Universitatea Ovidius, Constanţa

Master, Anul al II-lea

Comunicare şi discurs intercultural în spaţiul european
Şocu Valentina - Oana

Obiective şi valori ale

educaţiei interculturale

Coordonator
Lect. univ. dr. Mihaela Fulea
 Cuprins

1. Argument………………………………………………………………...3
2. Cultură-Identitate-Alteritate…………………………………………...5
3. Educaţiei interculturale…………………………………………………7
 Actualitatea educaţiei interculturale………………………...7
 Obiectivele educaţiei interculturale…………………………9
 Etapele majore ale educaţiei interculturale………………...11
 Dimensiunile educaţiei interculturale……………………...12
 Modele de dezvoltare ale programelor de educaţie
interculturală……………………………………………….13
 Rolul educaţiei interculturale în rezolvarea conflictelor…..14
 Educaţie interculturală pentru formatori…………………...15
4. Concluzii………………………………………………………………...17
5. Bibliografie……………………………………………………………...19

2
 ARGUMENT

Interculturalitatea este termenul ce denumeşte contactul dintre culturi, existenţa unui

dialog între acestea şi, nu în ultimul rând, interacţiunea şi influenţa pe care o primesc reciproc.
Uniunea Europeană este un tot format din ţări diferite, ce are drept scop convieţuirea
împreună şi integrarea pe toate planurile. De aceea, pentru a se putea realiza aceste obiective,
interculturalitatea este indispensabilă. Aceste ţări, pentru a putea colabora, trebuie să
interacţioneze, să comunice, să intre în contact unele cu celelalte. „Interculturalitatea este un
proces ce se produce la intersecţia dintre culturi, nefiind un scop în sine, dar care poate deveni
o finalitate atunci când sunt sesizate transformări nefireşti sau comportamente nefaste la acest
nivel de intersectare a culturilor”1.
În cele ce urmează, este important să vedem ce se înţelege prin cultură. Pentru
Constantin Cucoş în lucrarea „Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale”, cultura este
un liant, un factor comun care înlesneşte consensul şi înţelegerea dintre oameni la scară
mondială. Cultura fiecărui popor reflectă manierele proprii de a gândi, de a simţi, de a crede,
de a visa şi de a acţiona. Ladriere 2 vede cultura drept un ansamblu format din sisteme de
reprezentări3, sisteme normative4, sisteme de expresii5 şi sisteme de acţiuni 6. Potrivit
„Dicţionarului de sociologie”, cultura este „un ansamblu complex al cunoştinţelor,
credinţelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor, şi al tuturor celorlalte capacităţi şi
obişnuinţe pe care le dobândeşte omul ca membru al societăţii (...), modurile de viaţă ale unui
popor, modurile de comunicare”7.
Pentru ca nimic să nu tulbure această interculturalitate, consider că primul pas pentru a
duce la bun sfârşit acest obiectiv, este o bună educaţie interculturală. Interculturalitatea, în
1
Cozma, Teodor, Seghedin, Elena, „Concepte de împrumut” în educaţia interculturală în Cozma, Teodor
(coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 104
2
Cucoş, Constantin, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 56
3
Sistemele de reprezentări se referă la ansamblurile conceptuale şi simbolice prin care diferite comunităţi
interpretează realitatea şi formulează noi cunoştinţe şi tactici acţionale.
4
Sistemele normative se referă la valori, prin prisma cărora sunt judecate acţiunile şi practicile curente.
5
Sistemele de expresii vizează manifestările materiale şi simbolice emoţional-artistice.
6
Sistemele de acţiuni se referă la manifestările sociale prin care un grup se organizează pentru a-şi organiza
propriul destin.
7
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 148-152

3
opinia mea, nu poate supravieţui fără o educaţie adecvată (interculturală). După cum afirmă şi
Teodor Cozma în volumul pe care îl coordonează, „educaţia interculturală este, în fapt, o
educaţie a relaţiilor interpersonale care implică membri ai unor culturi diferite. Scopul acestui
tip de educaţie este de a creşte eficienţa relaţiilor interculturale, de a mări gradul de
deschidere, de toleranţă, de acceptare a celuilalt, care este diferit. Diferenţele în raport cu
celălalt se întind pe mai multe registre: limbă, religie, practici sociale de comunicare, de
relaţionare, vestimentare, alimentare, de producţie, de loisir, tradiţii, norme, cutume etc.”8.
Educaţia interculturală se referă la teme precum acceptare şi participare, a învăţa să
convieţuieşti, evitarea stereotipurilor şi a prejudecăţilor şi a propune soluţii pentru
promovarea valorilor democraţiei şi interculturalităţii sau multiculturalităţii. „Conceptul de
educaţie interculturală se poate corela cu unul mai vechi, de sorginte anglo-saxonă, şi anume
acela de educaţie multietnică, impus în SUA, Canada, Australia etc. după 1960. Acesta
vizează pregătirea oamenilor pentru înţelegerea şi acceptarea exponenţilor etniilor diferite”9.
Cum şcoala este principala instituţie însărcinată cu realizarea educaţiei, atunci, fără
doar şi poate, tot şcoala, în principal, are rolul de a realiza şi educaţia interculturală. Teodor
Cozma ne spune cum poate şcoala să-şi realizeze acest nou rol în condiţiile actuale: „Educaţia
interculturală în şcoală se va realiza nu doar prin câteva procente din ansamblul programului
şcolar, ci printr-o atitudine generalizatoare, care să respecte valorile interculturale”10.
Putem conclude, în această succintă introducere, că educaţia interculturală este
specifică societăţilor democratice şi are drept scop primordial „pregătirea viitorilor cetăţeni în
aşa fel încât ei să facă cea mai bună alegere şi să se orienteze în contextele multiplicării
sistemelor de valori”11.

CULTURĂ-IDENTITATE-ALTERITATE

8
Cozma, Teodor (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.9
9
Ibidem, p.18
10
Ibidem, p. 9-10
11
Dasen, Pierre, Perregaux, Christiane, Rey, Micheline, Educaţia interculturală: experienţe, politici, strategii,
Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.15

4
 În cazul întâlnirilor interculturale, a întâlnirilor cu noul, cu celălalt, soluţia celui ce
necesită adaptare nu este închiderea (prin refuzul sau negarea realităţilor ce lansează
provocările), ci dimpotrivă, deschiderea, conştientizarea, implicarea. Astfel, pentru a putea
„procesa” deschiderea, este nevoie de o educaţie pe măsură (interculturală). Contactele dintre
diferitele grupuri12 sau diferiţi indivizi ce aparţin unor culturi distincte, pot duce la două tipuri
de reacţii: pe de o parte, curiozitate, interes, implicare, iar pe de altă parte, teamă, negare,
evitare. Consider că educaţia culturală are exact acest rol: de a duce la dispariţia celei de-a
doua reacţii şi de a o susţine pe prima.
Prin educaţia interculturală, străinul va înceta să mai fie văzut ca o sursă de pericol şi
va ajunge să fie perceput ca un factor favorizator, benefic pentru noi experienţe, pentru
îmbogăţirea cunoştinţelor. „Simplul contact, prin punerea unor grupuri culturale unele lângă
celelalte, nu conduce automat la o interactivitate optimă. Impactul se poate sesiza atât la nivel
de grup (prin genocid, asimilare, segregare sau integrare), cât şi la nivel individual (fie prin
respingerea culturii de origine, fie prin blamarea noii culturi)” 13. Grupurile culturale întreţin
aproape întotdeauna raporturi cu alte grupuri, ceea ce duce la conştientizarea specificului lor,
dar şi la schimburi şi la o constantă schimbare.
Avem nevoie de lecţia de obiectivitate în acceptarea diversităţii drept contextul firesc
al vieţii cotidiene şi al demersului de cunoaştere adecvat acestei diversităţi, dând curs
exemplelor de dialog şi bune practici, care se pot concretiza într-o societate deschisă în care
membrii sunt nu numai dispuşi, dar şi dornici de a-şi accepta sau însuşi alteritatea. Este
posibil să-i privim pe ceilalţi prin proprii lor ochi, şi în acelaşi timp să ne însuşim modul în
care suntem priviţi? Acest mod de a privi ceea ce ne înconjoară şi modul în care ne construim
realitatea în care trăim se bazează în mare parte pe reprezentări şi stereotipii, şi trebuie să ne
întrebăm dacă interculturalitatea stă la baza acestor atitudini şi idei sau reprezentările şi
vecinătatea deschid calea către interculturalitate.
A înţelege o realitate străină înseamnă a explicita clasificări proprii fiecărui grup şi a
identifica principiile care fac distincţia între un grup şi altul. Nu ne putem cunoaşte pe noi
înşine decât dacă ne raportăm la celălalt. Putem să vedem ce calităţi, valori, tradiţii, cultură,
trăsături fizice, comportamente, moduri de gândire avem în funcţie de celălalt. A privi pe altul
este întotdeauna fascinant pentru fiinţa umană, este actul prin care ne înţelegem pe noi înşine,
înţelegem cum am fi putut deveni în alte condiţii culturale.

12
Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură, funcţionalitate şi cu o
cultură specifică, rezultate din relaţiile şi procesele psiho-sociale dezvoltate în cadrul său.
13
Dasen, Pierre, Perregaux, Christiane, Rey, Micheline, Educaţia interculturală: experienţe, politici, strategii,
Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.14

5
 Problema identităţii este prin natura ei permanentă, însă devine acută, obsesivă,
presantă în momente de criză ca acela prin care trece azi lumea estului european. În ceea ce-i
priveşte pe români, ei se redefinesc în cadrul firesc de autocunoaştere ce acompaniază orice
pas în istorie, dar şi în raport cu o Europă în curs de remodelare14.
Identităţile culturale colective, ca şi cele individuale, se situează între continuitate şi
ruptură şi se modifică prin integrări, abandon şi asimilare 15 . În acest sens putem face referire
la contextul integrării României în Uniunea Europeană, unde se discută despre o identitate
culturală europeană. Ce ar semnifica acest lucru? Potrivit lui Edgar Morin 16, în orice cultură
există o dialogică, iar specificitatea culturii europene se regăseşte în continuitatea şi
intensitatea dialogurilor sale, unde nici una dintre elementele componente nu le suprimă pe
celelalte şi nici nu îşi exercită hegemonia „apăsătoare”, cum o numeşte Morin. Astfel, cultura
europeană trece prin opoziţii, conflicte şi crize, în special între secolele al XV-lea şi al XX-
lea, şi trăieşte de pe urma lor. Dar acestea sunt „producătoarele şi produsele ei” 17. În sensul că
acestea o definesc şi o conturează de-a lungul timpului şi îi acordă unicitate, deoarece fiecare
cultură se bazează pe faptele sale istorice, dar şi pe elemente ce ţin de ştiinţă, raţiune,
obiceiuri, tradiţii, ce se nasc pe parcursul timpului, se formează chiar şi în momentele de
criză, spiritul creativ putându-se manifesta atât în momente de pace, cât şi de nelinişte.
Aşa cum afirmă Morin, ideile ce au funcţionat drept ghid în cultura europeană au fost
creştinismul, umanismul, raţiunea şi ştiinţa. Iar cultura europeană se regăseşte în
antagonismul dintre vechi şi nou. Ceea ce este important de observat este faptul că formarea
culturii europene presupune întâlnirea dintre „diversităţi, antagonisme, concurenţe,
complementarităţi, adică dialogica lor”, iar „dialogica este cea care se află în centrul
identităţii culturale europene, iar nu cutare sau cutare element ori moment al său”18.
Ceea ce înseamnă că identitatea culturală europeană se bazează pe dialog şi pentru o
adaptare la societatea zilelor noastre trebuie să reinventăm dialogul în sensul creativităţii. Să
găsim noi forme de a dialoga, de a comunica şi a stabili relaţii şi întâlniri interculturale
benefice pentru toţi participanţii.

14
Munteanu, Ana-Maria, Todi, Aida, Mass-Media – limbaj, cultură şi acces la realitate, Editura Universitară,
2009
15
Ferreol, Gilles, Jucquois, Guy, Dicţionarul Alterităţii şi al Relaţiilor Interculturale, Traducere Nadia Farcaş,
Editura Polirom Iaşi, 2005, p.334
16
Morin, Edgar, Gândind Europa, Paris, Gallimard, 1990, p. 134
17
Idem
18
Idem

6
 EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ

 Actualitatea educaţiei interculturale

Educaţia interculturală derivă din inegalităţile ce au loc în relaţiile socio-culturale ce

caracterizează societatea europeană şi din repercusiunile lor asupra învăţământului.
Cercetările recente în domeniul orientărilor şi schimbărilor în educaţie şi învăţământ, finanţate
de mai multe organisme internaţionale (Consiliul Europei, Organizaţia pentru Dezvoltare
Economică şi Cooperare) pleacă de la premisa educaţiei interculturale; astfel, şcoala trebuie să
schimbe paradigma educaţională: de la transmiterea unor cunoştinţe specifice la formarea
unor competenţe care să asigure succesul social, profesional al tinerilor într-o societate
interculturală aflată în permanentă schimbare. Astfel de competenţe se referă la comunicare
interculturală, rezolvarea de probleme, gândirea critică, capacităţi manageriale, creativitate,
motivaţie, abilitate de muncă în echipă şi deschiderea permanentă spre învăţare.
Atât Consiliul Europei, cât şi Comunitatea Europeană propun politici de promovare a
educaţiei interculturale pentru:
 promovarea dialogului intercultural pentru întărirea democraţiei;
 acordarea dreptului de a participa la dialogul intercultural şi asumarea unui rol
în determinarea politicilor şi practicilor educaţionale;
 afirmarea diversităţii culturale şi lingvistice;
 facilitarea învăţării limbilor străine.
Programul de educaţie interculturală lansat de Consiliul Europei poartă numele de
„Toţi egali – Toţi diferiţi” („All Equall – All Different”). Aşadar, educaţia interculturală
reprezintă un subiect important atât la nivelul politicilor educaţionale ce sunt promovate prin
instituţiile abilitate în acest sens ale Uniunii Europene (Consiliul Europei, Comunitatea

7
Europeană, Banca Mondială), cât şi la nivelul practicilor educative (formale 19, non-formale20,
informale21) propuse şi promovate de diferite sisteme naţionale de învăţământ.
„Educaţia pentru înţelegere internaţională şi interculturală se configurează la nivelul
mai multor componente: educaţie civică europeană, educaţie socială şi civică, învăţarea
drepturilor omului, pregătirea şi participarea la viaţa socială, formarea formatorilor în
perspectiva interacţiunii culturale, educaţia şi dezvoltarea culturală a imigranţilor, educaţia
într-o societate multiculturală”.22
În 2002, Consiliul Europei a lansat proiectul „Diversitatea religioasă şi dialogul în
Europa”, „realizând din dialogul intercultural şi interreligios, una din axele majore de acţiune
ale Consiliului Europei. El vizează sensibilizarea decidenţilor, educatorilor şi profesorilor faţă
de noile abordări ale educaţiei interculturale în general şi aspectele ei religioase în particular
atât în educaţia şcolară, cât şi în cea extraşcolară. Educaţia interculturală, care acoperă un
ansamblu de teme cum ar fi: incluziunea, participarea şi viaţa împreună, oferă posibilitatea de
a răspunde provocărilor multiculturalismului şi diversităţii religioase într-un context care
privilegiază rezolvarea democratică a conflictelor”23.
,,Multiculturalism’’ şi ,,interculturalism’’ sunt doi termeni care, deşi deseori utilizaţi ca
sinonimi, prezintă o serie de diferenţe ce pot fi puncte de plecare distincte în elaborări
educaţionale.
Multiculturalitatea face trimitere la un nivel general al problematicii- diferite grupuri
socio-culturale vieţuiesc într-un spaţiu fizic comun fără a-şi propune în mod explicit să
comunice şi să coopereze, adică fără să stabilească în mod intenţionat şi planificat relaţii de
schimb sau de cunoaştere reciprocă. Societăţile multiculturale sunt realităţi date, existente, în
care oamenii aparţinând unor grupuri diferite intră în contact întâmplător, atunci când situaţii
concrete de viaţă o impun. Pluralismul moral şi religios nu exclude existenţa unui set comun
de valori şi principii care să întemeieze identitatea civică în spaţiul fizico-social respectiv,
dincolo de identitatea etnică sau religioasă. Toleranţa reciproc dezvoltată de grupurile
implicate este una de tip pasiv; fiecare este mai degrabă centrat pe sine, ceilalţi fiind deseori
19
Educaţia formală = „Educaţie instituţionalizată, structurată în mod ierarhic, gradată cronologic, organizată şi
condusă de la centru (de exemplu, prin Ministerul Educaţiei Naţionale)” (Cozma, Teodor (coord.), O nouă
provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 36)
20
Educaţia non-formală = “Orice activitate organizată în mod sistemic, creată în afara sistemului formal şi care
oferă tipuri selectate de învăţare a subgrupelor specifice populaţiei (atât adulţi, cât şi copii)” (Idem)
21
Educaţie informală = “procesul ce durează o viaţă, prin care fiecare persoană dobândeşte cunoştinţe,
îndemnări, aptitudini şi înţelegere din experienţele zilnice” (Idem)
22
Dasen, Pierre, Perregaux, Christiane, Rey, Micheline, Educaţia interculturală: experienţe, politici, strategii,
Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.17
23
www.coe.ro

8
consideraţi o ameninţare pentru identitatea grupului propriu. În acest caz, mai multe culturi
există în acelaşi spaţiu , acelaşi mediu, fără a avea conflicte, dar şi fără a dezvolta relaţii
permanente şi consistente de schimb şi cooperare; matematic vorbind, sunt comunităţi
tangente, rareori devenind secante, şi aceasta doar în cazuri extreme sau cu totul
neintenţionat.24
De-a lungul timpului, Consiliul Europei şi-a îndreptat atenţia asupra următoarelor
probleme25:
 Cum poate educaţia să promoveze drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi să
întărească democraţia pluralistă?
 Cum poate ea să apropie popoarele Europei, să faciliteze înţelegerea reciprocă şi să
dezvolte încrederea depăşind diferenţele culturale şi frontierele naţionale?
 Cum poate ea să ajute guvernele şi pe cetăţenii europeni să facă faţă marilor provocări
ale societăţii?

 Obiectivele educaţiei interculturale26

Constantin Cucoş şi Teodor Cozma prezintă ca obiective ale educaţiei interculturale

următoarele:
 deschiderea spre altul, spre străin, spre neobişnuit;
 aptitudinea de a percepe ceea ce ne este străin;
 acceptarea celuilalt ca fiind altul – avem obiceiul de a-l percepe pe celălalt ca fiind
asemănător nouă şi a ne apropia de el sau de a-l vedea ca pe un duşman şi a ne
îndepărta de el;
 trăirea situaţiilor ambigue, ambivalente – „Situaţiile ambivalente ne derutează. Nu
dorim ambiguitate. Ea ne provoacă frică. Aceste trăiri pot constitui preambulul
acceptării diferitului”27.
 aptitudinea favorabilă de a experimenta;
24
Cozma, Teodor, O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 104
25
www.coe.ro
26
Cucoş, Constantin, Cozma, Teodor, Locul educaţiei pentru diversitate în ansamblu problematicii educaţiei
contemporane în Cozma, Teodor (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura
Polirom, Iaşi, 2001, p. 47-48
27
Cucoş, Constantin, Cozma, Teodor, Locul educaţiei pentru diversitate în ansamblu problematicii educaţiei
contemporane în Cozma, Teodor (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura
Polirom, Iaşi, 2001, p. 47

9
  alungarea fricii faţă de altul;
 capacitatea de a pune în discuţie propriile norme – „Privirea spre altul este determinată
de sistemul referenţial socio-cultural care ne fasonează comportamentul. Cu cât ne
dovedim mai incapabili să ne recunoaştem relativitatea propriului sistem de referinţă,
cu atât rămânem orbi sau insensibili faţă de ceilalţi”28.
 neacceptarea utopiei „discursului comunicaţional egalitar” - nu trebuie pus în practică
principiul potrivit căruia cel mai tare îşi pune puterea la încercare în faţa celui mai
slab. Dimpotrivă, trebuie continuată discuţia până când cele două părţi ajung la un
consens.
 aptitudinea de a asuma conflicte (cu calm şi rezolvarea lor într-o manieră productivă);
 capacitatea de a recunoaşte şi relativiza propriile repere etno- şi socio-centriste - nu
trebuie să îţi renegi propriile tradiţii, ci să nu le transformi în ceva absolut;
 performanţa de a cuceri identităţi mai largi, de a dezvolta o loialitate de tip nou – „Nu
trebuie să renunţăm la identitatea noastră (de român, ungur, ţigan etc.), dar trebuie să
accedem la alte tipuri de identităţi mai cuprinzătoare, precum cea de european, de
cetăţean al lumii etc.”29.

De altfel, scopurile educaţiei multietnice pot fi aplicabile şi în cazul celei

interculturale. Acestea ar fi:
 cunoaşterea de către fiecare grup etnic a propriilor valori particulare;
 familiarizarea grupurilor etnice cu principalele elemente ale culturii altor grupuri,
înţelegerea şi respectarea acestora;
 facilitarea confruntării preocupărilor alternative;
 reducerea discriminării şi segregării dintre membrii unor grupuri etnice în şcoli şi în
societate;
 dezvoltarea competenţelor culturale „de graniţă”; procesul în cauză presupune cinci
niveluri:
- observaţii superficiale;
- contacte distincte cu grupuri/ membri ai unor grupuri etnice;
- biculturalitate;
- resocializare completă;
- asimilare de către cultura străină.
28
Idem
29
Ibidem, p. 478

10
  Etapele majore ale educaţiei interculturale

Aceste etape sunt prezentate de Constantin Cucoş, în lucrarea „Educaţia. Dimensiuni

culturale şi interculturale”. Sunt două etape importante:
1. a-i ajuta pe copii şi tineri să câştige capacitatea de a recunoaşte inegalitatea,
injustiţia, rasismul, stereotipurile şi prejudecăţile.
În construirea percepţiei noastre despre celălalt intervin o serie de factori care reflectă
atât propriile noastre raţionamente, cât şi anumite generalizări pe care, în mod indirect le
preluăm din societatea în care trăim. Există situaţii diverse în care apar anumite efecte
negative, convingeri subiective ale unui anumit individ sau grup cu privire la caracteristicile
altui individ sau grup, perceput ca diferit faţă de primul (grupul de apartenenţă). Altfel spus,
se observă în acest caz o deteriorare sau construire a unei imagini deformate a realităţii, apare
o convingere sau o reprezentare preconcepută asupra unor categorii de pesoane sau a unor
indivizi care fac parte din acea categorie.
Datorită existenţei stereotipurilor în gândirea indivizilor, apar ca manifestări
atitudinal-comportamentale, două efecte negative şi anume prejudecata şi discriminarea.
Prejudecata se situează la nivelul judecăţilor cognitive şi al reacţiilor afective, iar
discriminarea este manifestă la nivel comportamental.

2. “a le da cunoştinţe şi abilităţi care să-i ajute să înfrunte şi să schimbe aceste

mecanisme aberante care mai apar şi astăzi în societăţile mozaicate în care
trăim, fie că ne place, fie că nu; tinerii trebuie să le poată face faţă în cadrul
societăţii (acel comportament prosocial, determinat în societăţile deschise,
prezis de psihologii în domeniul social)”30.

 Dimensiunile educaţiei interculturale

30
Cucoş, Constantin, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 240

11
 Sunt cunoscute două dimensiuni ale educaţiei interculturale, care se corelează una cu
cealaltă: o dimensiune a “cunoştinţelor” şi o dimensiune a “experienţelor”.
Dimensiunea cunoştinţelor este obiectivă şi constituită din mai multe unghiuri. Scopul
principal al acestei dimensiuni este de a furniza copiilor, tinerilor sau adulţilor, în funcţie de
capacitatea fiecăruia de înţelegere, “mijloacele conceptuale de a percepe realitatea şi de a
interpreta informaţiile pe care le primesc, de a le asigura o informare vastă şi obiectivă pe cât
posibil, care să le permită luarea unei anumite distanţe, prin raportare la experienţa lor
cotidiană, să depăşească punctele de vedere parţiale (care riscă să fie şi părtinitoare),
stereotipurile şi prejudecăţile, să se situeze şi să comunice într-o lume diversă”31.
Aceste mijloace conceptuale pot fi: educaţia formală, educaţia civică, istoria, educaţia
prin mass-media, matematica şi ştiinţele exacte, limbile străine.
Dimensiunea experienţelor înscrie educaţia în viaţă. “Ea mobilizează ansamblul
personalităţii individului şi potenţialul de învăţare până la a-i asigura dezvoltarea echilibrată şi
armonioasă, care să-i permită să fie deschis semenului său. El (ea) va învăţa să descopere şi să
stăpânească, în toată complexitatea lor, sentimentele care intră în joc în cadrul relaţiilor
sociale şi interculturale, să-şi respecte aproapele, să aprecieze posibilitatea de îmbogăţire
reciprocă ce poate fi realizată prin relaţia cu celălalt si să coopereze cu semenii săi”32.
Prima dimensiune se referă, aşadar la latura cognitivă prin achiziţionarea de
informaţii, pentru o cunoaştere directă şi obiectivă a realităţii, iar a doua vizează latura
acţională – dar şi aspectele motivaţional-afective prin care individul îşi transpune aceste
cunoştinţe şi atitudini în comportamente specifice. De modul în care gândeşte şi acţionează
individul depind nu doar relaţiile acestuia cu cei din jur, ci şi societatea în ansamblu.

 Modele de dezvoltare ale programelor de educaţie interculturală33

31
Dasen, Pierre, Perregaux, Christiane, Rey, Micheline, Educaţia interculturală: experienţe, politici, strategii,
Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.180
32
Idem
33
Cozma, Teodor (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.
128-129

12
 Aceste modele au fost concepute în cadrul Open Society Institute. Pentru societatea
românească, se consideră că trei sunt predispuse a se aplica:
1. programe interculturale orientate pe conţinut – prin introducerea unor materiale care să
sprijine conştientizarea elevilor faţă de elementele semnificative ale culturilor
reprezentate în comunitatea respectivă (introducerea unor lecturi, celebrarea unor eroi
şi a unor sărbători tradiţionale diverselor grupuri).
2. programe interculturale orientate pe elev – ce evidenţiază nevoile academice şi de
educaţie diferenţiate. Banks a identificat patru zone în care se pot dezvolta aceste
programe, atrăgând atenţia asupra riscului de a cădea în segregare (apare astfel nevoie
pregătirii sau formării unor specialişti în conceperea şi derularea unor asemenea
programe):
(a) definirea unor caracteristici culturale pentru stilurile de învăţare, în vederea
adaptării stilurilor de predare la nevoi specifice diverselor grupuri de elevi;
(b) educaţie bilingvă;
(c) programe de recuperare pentru grupurile ce se apreciază cu o lipsă de
competenţe într-un domeniu sau altul;
(d) programe de studiere a limbii materne, implicând şi programe culturale
specifice minorităţilor.
3. programe interculturale orientate social – cele mai cuprinzătoare, deoarece presupun
introducerea unor modificări atât la nivelul activităţii şcolare (educaţiei formale), cât şi
al contextului cultural şi social-politic al educaţiei. Scopul definit este cel al creşterii
toleranţei, diminuării prejudecăţilor şi stereotipurilor negative – într-un cuvânt, al
descreşterii gradului de discriminare negativă.

 Rolul educaţiei interculturale în rezolvarea conflictelor

13
 După cum am precizat şi mai înainte, în contextele interculturale, există posibilitatea
apariţiei unor situaţii de tensiune şi de dispută în cadrul acestor procese. Desigur, conflictele
nu sunt specifice doar contextelor interculturale.
Abilitatea de a interacţiona şi de a comunica eficient presupune şi abilitatea de a
rezolva conflictele de comunicare care pot să apară. Conflictul nu presupune în mod
obligatoriu doar aspecte negative (spre exemplu tensiune, ceartă sau confruntări fizice). Pot
exista şi conflicte pozitive, care fie stimulează o discuţie, dezbatere, fie asigură progresul,
evoluţia. O comunicare sau interacţiune eficientă nu se reduce la promovarea consensului şi
implicit a blamării, evitării sau chiar la camuflarea acestor stări conflictuale. În orice
domeniu, existenţa conflictelor trebuie acceptată ca o parte a procesului de interacţiune
interumană, iar comunicarea trebuie să respecte regulile pentru rezolvarea acestor stări
conflictuale. De aceea conflictele sunt privite de obicei ca părţi ale procesului de interacţiune
şi comunicare.
Conflictul este o stare de opoziţie şi tensiune, de dizarmonie care rezultă din prezenţa a
două sau mai multe elemente de dispută între persoane, idei sau interese. De obicei conflictul
apare datorită incompatibilităţii (aparente sau reale, manifeste sau latente) dintre acestea, fie
că este vorba de indivizi (trăsături de personalitate, caracteristici de gândire, antipatii) sau
idei, strategii, interese (abordări sau soluţii divergente, problematici diferite).
Se pot enumera câteva dintre efectele pozitive ale conflictului: creşterea interesului şi
motivaţiei pentru schimbare; îmbunătăţirea procesului de identificare a problemelor şi a
soluţiilor; creşterea coeziunii unui grup în cazul soluţionării comune a conflictelor;
dezvoltarea capacităţilor de adaptare a indivizilor la realitate; oferirea unor oportunităţi de
cunoaştere şi dezvoltare de deprinderi practice de soluţionare a stărilor de incertitudine;
dezvoltarea creativităţii şi ingeniozităţii de a găsi soluţii optime etc. Pot apărea însă şi o serie
de efecte negative cum ar fi: scăderea interesului şi a implicării în activitate; diminuarea
sentimentului de încredere în sine; polarizarea grupurilor şi formarea unor coaliţii; apariţia
unor dileme morale, procese de conştiinţă; apariţia unor probleme în ceea ce priveşte luarea
deciziilor; imposibilitatea formării unei coeziuni de grup etc.
Conflictele interculturale au un specific anume, ele pun în mişcare sentimente şi
atitudini negative faţă de anumite grupuri, culturi. Acestea pot fi însă diminuate sau chiar
prevenite printr-o perspectivă interculturală de concepere a educaţiei care să impună
eradicarea violenţei, atenuarea şi aplanarea conflictelor, transformarea lor în dispute pozitive.
Dintre cerinţele unei educaţii interculturale care să formeze comportamente pozitive amintim:
- formarea aptitudinii de a comunica asertiv (a vorbi dar şi a asculta);
- cooperarea şi munca în grup;

14
 - respectul de sine şi de ceilalţi;
- procesul decizional democratic;
- asumarea responsabilităţii şi acceptarea responsabilităţii altora;
- stăpânirea, dar şi exteriorizarea emoţiilor, sentimentelor, trăirilor;
- evitarea confruntărilor verbale şi fizice.
O societate deschisă care să asigure rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor şi să
respecte drepturile omului poate fi clădită doar prin contribuţia tuturor în spiritul valorilor
interculturalităţii.

 Educaţie interculturală pentru formatori

Formatorii sunt acele persoane care interacţionează cu elevii în cadrul activităţilor

educaţionale (formale sau non-formale) şi avem aici în vedere nu doar cadrele didactice, dar şi
alte categorii de personal care intră în contact cu aceştia: personalul administrativ al şcolii,
asistenţi sociali, consilieri, gardieni publici, agenţi de poliţie. De fapt, este important ca
interculturalitatea să fie o dimensiune sau un principiu al întregii şcoli. Aceasta presupune ca
actorii câmpului educaţional (cadrele didactice, personalul administrativ, dar şi elevii şi
părinţii acestora) să promoveze valori şi comportamente sociale ca acceptarea, toleranţa,
comunicarea şi integrarea pozitivă şi să evite atitudinile negative de etichetare, stereotipurile,
prejudecăţile şi comportamentele discriminatorii, intoleranţa, xenofobia, rasismul etc.
Educaţia pentru interculturalitate se doreşte a fi o dimensiune a unei pregătiri
profesionale eficiente şi coerente a tuturor profesorilor, indiferent de specializare, a
formatorilor în general. Desigur, după cum aprecia Cucoş 34 nu ne propunem să facem din toţi
profesorii „psihologi, sociologi sau antropologi culturali”, ci doar să îi sensibilizăm în direcţia
socială. Este important pentru toţi formatorii să înţeleagă dimensiunile (inter-)culturale ale
spaţiul social în general, al celui şcolar în special; existenţa unor sisteme de valori multiple;
drepturile dar şi îndatoririle oamenilor, ale cetăţenilor în general, dar şi ale elevilor, etc. La fel
de important, sau poate chiar mai relevant este să practice valorile democraţiei şi prin tot ceea
ce face să demonstreze că este o persoană care îi respectă pe ceilalţi (colegi, elevi, părinţi),
care încearcă să-i formeze pe elevi pentru o societate deschisă care valorizează respectul,
toleranţa, înţelegerea mutuală.

34
Cucoş, Constantin, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 201

15
 Pentru a deveni un cadru didactic care practică o educaţie interculturală este esenţială
participarea la un program de formare al formatorilor care să-i pregătească să devină
„adevăraţi mediatori culturali şi agenţi ai schimbării”35 şi care presupune:
- cunoştinţe din ştiinţele socio-umane: stereotipuri, prejudecăţi, minorităţi;
- strategii de predare diferenţiată în funcţie de capitalul cultural al elevilor;
- identitatea culturală;
- strategii de cunoaştere şi inter-cunoaştere;
- comunicarea şi rezolvarea pozitivă a conflictelor.
Un cadru didactic care doreşte să fie un promotor al educaţiei interculturale, trebuie,
după cum arăta J. A. Banks36, să fie dispus:
1. să accepte şi să îşi modifice atitudinile, concepţiile, mentalităţile şi convingerile;
2. să experimenteze noi trăiri afective;
3. să revalorizeze normele, modelele de natură morală, politică şi ştiinţifică;
4. să îşi reorienteze raţionamentele şi judecăţile de valoare;
5. să înveţe noi comportamente interpersonale şi noi stiluri interacţionale;
6. să înveţe noi strategii de autocunoaştere şi intercunoaştere;
7. să dorească să transmită aceste dimensiuni elevilor şi celorlalţi.

35
Cucoş, Constantin, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 204
36
Ibidem, p. 205

16
 CONCLUZII

Divergenţele sau conflictele între grupuri culturale pot fi rezolvate numai dacă
posedăm o anumită educaţie. De aceea, este bine să ne educăm pe noi înşine şi să îi educăm,
în măsura în care putem, şi pe ceilalţi din punct de vedere intercultural. “Educaţia
interculturală este cea care susţine integrarea socială a grupurilor minoritare în mod paşnic,
fără ca acestea să fie nevoite să renunţe la propria identitate”. 37 Indivizii nu trebuie să-şi
renege sau să-şi respingă propria identitate culturală doar pentru a fi acceptaţi într-un mediu
cultural diferit.
Educaţia interculturală are în centrul nucleului său, nu respectul pentru altul ca fiind
diferit, ci respectul de sine ca fiind diferit, deoarece, cum spunea şi Edinger, ,,pentru a
respecta o altă cultură trebuie să-ţi respecţi întâi propria identitate”.
,,Marea dilemă în realizarea practică a educaţiei interculturale, în spaţiul educaţional
românesc (dar şi oriunde în lume), este aceea a imposibilităţii de a împrumuta modele. Din
punct de vedere cultural, naţiunile sunt unice, iar a educa tinerii în spaţiul multi- sau
interculturalismului determină conotaţii distincte de la un stat la altul: statele devenite
multinaţionale datorită migraţiei impun o politică educaţională specifică, pe când statele
naţionale în care, de secole, convieţuiesc grupări minoritare şi populaţia majoritară, determină
o cu totul altă postură a educaţiei interculturale”.38
Actualmente, preocupările pentru acest tip de educaţie sunt întâlnite nu numai la
nivelul organizaţiilor interguvernamentale (ONU, Consiliul Europei), dar şi la nivelul unor
“mişcări de idei” vehiculate pe plan naţional şi internaţional prin ONG-uri. Astfel, putem
spune că “educaţia interculturală este calea obligatorie a unei educaţii pentru o dezvoltare
solidară şi pentru o educaţie a drepturilor omului care tinde să depăşească etnocentrismul”.39

37
Cozma, Teodor (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 2001,
p. 114
38
Cozma, Teodor, Seghedin, Elena, „Concepte de împrumut” în educaţia interculturală în Cozma, Teodor
(coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 125
39
Dasen, Pierre, Perregaux, Christiane, Rey, Micheline, Educaţia interculturală: experienţe, politici, strategii,
Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.164

17
 A învăţa recunoaşterea diversităţii codurilor culturale diferite, a şti să comunici într-
un context intercultural, a lua cunoştinţă de propria identitate culturală, a fi capabil de a
trece dincolo de stereotipuri şi prejudecăţi, de a cunoaşte mai bine instituţiile, caracteristicile
sociale, formele de vieţuire din diverse ţări europene, acestea ar putea să fie obiectivele unei
practici interculturale lărgite în educaţie.
(Lipiansky, 1999)

18
 BIBLIOGRAFIE

 Cozma, Teodor (coord.), O nouă provocare pentru educaţie:

interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 2001
 Cucoş, Constantin, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale,
Editura Polirom, Iaşi, 2000
 Dasen, Pierre, Perregaux, Christiane, Rey, Micheline, Educaţia
interculturală: experienţe, politici, strategii, Editura Polirom, Iaşi, 1999
 Ferreol, Gilles, Jucquois, Guy, Dicţionarul Alterităţii şi al Relaţiilor
Interculturale, Traducere Nadia Farcaş, Ed. Polirom Iaşi, 2005
 Morin, Edgar, Gândind Europa, Paris, Gallimard, 1990
 Munteanu, Ana-Maria, Todi, Aida, Mass-Media – limbaj, cultură şi acces
la realitate, Ed. Universitară, 2009
 Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie,
Editura Babel, Bucureşti, 1993
 www.coe.ro

19
20