NOŢIUNI INTRODUCTIVE

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A PIELII. ANATOMIA PIELII

Pielea reprezintă elementul esenţial în masaj.

suprafaţa cutanată: - adult de talie medie: 1,5 – 1,8 mp; cap 9%, membru superior 9%, membru inferior 18%,
trunchi 36%, perineu + organe genitale externe 1%.
grosimea: - variază cu regiunea anatomică, sexul, vârsta şi rasa - palme şi tălpi 2 – 5 mm, pleoape şi prepuţ 0,2 – 0,5
mm, femei, copii şi bătrâni mai subţire. Tegumentul acoperă întreaga suprafaţă a corpului.
greutatea: 1/15 din greutatea totală ( 4,5 – 5 kg).
culoarea: - variază cu: rasele, regiunea topografică, sexul, vârsta.
relieful cutanat: - depresiuni structurale şi de locomoţie; proeminenţ e tranzitorii prin contracţia muşchilor erectori
sau permanente - marile pliuri de flexie, dermatoglifele; orificii naturale, porii.
distribuţia pilozităţii: piele păroasă, piele complet lipsită de păr - prepuţ, joncţiunea muco-cutanată, partea dorsală a
falangelor, palme, tălpi.
elasticitatea: în funcţie de regiunea anatomică.
Structura histologică a pielii
1. EPIDERMUL : de la profunzime spre suprafaţă: stratul bazal (germinativ), stratul malpighi (spinos), stratul
granulos, stratul lucios, stratul cornos
Dispunerea în 5 straturi: palmă, tălpi; în rest: - stratul granulos este discontinuu, stratul lucios nu există.
a) Stratul bazal
- un singur strat de celule în contact intim cu MB (membrana bazală)
- celule cilindrice, ataşate de MB, cu nucleu, organite celulare
Aderenţa epidermului la derm este asigurată de hemidesmosomi (situaţi la polul inferior al celulelor bazale)
şi de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului germinativ.
- celule mitotic active
b) Stratul spinos
- 6 – 20 rânduri de celule poliedrice, dispuse în mozaic, cu nucleu mare, nucleoli, organite celulare, tonofilamente mai
groase, precum şi organite specializate - corpi ODLAND (keratinosomi - ME)
- membrana are numeroase plicaturi
- legături: prin desmosomi, joncţiuni de aderenţă,
găuri c) Stratul granulos (Langhans):
- 5 – 6 straturi de celule romboidale, nucleul central, granule specializate: keratohialină, organitele celulare se
degradează şi dispar la nivelul stratului cornos, filamentele de keratină se organizează cât mai dens şi spre stratul
următor se aglomerează keratinosomii
d) Stratul lucios:
- câteva straturi celulare turtite anucleate sau cu nucleu mic
e) Stratul cornos:
- 4 – 10 straturi celulare turtite, anucleate, nu există organite celulare, membrană groasă, tonofilamente puternice
- 2 substraturi: strat conjunct, strat disjunct (superficial) conţine cornocite, se detaşează continuu, cu uşurinţă =
descuamaţia fiziologică
- keratinele (scleroproteine): 80% din compoziţia stratului cornos
Celulele dendritice
* melanocitele - intercalate în stratul bazal, în contact cu MB, conţin organite specializate în sinteza melaninei;
* celulele Langerhans - printre celulele stratului bazal, spinos şi granulos, după fagocitare migrează prin vasele
limfatice în ganglioni;
* celulele Merkel - aparţin celulelor stratului bazal, direct pe MB, numeroase prelungiri dendritice, se leagă de un
axon terminal sau pot exista izolat.
2. ZONA BAZALĂ (membrana bazală): de la suprafaţă spre profunzime - membrana plasmatică a celulelor bazale
+ filamente intermediare din celule (hemidesmosomi), lamina lucida: zona mai clară
3. DERMUL:
Celulele proprii - fibroblaşti - participă la reparaţie şi cicatrizare;
- histiocite - forme fixe, forme mobile (macrofagul);
- mastocite - rol important în reacţiile inflamatorii;
- conjunctive / mucoase - migrate: limfocite, plasmocite, PMN.
Fibrele - reticulină, colagen, elastice;
Substanţa fundamentală - aspect filamentos/ granulos.
1
4. HIPODERMUL:
- lobuli grăsoşi separaţi prin travee de ţesut conjunctiv( vase şi nervi);
- adipocitul - celulă goală, cu nucleu periferic.

Anexele pielii
Glandele sudoripare sunt apocrine (cele ataşate firului de păr) şi ecrine.
Glandele apocrine sunt localizate exclusiv perineal, axilar, pubian, periareolă mamară. Sunt glande mari.
Conductul sudoripar se deschide în foliculul pilosebaceu sau în proximitatea acestuia.
Glandele ecrine sunt răspândite pe toată suprafaţa cutanată, în număr de 2 – 5 milioane. Sunt glande tubulare
formate din glomerul (situat la joncţiunea dermo-epidermică) şi conduct sudoripar ce se deschide la suprafaţa pielii
printr-un por.
Glandele sebacee sunt localizate în zonele piloase. Conductul propriu se deschide în foliculul pilosebaceu, iar
secreţia sebacee impregnează firul de păr şi stratul cornos, ducând la formarea filmului grăsos al suprafeţei cutanate.
Firul de păr. Pe secţiune longitudinală, din profunzime spre suprafaţă, părul prezintă următorii constituenţi: papila
(situată în scobitura prezent ă în partea inferioară a bulbului), bulbul, rădăcina (sistem de tubuli care alcătuiesc părul
propriu-zis) şi corpul sau tija (format din celule keratinizate, anucleate).
Unghia este o placă cornoasă situată pe faţa dorsală a ultimei falange a degetelor mâinii şi piciorului. Se sprijină pe
patul unghial. Unghia este omologul stratului cornos al epidermului.

Vascularizaţia pielii
Pielea este un organ bine vascularizat al cărui debit sangvin este de 10 ori mai mare decât al musculaturii striate
în repaus. Vasele sunt dispuse la nivelul hipodermului şi dermului, epidermul hrănindu-se prin imbibiţie. Reţeaua
vasculară este organizată în plexuri. Fiecare arteră este însoţită de 2 vene care comunică între ele prin ramuri comunicante
valvulate ce permit circulaţia sângelui doar de la suprafaţă spre profunzime. Din artere se dezvoltă reţeaua arteriolară şi
capilară. Vasele limfatice iau naştere sub formă de capilare limfatice în dermul papilar, se anastomozează bogat între ele
şi formează o reţea la acest nivel; se deschid ulterior în colectoarele limfatice ce însoţesc pachetul arterio-venos.

Inervaţia pielii
Bogăţia terminaţiilor nervoase stă la baza a 2 funcţii majore: organ senzorial şi organ termoreglator.
Densitatea receptorilor la nivelul pielii este diferită în funcţie de aria cutanată; exteroreceptorii sunt mai denşi la
nivelul extremităţilor membrelor şi feţei şi mai puţin denşi la nivelul trunchiului.
Sensibilitatea tactilă este mijlocită de 3 tipuri de receptori: 1)corpusculi Meissner situaţi în vârful papilelor,
imediat sub epiderm; 2)discuri Merkel; 3)terminaţii sub formă de coşuleţ, situate la baza foliculului. Vârful
degetelor şi buzele posedă cel mai înalt grad de sensibilitate tactilă.
Senzaţia de presiune sau mecanorecepţia este mediată de receptori care se găsesc mai profund în piele, la
nivelul ţesutului subcutanat = corpusculii Vater - Paccini.
Sensibilitatea termică este preluată de corpusculii Krause pentru frig şi corpusculii Ruffini pentru cald.
Algorecepţia este realizată prin intermediul terminaţiilor nervoase libere compuse din fibre nemielinizate care se
termină în dermul superficial şi pătrund uneori în epiderm. Impulsurile nociceptive ajung prin nervii somatici şi
nervii autonomi la SNC via ramurile laterale ale rădăcinilor rahidiene posterioare sau via nervi cranieni.
Proiecţia cutanată a durerii profunde: durerea de origine profundă (de origine viscerală) se poate proiecta la
nivelul pielii; fiecare organ are o zonă de proiecţie cutanată a durerii = zona Head.

2
 FIZIOLOGIA PIELII (Funcţiile pielii)

1) PROCESUL DE KERATOGENEZĂ: este o funcţie specifică a tegumentului care cuprinde o serie de procese
degenerative (privesc nucleul celulelor, organitele, membrana celulară şi desmosomii) precum şi de sinteză
(proteine structurale, filamente, desmosomi, diverse structuri)
2) FUNCŢIA DE PRODUCERE A PIGMENTULUI MELANIC = MELANOGENEZA nu este o funcţie
specifică a tegumentului. Celulele implicate în producerea pigmentului melanic se numesc melanocite. Diferenţele
de culoare ale pielii între rase sunt date de melanocite. Organitele implicate în sinteza pigmentului melanic se
numesc melanosomi.
3) FUNCŢIA DE PRODUCERE A FANERELOR (păr + unghie) – funcţie specifică a pielii.
4) PRODUCEREA SECREŢIILOR - funcţie specifică a pielii: secreţie sebacee şi sudorală.
5) FUNCŢIA SENZORIALĂ A PIELII
Receptorii senzoriali de la nivelul tegumentului se împart în organe terminale specializate şi
nespecializate. Receptorii specializaţi
- corpusculii Meissner: situaţi la nivelul dermului papilar, mai bine reprezentaţi la vârful degetelor, rol de
mecanoreceptori.
- corpusculii Vater – Paccini: situaţi în porţiunea profundă a dermului şi în ţesutul celular subcutanat, sunt
mecanoreceptori pentru detectarea senzaţiei de presiune.
- organe terminale muco-cutanate: situate în dermul subpapilar, la nivelul joncţiunii tegument – mucoase,
recepţionează senzaţiile tactile.
- corpusculii Krause: situaţi în dermul superficial, receptori pentru senzaţia de frig.
- corpusculii Ruffini: sunt situaţi în dermul profund, receptori pentru senzaţia de cald.
Receptori nespecializaţi: asociaţi foliculilor piloşi (nervi senzitivi mielinizaţi), receptori neasociaţi
foliculilor piloşi (axoni nemielinizaţi) – complex celulă Merkel – neurit.

3
6) FUNCŢIA DE APĂRARE A PIELII se realizează faţă de diverşi factori din mediul extern: mecanici, fizici,
chimici şi biotici. Se realizează prin: integritatea structurală a tegumentului, procesul de keratogeneză, pH-ul acid
fiziologic al pielii (situat între 4 – 7), structura dermului prin componenta fibrilară, structura hipodermului cu lobuli
grăsoşi – element de apărare faţă de frig.
7) ROLUL PIELII ÎN MENŢINEREA HOMEOSTAZIEI ORGANISMULUI
a) în termoreglare – există 2 tipuri de mecanisme: locale (bazate pe circulaţia sangvină bogată a pielii) şi
generale (centrul vasomotor bulbar şi centrii hipotalamici).
b) homeostazia endocrină – o serie de hormoni se transformă în compuşi activi.
c) homeostazia hidrică – eliminarea apei din organism realizată prin secreţie sudorală (800 – 100 ml de apă)
+ 300 ml/zi prin perspiraţie insensibilă.
d) hemodinamică.
8) FUNCŢIA IMUNOLOGICĂ se bazează pe sistemul imun cutanat (SIS); la nivelul epidermului normal se
găsesc limfocite (Ly T, Ly B, celule NK), iar la nivelul dermului Ly T şi Ly B.
Alte elemente celulare implicate: celulele dendritice prezentatoare de Ag = celule Langerhans, celulele
dendritice nedeterminate, mastocitele, macrofagele, PMN, keratinocitele.
9) FUNCŢIA DE ABSORBŢIE - învelişul este impermeabil pentru pătrunderea apei şi a unor substanţe din mediul
extern, dar permeabil pentru alte substanţe. Căile de penetrabilitate cutanată sunt reprezentate de stratul cornos
(percelular, intercelular), ductul sudoripar ecrin, foliculul pilos sebaceu. Aceste căi sunt importante pentru terapia
topică dermatologică.
10) FUNCŢIA DE ÎNMAGAZINARE constă în depozitarea substanţelor normale şi a compuşilor chimici, precum
şi a substanţelor anormale rezultate din metabolismul intern.

SISTEMATIZAREA CĂ ILOR SENSIBILITĂŢII

Calea sensibilităţ ii nociceptive şi termice (termoanalgezică) – conduc stimuli mecanici, termici, chimici de la
terminaţii nervoase din piele (sensibilitatea superficială tactilă - termică - dureroasă, analizatorul cutanat), muşchi,
tendoane, fascii, articula ţii, periost (sensibilitatea profundă, analizatorul proprioceptiv), viscere, vase sanguine
(sensibilitatea viscerală) : 4 neuroni.
· protoneuronul (PN)
- ganglionii spinali (pentru sensibilitatea din zona măduvei spinării, trunchi, membre).
- ganglionii nervilor cranieni (pentru sensibilitatea capului şi a o parte din viscere).
Prelungirile periferice formează fibrele senzitive ale nervilor somatici şi vegetativi.
Prelungirile centrale formeaz ă fibrele aferente primare mergând prin rădăcina posterioară a nervilor rahidieni
şi fac sinapsă cu deutoneuronii (DN).
Fibrele scurte fac sinapsă în cornul posterior al măduvei cu DN, axonii acestora se încrucişează în comisura
cenuşie anterioară, trec în cordonul lateral opus al măduvei, formând tractul spino-talamic posterior (sensibilitatea
termică şi dureroasă, tactilă de fineţe).
Fibrele mijlocii (care au urcat 2-4 segmente medulare înainte de a face sinapsă cu DN din cornul posterior al
măduvei) se încrucişează în comisura cenu şie anterioară, trec în cordonul lateral opus al măduvei, formând tractul
spino-talamic anterior (sensibilitatea tactilă grosieră).
Fibrele lungi intră în cordonul posterior al măduvei, formând fasciculele Goll şi Burdach, fără a avea vreo
sinapsă la nivelul măduvei, DN se află în bulbul rahidian iar axonii DN se încrucişează în bulb formând calea
bulbo-talamică (sensibilitatea profundă conştientă).
 deutoneuronul (DN)
- cornul posterior al măduvei spinării;
- nucleul spinal al nervului trigemen (pentru cap);
- nucleii Goll şi Burdach din bulbul rahidian.
· al treilea neuron - talamus
· al patrulea neuron – ariile senzitivo-motorii corticale (3, 1 şi 2)
Sinapsa dintre proto- şi deutoneuron are rol important în controlul şi modularea transmiterii durerii.
Neurotransmiţătorul principal în această primă sinapsă este substanţa P, un neuropeptid cu 11 aminoacizi, produsă
de protoneuroni. Eliberarea ei în spaţiul sinaptic este blocată de encefaline şi beta-endorfine prin inhibiţ ie
presinaptică. Endorfinele şi encefalinele endogene, ce se eliberează prin stimularea fibrelor A-ð şi C (fibre aferente
primare ce fac sinapsă cu deutoneuronii), sunt apte de a produce analgezie, numeroase metode de tratament, printre
care şi fizioterapia, masajul, venind să acţioneze pe stimularea eliberării acestor substanţe (teoria GATE-
CONTROLULUI sau „mecanismul de poartă”).
4
 Calea sensibilităţii Calea sensibilităţii profunde
superficiale conştiente

TEORIA CONTROLULUI DE POARTĂ (Melzack şi Wall 1968)

Model cibernetic – în care se sugerează că durerea ar putea fi mai degrabă rezultatul pierderilor capacităţilor
modulatoare (îndeosebi inhibitoare) decât al unor procese de stimulare propriu zisă.
De la receptorii periferici la structurile centrale durerea este mediată prin fibrele mielinizate A-gama şi A-
delta (pentru durerea exclusiv tegumentară, bine localizată) şi fibre de tip C nemielinizate (pentru durerea difuză
resimţită atât tegumentar cât şi în structurile profunde). Fibrele cu diametrul mai mare şi transmitere rapidă A-alfa,
A-beta nu ar media durerea, ci numai senzaţii proprioceptive şi tactile. Aferenţele care mediază durerea viscerală,
structuri profunde, vase sunt reprezentate de fibre C ce împrumută calea vibrelor vegetative, străbat ganglionii
vegetativi fără a face sinapsă şi pătrund în măduvă odată cu fibrele rădăcinii posterioare prin intermediul ramurii
comunicante albe.

5
 La nivelul cornului posterior medular există un
mecanism ce acţionează ca o poartă capabilă să permită
creşterea sau scăderea impulsurilor aduse de rădăcinile
dorsale. În substanţa gelatinoasă Rolando se găsesc
nişte neuroni I (inhibitorii) care modulează activitatea
neuronilor „în T” prin acţ iunea inhibitoare asupra
acestora. Această acţiune inhibitoare se datorează
activării neuronilor I prin aferenţe A-alfa şi A-beta.
Dacă frecvenţa impulsurilor venite prin aferenţe A-
delta şi C (fibre subţiri şi cu conducere lentă) creşte,
acestea inhibă neuronii I şi impulsurile trec
necontrolate şi nefiltrate spre tractul spino-talamic,
favorizând percepţia dureroas ă. Această teorie a pus
bazele stimulării inhibitorii analgezice periferice –
stimularea receptorilor tactili sau musculari cu prag de
stimulare scăzut se poate bloca transmisia dureroasă la
nivel medular.

Sinapsa dintre proto- şi

deutoneuron are rol important în
controlul şi modularea transmiterii
durerii. Neurotransmiţătorul principal
în această primă sinapsă este substanţa
P, un neuropeptid cu 11 aminoacizi,
produsă de protoneuroni. Eliberarea ei
în spaţiul sinaptic este blocată de
encefaline şi beta-endorfine prin
inhibiţie presinaptică. Endorfinele şi
encefalinele endogene, ce se eliberează
prin stimularea fibrelor A-ð şi C (fibre
aferente primare ce fac
sinapsă cu deutoneuronii), sunt apte de a produce analgezie, numeroase metode de tratament, printre care şi
fizioterapia, masajul, venind să acţioneze pe stimularea eliberării acestor substanţe.
Alte „porţi” modulatoare a impulsurilor dureroase:
- formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral (FRB) – porţiunea magnocelulară cu rol supresor pe mesajele
ascendente medulare nociceptive, dar şi asupra unor centri din talamus.
- Locus coeruleus din punte – o cale descendentă noradrenergică cu acţiune inhibitoare postsinaptică
- Cortexul – circumvoluţia retrorolandică – calea de conducere a stimulilor nociceptivi în lobii frontali,
realizându-se integrarea în personalitatea subiectului
Nu există receptori şi fibre specifice pentru durere şi nici un centru al durerii.

BIBLIOGRAFIE
1. A. Rădulescu, Elena Teodorescu. Fizioterapie, masaj terapeutic, Bucureşti, Editura medicală 2002.
2. Adriana Sarah Nica. Elemente de masaj în Compendiu de Medicină Fizică şi Recuperare, Bucureşti, Editura Universitară
“Carol Davila” 1998 : 91 – 117.
3. Atlas of Neuroanatomy and Neurophysiology - Selections from the Netter Collection of Medical Illustrations, Icon
Custom Communications, 2002
4. S. Carasevici. Note de curs.
5. Anne Charlish. Răspunsuri alternative la artrită şi reumatism. Editura Aquila 1993.
6. M. Boigey. Manuel de massage. Masson. Paris 1977
7. I. Hăulică. Bazele neuro-fiziologice ale durerii. Fiziologie umană. Editura Medicală Bucureşti 1989 : 1097 – 1105.
6