Cultura 

este un concept fundamental in sociologie pentru ca ea organizeaza viaţa socială şi-i dă

formă,jucand un rol esential in  explicarea:
 -comportamentelor umane
-diferentelor
-conflictelor
-coeziunii si integrarii sociale.

Termenul de cultură

Termenul de cultură vine din latinescul “colo, colere” care semnifică a lucra pământul, a

locui. Sensul lui primar desemna activităţi agricole fiind vehiculat din secolul XI până în secolului
XIX, în paralel cu accepţiunea dată de umanismul renascentist (sec. XVI) de cultură a spiritului.

Până astăzi, literatura de specialitate a înregistrat un număr mare de semnificaţii ale acestui
termen şi un număr şi mai mare de definiţii : sociologul francez A. Moles susţine că ar exista
aproximativ 250 de definiţii ale culturii.

În limbajul curent, adesea termenul sugerează o formă superioară de artă  (operă,

teatru, coregrafie etc.) avand un  sens restrictiv Se consideră că o persoană este cultă atunci când
deţine cunoştinţe despre arte şi este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile
artistice, este rafinată, are gust şi bune maniere. Cu alte cuvinte, nu orice om este cult şi nu orice
produs al activităţii sale este un act de cultură. Acest punct de vedere este impartasit si de
sociologul polonez J. Szczepanski, care ţinea să precizeze că “ nu toate produsele omului
reprezintă cultura lui ci numai cele superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele însele,
deci ştiinţa, arta, religia, ideile politice şi sociale, obiceiurile nobile – într-un cuvânt, produsele
superioare ale spiritului care necesită cultivarea minţii, tendinţa realizării unor scopuri mai înalte
decât simpla satisfacere a nevoilor biologice”.1

In vorbirea curentă, cultura este o caracteristică a individului, nu a societăţii. Majoritatea

sociologilor şi antropologilor se delimitează de acest înţeles în favoarea unuia mai larg, mai
cuprinzător.

Astfel, E.F.Tylor (1871) desemna prin cultură “ansamblul complex al cunoştinţelor, credinţelor

religioase, al artei, moralei, obiceiurilor şi al tuturor celorlalte capacităţi pe care le dobândeşte
omul ca membru al societăţii”.

Kluchohn  (1949) confer şi el culturii înţelesul de fenomen social, definind-o într-o formulă succintă
ca “mod distinct de viaţă al oamenilor, mod de a trăi”.

In acelasi context, Ralph Linton intelegea prin cultura tot ceea ce se învaţă în cursul vieţii sociale
şi este transmis din generaţi în generaţii adica, “ereditatea socială a membrilor unei societăţi”.

Constatam ca unele definiţii pun accentul mai mult pe sensul obiectiv al culturii (cultură materială
sau civilizaţie) iar altele pe sensul subiectiv al culturii (cultură spirituală, cunoştinţe, valori,
simboluri etc.).

Wisller ia în calcul multiplelele dimensiuni ale culturii, distingând în cadrul ei următoarele trei
diviziuni : “trăsături materiale”, “activităţi sociale” şi “idei”.

Aspectele materiale şi nemateriale ale culturii au fost evidenţiate şi de sociologul american N.

Goodman (1982) atunci când o definea ca fiind “moştenirea învăţată şi socialmente transmisă,  a
obiectelor făcute de om, cunoştinţelor, părerilor, valorilor şi  perspectivelor careasigură membrilor
unei societăţi unelte pentru a face faţă problemelor
curente”.2 

          Functiile culturii

-  O prima functie a culturii consta in intarirea

coeziunii sociale.

Cultura confera legitimitate relatiilor sociale, da sens legaturilor care unesc membrii societatii.

- Functia de integrare sociala.

  Cultura permite integrarea indivizilor in

grupurile sociale. Individul se va simti in largul lui ( va avea sentimental apartenentei) daca va
respecta valorile si normele grupului. La randul lui,grupul nu va avea nici un motiv sa se arate
ostil fata de individul care-I respecta regulile.

Functia de ereditate sociala,  de transmitere a

cunostintelor, valorilor, normelor de la o generatie la alta. Cultura este o mostenire sociala care
se schimba, evolueaza, se transforma. Conflictele culturale pot fi o
explicatie a acestor transformari.

Diversitate culturala

Cercetările sociologice şi antropologice au scos în evidenţă existenţa unei diversităţi culturale

atât între diferitele societăţi cât şi în interiorul fiecăreia dintre ele.

Societăţile diferă între ele atât sub aspectul culturii lor materiale (civilizaţii) cât şi sub aspectul
culturii spirituale. Comparand locuinţele şi mijloacele de comunicaţie din diferite societăţi,
observăm cu uşurinţă diferenţele evidente de  civilizaţie. Dacă este să comparăm normele care
precizează comportamentul adecvat, vom constata existenţa unor diferenţe.

În antropologia culturală este evidentiata existenţa a două mari tipuri de culturi diametral
opuse : cultura apolonică (apolinică) şi dionisiacă. Caracterul apolonic -conform studiilor lui Ruth
Benedict (1934-1950) – aparţine unui tip de cultură primitivă, în care orice exces este prohibit,
moderaţia fiind comportamentul fundamental al colectivităţii care cultivă personalitatea uniformă,
ştearsă. Un astfel de tip cultural este specific populaţiei Zuni a tribului de indieni din SUA (New
Mexico) , populaţie care se caracterizează prin calm, conformism, o mai mare înclinaţie spre
colectivism decât spre individualism.

La celălalt pol se află cultura dionisiacă, caracterizată printr-un exces de sensibilitate, activitate
frenetică, inividualism, competiţie. Tribul Kwakiutl (din Insula Vancouver, Columbia
Britanică) ai cărui membri sunt dominatori şi războinici reprezintă un astfel
de tip cultural.
Şi societăţile moderne se caracterizează prin diferenţe culturale. Constatăm în primul rând,
existenţa diferenţelor culturale dintre statele socialiste (care acordă prioritate colectivităţii în
raport cu individul) şi statele capitaliste (în care accentul cade pe individ şi competiţie). Deosebiri
culturale există însă şi între ţările capitaliste (de exemplu, între Anglia şi Japonia), precum şi între
ţările socialiste (de

exemplu, Cuba şi China), între ţările maritime şi cele intercontinentale etc.

Este de dorit ca diversitatea culturală – expresie a ingeniozităţi umane – să

fie cunoscută, acceptată şi valorificată de societăţile moderne spre folosul

lor reciproc.

Diferenţe culturale există aşa cum am arătat mai înainte şi în interiorul aceleiaşi societăţi în funcţie
de clasa socială, originea etnică, religia, rasa, stilul de viaţă, interesele urmărite. Ele
alcătuiesc subculturile. Cu cât o societate este mai numeroasă, mai complexă, mai modernă,
cu cât diferenţele culturale dintre diferitele grupuri sociale sunt mai mari, cu atât întâlnim mai
multe subculturi.

Subculturile reprezintă ansamblul de simboluri, norme, valori care dau identitate grupului, îl

disting de celelalte grupuri şi care se întemeiază fie pe moştenirea etnică, fie pe situaţia
economică a grupului, pe apartenenţa la o anumită regiune, la o anumită breaslă profesională etc.
Putem vorbi despre subcultura aurolacilor din canale, a săracilor din ghetouri, a romilor, a
oamenilor de
ştiinţă, a muzicanţilor de cartier etc.

Subculturile se deosebesc de cultura dominantă şi prin utilizarea unui limbaj specific (jargon
subcultural). În privinţa rolului jucat de existenţa subculturilor în societate, părerile sunt împărţie :
unii autori susţin că mozaicul cultural este un factor de îmbogăţire a societăţii, alţii consideră că
este un element nociv pentru societate, ce are drept consecinţă erodarea culturii naţionale.

Contraculturile sunt construite din acele valori, norme, simboluri şi moduri de viaţă care se
manifestă în opoziţie cu cultura dominantă din societate. Deşi nu resping toate normele şi
valorile societăţii din care fac parte, adepţii contraculturii resping o parte
mai mare sau mai mică din modelele ei comportamentale. Reprezentările
contraculturii pot fi grupurile de delincvenţi, sectele satanice, grupurile anarhiste, etc. Mişcarea
“hippie” din anii ’60 şi începutul anilor ’70 a sfidat valorile americane fundamentale de
individualism, competiţie, bunăstare materială, constituind o astfel de contracultură. Tot aici se
înscrie şi
organizaţia Ku Klux Klan din SUA şi Frăţia Musulmană din Egipt.
Apariţia unei contraculturi într-o societate este un indicator al neintegrării sociale, al
sentimentului de frustrare încercat de anumite categorii sociale.

Creşterea numerică a contraculturilor şi extinderea lor pot avea efecte disfuncţionale în societate,
fapt pentru care de cele mai multe ori sunt considerate neacceptabile de societate, fiind chiar
reprimate.

 Coordonate in spiritualitatea româneasca.

“Într-o Europă mărturisit faustică pare un popor care nu este faustic : poporul român” – aşa începe
C. Noica eseul Superare românească, prin care încearcă să mai dezvăluie încă ceva din viaţa
ascunsă şi adâncă a sufletului românesc.

Înţelegând prin “faustic” “cunoaşterea cu orice preţ” şi în acelaşi timp, “setea de putere cu orice
preţ”, C. Noica conchide că “noi nici nu am fost şi nici nu părem a ne pregăti să fim faustici”.

De altfel, aşa cum remarca Mircea Vulcănescu, “românul nepăsător, neatent, necalculat, surâzător,
încrezător în Dumnezeu” trece la fapte nu când poate, ci când nu mai poate ; “numai deznădejdea
în faţa neantului duce la acţiune”.11 “Fie ce-o fi!”, spune românul oarecum resemnat : imperativul,
“acum ori niciodată” care-l scoate din fire pe român, este simptomul unei febre de-o clipă, apoi,
“omul ieşit de sub vremi îşi reia dialogul cu veşnicia”.12

Fie ce-o fi!” – această uşurinţă cu care românii

tratează poblemele vieţii, de altfel explicabilă, deoarece suntem la porţile

Orientului unde totul este luat uşor, a determinat reacţia critică a

paşoptiştilor. Ei susţineau că dimensiunea românească a existenţei este aidoma

unui somn din care românul trebuie deşteptat la realitatea prezentă. Se pare că

românii manifestă aproape aceeaşi uşurinţă cu care tratează problemele vieţii

şi în faţa morţii, spre deosebire de nordici de exemplu, care se tem de moarte.

La noi, moartea nu-i privită ca fatalitate ci ca o lege a

firii. “Câte-n lume se nasc, mor toate”, “Fiecare e dator cun moartea” sunt

zicale româneşti care exprimă lapidar, concentrat, concepţia românului despre

inevitabilitatea firească a trecerii în nefiinţă. În viziunea mioritică,

moartea semnifică reintegrarea omului în universul natural.

Comunitatea om-natură la români are rădăcini străvechi,

manifestându-se încă la geto-daci ; aceştia, din dragoste pentru plai, preferau

moartea pe pământul ţării( fie chiar şi prin sinucidere) decât să cadă în

mâinile duşmanului, să fie ostateci pe pământ străin.

Ţăranul român, “trăind în zariştea cosmică şi în

conştiinţa unui destin emanat din veşnicie” se simte solidar cu natura eternă

şi ea, trăieşte în acord cu legile dumnezeieşti şi legile firii.

În concepţia lui L. Blaga, plaiul apare ca spaţiu

interiorizat, ca factor sufletesc creator, ca “spaţii-matrice”, ca “substrat

spiritual al creaţiilor anonime ale culturii populare româneşti”, ca loc în

care se plăsmuiesc destinele. El se înfăţişează sub forma unui “plan, înalt,

deschis, pe coamă verde de munte, scurs molcolm la vale”.13

Pentru ţăranul român plaiul este sfânt. “Codrul, marea,

râul, luna sunt divinităţi, nu fenomene”.14 Orice gând de intrare

brutală în cursul naturii este primit cu ironie. Românul va modifica dar nu va

forţa configuraţia pământului. Astfel, uliţele satelor româneşti în loc să taie

stâncile, mai bucuros le ocoloesc. Colaborează la acest fel de a fi românesc

atât dragostea invincibilă faţă de natură, de “plai”, cât şi respectul religios

faţă de “fire”, în ale cărei rosturi e păcat să intervii silnic.

Simţul pitorescului – arată L. Blaga – îl găsim la multe

popoare dar la poporul nostru are rădăcini sufleteşti mai adânci ; el nu

dispare nici chiar în condiţii de sărăcie sau de luptă pentru existenţă.

La ţăranul român nu primează interesele economice,

adevărată rămâne dragostea lui pentru frumos. Astfel, în lumea satului

obiectele cele mai simple şi modeste sunt împodobite cu un “decor bătrânesc”

iar troiţele lucrate cu migală “ţin loc de altar şi turlă”.

S-ar putea spune că valorile apreciate în primul rând de

arhitectura săsească sunt ordinea şi utilul, în timp ce, valorile puse în prim

plan de arhitectonica românească sunt : frumosul şi firescul.

Spre deosebire de casele româneşti, casele săseşti au la

temelie mai mult o concepţie etică, decât estetică despre rosturile vieţii.

Casele româneşti deşi mai sărace, nu sunt reduse la util ci ne întâmpină cu

belşugul lor de inutilităţi (ex., stâlpii care înconjoară pridvorul.

Sistemul normativ exprimat prin “gura satului” sau

“judecata obştii” funcţionează perfect. “Gura satului, obârşia tuturor

convingerilor” şlefuieşte, modelează necontenit personalitatea românului. 15

“În conştiinţa grupului - susţine C. R. Motru – îşi găseşte

dânsul pe de-a gata până şi cele mai intime motive ale vieţii sale zilnice”.
“Românul va

căuta să-şi apropie natura externă cu gândul de a o transforma şi a o

diferenţia după caracterul persoanei sale.

Persoana sa nu cere de la natură diferenţieri speciale ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care

le-a dobândit obiceiul neamului … Românul aproape că îşi are sufletul

individual absorbit în sufletul grupului”.16

De altfel, C.R. Motru se arată mâhnit de faptul că această respectare necondiţionată a valorilor
“primare” şi a normelor instituite de “gura satului” a dus la pierderea individualit ăţii
ţăranului român, la depersonalizarea lui.
Referindu-se la specificiul spiritualităţii româneşti, Mihai Ralea sublinia că inteligenţa românească
“e plină de claritate şi mai ales de bun simţ. Nimic monstruos, nimic disproporţionat”.

Înzestrat cu un deosebit simţ al măsurii, românul ştie că “lăcomia strică omenia”, că “lauda de sine
nu miroase a bine”, “ ce e mult nu e bun”. “Cumpătarea e cel mai mare dar al celui înţelept”.
Heliade Rădulescu vorbea despre o aşa-numită “măsură românească” absolut trebuitoare pentru
propăşirea neamului.
La români, omenia este o statornică lege strămoşească cu caracter global, un fel de sensibilitate
faţă de cei din jur, o solidaritate nativă cu omul de pretutindeni, o doctrină a înţelegerii semenilor,
pe care-I omeneşte” – cuvânt specific numai limbii române.
Ca valoare socio-morală proeminentă, omenia concentrează idealul etic al “omului din popor”,
constituie un mod propriu de a interpret şi aprecia valorile umane.