1. Semnificaţii ale culturii în lumea contemporană.

Cultură şi comunicare, elemente definitorii

ale condiţiei umane. Filosofia culturii ca disciplină teoretică. Teme, concepte şi
abordări teoretice.

Cultura şi comunicarea reprezintă două feţe ale limbajului simbolic. Raportul dintre comparat
cu imaginea celor două componente elicoidale şi complementare ale codului genetic.

Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate într-un mod inconştient pentru
utilizatori, ambele au o funcţie majoră de integrare socială şi de transmitere a experienţei
cognitive şi practice. Ele nu sunt identintice, dar nici separate.

Universul culturii este un univers al semnelor prin care omul traduce non-textul naturii în
limbaje umane. Această natură secundă, umanizată, este creată prin intermediul funcţiei
simbolice (folosirea unui obiect fizic pentru a ne referi la un alt obiect situat într-un alt plan al
realităţii) şi ne mijloceşte raporturile cu realitatea.

Comunicarea nu trebuie redusă la formele ei lingvistice, precum nu trebuie nici privită ca o

formă prin care un ”conţinut” cultural preexistent este vehiculat. Conţinuturile comunicării
lingvistice nu preexistă într-o altă formă (nonlingvistiă), ele se codifică în limbă, care face corp
comun cu gândirea, şi se actualizează în actul de comunicare.

Filosofia culturii ca disciplină teoretică

În constelaţia de discipline care studiază universul specific al existenţei umane, filosofia culturii
are unstatut metateoretic, de disciplină integratoare în raport cu abordările specializate, ce
vizează domenii particulare ale valorilor şi creaţiei umane.

Filosofia culturii interferează substanţial cu antropologia culturală, cele două discipline diferind
prin perspectiva de cercetare şi de interpretare. În vreme ce filosofia culturii pune accentul
pe dimensiunea axiologică a culturii, pe corelaţia dintre creaţie, valoare şi stil cultural, pe
raportul dintre principalele forme culturale, antropologia culturală pune accentul pe cercetarea
pozitivă a relaţiilor în care s-au întruchipat aceste valori.

Obiectul central al filosofiei culturii este acela de a determina sensurile ataşate ideii de cultură,
de a analiza structura morfologică a culturii şi a raporturilor dintre formele de creaţie culturală.

Dominante în câmpul problematic de investigare al filosofiei culturii:

– raportul cultură-natură, semnificaţia culturii pentru existenţa omului

– analiza creaţiilor umane dpdv axiologic

– raportul cultură-civilizaţie

– analiza culturilor ca sisteme integrate de valori şi de expresie, a configuraţiilor culturale

distincte din cadrul acestora (epoci, stiluri, curente etc.)
– evoluţia istorică a tipurilor de culturi, raportortul schimbare socială-schimbare culturală,
tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie

– raportul unitate-diversitate dintre diverse tipuri de indentităţi (etnice, naţionale, sociale etc.)
şi formele de universalizare istorică

Concepte majore care s-au impus în studiul culturii sunt: creaţie, valoare, simbol, stil, limbaje,
comunicare, model cultural, pattern cultural, personalitate umană etc.Valoarea este
semnificaţia pe care o are o creaţie umană într-un context dat, iar stilul este un ansamblu unitar
de forme de gândire şi de expresie.

Cele mai importante abordări teoretice ale culturii sunt:

– Evoluţionistă;

– Neo-evoluţionistă;

– Funcţionalistă;

– Relativistă

– Structuralistă

– Semiotică

– Comunicaţională.

Evoluţionismul – cadrul teoretic dominant în sec 19, cel în care a apărut şi studiul filosofic al
culturii. Evoluţionismul a impus un model standard de interpretare a istoriei culturale a
umanităţii, ce poate fi rezumat în două teze fundamentale:

Istoria este o succesiune de faze distincte, orientate de un vector unic.

Superiorul este explicat prin inferior

Reprezentanţi de marcă ai curentelor pozitiviste şi evoluţioniste în secolul 19 sunt auguste

comte şi herbert spencer.

Întemeietorii antropoogiei culturale: Tyler, (Primitive Culture, Anthropology) care pune în

evidenţă o succesiune istorică de structuri cognitive, analizînd comparativ culturile. Animism –
politeism – monoteism. Tyler subliniază superioritatea culturii occieentale.

Morgan (Ancient society), unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai curentului. El distinge
societăţile în funcţie nde sistemul de înrudire. Societăţle evluează monolinear, parcurgînd tre
trepte: sălbăticie, barbarie şi civilizaţie.

Frazer (Creanga de aur), porneşte de la ideea că forma de bază a religiei este totemismul.
Totemul, animal sau entitate naturală, pus în legătură cu originea clanului, tabu alimentar şi
comportamental, trei stadii ale omenirii: magie, religie, ştiinţă.
În a doua jumătate a secolului al 1lea a existat o puternică reacţie împotriva „canonului”
pozitivist, reacţie ce a dus la cristalizarea unei viziuni anti-pozitivise şi anti-evoluţioniste în
disciplinele sociale şi istorice. Noua direcţie se bazează pe ideea că există o deosebire
fundamentală între ştiinţele naturii şi „ştiinţele spiritului” (poziţia cercetătorului).

Orientări şi abordări ale culturii în secolul 20

Teoria (şcoala) morfologică a culturii. Reprezentanţi: Leo Frobenius, Oswald Spengler.

Frobenius respinge definirea culturii prin simpla adiţionare de elemente şi încearcă să

stabiliească, în morfologia culturală pe care o propune, interdependenţa organică a formelor de
creaţie culturală. Privind culturile ca forme vii, dotate cu un suflet imanent (paideuma). El
delimitează o serie de arii culturale, în care predomină anumite forme culturale.

Abordarea simbolică îşi fondează înţelegerea culturii pe distincţia dintre simbolic şi

instrumental. Reprezentanţi: Ernst Cassirer (Filosofia formelor simbolice, Eseu despre om).

Cultura este un echipament simbolic permanent al omului, culturile se diferenţiază după modul
de viaţă al popoarelor, cultura are autonomie ca sferă simbolică, dar şi un caracter organic, fiind
intim legată de sufletul colectiv pe care-l exprimă.

Abordarea relativistă (anti-evoluţionistă). Reprezentant: Franz Boas.

Această abordae subliniază importanţa studierii fiecării culturi ca entitate integrată, cu date
specifice, întrucît semnificaţia ninstituţiilor sociale varază de la o cultură la alta. El a subliniat
importanţa limbii şi a culturii pentru diferenşierea popoarelor; teza că limba reprezintă o
paradigmă pentru cercetarea celorlalte sisteme simbolice ale unei culturi. Edward Sapir: ela
elaborat teoria că experienţa cognitivă şi practică este organizată în funcţie de categorile
lingvistice ale diferitelor popoare (ipoteza Sapir – Whorf).

Abordarea culturalistă (teoria culturală a personalităţii). Iniţiată de Kardiner, Benedict, Mead,

Linton. Aceştia impun în studierea culturilor ideea de „pattern”, de „model cultural” şi de
„personalitate de bază”, continuînd tradiţile şi direcţiile de cercetare iniţiate de relativism.
Cultura este alcătuită din structuri valorice, credinţe şi modele comportamentale învăţate prin
experienţa socială, educaţie, socializare şi aculturaţie. R. Benedict propune o tipologie a
culturilor după orientarea valorilor interiorizate în modelul de personalitate e care îl dezvoltă
culturile prin educaţie, precum şi după endinţele psihologice predominante (apolinice sau
dionisiace). Kardiner şi Linton: fiecare cultură are o personalitate de bază specifică (ansamblu
de trăsături tipice care constituie caracterul etnic sau naţional). Această personaliate de bază
ese construită pornind de la instituţiile primare ale societăţii şi continuînd cu sistemul educativ.
Cultura este privită ca tehnologia de adaptare a indivizilor la mediul de existenţă, contrar
viziunilor elitiste. Agenţii sociali sunt determinaţi de valorile în care cred.

Abordările funcţionaliste – reprezenţi: Malinowski şi Radcliffe Brown, teze de bază: Cultura

îndeplineşte un set de funcţii universale, iar conţinuturile particulare ale diferitelor culturi sunt
variabile în funcţie de contextele sociale şi istorice, de mediu, de organizare socială etc.
Concepţiile neo-evoluţioniste. Se afirmă în gîndirea americană post-belică prin Leslie White şi
alţii. Culturile pot fi înţelese numai dacă sunt puse în corelaţie cu socetăţle particulare care le-
au produs, cu factorii de context, cu microevoluţia specifică (funcţie de mecanismele de
adaptare ecologică). Este o orientare relativistă care susţine pluralitatea liniilor de evoluţie
culturală.

Abordările structuraliste. Reprezentant de bază – Claude levi Strauss. Culturile sunt întreguri,
structuri organizate pe anumite principii de ordine şi pe o reţea de implicaţii. Toate conţin un
strat fundamentale de elemente şi relaţii, ce reprezintă structuri universale, rezistente la
schimbare.

Abordarea semiotică – reprezentanţi: Umberto Eco şi Iuri Lotman. Cultura este un ansamblu de
coduri şi limbaje, reprezintă suma informaţiilor ne-ereditare, dobîndite, fixate şi transmise
istoric prin sisteme de semne.

Abordarea comunicaţională. Reprezentată de şcoala de la Frakfurt (Adrno, Marcuse,

Habermas), McLuhan, Moles, Escarpit, Eco, orientarea cunoscută sub denumirea de „studii
culturale britanice”, teoriile şi abordărle dedicate cultrii meda şi culturii postmoderne.

2. Conceptul de cultură. Definiţii şi sensuri. Cultură şi civilizaţie; distincţii şi interferenţe.

Teorii cu privire la raportul dintre cultură şi civilizaţie.

Termenul de cultură a fost preluat din limba latină de mai toate limbile moderne, printr-o
analogie cu agricultura, analogie ce are la bază ideea de modificare a naturii. Astfel, cultura,
care avea ca înţeles primar cultivarea pământului, este extins încât să definească activitatea de
cultivare a spiritului.

Etimologic, termenul de civilizaţie vine de la cuvintele latine civis, civitas, civilis, civilitas, având
ca sensuri cetăţeanul care trăieşte într-o cetate/stat, care dispune de anumite calităţi prin care
se conformează regulilor de conduită în relaţiile sociale şi publice. Astfel, ”civilizarea” implică
educarea cetăţeanului pentru comportarea lui adecvată la spaţiul civic. Pe lângă sensul
antropologic, de stăpânire a naturii prin invenţii tehnice şi cunoaştere, civilizaţia a presupus din
înţelesul său primar organizarea relaţiilor sociale prin norme şi instituţii.

Primele definiţii sintetice, de tip dicţionar ale culturii sunt rezultatul cercetărilor antropologice
şi etnologice din secolul XIX. Pornind de la studiul culturilor primitive, Tylor generalizează
conceptul de cultură la toate manifestările de viaţă ale unui popor.

Definiţiile s-au multiplicat la începutul sec XX, când diverse discipline sociale au început să
cerceteze mai aplicat fenomenul cultural, dar nu au depăşit cadrul unor polarităţi consacrate
precum om-natură, spirit-materie, obiectiv-subiectiv, valori-fapte, particular-universal etc.
Încă din sec XVIII, termenii de cultură şi de civilizaţe au fost utilizaţi cu sensuri diferite în spaţiul
german şi în cel francez. În Franţa, civilizaţia reprezintă o sferă mai amplă a existenţei umane,
care înglobează cultura, în vreme ce în Germania raportul dintre cele două este perceput invers.

În spaţiul modern al iluminismului francez, termenul de cultură se referea la nişte valori

înrădăcinate în ”starea naturală”, în vreme ce civilizaţia era opusă natură, referindu-se la
stăpânirea ei prin raţiune. Civilizaţia este un mediu artificial de existenţă, identificată cu stadiul
modern al cunoaşterii şi organizării societăţilor, precum şi ansamblul de norme şi reguli cu scop
de reglare a relaţiilor sociale.

În spaţiul gândirii germanice, civilizaţiei îi este devalorizată, termenul referindu-se aici la

exterioritatea vieţii, cu toate formele sale tehnice, instituţionale, normative etc., întruchiparea
practică a valorilor culturale. Cultura reprezintă suma activităţilor sprituale, interioritatate, viaţa
subiectivă. Termenul dobândeşte o utilizare tot mai frecventă pentru a desemna fondul
reprezentărilor unui popor, cu valorile şi viaţa lui spirituală, constituite istoric. Paradigma
raţionalistă a universalismului clasic este respinsă în favoarea unei viziuni istoricizante şi a
relativismului cultural.

În SUA, unde tradiţia gândirii antropologice este puternică, cultura şi civilizaţia au fost multă
vreme termeni interşanjabili, desemnând în mod global ”modul de viaţă” al unui popor. Acest
fapt se datorează faptului că antropologia s-a ocupat de studierea societăţilor primitive,
caracterizate de sicretismul valorilor, unde e greu să disociezi între aspectele culturale şi cele
civilizaţionale.

Teorii cu privire la raportul dintre cultură şi civilizaţie.

1. Toynbee civilizaţiile ca entităţi ale istoriei universale.

“Unitatea inteligibilă a studiului istoric nu este nici statul naţional, nici omenirea ca un tot, ci
este o anumită alcătuire a umanităţii, alcătuire pe care am numit-o societate. Am descoperit
cinci societăţi în zilele noastre, împreună cu anumite rămăşiţe fosilizate ale unor societăţi ale
unor societăţi moarte sau dispărute.

T. foloseşte indistinct noţiunile de societate şi civilizaţie, deşi în cadrul societăţile deosebeşte

două categorii: civilizaţiile şi societăţile primitive. Civilizaţiile (în număr de 21 de-a lungul istoriei
cunoscute, 5 supravieţuind până azi) sunt societăţi care au dat naştere unui proces de
civilizaţie, în vreme ce societăţile primitive (aprx 650 la nr) sunt societăţi stagnante, fără
evoluţie.

Civilizaţiile se diferenţiază în mod fundamental după factorul religios şi complexul de valori

spirituale, altoit pe credinţele religioase. (cele 5 civilizaţii de azi sunt creştin occidentală, creştin
ortodoxă, islamică, hindusă, extrem-orientală)

Civilizaţiie sunt structurate pe 3 planuri: economic, politic, cultural. În pofida influenţelor

reciproce dintre ariile culturale şi extinderii pe care o poate suporta tipul de organizare politică
sau economică al unei civilizaţii, nucleul cultural rămâne specific, particular şi distinct.
Ca o remanenţă a ideilor spengleriene, Toynbee consideră că în inima ficărei civilizaţii pulsează
un factor spiritual, un suflet specific, respingând viziunea curentă ce reduce substanţa unei
civilizaţii la invenţiile tehnice şi la aspectele materiale ale vieţii.

Contrar concepţiei occidentalocentriste generalizate din acea vreme, Toynbee susţine

pluralitatea civilizaţiilor şi evoluţia lor multiliniară, într-o schemă sub formă de arbore.

2. Braudel şi gramatica civilizaţiilor

Braudel priveşte civilizaţiile (ca şi Toynbee) drept unităţi vaste de viaţă

istorică, ansambluri complexe de valori, credinţe, practici şi moduri de viaţă, cu structure

specifice şi durabile.

Civilizaţia include cultura, ca un element esenţial şi diferenţiator. (Societăţile se aseamănă cel

mai mult prin bunurile ce satisfac funcţii utilitare, dar se deosebesc mai pregnant prin cele care
răspund funcţiilor simbolice)

Civilizaţia reprezintă ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viaţa colectivă a unui grup
sau a unei epoci.

Atât termenul de cultură cât şi termenul de civilizaţie trebuie considerate atât la singular (sens
antropologic) cât şi la plural (sens istoric)

Adjectivul cultural este numitorul comun al tuturor manifestărilor umane. Civilizaţiile au în

nucleul lor un model cultural specific.

3. Huntington şi ciocnirea civilizaţiilor

Samuel P. Huntington: în lumea contemporană “cultura contează” tot mai mult, că factorii de
natură culturală modelează atât tendinţele de integrare, cât şi pe cele de dezintegrare. Însă,
pentru el,elementele culturale reprezintă nucleul identitar al unor entităţi istorice vaste,
civilizaţiile, care astăzi au ajuns adesea în poziţii de adversitate şi conflict.

Huntington acordă factorului religios un rol primordial în declanşarea acestor conflicte.

Autorul îşi ilustrează teza arătând cum islamul, sub forma sa integristă, atacă frontal civilizaţia
occidentală. Dar autorul nu coboară cu analiza în stratul de adâncime al acestor tensiuni dintre
tipurile de civilizaţie, mulţumindu-se să afirme că religia, sistemele de reprezentări şi de valori,
mentalităţile, instituţiile şi practicile de ordin simbolic le-ar aduce în stare de conflict. societăţile
întârziate, zguduite de un frison identitar, aflate permanent în situaţii critice şi confruntate cu
un viitor incert datorat proceselor de modernizare globale, sunt înclinate mai degrabă să-şi
reproblematizeze originile şi istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de modernizare
socială. tocmai globalizarea a modernizat şi a consolidat civilizaţiile nonoccidentale, care astăzi
se află în curs de “indigenizare” şi dispun de forţa necesară pentru a înfrunta dominaţia de
secole a civilizaţiei occidentale.

raporturile geopolitice ar fi acum determinate de raporturile dintre civilizaţii,

diminuarea ponderii globale pe care a avut-o până acum civilizaţia occidentală şi afirmarea
ofensivă a civilizaţiilor nonoccidentale

“Defectul axiomatic” al teoriei lui Huntington, spune Maliţa, constă în “confuzia dintre cultură şi
civilizaţie”, de unde decurg alte concluzii eronate: teza privind pluralismul civilizaţiilor
(Huntington consideră că epoca actuală este una “multicivilizaţională”), conflictul civilizaţiilor
(în locul conflictelor cultural-identitare) şi neglijarea proceselor de integrare regionale.

4. Mehedinţi. Cultura şi civilizaţia ca doi poli ai existenţei umane.

Munca (activitatea fundamentală a omului de a transforma mediul natural şi social de viaţă în

funcţi de anumite scopuri) are rolul determinant în procesul de antropogeneză şi în întreaga
existenţă umană. Ea are un caracter dublu, material şi sufletesc, din care izvorăsc două categorii
de fapte – culturale şi ale civilizaţiei. Cele două dimensiuni formează o unitatate a contrariilor,
aflate în raport de simultaneitate şi interdependenţă. (Respinge teoria lui Spengler a opoziţiei
dintre cultură şi civilizaţie ca două faze distincte, succesive, în istoria popoarelor.)

civilizaţia este pentru Mehedinţi “suma tuturor descoperirilor tehnice care au înlesnit omului
adaptarea sa la mediul fizic”, iar cultura “suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice şi
estetice) care înlesnesc adaptarea individului la mediu social”

Civilizaţia se măsoară pe coordonata tehnică, prin nr, calitatea şi originalitatea uneltelor,

priveşte lumea materială.

Cultura se măsoara pe coordonata creaţiilor psihice, prin nr, calitatea şi originalitea creaţiilor
sufleteşti.

Elementul comun al celor două dimensiuni îngemănate ale realităţii umane este “adaptarea”, în
sens ecologic şi larg antropologic. De la adaptare se ajunge la creaţie, adică la descoperiri care
depăşesc sensul de răspunsuri strict adaptative.

Arta e chitesenţa culturii, cea mai elocventă expresie a creativităţii umane.

Civilizaţia şi cultura pot avea evoluţii relativ independente, a.î. o stare de civilizaţie modestă se
poate asocia cu o foarte bogată cultură.

Orice populaţie, oricât de ‘primitivă’, dispune de un minimum cultural şi civilizaţional cu care se

adaptează la provocările mediului.

5.Blaga şi distincţia ontologică dintre cultură şi civilizaţie

potrivit lui Blaga, existenţa umană se desfăşoară concomitent în două orizonturi şi în două
moduri fundamentale:

– existenţa în orizontul imediat al lumii sensibile

– existenţa în orizontul misterului

Este vorba de o dualitate de ordin ontologic, care reprezintă pentru Blaga temeiul distincţiei
dintre cultură şi civilizaţie.

Funcţia civilizaţiei este aceea de autoconservare şi de producere a securităţii materiale, în

vreme ce funcţia culturii este aceea de revelare a misterului existenţei prin mijloace metaforice.

Cultura reprezintă modul specific de existenţă umană, un univers creat de el însuşi prin care
tălmăceşte simbolic lumea. Cultura e mecanismul creator care l-a umanizat şi l-a condus pe om
la actuala dezvoltare.

Cultura are concomitent aspect revelatoriu (metaforic) şi stilistic, pe când civilizaţia nu are
caracter revelatoriu, dar poate avea caracter stilistic, unul derivat, ca reflex al culturii în planul
înfăpuirilor practice, cu rost instrumental.

Arta poate fi considerată un model al culturii, iar tehnica un factor central al civilizaţiei.

Cei doi poli ai umanităţii – producţia şi creaţia, civilizaţia şi cultura – exprimă cele două tendinţe
structurale ale istoriei umane, unitatea şi diversitatea. Culturile sunt nucleul identităţilor,
civilizaţia este terenul convergenţelor.

6. Vianu. Cultură şi civilzaţie, valori şi bunuri

Între cultură şi civilizaţie ar exista doar o distincţie funcţională, nu de natură: “civilizaţia nu este,
de fapt, decât o cultură definită prin sfera ei, o cultură socială parţială, din punctul de vedere al
unei singure valori, şi anume din punctul de vedere al valorii tehnicoeconomice… Civilizaţia ar fi
deci o cultură afectată exclusiv ţintelor tehnico-economice…”

Distincţia cultură individuală-cultură socială, cultură parţială-cultură totală: Vianu distinge între
cultura individuală şi cultura sociale, care pot fi parţiale sau totale. Prin cultură parţială, Vianu
înţelege concentrarea unei societăţi sau individ pe un singur tip de valori, care privilegiază o
culutră profesională. Prin cultură totală, Vianu înţelege cultivarea şi trăirea în plan afectiv a
tuturor valorilor umane, în diversitatea lor contrastantă. (Cultura totală nu trebuie confundată
cu aceea generală. Cultura generală reprezintă un ansamblu de cunoştinţe din diverse domenii
care nu sunt în chip necesar trăite afectiv.)

Civilizaţia este realizarea valorilor culturale în bunuri materiale, menite să amelioreze condiţia
umană. El critică viziunile care condamnă civilizaţia şi o opun culturii. În acelaşi timp, el ne invită
să nu exagerăm valorile tehnico-materiale, care trebuie gândite în acord cu celelalte valori şi
scopuri umane.
3. Cultură şi valoare. Definirea şi clasificarea valorilor. Cultura ca sistem de valori. Tipuri de
societăţi şi raporturile dintre valori.

Context: Conceptul de valoare a polarizat atenţia gânditorilor din sec XIX, odată cu trecerea de
la viziunile luministe şi raţionaliste la o gândire istorică asupra culturii, sub auspiciile
romantismului şi apoi a teoriei evoluţionismului.

Cercetările istorice au impus în spiritul epocii ideea că diferenţele dintre culturi sunt date de
orientările lor axiologice, de faptul că ele răspund unor nevoi determinate şi au idealui diferite,
că fiecare mare cultură sau fiecare mare epocă sunt caracterizate şi orientate de anumite valori
specifice, dominante.

Astfel, conceptul de valoare devine unul fundamental pentru filosofia modernă, îndeplinind cel
puţin două funcţii teoretice, una critică (pt a stabili în interiorul unei culuri criterii de
perfomanţă, delimitând valorile de nonvalori) şi una de indicator al identităţii globale(pt a arăta
care sunt idealurile şi criteriile specifice ce operează în spaţiul diverselor epoci şi culturi ale
umanităţii).

Definirea conceptului de valoare: pornind de la distincţia dintre judecăţile de fapt şi judecăţile

de valoare.

Judecăţile de fapt sunt judecăţi de constatare, prin care descriem/explicăm o stare de fapt,
punând pe cât posibil propria subiectivitate în paranteză. Judecăţile de valoare sunt aprecieri
ale unor fapte din perspectiva unor categorii fundamentale ale existenţei umane, raportări ale
realului la ideal. Reperele în funcţie de care sunt judecate stările de fapt sunt individuale, de
grup sau de societate.

În viaţa cotidiană cele două tipuri de judecăţi interferează şi se contaminează reciproc.

Problema fundamentală a oricărei axiologii sau teorii a culturii priveşte relaţia dintre cele două
aspecte ale valorii, obiectul şi subiectul valorizării, şi se cristalizează în următoarele întrebări:

Sunt obiectele valori pentru că subiectul le valorizează sau subiectul le valorizează pentru că ele
sunt valori?

Posedă obiectele valoare pentru că noi le dorim sau au valoare în sine?

Există 3 tipuri de concepţii: a) valoarea e imanentă subiectului b) valoarea e situată în sfera

transcendentă a unor obiecte c) rezultă dintr-o interacţiune dintre subiect şi obiect

-realismul naiv

-concepţii subiectiviste şi psihologiste

-concepţii biologiste şi rasiste

-concepţii autonomiste

-concepţia psihanalitică

-concepţii relaţionale

Clasificarea valorilor

Vianu stabileşte 8 tipuri de valori

Valori-scop, finale – teoretice, estetice, morale, religioase

Valori-mijloc, instrumentale – vitale, economice, juridice, politice

Pentru fiecare domeniu al culturii, există o valoare dominantă: adevărul, frumosul, binele,
sacrul, sănătatea, utilul, dreptatea, puterea

Între aceste valori există raporturi de coordonare şi influenţare reciprocă, dar ele sun
ireductibile unele la altele.

Chiar dacă genetic au fost conexate, valorile au dobândit treptat, în cursul istoriei, autonomie.

Valorile sunt iraţionale în fondul lor (Vianu) şi felul în care se structurează într-o ierarhie diferă
de la o epocă la alta.

Conform lui Kant, există 3 mari clase de valori indepdendente: teoretică, morale şi estetice
(adevăr, bine, frumos)

4. Schimbări culturale în secolul XX. Criza valorilor şi a culturii moderne. Schimbări de

paradigmă în gândirea ştiinţifică şi filosofică.

Schimbări culturale în sec XX:

– revoluţie în câmpul creaţiei estetice, mişcările avangardiste, tensiunea dintre tradiţie şi

inovaţie.

– mutaţii în gândirea ştiinţifică şi filosofică şi în disciplinele socio-umane- intensificaea dialogului

intercultural şi schimbul de valori

– apariţia şi extinderea mijloacelor de comunicare în masă, cultura de masă

– renaşterea temei raportului dintre integrare şi identitate, odată cu resuscitarea sentmentului

identitar produs de procesele globalizării

– în a doua jumătate a secolului, trecerea la cultura postmodernă, la civilizaţia postindustrială şi

societatea informaţională (amestecul stilurilor, renunţarea la marile ideologii, dispariţia
frontierei dintre culutra de elită şi cea populară, extinderea culturii de consum şi industriilor
divertismentului)

Secolul XX este considerat un secol al rupturilor. Prima ruptură a avut loc la începutul
secolului, odată cu noile teorii ştiinţifice şi cu afirmarea avangardei artistice.

A doua ruptură a avut loc în a doua jumătate a secolului, când au apărut noi structuri culturale,
noi configuraţii simbolice, noi atitudini faţă de universul natural, social şi cultural, ca reacţie faţă
de modernism.

Secolul XX se caracterizează prin primatul valorilor instrumentale.

În prima parte a secolului, viziunile critice şi apocaliptice abundă în filosofie, denunţând lipsa de
sens a vieţii şi absurdul existenţei. Teoreticienii condamnă direcţia aleasă de umanitate, aceea
araţionalismului instrumental şi al maximizării profitulu, deoarece ele ar fi produs nişte maladii
iremediabile:

– subordonarea valorilor spirituale celor materiale, inversând raportul firesc dintre mijloc şi
scop

– exteriorizarea vieţii şi golirea interiorităţii umane de trăiri şi aspiraţii autentice

– robotizararea şi masificarea omului, anularea personaliţii şi a spiritului critic

– secularizarea vieţii, anularea raportului dintre om şi transcendenţă, pierderea sensului vieţii şi

reperelor valorice.

Anularea funcţiei critice a intelectualilor: sec. XX reprezintă cadrul istoric în care rolul tradiţional
al intelectualilor, acela de a fixa o tabelă ideală de valori şi de a menţine tensiunea către un
ideal moral, de a ţine în frâu ”realismul” maselor, se schimbă radical. Din călăuze spirituale, ei
devin ”slujitori” ai unor interese, stimulând realismul şi organizând ura şi conflictele seculare,
furnizând filosofii şi teorii care să justifice acte condamnabile ale grupurilor sociale şi laice. –
Julien Benda, ’27, La trahison des clercs

Sfârşitul secolului XX va găsi morala şi spiritul religios, ce alcătuiau coloana vertebrală a

culturilor premoderne, ca aspecte private ale existenţei umane.

Criza valorilor şi a culturii moderne

Criza valorilor îşi are sursa în tendinţa de autonomizare a valorilor, cu excesele ei inerente
(supremaţia valorilor materiale).

Vianu consideră că omenirea a parcurs în evoluţia ei istorică trei stadii în raport cu valorile:
sincretismul valorilor în perioada premodernă, autonomizarea valorilor în epoca modernă şi
resolidizarea valorilor în postmodernitate. Misiunea actualităţii, conform lui Vianu, este aceea
de a reface unitatea culturii prinatenuarea specializării.
Distincţia cultură individuală-cultură socială, cultură parţială-cultură totală: Vianu distinge între
cultura individuală şi cultura sociale, care pot fi parţiale sau totale. Prin cultură parţială, Vianu
înţelege concentrarea unei societăţi sau individ pe un singur tip de valori, care privilegiază o
culutră profesională. Prin cultură totală, Vianu înţelege cultivarea şi trăirea în plan afectiv a
tuturor valorilor umane, în diversitatea lor contrastantă. (Cultura totală nu trebuie confundată
cu aceea generală. Cultura generală reprezintă un ansamblu de cunoştinţe din diverse domenii
care nu sunt în chip necesar trăite afectiv.)

Vianu este optimist cu privile la capacitatea omului de a-şi reechilibra tabloul cultural.

McLuhan şi mutaţiile produse de către mijloacele de comunicare în structura percepţiei şi a

gândirii umane…

Schimbări de paradigmă în gândirea ştiinţifică şi filosofică

Lumea modernă este produsul ştiinţei moderne, care la rândul ei este produsul unei revoluţii
mentale de o mare profunzime, ce a modificat cadrele şi fundamentele gândirii noastre.

Această revoluţie mentală a fost favorizată de noile descoperiri geografice, de şocul pe care l-a
produs întâlnirea Occidentului cu alte lumi culturale. Ea a reprezentat o experienţă fondatoare,
generând un nou model de raportare a omului la univers.

Ca efecte putem numi dezantropomorfizarea cosmosului şi secularizarea vieţii, scindarea totală

dintre lumea faptelor şi lumea valorilor.

Natura devine un uriaş mecanism care funcţionează pe baza unor legi obiective. Aceste legi pot
fi cunoscute prin raţiune pură, raţiune decontextualizată, dezistoricizată, raţiunea unui subiect
neangajat valoric.

Ştiinţa se detaşează de ansamblul culturii şi se insituie ca o instanţă absolută a adevărului.

Principiul obiectivităţii, o caracteristică esenţială a ştiinţei moderne, ne cere să studiem

procesele naturale ca şi când omul nu ar exista în natură. Astfel, vechea distincţie calitativă
dintre om şi natură se transformă într-o relaţie de opoziţie. Omul nu mai ocupă un loc
proeminent pe scara evoluţiei, un sens în dialectica naturii. El este acum un accident, rezultat al
unei selecţii oarbe care procedează la întâmplare.

Vechea alianţă animistă dintre om şi natură este ruptă definitiv, radicalizând sentimentul
înstrăinării omului faţă de natură. Inspirate de noile realităţi sociale, de o societate care
începuse să trăiască într-o lume produsă de ştiinţă şi tehnică, multe viziuni au privit şi cultura ca
având o obiectivitate autonomă, separată de om, ceea ce a produs o nouă ruptură, de această
dată între om şi cultură. Omul epocii moderne este un alienat, o victimă a paradoxurilor
psihologiei abisale, care nu se mai recunoaşte în propriile structuri sociale şi produse culturale.

De la Renaştere până în sec. XX, modelul de înţelegere al universului şi al societăţii a fost acela
al fizicii. Pentru că acest model nu a putut explica firesc apariţia vieţii, metafora explicativă a
ştiinţei de azi este dată de biologie şi de ştiinţele informaţiei.
Spre deosebire de paradigma raţionalismului clasic a epocii moderne, paradigma postmodernă
atribuie omului concomitent rolul de observator al naturii şi de agent integrat în natură.
Observatorul conştient şi realitatea exterioară fac parte acum în mod simultan dintr-un ”flux
nefragmentat”. Lumea este nonseparabilă, continuă, inspirată din fizica cuantică.

Cunoaşterea capătă astfel o nouă semnificaţie: ea este acum antropocentrică, limitată de

specificul observatorului uman (localizare fizică, context antropologic, social, politic, cultural).

Două principii care au revoluţionat concepţia asupra relaţiei dintre om şi natură în ultimele
decenii suntprincipiul antropic şi principiul holografic. Conform principiului antropic, viaţa e la
fel de naturală şi de previzibilă în natură ca şi căderea corpurilor. Universul nostru a evoluat în
aşa fel încât să permită apariţia vieţii şi a omului în interiorul ei. Între om şi natură există un
acord profund, de ordin ontologic.
Principiul holografic spune că orice fragment poate reconstitui întregul, că orice detaliu poartă
informaţia întregului. Astfel se iveşte o nouă interpretare a raporturilor dintre unitate şi
diversitate, dintre specific şi universal, dintre parte şi întreg.

Cele două principii conciliază vechea perspectivă animistă cu noile rezultate ale ştiinţei, care în
urmă cu câteva decenii destrămase vraja legăturilor omului cu natura.

5. Cultură şi societate. Cultura ca sursă a dezvoltării sociale. Teorii cu privire la civilizaţia

postindustrială.

Cultura ca sursă a dezvoltării sociale

Cultura este o latură indispensabilă a existenţei umane, un sistem de creaţii ce răspund unor
cerinţe existenţiale concrete.Nu se poate imagina o societate umană lipsită de un
minim ”echipament cultural” pentru înţelegerea şi transformarea mediului.
Cultura orientează valoric blocul cultural în funcţie de interesele, tendinţele şi aspiraţiile
dominante ale unor epoci sau grupuri sociale, fiind structurată din interior de către agenţi
ideologici prezenţi în acea societate,
Cultura modelează personalitatea umană, prin tezaurizarea şi transmiterea modelelor
comportamentale, a atitudinilor omologate social, a reacţiilor dobândite şi învăţate, înteregul
”corp” istoric al omului ca fiinţă socială.
Cultura este implicată structural şi funcţional în toate interstiţiile unei societăţi. Teoreticienii fac
astăzi o distincţie clară între creştere economică (acumulare tehnologică, eficienţă etc.)
şi dezvoltare socială (concept care angajează toate structurile unei societăţi). Fără o paradigmă
culturală adecvată,infrastructură tehnică de împrumut a unei societăţi nu poate funcţiona
adecvat. Determinismul tehnologic este implicat într-unul social şi cultural global. De aceea este
necesară căutarea unor soluţii proprii de dezvoltare, în acrod cu modelele culturale locale.
O condiţie pentru stimularea schimbării rezidă în disponibilitatea unei culturi la noi experienţe
spirituale, printr-o diferenţiere suficientă în condurile şi formele sale. Densitatea culturală este
o condiţie fără de care o societate nu poate produce modernitatea.
Teorii cu privire la civilizaţia postindustrială
Toţi teoreticienii care au analizat fenomenul schimbării acelerate din fundamentul civilizaţiei
postindustriale au pus la baza acestuia revoluţia ştiinţifică şi tehnică.
a) John Naisbitt (Megatendinţe, 82) : analizând informaţiile din presa vremii, identifică 10
tendinţe de schimbare dominante în societatea americană care pornesc de jos în sus şi treptat
se vor extinde în toate societăţile.
Cea mai importantă tendinţă pe care o înregistrează Naisbitt în tabloul său este tranziţia de la o
societate industrială la una informaţională, unde cei care produc şi manipulează informaţia
devin mai numeroşi şi mai importanţi decât cei care produc şi manipulează bunuri materiale.

Cunoaşterea reprezintă acum cea mai importantă resursă strategică a “bogăţiei” şi a dezvoltării
sociale, iar computerul este instrumentul tehnic şi simbolic al acestei schimbări.

Economia bazată pe informaţie şi noile tehnologii schimbă fundamental relaţiile sociale şi

componentele vieţii umane, însă sub raport cultural, globalizarea economică nu va produce
uniformizarea societăţilor. Va resuscita interesul pentru identităţile etnice şi naţionale.

b) Alvin Toffler (Al Treilea Val)

În cartea Al Treilea Val, Toffler descrie trei tipuri de societăţi apelând la conceptul de ”val”,
proprietatea fiecărui val fiind de a împinge la o parte vechile tipuri de societăţi şi de culturi.
Primul val al civilizaţiei ar fi fost cel de după revoluţia neolitică, ce a produs societaţile
agriculturale, iar cel de-al doilea este repreztat de societatea industrială.
Al treilea val, în concepţia lui Toffler, reprezintă o nouă etapă civilizaţională în istoria omenirii,
caracterizată printr-o societate postindustrială, informaţională, cu o economie bazată pe
cunoaştere.

Toffler constată că natura puterii a fost dintotdeauna o combinaţie între forţă, avere
şi cunoaştere.Fenomenul inedit rezidă în faptul că astăzi se schimbă ponderea acestor
componente în configuraţia puterii, însemnătatea lor fiind acum exact inversă faţă de ordinea
lor cronologică de apariţie şi de afirmare.
Computerul este unealta ce a revoluţionat întreaga viaţă umană, realizând saltul spre un nou
sistem revoluţionar de producţie, spre “economia supra-simbolică”, bazată pe cunoaştere şi
dependentă de procesarea informaţiilor şi comunicaţii. În acest nou sistem de producţie, rolul
proletariatului scade drastic. Asistăm la intrarea în scenă a unei noi catogori profesionale şi
sociale, pe care Toffler o numeşte “cognitariat”, elita ce procesează informaţiile, desfăşoară
activităţi de cunoştere şi manageriale, produce expertiza ştiinţifică şi asigură funcţionarea
imensului aparat mediatic.
Tranzienţa este un termen introdus de Toffler pentru a sublinia rapiditatea cu care se petrec
schimbările din viaţa omului în raport cu mediul înconjurător (lucruri, locuri, organizaţii, idei)
Toffler consideră că percepţia timpului şi atitudinile omului faţă de timp “sunt condiţionate de
cultură”.
Conflictul economic dominant al timpurilor noastre e reprezentat de coliziune dintre forţele
care favorizează noul sistem de creare a bogăţiei şi apărătorii vechiului sistem al coşului-de-
fum (depăşind ca importanţă istorică vechiul conflict dintre capitalism şi comunism sau dintre
Statele Unite, Europa şi Japonia).

6. Globalizare şi cultură. Interferenţe şi hibridări culturale. Integrarea europeană şi problema

identităţilor culturale.

Integrare europeană şi problema identităţilor

Identităţile etnice şi naţionale sunt stucturi cu elemente durabile, de permanenţă istorică, dar
aflate în perpetuă devenire.

Deşi e o percepţie răspândită că europenismul şi naţionalismul ar fi incompatibile, experienţa

istorică ne arată că cele două sunt de fapt complementare. Doar în plan idelologic putem vorbi
de un raport de disjuncţie între europenism şi naţionalism, în plan istoric şi antropologic ele se
află într-o relaţie de conjuncţie.
Miza unificării politice şi economice din cadrul proiectului UE este aceea de a rezista în
competiţia dezvoltării declanşată de noile forţe civilizaţionale. De succesul sau eşecul acestui
proiect depind foarte multe proiecte de integrare ale postmodernităţii.

Felul în care culturile naţionale vor fi afectate de acest proces de unificare depinde de modelul
de integrare avut în vedere, cel federalist sau cel naţionalist (al cooperării).

Deşi proiectul UE afirmă în Constituţia sa că unitatea Europei se va baza pe ”valori comune”, în

momentul de faţă nu putem vorbi de o cultură europeană, ci de culturi ale Europei.j
Globalizare şi cultură

Problema intergării europene se intersectează cu problema globalizării. (Integrarea se refere la

relaţiile dintre societăţi aflate în acelaşi mediu continental sau regional, globalizarea se referă la
interacţiunile multiple dintre societăţi şi economii aparţinând unor zone de civilizaţie diferite.)

Globalizarea nu şterge diferenţele şi identităţile culturale, ci le impune să se redefinească. Noul

mediu policentric obligă culturile să se deschidă schimbului de valori, indiferent de gradul de
dezvoltare al societăţii în care se manifestă.

Unul dintre paradoxurile modernităţii constă în faptul că globalizând lumea, sub semnul
civilizaţiei occidentale, s-au dezlănţuit cele mai puternice forţe identitare din spaţiile non-
occidentale.

Samuel P. Huntington vede în renaşterea interesului pentru identităţile culturale şi

civilizaţionale ca pe un factor constitutiv al epocii, alături de globalizarea economiilor.
Huntington consideră că globalizarea nu a produs o civilizaţie universală, concept în care nu
crede şi pe care îl consideră un instrument ideologic utilizat de lumea occidentală în
confruntările cu lumea non-occidentală, ci o arenă a luptei dintre civilzaţii.Una dintre tezele
cărţii Ciocnirea civilizaţiilor a lui Huntington spune că modernizarea este diferită de
occidentalizare şi nu produce o civilizaţie universală şi nici occidentalizaea societăţilor
nonoccidentale.
Deşi în primă fază civilizaţiile non-occidentale doareau să se moderninzeze prin occidentalizare,
astăzi ele caută să-şi indigenizeze procesul de modernizare. Această realitate se datorează
faptului că prima generaţie de intelectuali, care au pus bazele universităţilor non-occidentale, s-
au format în universităţi occidentale şi au vrut să occidetalizeze şi mediul societăţilor lor. A
doua generaţie însă s-a format în universităţile autohtone. Dorind să preia puterea, intelectualii
non-occidentali din a doua generaţie au căutat să se legitimeze ca exponenţi ai intereselor
naţionale, asumându-şi cultura şi valorile locale.
Pe de altă parte, procesul de dez-occidentalizare a modernizării din lumea non-occidentală
poate fi explicat şi prin creşterea puterii hard, putere militară şi economică. Sporirea acestei
forţe a conferit mai multă încredere în propria cultură (puterea soft), pe care o opun acum lumii
occidentale.
În lumea globalizării crescânde, unde oamenii, culturile şi civilizaţiile interacţionează tot mai
mult, există o accelerare a conştiinţei civilizaţionale, societale şi etnice, datorată unei nevoi
apăsătoare de comunitate, a unei presiuni psihologice de definire a propriei identităţi prin
alteritate.

7. Cultură şi comunicare. Abordări semiotice şi comunicaţionale ale culturii. Cultura ca

ansamblu de limbaje simbolice. Teoria lui Marshall McLuhan privind tipurile istorice de culturi
din perpectiva mijloacelor de comuncare.

Cultura şi comunicarea reprezintă două feţe ale limbajului simbolic. Raportul dintre ele poate fi
comparat cu imaginea celor două componente elicoidale şi complementare ale codului genetic.

Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate într-un mod inconştient pentru
utilizatori, ambele au o funcţie majoră de integrare socială şi de transmitere a experienţei
cognitive şi practice. Ele nu sunt identintice, dar nici separate.

Universul culturii este un univers al semnelor prin care omul traduce non-textul naturii în
limbaje umane. Această natură secundă, umanizată, este creată prin intermediul funcţiei
simbolice (folosirea unui obiect fizic pentru a ne referi la un alt obiect situat într-un alt plan al
realităţii) şi ne mijloceşte raporturile cu realitatea.
Comunicarea nu trebuie redusă la formele ei lingvistice, precum nu trebuie nici privită ca o
formă prin care un ”conţinut” cultural preexistent este vehiculat. Conţinuturile comunicării
lingvistice nu preexistă într-o altă formă (nonlingvistiă), ele se codifică în limbă, care face corp
comun cu gândirea, şi se actualizează în actul de comunicare.

Abordări semiotice şi comunicaţionale ale culturii.

A) Abordări semiotice

Din perspectivă semiotică, cultura este un sistem de semne, de practici semnificante, prin care
omul își codifică experiența și o comunică (sincronic și diacro nic). Cultura ne apare astfel ca un
ansamblu de limbaje, simboluri și semnificații care sunt integrate într-un proces de comunicare.
Lotman: Cultura este organismul de organizare și de codificare a informației, făcând posibilă
traducerea informației dintr -un cod în altul; e un ansamblu de sisteme semiotice prin care are
loc traducerea nonsensului în sens şi includerea informaţiei într-un sistem.

Saussure: limba e o paradigmă a oricărui sistem de semne (limbaj), iar lingvistica este o
paradigmă pentru orice abordare semiotică. Viața culturașă a oamenilor constă în mare măsură
în învățarea, utilizarea și interpretarea semnelor.

Levi Strauss: sub raport antropologic, defineşte cultura ca o sumă de reguli şi norme, deci de
coduri şi restricţii aplicate vieţii umane. General umanul aparţine naurii şi se caracterizează
printr-un automatism spontan, relativul şi particularul este dat de cultură.

Eco: cel mai sistematic semiotician, vede cultura ca fiind simultan proces de semnificare şi unul
de comunicare. Preexistenţa codului comun (sistemul de semnificare) este o condiţie pentru
transmiterea şi interpretarea mesajului de către destinatar (proces de comunicare). Abia când
are loc interprtarea de către destinatar avem de-a face cu un autentic proces de comunicare.
Concluzie: cultura este un ansamblu de coduri ce pun în relaţii variate semne sensibilie şi
perceptibile cu un evantai de semnificaţi abstracte şi ideale.

Concepte: semn, cod, mesaj, kibaj, semnificaţie. (196)

Teoria lui Marshall McLuhan privind tipurile istorice de culturi din perpectiva mijloacelor de
comuncare.
Marshall McLuhan consideră că perioadele istoriei umane trebuie delimitate în funcţie de
mijlocul de comunicare predominant, deoarece acestea determină moduri specifice de gândire
şi structurare a cunoaşterii şi societăţilor umane. Astfel, el identifică trei ERE CULTURALE:

1. era culturii orale, a ”spaţiului acustic”, specifică societăţile tradiţonale nealfabetizate. Ea este
caracterizată de o comunicare predominant orală, cu o cultură sincretică.
2. era culturii scrisului, specifică societăţilor industrializate, marcate de apariţa tiparului.
Specific acestei culturi este autonomizarea valorilor, gândirea discursivă şi afirmarea
individualismului în plan social. Tehnologia mecanică aduce cu sine fragmentarea şi
centralizarea.

3. era culturii electronice contemporane este era comunicării audiovizuale. Resolidarizarea

valorilor, a spaţiilor sociale şi formarea ”satului global” sunt trăsături definitorii ale acestei ere.
Tehnologia electronică are efecte integratoare şi descentralizante.

Fiecărei epoci îi este caracteristc un mijloc de comunicare specific (oral, scris, audiovizual),
asociat cu o tehnologie, care produce anumite efecte în cadrul organizării sociale.

Mijloacele de comunicare privilegiază un anumit simţ.

8. Influenţa mijloacelor de comunicare asupra universului cultural. Cultura de masă:

caracteristici şi teorii critice. Teorii cu privire la cultura media.

Pentru a investiga noua realitate culturală produsă de mijloacele culturale în masă, teoreticienii
au codificat-o prin diverse concepte: cultură de masă, industrii culturale, cultură de consum,
cultură mozaicată şi cultură media.
Cultura de masă
Definiţie este cultura societăţilor de masă, industrializate şi urbanizate, din epoca modernă.
Spre deosebire de societatea tradiţională, modul de viaţă al acestor societăţi este caraterizat de
o segmentare riguroasă între timpul liber şi timpul de lucru, astfel încât apare o nouă nevoie
socială de produse, servicii şi activităţi culturale cu care să se umple acest timp liber. Culutra de
masă a apărut pentru a răspunde acestor nevoi.
Cultura de masă este diferită de cultura populară tradiţională şi de cultura modernă
specializată.

Carateristici:
Caracteristici:

1. destinată unui public vast, eterogen, nespecializat

2. absoarbe operele şi mesajele culturii moderne şi culturii populare, tinzând să le înlocuiască

3. depenentă de sistemul mediatic

4. conţinut accesibil şi atractiv

5. subordonată logicii economice a cererii şi ofertei

6. vandabilă

Industriile culturale
Teoria critică a școlii de la Frankfurt
Şcoala de la Frankufrt a definit cultura de masă dintr-o perspectivă elitistă, opunând-o culturii
specilizate şi evaluând-o negativ dpdv axiologic.

În lucrarea Dialectica luminilor (1947), Th. Adorno şi M. Horkheimer au propus termenul

de industriiculturale în loc de cultură de masă, pentru a sublinia că aceasta este o cultură
creată pentru mase şi nude către acestea.
Cultura de masă transmite mesaje culturale cu scop de manipulare a maselor.

H. Marcuse dezvoltă tezele lui Adorno, susţinând că societăţile contemporane au reuşit să

înfăptuiască o contrarevoluţie preventivă prin cultura de masă, o cultură de consum care are
capacitatea de a administra dorinţele şi ofertele culturale, de a stimula nevoi artificiale şi de
controla imaginarul colectiv, producând un consumator pasiv, lipsit de spirit critic şi integrat
sistemului, cu care este împăcat.
Mass-media favorizează o circulaţie intensă atât a valorilior cât şi a nonvalorilor. Ea crează un
ocean de comunicare în care individul, scufundat, este agresat de producţia abundentă de
imagni şi informaţii, trăind o perpetuă stare negativă de suprasolicitare.
Noua formă de dresaj uman impusă de mass-media poate fi stopată doar prin apariţia unei
contraculturi puternice.

Edgar Morin: cultura de masă și colonizarea sufletului

Morin abordează cultura de masă dintr-o perspecitvă elitistă; de fapt, el o consideră o falsă
cultură, care, prin consum şi distracţie, extinde alienarea umană dobândită prin muncă.
E. Morin defineşte cultura de masă ca un ansamblu de mituri, simboluri, limbaje, imagini şi
norme ce privesc viaţa reală şi cea imaginară, conţinuturi ce sunt transmise prin sistemul
mediatic. Cultura de masă este o mitologie a fericirii şi intelectualii sunt co-producătorii ei. (spre
deosebire de vremurile trecute, când erau creatori culturali).
Cultura de masă, cosmopolită prin vocaţie, e prima cultură universală din istoria omenirii. Ea
manipulează dorinţele şi aşteptările culturale, paralizând spiritul critic şi interesul pentru
valoarea mesajelor.
Cultura de masă are trei caracteristici: 1. este produsă pe cale industrială 2. este difuzată prin
mass-media 3. se adresează unui conglomerat de indivizi diferiţi care alcătuiesc ”masa”.

Cultura de masă dezintegrează vechile culturi şi modelele constituite de acestea, le asimilează şi

le pătrunde.
Formele culturii de masă îmbină dimensiunile informativă şi educativă cu cea de divertisement.
Devenite dominante în societăţile dezvoltate, formele culturii de masă reprezintă modele
culturale pentru societăţile periferice dpdv social şi economic, care le copiază mimetic. Prin
mesajele şi reprezentările pe care le vehiculează, formele culturii de masă spirijină tendinţele
occidentale către colonizarea ”noii Africi”, interioritatea spirituală umană.

Abraham Moles: cultura clasică și cultura mozaicată

Cultura mozaicată este un termen introdus de teoreticieni petru a defini noua constelaţie a
valorilor culturale în contextul comunicării generalizate de azi, dată de extinderea noilor
mijloace de comunicare. Ea ar fi caracterizată de abseţa legăturilor stabile dintre elementele
culturii, lipsa de ierarhie a valorilor individuale, lipsa de coerenţă şi de stil.
Cultura mozaicată este una orizontală, lipsită de un tipar organizator. Indivizii culturii mozaicate
sunt caracteriziaţi de un superficialism enciclopedic; el nu e capabil să stăpânească critic
avalanşa de informaţie din mediul cotidian.
Teorii cu privire la cultura media.
Cultura media este o nouă ipostază a culturii de masă, edificată pe suportul societăţii
postindustriale, informaţionale, cu o economie bazată pe cunoaştere. În acest tip de societate,
”masa” nu mai e reprezentată de proletariatul angajat în sfera activităţilor industriale, ci
de clasa de mijloc.

McLuhan: mediul este mesajul

Teza centrală a lui McLuhan este aceea că mijloacele de comunicare predominante într-o
societate determină structura universului cultural şi modurile de gândire şi de viaţă ale acelei
societăţi. Drept urmare, evoluţia mijloacelor de comunicare ar fi condiţionat istoria culturii.
Prin mijloace de comunicare, McLuhan înţelege orice tehnologie care crează extensii ale
corpului şi simţurilor omeneşti, de la haine la computer.
Spre deosebire de concepţia logocentrică raţionalistă, abordarea comunicaţională a lui Mcluhan
consideră formele de comunicare mai importante decât conţinutul comunicării în modelarea
societăţilor.
McLuhan nu subapreciază rolul conţinutului mesajelor, dar atrage atenţia asupra efectelor
secundarepe care le produc mijloacele de comunicare în urma utilizării îndelungate, efecte ce
trec deseori nesesizate.
Astfel, în vreme ce conţinuturile pot produce efecte imediate, schimbând reprezentări,
atitudini, şi chiar comportamente cu privire la un aspect social sau altul, mijloacele de
comunicare, prin utilizare îndelungată, produc efecte secundare de lungă durată (modelărea
mecanismelor mentale, a viziunilor asupra lumii şi a percepţiilor asupra spaţiului şi timpului).
Aceste efecte structurale sunt insesizabile şi se produc de-a lungul secolelor şi generaţiilor.
McLuhan explică această influenţă a mijloacelor de comunicare printr-o serie de presupoziţii de
natură psihologică.
El consideră că omul se află în condiţia sa ideală atunci când toate simţurile îi sunt active şi
armonizate. Istoric însă, condiţia reală a omului este aceea în care un singur dispozitiv senzorial
(auz, văz) este favorizat în detrimentul celorlalte, prin utilizarea cu predilecţie a unui anumit
mijloc de comunicare (oral, scris, electronic).

cultura media şi satul global

McL consideră că asistăm la o retribalizare a lumii, la apariţia unui sat global unde toată lumea
este potenţial în legătură cu toată lumea prin noile mijloace de comunicare.

Aceasta presupune o transformare culturală totală, o trecere de la cultura atomizată,

individualistă, fragmentată şi specializată din era scrisului şi a maşinismului, la era mijloacelor
electronice, care unifică şi integrează valorile şi atitudinile într-o reţea de legături reciproce
între indivizi, dezvoltând o conştiinţă sinestezică integrală.
cultura contemporană se bazează pe imaginea audiovizuală şi pe interferenţa dinamică a
tuturor mijloacelor de comunicare, care se conţin unele pe altele.

Teoriile mai recente privind impactul sistemului mediatic asupra culturii sunt mai puţin critice şi
mai comprehensive faţă de lumea şi cultura media.

Noile sisteme mass-media, în care internetul joacă un rol fundamental, sunt asociate cu
diversitatea, specificitatea, renaştere identităţilor etnice şi naţionale, cu pieţe eterogene.

Alvin Toffler consideră că ne aflăm la antipodul tendinţelor ce au dominat civilizaţia celui de Al

Doilea Val.
Al Treilea Val este era ”powershift-ului”: o lume mozaicată, non-piramidală, descentralizată, cu
o economie de reţea, cu un nou capital bazat pe cunoaştere, o lume a războiului informaţional
total.

Deşi mass-media au globalizat lumea, ele nu au putut extinde aceleaşi produse la scara întregii
lumi din cauza diferenţelor dintre pieţele naţionale şi caracteristicilor distincte ale regiunilor,
aflate în stadii distincte de dezvoltare.

Spre deosebire de McLuhan, care vedea lumea comunicării generalizate ca un singur sat global,
Toffler consideră efectul globalizării ar mai degrabă acela de a forma ”o multitudine de sate
globale, absolut diferite, toate cablate la acelaşi sistem de informare, dar toate străduindu-se
să-şi menţină sau să-şi accentueze individalitatea etnică, naţională, sau politică”.

Noua infrastructură electronică a economiilor suprasimblice este caracterizată

de: interactivitate, mobilitate, convertabilitate, ubicuitate, şi globalizare.
Abordări privind industriile culturale, cultura de consum şi problema kitsch-ului.
Cultura de consum este alcătuită din produsele subculturale asociate timpului liber, destinate
divertismentului şi satisfacţiei imediate, integrate într-un sistem comercial atotcuprinzător.
Consumatorul acestui tip de cultură se recrutează din diverse zone sociale şi profesionale,
având centrul de greutate în sfera omului-mediu, cu educaţie precară, cu gusturi necizelate şi
lispit de spirit critic. Exilat în trăiri fictive şi artificiale pe care i le procură cultura de consum,
consumatorul refuză experienţele şi datele care i-ar putea contrazice imaginea standard deja
formată, devenind astfel o victimă facilă a strategiilor de manipulare.

Kitsch-ul este un concept internaţional convenţional folosit pentru a desemna o specie de

produse estetice inferioare, pseudoartistice, opere-surogat.

Se caracterizată prin:

– subordonarea şi deturnarea funcţiei estetice faţă de alte exigenţe, de obicei comerciale, de

divertisment, etc

– prevalenţa stimulilor elementari, biologici şi etico-afectivi

– accesibilitatea directă a mesajului

– sunt făcute să placă (au o pronunţată funcţie hedonică)

– supralicitarea funcţiei de delectare şi de divertisment (cultivă atitudini provocatoare,
solicitând zonele inferioare ale sensibilităţii)

– confimă sistemul de aşteptări şi idealuri ale receptorului

– funcţie compensatorie – izolează individul într-un spaţiu imaginar terapeutic, care în conferă
sentimentul siguranţei şi-l protejează de complexitatea realului.

– au un efect nociv asupra publicului, standardizând reacţiile şi anulând personalitatea.

Produsele kitsch s-au răspândit cu o mare virulenţă în ultima sută de ani, favorizate fiind de
anumite condiţii sociale şi culturale precum ascensiunea clasei de mijloc, subordonarea creaţiei
faţă de consum în economia de piaţă, comercializarea artei, mediul filistin, ideea de carierism
social, marile ambiţii culturale dictate de snobism).
Astăzi, kitsch-ul atinge o mare suprafaţă a culturii şi a existenţei cotidiene. Expansiunea acestui
univers cultural a fost asigurat de mijloacele de comunicare în masă şi de finalitatea ideologică
a societăţii de consum.

Kitsch-ul este semnul sigur al unei subiectivităţi inautentice, care se raportează fals la sine şi la
lume.
9. Arta ca formă de comunicare. Imagine şi comunicare artistică. Particularităţi ale limbajului
artistic. Procesul de receptare artistică. Raportul dintre valoare şi accesibilitate, dintre artă şi
public. Conceptul de operă deschisă şi orizont de aşteptare.

Cercetările antropologice au descoperit că arta este prezentă ca activitate esenţială în toate

culturile cunoscute şi în toate epocile istorice. Din aceasta se poate deduce că ea e o
manifestare organică a condiţiei umane.

Arta este nucleul culturii, cea mai înaltă formă de creaţie umană, plăsmuitoare de sensuri şi de
lumi. E activitatea umană cea mai îndepărtată de scopuri practice.

Nu poate fi definită logic şi normativ deoarece este o activitatea creatoare care depăşeşte
mereu orice definiţie închisă.

Rostul ei este de a codifica sensul lumii în limbaje simbolice pentru a-l comunica.

Arta ca formă de comunicare.

Experienţa artistică a sec XX, dominată de căutarea febrilă a unor noi mijloace de expresie, de
complicarea structurilor formale, de sporirea capacităţii de semnificare a limbajului artistic, prin
punerea sa în configuraţii inedite, a îndepărtat arta de limbajul clasic, producând o ruptură în
planul expresiei, ceea ce a determinat ulterior o ruptură între artă şi public. A apărut astfel
problema accesibiltăţii artei, ce este de fapt o problemă a înţelegerii limbajului specific artei.

Astăzi, arta este abordată ca o formă de comunicare, ca un sistem de semne, un limbaj care
codifică un conţinut infomaţional specific, un fascicul de semnificaţii, pe care le comunică.

Comunicarea artstică are particularităţi ce o disting de comunicarea comună şi de cea ştiinţifică,

uneori chiar radical.

Analiza semiotică a operelor de artă ne poate dezvălui cum se schimbă raportul dintre operă şi
receptor, pentru a analiza problema accesibiltităţii şi a interpretării artei.

Imagine şi comunicare artistică.

Perspectiva semiotică şi comunicaţională asupra artei a făcut ca tradiţionalul concept de

comunicare artistică să beneficieze de interpretări şi abordări mai profunde şi mai aplicate.
Imaginea artistică este un semn complex, care uneşte organic expresia şi semnificaţia, un semn
capabil să trezească un lanţ de trăir şi reprezentări mentale în conştiinţa receptorului prin
forma expresivă şi alcătuirea originală.

Imaginea artistică este ”concretul semnificativ”. Condiţia dintotdeauna a artei este de a contopi
maximala semnificaţie cu maximala concreteţe.

Particularităţi ale limbajului artistic.

1. preponderent expresiv şi conotativ

2. preponderent reflexiv şi autoreflexiv

3. preponderent subiectiv şi afectiv

4. expresie unică, semnificaţii multiple

5. semnificaţiile depind de expresie (mijlocul de comunicare e mesajul)

6. ambiguu, polisemantic

7. semnificaţiile depind de context (istoric, cultural)

8. imprevizibil, tinde spre originalitate

9. conferă un caracter deschis operelor, ele suportă multiple lecturi, în funcţie de orizontul de
aşteptare şi patrimoniul cultural al receptorului

Procesul de receptare artistică.

– este un proces activ, unde receptorul participă creator. cuprinde mai multe faze: 1. percepţia
estetică (percepţia psihofizică a obiectului artistic) 2. emoţia estetică (trăirea) 3. înţelegerea şi
interpretarea 4. judecata de gust şi de valoare

– receptorul are statut privilegiat, care reproduce, în sens invers, structura activităţii creatoare

– în decursul procesului de receptare artistică o anumită cantitate de informaţie estetică se

pierde, în vreme ce alta se adaugă, a.î. intenţia autorului nu coincide întotdeauna cu
semnificaţia obiectivă şi contextuală a mesajului receptat

Raportul dinte valoare şi accesibilitate; raportul dintre arta şi public.

Paradoxul axiologic al artei este acela că originalitatea şi accesibilitatea se află într’un raport de
proporţionalitate inversă.
3 situaţii pot interveni în procesul de receptare:

1. operele au originalitate maximă şi redudanţă 0, codurile operei sunt complet diferite de

codurile receptorului, mesajul este ininteligibil

2. operele cu echilibru între orignialitate şi redundanţă, unde codurile receptorului se

întrepătrund cu cele ale operei, mesajul este inteligibil iar opera are valoare

3. operele sunt lipsite de originalitate şi au redundanţă maximă, informaţia estetică nouă e

egală cu zero, mesajul este inteligibil dar banal.

Conceptele de operă deschisă şi orizont de aşteptare.

Opera deschisă, concept întâlnit la Umberto Eco, se referă la proprietatea fundamentală a
oricărei structuri cu funcţie estetică de a fi deschisă semantic. Ea reclamă un consum estetic
deschis, având o rezervă nedefinită de înţelesuri.
Eco identitifică 2 grade deschidere: primul grad de deschidere, specific oricărei operecu funcţie
estetică, inclusiv artei clasice, unde artistul nu caută să construiască şi să comunice un mesaj
ambiguu şi al doilea grad, specific operelor avangardiste şi postavangardiste, cu un grad mare
de ambiguitate deliberată, care caută să angajeze total receptorul să colaboreze cu opera.
Lectura operei depinde de orizontul de aşteptare al receptorului, de patrimoniul său cultural şi
de întreaga sa experienţă estetică.
Opera este un cadru semiotic în care receptorul îşi proiectează întreaga sa experienţă estetică.

Nicio judecată de valoare asupra unei opere nu e definitivă, ea depinde de contextul cultural şi
istoric în care se produce aprecierea.

Libertatea de interpretare a operei este limitată, totuşi. Operele au nuclee teematice, care
organizează semnificaţiile în jurul lor.

Capacitatea unei opere de a provoca trăiri estetice şi peste veacuri, comunicând ceva esenţial
despre condiţia umană, ridică creaţiile artistice la rang de capodoperă.

10. Cultura postmodernă. Caracteristici, perspective, teorii. Schimbări de paradigmă în

domeniul artei, în gândirea ştiinţifică şi filosofică. Sensuri ale noţiunilor de modernitate,
postmodernitate şi cultură postmodernă.

Caracteristicile culturii postomoderne:

1. relativismul valorilor: mentalitatea relativistă a fost stimulată de comunicarea interculturală
şi schimbul implicit de valori dintre acestea, o dată cu extinderea mijloacelor de comunicare
2. perspectivismul

3. intertextualitatea şi autoreflexivitatea

4. indeterminarea

5. amestecul haotic al stilurilor

6. noua alianţă dintre artă şi tehnică

7. ştergerea graniţei dintre cultura specilizată a elitelor şi cultura de consum

8. coborârea artei în cotidian

9. exhibarea procedeelor expresive

10. decanonizarea

11. omniprezenţa comunicării mediatizate

12. denunţarea adevărului obiectiv ca un mit al modernităţii

13. rescrierea nostalgică sau ironică a istoriei

14. constituirea realităţii prin proiecţii subiective

Sensuri ale noţiunilor de modernitate, postmodernitate şi cultură postmodernă.

Modernitatea se referă la o realitate socio-economică încadrată istoric de la Renaştere până la
Al Doilea Război Mondial. Caracteristice acestei perioade sunt ascensiunea capitalismului,
industrializarea, secularizarea, raţionalizarea şi naşterea statului-naţiune.
Ea reprezintă o epocă o paradoxurilor deoarece, 1) deşi s-a născut din tendinţa de a generaliza
un model standard de civilizaţie şi de a impune evoluţiei istorice un sens unic, a produs cele mai
puternice entităţi diferenţiale – NAŢIUNILE, mai întâi în occident, apoi în toată lumea, 2) clădită
pe un proiect ambiţios de de raţionalitate, a dezlănţuit cele mai violente şi iraţionale
conflicte din istoria umană, 3) deşi a dominat, pe rând, colonial şi militar, apoi economic,
cultural şi informaţional lumea non-occidentală, civlizaţia occidentală a dezlănţuit cele mai
puternice tendinţe şi forţe identitare în aceste zone.
Postmodernitatea este asocitată cu o structură de ordin social-economic, cu o nouă formă de
civilizaţie,post-industrială, post-masificată, cu o nouă paradigmă ştiinţifică, diferită radical de
cea clasică şi cu o economie bazată pe cunoaştere.
Cultură postmodernă este un termen impus de teoreticieni pentru a exprima o noua realitate
culturalăcontemporană, rezultată dintr-o schimbare generală de paradigmă.
În anumite privinţe, cultura postmodernă răstoarnă concepţiile vechii culturi clasice, în vreme
ce în altele extinde şi dezvoltă stiluri şi manifestări mai degrabă periferice sau recesive.

Teorii cu privire la cultura postomodernă.

Matei Călinescu: postmodernismul ca o altă faţă a modernităţii
Cultura specifică modernităţii occidentale este una a discontinuităţii, a creaţiei prin ruptură şi
criză, născută dintr-un sentiment al timpului liniar şi ireversibil.
Acest tipar cultura occidental a confiscat sensurile modernităţii, impunându-se hegemonic în
întreg câmpul spiritual şi marginalizând alternativele de creaţie şi abordare a lumii.

Odată ce se paradigma raţionalismului clasic îşi pierde actualitatea, ideea de modernizare însăşi
capătă noi valenţe.

Astfel, postmodernismul ar fi de fapt conştiinţa critică târzie a crizei intelectuale şi culturale a

modernităţii, o căutare a porţilor de ieşire spre noua lume a diversităţii,pe care tocmai ea a
născut-o în perioada când avea convingerea că o uniformizează.

Lyotard: dispariţia marilor naraţiuni unificatoare

Lyotard consideră că elementul caracteristic al culturii postmoderne este lipsa de credibilitate a
marilor basme ideologice, a concepţiilor unversaliste.

Aceste mari basme ideologice au postulat o viziune finalistă asupra istoriei universale şi au
văzut în raţionalitate un instrument al armonizării sociale.

Odată cu apusul discursului de emancipare şi al celui speculativ ca surse ale legitimării,

cunoaşterea începe să-şi caute alte surse de legitimare.

Legitimând autonomia disciplinelor ştiinţifice, modernitatea a creat un hiatus între discursul

desciptiv şi cel prescriptiv, între dimensiunea teoretică a raţionalităţii şi cea practică.

Deoarece îi lipseau valenţele necesare reglementării jocului practic, discursul ştiinţific ajunge, în
cele din urmă, să se delegitimeze pe sine, punându-se pe picior de egalitate cu celelalte ”jocuri
de limbaj”.

În postmodernitate, tipurile de jocuri de limbaj şi de discurs se multiplică exponenţial, creând o

pulverizare în câmpul cunoaşterii. Astăzi, nimeni nu mai vorbeşte toate aceste ”limbi”, iar
filosofia şi-a pierdut funcţia de disciplină integratoare, rezumându-se la studiul logicilor sau al
istoriei ideilor.
De unde în secolul XX, cunoaşterea era dependentă de putere pentru finanţare şi era legitimată
de către aceasta în funcţie de măsura în care servea obiectivelor sale, sporindu-i performanţa
practică, astăzi cunoaşterea este puterea, în măsura în care performantă economic şi are ca
rezultat aplicaţii tehnice care să optimizeze ”sistemul”.
Conform lui Lyotard, asistăm la mercantilizare cunoaşterii, unde disciplinele care nu servesc
scopului de eficientizare a sistemului tehnic şi de performanţă economică sunt marginalizate
sau abandonate.
Speranţa lui Lyotard este ca printr-o combinaţie neaşteptată şi inedită de informaţie să se
producă la un moment salturi de imaginaţie şi noi structuri cognitive şi culturale care să ducă la
o nouă legitimare, una postmodernă, născută din interacţiunea comunicativă a oamenilor.

Vattimo, gândirea slabă şi dispariţia sensului unic al istoriei

Vattimo consideră că gândirea modernă este una tare, care glorifică certitudinea logică şi
adevărurile atemporale, se pretinde universală şi este agresivă şi intolerantă. Pentru acest tip
de gândire, integrarea post-naţională este noua religie universalist, în faţa căreia orice formă de
revendicare a identităţii naţionale este o percepută ca o erezie.
Spre deosebire de această gândire, gândirea postmodernă este una slabă, care îşi acceptă
slăbiciunea metodologică faţă de obiect şi este prietenă cu ideea de relativizare.
Abandonând mitul istoriei uniliniare, viziunea ei nu are niciodată un singur vector de înaintare,
ci păstrează, la orice moment al desfăşurării sale, o tensiune fecundă între unitate şi diversitate,
între identitate şi diferenţă.

11. Comunicarea interculturală în lumea contemporană. Contexte istorice şi abordări

teoretice. Teorii privind diferenţele culturale şi „conflictul civilizaţiilor”. Diversitatea culturilor
şi dialogul intercultural ca probleme ale actualităţii.

Comunicarea interculturala in lumea contemporană. Contexte istorice şi abordări teoretice.

Unitatea umanului nu presupune uniformitatea şi omogenitatea formelor sale concrete de
existenţă, ci este compatibilă cu (şi se exprimă chiar prin) diversitatea acestora din urmă.

Există o macroistorie
a umanităţii în măsura în care există o istorie “locală” şi specifică a comunităţilor
umane determinate; există cultura ca semn al umanului în măsura în care există culturi
specifice prin care se realizează efectiv această dimensiune universală a omului.

Suportul existenţial real pe care se edifică diversităţile culturale îl reprezintă aşadar

istoria particulară a subiectului creator: comunitatea etnică organizată în cadre sociale şi
politice, în moduri de viaţă distincte.
CLS – “istoricitatea” e o caracteristică a oricărei culturi reale, însă timpul istoric dobândeşte
semnificaţii diferite în funcţie de natura proceselor evolutive interne ale unor societăţi şi de
poziţia lor faţă de centrul generator al unor civilizaţii.

dacă o cultură ne pare lipsită de istorie, ”stagnantă”, este pentru că ne raportăm la ea dintr-o
perspectivă etnocentristă.

Teorii privind diferenţele culturale şi „conflictul civilizaţiilor”.

Samuel P. Huntington: în lumea contemporană “cultura contează” tot mai mult, că factorii de
natură culturală modelează atât tendinţele de integrare, cât şi pe cele de dezintegrare. Însă,
pentru el,elementele culturale reprezintă nucleul identitar al unor entităţi istorice vaste,
civilizaţiile, care astăzi au ajuns adesea în poziţii de adversitate şi conflict.
Huntington acordă factorului religios un rol primordial în declanşarea acestor conflicte.
Autorul îşi ilustrează teza arătând cum islamul, sub forma sa integristă, atacă frontal civilizaţia
occidentală. Dar autorul nu coboară cu analiza în stratul de adâncime al acestor tensiuni dintre
tipurile de civilizaţie, mulţumindu-se să afirme că religia, sistemele de reprezentări şi de valori,
mentalităţile, instituţiile şi practicile de ordin simbolic le-ar aduce în stare de
conflict. societăţile întârziate, zguduite de un frison identitar, aflate permanent în situaţii critice
şi confruntate cu un viitor incert datorat proceselor de modernizare globale, sunt înclinate mai
degrabă să-şi reproblematizeze originile şi istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de
modernizare socială. tocmai globalizarea a modernizat şi a consolidat civilizaţiile
nonoccidentale, care astăzi se află în curs de “indigenizare” şi dispun de forţa necesară pentru a
înfrunta dominaţia de secole a civilizaţiei occidentale.
raporturile geopolitice ar fi acum determinate de raporturile dintre civilizaţii,

diminuarea ponderii globale pe care a avut-o până acum civilizaţia occidentală şi afirmarea
ofensivă a civilizaţiilor nonoccidentale

“Defectul axiomatic” al teoriei lui Huntington, spune Maliţa, constă în “confuzia dintre cultură
şi civilizaţie”, de unde decurg alte concluzii eronate: teza privind pluralismul civilizaţiilor
(Huntington consideră că epoca actuală este una “multicivilizaţională”), conflictul civilizaţiilor
(în locul conflictelor cultural-identitare) şi neglijarea proceselor de integrare regionale.
Diversitatea culturilor şi dialogul intercultural ca probleme ale actualităţii.