu precădere atunci când
utilizăm sintagma „om de cultură”; în alte situaţii avem în vedere cultura specifică a
unei ţări sau a unui popor, respectiv totalitatea creaţiilor, a patrimoniului artistic
specifice acestora; nu arareori spunem despre o persoană că „nu are cultură”, prin
aceasta noi înţelegând că respectivul are un nivel redus de informaţii/cunoştinţe;
cuvântul cultură mai este utilizat adesea pentru a desemna anumite tendinţe în modă,
artă culinară, muzică etc. În concluzie, domeniul de referinţă al acestei noţiuni are o
sferă de proporţii nelimitate: ea cuprinde atât indivizii în ceea ce au ei mai particular,
cât şi grupurile şi orientările de moment ale acestora, precum şi caracteristicile generale
ale diverselor societăţi (se spune adesea cultura franceză, germană, americană, chineză,
indiană etc., prin aceasta fiind vizate tradiţiile acestor societăţi).
În încercarea de a pune pe cât se poate în ordine această multitudine de sensuri
ale termenului de cultură, unii cercetători au stabilit faptul că există şase asemenea
sensuri dominante (Matsumoto, Juang 2003):
1. Sensul descriptiv este utilizat pentru a evidenţia diferitele tipuri de activităţi sau
comportamente asociate unei anumite culturi.
2. Sensul istoric are în vedere patrimoniul şi tradiţiile asociate unui anumit grup
de oameni.
3. Sensul normativ priveşte componenta normativă a conceptului, respectiv
descrierea regulilor şi a normelor dintr-un anumit grup.
4. Sensul psihologic se referă la acele aspecte ale culturii aflate în legătură cu
învăţarea, rezolvarea de probleme şi cele legate de comportament.
 5. Sensul structural evidenţiază elementele sociale şi organizaţionale implicate în
noţiunea de cultură.
6. Sensul genetic se raportează la originea sau originile unei culturi.
În istoria ştiinţelor sociale, cu precădere din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, noţiunea de cultură a fost definită în diverse modalităţi. Antropologul englez
Edward Burnett Tylor (1832-1917) definea cultura ca fiind totalitatea capacităţilor şi a
obiceiurilor învăţate de membrii unei societăţi. Antropologul american Ralph Linton
(1893-1953) defineşte cultura drept mod de viaţă al unei societăţi. Alţi teoreticieni
diferenţiază între aspectele obiective ale culturii, precum un set de diverse instrumente
şi aspectele subiective, de tipul cuvintelor utilizate de o persoană, credinţelor,
atitudinilor, rolurilor, valorilor etc. individuale.
Cultura este definită, din punct de vedere filosofic şi sociologic, drept un mod de
viaţă specific oamenilor, ce cuprinde totalitatea comportamentelor învăţate şi
transmise de la o generaţie la alta prin intermediul societăţii. Cultura include
convingerile, credinţele, valorile şi comportamentele specifice unui grup de oameni,
unei colectivităţi/societăţi. Mai precis, în noţiunea de cultură sunt incluse acele strategii
create de om, cu scopul de a se adapta cât mai bine la mediul înconjurător. Strategiile pe
care omul le creează şi le dezvoltă în contact cu mediul din care face parte sunt
eleborate pe un număr infinit de paliere, ele incluzând, printre altele, utilizarea
limbajului ca strategie de comunicare cu ceilalţi, învăţarea ca o strategie de a dobândi
cunoştinţele şi abilităţile necesare într-o anumită profesie, ridicarea unei case ca
strategie de locuire, automobilul sau trenul ca strategie de a transporta oameni şi
diverse lucruri dintr-un loc în altul, internetul ca pe o strategie de informare, petrecere a
timpului liber sau comunicare cu prietenii etc. Din toate acestea, se poate deduce faptul
că noţiunea de cultură nu poate exista în afara societăţii, ea este inseparabilă de
grupuri/comunităţi/societăţi, ce sunt alcătuite din persoane care interacţionează, prin
această interacţiune oamenii ajungând să creeze, să împărtăşească şi să perpetueze
cultura. Cultura se referă la ceea ce gândim, modalităţile în care acţionăm şi ceea ce
deţinem. (Ferrante 2011, Macionis 2005).
Antropologul Ralph Linton, pe care l-am amintit mai sus, punctează apăsat
faptul că pentru ştiinţele sociale cuvântul cultură nu are o conotaţie apreciativă, aşa cum
este el utilizat în limbajul cotidian. Atunci când afirmăm că noţiunea de cultură se referă
la modul de viaţă al unei societăţi, noi nu dorim sub nici-un motiv să sugerăm prin
aceasta că sunt vizaţi doar acei oameni ce au preocupări intelectuale sau artistice ieşite
din comun. Cultura nu se referă la audiţia simfoniilor lui Beethoven, Brahms sau
Mahler şi nici la lectura operelor literare ale lui Tolstoi sau Dostoievski. Acestea sunt
doar unele dintre elementele unor diverse culturi, aşa cum utilizarea la masă a cuţitului
sau furculiţei sunt, la rândul lor, elemente ale unei culturi. Din punctul de vedere al
ştiinţelor sociale, audierea unui simfonii nu este cu nimic superioară spălatului vaselor
şi aceasta deoarece sociologul, filosoful sau antropologul etc. nu analizează aceste
comportamente pentru a furniza judecăţi de valoare. În concluzie, „orice societate are o
cultură, oricât de simplă ar fi ea, şi fiecare fiinţă umană este culturală, în sensul că
participă la o anumită cultură” (Linton 1968).

Problema universaliilor culturale. Fenomenul de difuzie culturală

Cultura ne ajută în primul rând să ne definim pe noi înşine în funcţie de grupul

căruia îi aparţinem. Indiferent de mărimea acestuia, un grup face posibilă transmiterea
socială a unei anumite culturi. În ciuda diferenţelor semnificative care există între
diversele culturi, unii antropologi au evidenţiat existenţa unor universalii culturale, a
unor practici ce pot fi întâlnite în marea majoritate a culturilor. Antropologul american
George Murdock (1897-1985) a alcătuit o listă cu asemenea universalii, dintre care
amintim (apud. DiRenzo 1990): împărţirea oamenilor pe vârste, limbajul, jocurile,
muzica, sporturile atletice, împodobirea corpului, calendarele, cooperarea, cosmologia,
gătitul alimentelor, curtarea fetelor, complimentele, dansul, divinaţia, arta decorativă,
interpretarea viselor, familia, folclorul, tabuuri legate de mâncare, ceremoniile funerare,
doliul, gesturile, darurile, coafura, construcţia de locuinţe, căsătoria, educaţia, etica,
eshatologia, credinţa în vindecare, medicina, igiena, reguli de moştenire, norocul şi
superstiţiile, magia, miturile, guvernământul, numerele, numele fiecărei persoane,
drepturile de proprietate, religia, ritualurile religioase, concepţii despre suflet, tabuurile
sexuale, chirurgia, fabricarea uneltelor, comerţul, ospitalitatea, vizitele etc. Multe dintre
aceste universalii identificate de Murdock derivă din procesul de adaptare al oamenilor
la mediul natural şi aici ne referim la nevoile de bază ale omului, precum hrana,
locuinţa sau hainele, în timp ce altele apar ca o consecinţa a nevoii omului de a se
diferenţia de natură, de a-şi crea o lume proprie, categorie în care putem include
împodobirea corpului, arta decorativă, folclorul, miturile, religia, ceremoniile funerare
etc.
În altă ordine de idei, o alternativă culturală se referă la un element al culturii ce
le oferă oamenilor dintr-o anumită societate posibilitatea de alegere a modalităţii
adecvate pentru a-şi satisface atât nevoile personale, cât şi pe cele sociale. Alternativele
culturale trebuie să poată fi la îndemâna tuturor membrilor unei societăţi, chiar dacă ele
nu vor fi adoptate decât de unii dintre aceştia. Asemenea alternative pot fi diferitele
stiluri muzicale, diversele religii sau stiluri de îmbrăcăminte. Analiza comparativă a
societăţilor a scos în evidenţă faptul că, pe măsură ce creşte gradul de complexitate al
societăţii studiate, cu atât este mai mare varietatea de alternative culturale oferite.
În ceea ce priveşte relaţiile pe care le stabilesc grupurile între ele, un concept
esenţial care descrie respectivele relaţii este acela de difuzie culturală, ce este definit
drept un proces prin care un element cultural specific unei anumite societăţi se
răspândeşte în interiorul altor societăţi. Împrumuturile culturale sunt fenomene
frecvent întâlnite, ele se pot produce într-un timp foarte îndelungat, devenind ulterior
atât de bine integrate în cultura adoptivă, încât oamenii nu mai sunt conştienţi de faptul
că ele nu au fost la origine elemente originare, ci asimilate pe parcurs. Estimarea lui
Murdock că 90% din conţinutul fiecărei culturi este obţinut de la alte societăţi poate să
pară exagerată, însă, la o analiză mai detaliată, ea ne apare ca fiind mult mai apropiată
de adevăr decât am fi bănuit iniţial. Majoritatea obiectelor pe care le utilizăm în viaţa
cotidiană nu au apărut în interiorul culturii noastre, ci au fost împrumutate din alte
culturi. Astfel, ceasul este o invenţie medievală europeană, sticla a fost inventată în
Egiptul antic, porţelanul în China etc. (DiRenzo 1990). Însă, acest lucru nu este valabil
numai în cazul obiectelor, ci şi în ceea ce priveşte sfera ideilor, a credinţelor sau a
valorilor, este suficient să ne amintim faptul că, în spaţiul european şi în cel american, o
mare parte a populaţiei, în speţă creştinii şi-au investit credinţa într-o divinitate de
origine evreiască, deşi trăiesc într-o cultură diferită de aceasta.

Diversitatea culturală

Cultura are o structură eminamente socială. Datorită acestui fapt, ea nu se poate

transmite de la o generaţie la alta prin intermediul geneticii. Modalităţile proprii de
transmitere a culturii sunt învăţarea şi interacţiunea cu ceilalţi. Ceea ce înseamnă că nu
există nimic aprioric în analiza acestui fenomen; cultura poate fi dobândită doar după
ce copilul se naşte şi intră în relaţie cu cei din jurul său. Procesul prin care un individ
asimilează/interiorizează valorile, normele, comportamentele etc. grupului în cadrul
căruia trăieşte, sau, altfel spus, cultura acelui grup, se numeşte enculturaţie. Astfel, un
băiat care s-a născut în România în mediul urban în jurul anului 2000, cel mai probabil
şi-a petrecut o parte din copilărie jucându-se cu jucăriile cumpărate de părinţii săi sau
de alţi adulţi, s-a uitat la televizor la desene animate, s-a jucat la calculator, a mers la
grădiniţă unde a deprins primele elemente ale socializării secundare, a înţeles că
grădiniţa/şcoala fac parte din formarea sa, iar ele se bazează pe un personal specializat
(educator, învăţător sau profesor), cărţile fiind parte esenţială a acestei formări, precum
şi deprinderea scrisului, cititului sau a efectuării de operaţii matematice etc. Toate
acestea alcătuiesc firescul însuşi pentru un asemenea copil născut şi crescut într-o
cultură în care educaţia are aceste coordonate; dimpotrivă, pentru un copil care s-a
născut în aceeaşi perioadă în comunitatea Jie din Uganda, copilăria înseamnă joaca cu
vacile, iar învăţătura presupune asimilarea informaţiilor pe care i le furnizează ceilalţi
membri ai tribului, căci profesori şi şcoală în sensul uzual nu există sau el nu are acces
la acestea. Când ajunge la vârsta maturităţii, el va trebui să se supună unei ceremonii de
iniţiere, ce presupune că va fi uns cu conţinutul nedigerat al stomacului unui bou
sacrificat special pentru această ocazie (Ferraro, Andreata 2010). Ulterior, va avea trei
sau patru soţii simultan. În concluzie, ambii copii aparţin unor societăţi cu o cultură
specifică, în cadrul căreia sunt integraţi şi al cărei stil de viaţă îl vor asimila puţin câte
puţin.
Etnocentrismul este acea tendinţă de a utiliza normele şi valorile specifice unei
anumite culturi drept standarde prin intermediul cărora sunt judecate practici sau
comportamente ale oamenilor ce aparţin unei alte culturi. De exemplu, în unele culturi
unde preceptele religioase sunt dominante, se consideră că avortul este o practică
profund imorală, fiind similar crimei. În societăţile europene laice, însă, avortul este
privit ca fiind un lucru firesc, singurii care pot decide în acest sens fiind părinţii
biologici, ce, din varii motive, nu îşi asumă responsabilitatea naşterii şi creşterii unui
copil. Vorbim în acest caz de o responsabilitate care ţine exclusiv de propria conştiinţă,
responsabilitatea socială sau juridică este nulă. Etnocentrismul conţine, în acelaşi timp,
convingerea că principiile/normele/judecăţile de valoare proprii sunt superioare în
raport cu acelea aparţinând unei alte culturi. Într-un studiu realizat în anul 2007, s-a
evidenţiat faptul că nivelul etnocentrismului este diferit de la o societate la alta, cele mai
scăzute valori fiind înregistrate în anumite state occidentale (apud. Brinkerhoff, White,
Ortega, Weitz 2011). Astfel, la întrebarea „Cultura noastră este superioară celorlalte?”,
gradul de adeziune al oamenilor a atins următoarele valori: Suedia 21%, Marea Britanie
31%, Germania 42%, Canada 52%, S.U.A. 55%, Iordania 59%, Brazilia 62%, Japonia 69%,
China 71%, Mexic 73%, Ghana 73%, India 93%.
Atitudinea opusă etnocentrismului este relativismul cultural, ce se referă la
convingerea că fiecare cultură are un anumit set de norme şi valori, ce-i conferă acesteia
o identitate aparte. Toate comportamentele sociale trebuie evaluate în funcţie de
contextul, de cultura în care are loc. De aici rezultă faptul că nu există nici-un criteriu
universal, general de evaluare a comportamentelor umane; nici-un comportament nu
este bun în sine sau rău în sine. Moralitatea nu este altceva decât o convenţie; ceea ce
este considerat a fi bun într-o anumită societate, este privit ca fiind rău în alta. Şi totuşi,
adepţii acestei perspective se confruntă cu o reală dificultate atunci când sunt nevoiţi să
evalueze moralitatea unor acţiuni precum uciderea sau violarea unor copii, tortura sau
schilodirea unor oameni care nu au comis nici-o crimă sau vreun act de violenţă şi nici
nu au incitat pe nimeni la crimă sau violenţă etc. Este imposibil să apreciezi că
asemenea comportamente ar putea fi vreodată, în cadrul oricărei societăţi, apreciate ca
fiind bune. De asemenea, este greu de identificat, dacă nu imposibil, o cultură în cadrul
căreia familia să nu fie privită ca o valoare în sine, sau în care moartea să nu fie
înconjurată de o aură asemănătoare unei taine, indiferent dacă unii oameni cred sau nu
în nemurirea sufletului. Prin urmare, aşa cum se poate vedea şi mai sus, susţinătorii
relativismului cultural se confruntă cu evidenţa existenţei unor universalii culturale, ce
fac imposibilă susţinerea fără rezerve a acestei perspective asupra culturii.
Relativismul cultural a dat naştere unei tendinţe aparent paradoxale, dar care are
o bază foarte largă de aplicare în diverse culturi ale lumii actuale. Este vorba despre
xenocentrism, ce reprezintă convingerea că operele
artistice/ideile/produsele/tehnologiile/serviciile etc. aparţinând unei culturi străine
sunt superioare celor din interiorul propriei culturi. Xenocentrismul este prin urmare
un tip de convingere aflată în opoziţie cu etnocentrismul. De exemplu, unii dintre noi
sunt convinşi că produsele alimentare străine sunt superioare celor româneşti, deşi o
analiză atât cantitativă, cât şi calitativă poate să demonstreze contrariul. De asemenea,
unii oameni preferă să achiziţioneze anumite produse de îmbrăcăminte străine, al căror
preţ este mai mare decât al celor autohtone, deşi calitatea acestora este similară.

Subculturile sunt parte a culturii globale a unei societăţi, dar, în acelaşi timp, ele
păstrează un caracter distinct, ce se exprimă prin cristalizarea unui set de valori proprii,
a unor norme şi moduri de viaţă specifice. Uneori, ele adoptă şi un limbaj propriu,
denumit argou, ce permite membrilor unei subculturi să confere un înţeles special
anumitor cuvinte sau expresii. Unul dintre cele mai cunoscute tipuri de argou este cel
utilizat în interiorul puşcăriilor sau de membrii diverselor găşti. Trăsătura
fundamentală a argoului în aceste cazuri este faptul că nu poate fi înţeles de persoanele
din afara găştii, în acest sens el având şi rolul de a furniza şi de a menţine coeziunea
specifică grupului. Dar şi de a-i da acestuia identitatea specifică. Societăţile alcătuite
dintr-un număr mare de subculturi sunt denumite adesea societăţi pluralistice. Trebuie
însă reţinut faptul că subculturile, deşi diferă substanţial de cultura dominantă a unei
societăţi, totuşi ele nu se află în contradicţie cu aceasta. Spre deosebire de subculturi,
contraculturile au drept caracteristică esenţială tendinţa permanentă şi manifestă de a
intra în conflict cu cultura dominantă. De exemplu, o sectă religioasă ce propune o
credinţă de tip creştin diferită de cea ortodoxă este o subcultură dacă setul de
convingeri religioase ale adepţilor respectivei secte nu contrazice flagrant dogma
ortodoxă, propunându-şi să o submineze şi să-i distrugă autoritatea. În acelaşi timp, o
grupare anarhistă nu poate fi privită ca fiind o subcultură, ci o contracultură şi aceasta
deoarece ea respinge principiile fundamentale după care funcţionează o societate
democratică.
Studiile efectuate de cercetători au arătat nu numai că oamenii împărtăşesc
valori, norme şi comportamente diferite, ci şi că reperele fundamentale după care se
structurează percepţia umană, spaţiul şi timpul, sunt receptate nu numai subiectiv, de
către fiecare individ în parte, ci şi social. Altfel spus, percepţia asupra timpului şi
spaţiului sunt, deci, determinate cultural. Antropologul american Edward T. Hall (1914-
2009) a susţinut faptul că percepţia timpului este diferită de la o cultură la alta,
introducând, în acest sens, o distincţie relevantă între culturile monocrone şi culturile
policrone. Oamenii care aparţin unor culturi monocrone, de exemplu cei din mediul
urban european sau american, receptează timpul în mod liniar, organizându-se într-o
manieră conformă acestei perspective monocrone. Activitatea întreprinsă de aceştia
presupune realizarea unei singure sarcini şi nu a mai multora concomitent, precum şi
fixarea unui program strict, abaterile de la program fiind permise doar în situaţiile de
maximă urgenţă; de asemenea, punctualităţii i se acordă o reală consideraţie, timpul
care se scurge în vederea aşteptării unei persoane fiind considerat irosit. Presiunea pe
care timpul o efectuează asupra psihicului indivizilor este enormă; aceştia trăiesc în
permanenţă cu obsesia că timpul nu le ajunge, atât în ceea ce priveşte realizarea
activităţilor profesionale, cât şi a celor de natură familială. Culturile policrone se
raportează la timp într-un mod fundamental diferit; oamenii sunt obişnuiţi să deruleze
mai multe activităţi în acelaşi timp, ei neacordând punctualităţii o importanţă majoră.
Preocuparea dominantă a oamenilor din aceste culturi este aceea de a iniţia şi de a
menţine relaţiile sociale, pe a căror importanţă mizează chiar mai mult decât pe
finalizarea unei sarcini la termenul convenit. Graba şi tendinţa neîntreruptă de a efectua
cât mai multe sarcini într-un timp cât mai scurt, dar nu cu scopul de a le face cât mai
temeinic, ci mai degrabă în vederea multiplicării lor, specifice culturii monocrone, sunt
privite de aceia care trăiesc într-o cultură policronă ca un pas esenţial spre
dezumanizarea/robotizarea/alienarea omului.

Priveliştea oferită de un magazin în care sunt expuşi la vânzare câini şi pisici nu

pare să conţină în sine nimic ieşit din comun; în fiecare oraş important din România
există cel puţin un pet shop în care sunt oferite amatorilor spre achiziţionare diverse
animale de companie. Totul însă se schimbă radical dacă respectivul magazin nu este
situat în interiorul unui mall, ci într-o piaţă unde se comercializează produse alimentare,
iar câinii şi/sau pisicile jupuiţi şi pârliţi atârnă de o funie într-un galantar. Acestă
imagine poate să reprezinte pentru un european obişnuit un adevărat şoc cultural. Ştim
cu toţii că în China câinii şi pisicile sunt considerate animale comestibile, însă, cu toate
acestea, şocul pe care-l avem atunci când vedem cu proprii ochi un asemenea obicei
culinar este foarte mare. Şi aceasta nu este singura situaţie în care trăirile noastre,
manifestate cu precădere prin sentimente de respingere, sunt extrem de intense.
Şocul cultural desemnează acest complex de trăiri, indus de contactul cu o
cultură ale cărei obiceiuri/comportamente sunt profund diferite de cele specifice
propriei culturi; în aceste situaţii, oamenii se simt dezorientaţi, revoltaţi, nesiguri, chiar
cuprinşi de spaimă. Aşa cum am sugerat şi mai înainte, arta culinară este unul dintre
cele mai mari furnizori de diversitate culturală, dar şi provocatoare de şocuri culturale.
Oricât ar putea părea de bizar, probabil că nu există vreun produs de natură animală
sau vegetală – cu excepţia, binenţeles, a celor care prezintă trăsături nocive evidente,
fiind otrăvitoare – care să nu fie consumat în interiorul unei anumite culturi. Caii,
şobolanii, broaştele, termitele, păianjenii, diversele specii de gândaci şi alte asemenea
animale pe care noi le considerăm de neatins sub aspect culinar, pot fi parte a meniului
cotidian al unor oameni din alte societăţi, cu menţiunea că aceştia nu le consumă doar
din strictă necesitate, fiindcă nu au altceva de mâncare, ci mai ales datorită culturii în
care trăiesc. Şi nu e vorba doar de anumite specii de animale, ci şi de anumite organe ale
acestora, sau chiar de excentricităţi precum prepararea fătului de vacă sau oaie etc. De
altfel, unele dintre acestea sunt considerate adevărate delicatese, preţurile pe care unii
oameni sunt dispuşi să le plătească pentru ele fiind exorbitante.
Este uşor de înţeles faptul că nu numai obiceiurile culinare ale oamenilor pot
provoca şocuri culturale. Pentru o persoană în vârstă, un concert de muzică heavy-
metal poate fi un adevărat şoc cultural; acelaşi sentiment îl poate avea un european la
vederea acelor rituri de iniţiere din alte culturi, în care curge mult sânge, sau în care
oamenii merg pe cărbuni încinşi, ori unii tineri sunt puşi să vâneze cu mâinile goale un
animal foarte periculos, punându-şi viaţa în pericol etc. – toate acestea sunt doar câteva
exemple de situaţii ce pot provoca şocuri culturale. Vom încheia expunerea despre
diversitatea culturală cu observaţia că acest contact între culturi produce, la un nivel
mai mult sau mai puţin profund, un şoc cultural, ce inspiră adesea atât o reacţie de
teamă sau de respingere, cât şi o fascinaţie irezistibilă; altfel spus, alteritatea intrigă,
naşte întrebări, îi trezeşte omului dorinţa de cunoaştere, arătându-i feţe nevăzute ale lui
însuşi. Iar cel mai bine se poate vedea acest lucru în atracţia irezistibilă pe care o
manifestă oamenii faţă de istorisirile narate de cei care au intrat în contact cu alte
culturi, care au fost martorii unor comportamente/obiceiuri etc. diferite în raport cu
acelea practicate în interiorul propriei culturi. În acest sens, antropologul Ralph Linton
(1968) remarca: „Istorisirile despre obiceiuri străine au fost dintotdeauna o preocupare a
noastră şi sunt ascultate cu acelaşi amestec de mulţumire de sine şi de invidie
nemărturisită, care constituie elementul de atracţie chiar şi al celor mai mici bârfe. Cel
mai vestit dintre toţi povestitorii despre alte popoare, Herodot, dedică o bună parte din
istoria lui la ceea ce am numi astăzi descrieri de cultură. El merge chiar atât de departe,
încât precizează unele dintre diferenţele cele mai izbitoare dintre greci şi egipteni sub
raportul obiceiurilor, exprimându-şi mirarea reală că aceşti barbari se retrăgeau în casă
pentru funcţia excretoare, în loc de a ieşi în stradă, cum procedau grecii civilizaţi”.