SISTEMUL TEGUMENTAR

1.Pielea. Funcţii - structuri care realizeaza funcţiile pielii.

 este cel mai greu organ (16-20% din greutatea corpului),
 înveleşte organismul la exterior,
 la nivelul orificiilor bucal, vaginal, anal, se continuă cu mucoasele,
 este alcătuită din:
-epiderm,
-derm, în care se află numeroase glande sebacee,
glande sudoripare, fire de păr, vase de sânge şi
nervi

Tegumentul contribuie la menţinerea homeostaziei mediului intern:

 recepţionează stimulii dureroşi, tactili şi termici din exterior => cel mai extins
organ senzitiv al organismului.
 limitează pierderile excesive prin evaporare, epidermul fiind relativ imper-
meabil pentru apă,
 participă la procesele de termoreglare şi secreţie
 participă în reacţiile imunologice locale şi sistemice,
 are rol în metabolizarea vitaminei D
 absoarbe radiaţiile ultraviolete.

2. Structura epidermului.

EPIDERMUL este:
 un epiteliu stratificat cheratinizat,
 alcătuit în principal din patru tipuri de celule, cu origine, funcţie şi
localizare diferite: cheratinocitele, melanocitele, celulele Langerhans şi
celulele Merkel.

Celulele epidermului sunt dispuse pe mai multe straturi, care dinspre profunzime spre
suprafaţă sunt:
 stratul bazal sau regenerativ,
 stratul spinos,
 stratul granulos,
 stratul lucidum,
 stratul cornos.

În funcţie de grosimea epidermului şi a stratului de cheratină

 tegumentul gros:
o la nivelul palmelor şi a plantelor,
o prezintă cele cinci straturi bine reprezentate,
o cheratina este abundentă, dar lipsesc foliculii piloşi,
 tegumentul subţire:
o înveleşte restul corpului,
o nu prezintă stratul lucidum, iar stratul granular este discontinuu,
 o cheratina este mai puţin abundentă
3. Cheratinocitele

 au origine ectodermică,
 reprezintă 80% din populaţia celulară a epidermului,
 conţin în citoplasmă filamente intermediare de cheratină ce reprezintă un
marker pentru celulele epiteliale,
 sunt dispuse în toată grosimea epidermului pe cele cinci straturi ale sale:
bazal, spinos, granulos, lucidum şi cornos,
 au ca funcţie principală sinteza şi stocarea cheratinei, o scleroproteină cu
rol de susţinere şi protecţie.

Ce aspect şi structură au în fiecare strat al epidermului

Stratul bazal (germinativ sau regenerativ):

 este alcătuit dintr-un rând de cheratinocite cubo-cilindrice dispuse pe mb
bazala

Stratul spinos:
 este alcătuit din 5-20 de rânduri de cheratinocite poliedrice,

Stratul granulos:
 este alcătuit din 3-5 rânduri de celule turtite, cu:
o granule bazofile de cheratohialină.

Stratul lucidum:
 este alcătuit din 2-3 rânduri de celule turtite,
o anucleate,
o fără organite celulare,

Stratul cornos:
 este alcătuit din celule:
o aplatizate, alungite,
o fără organite celulare,
o ce suferă un proces intens de deshidratare,

4.Melanocitele; celulele Langerhans şi celulele Merkel.

Melanocitele
 au origine în crestele neurale, de unde migreză la nivelul epidermului, aproximativ în
a şaptea săptămână a vieţii intrauterine
 au un corp celular rotund:
o localizat printre cheratinocitele stratului bazal,
o prezintă prelungiri citoplasmatice care se insinuează printre
cheratinocite, însă fără a forma joncţiuni cu acestea,
 în microscopia optică pot fi identificate datorită:
 o citoplasmei palid colorate (în col.hematoxilină-eozină),
o prezenţei granulelor de melanină (pigment brun),
o nucleului de formă ovoidală
Melanina
 este sintetizată în melanocite:
Melanogeneza şi transportul pigmentului în cheratinocite sunt sub influenţa:
 radiaţiilor ultraviolete,
 factorului de creştere al fibroblastelor-beta (FGF-), produs de cheratinocite,
 hormonilor: MSH, hormoni sexuali.

Un melanocit împreună cu aproximativ 36 de cheratinocite, cărora le furnizea-ză pigmentul

melanic, formează o unitate melanică epidermală.

Celulele Langerhans

 reprezintă aproximativ 2-8% din populaţia de celule a epidermului,

 au originea în celulele precursoare din măduva roşie hematogenă,
 sunt localizate în straturile granulos şi spinos (spinobazal) şi prezintă:
o forma stelată,
o citoplasmă cu aspect palid (în hematoxilină-eozină),
o nucleu cu forma neregulată,
 nu formează joncţiuni cu cheratinocitele
Celulele Merkel

 au origine epidermală,
 se găsesc printre celulele stratului bazal al epidermului la nivelul palmelor şi plantelor
şi în mucoase,
 au o formă neregulată şi prezintă:
o corp celular mare, vezicular,
o Prelungiri citoplasmatice ce pătrund printre cheratinocitele stratului
spinos, de care se leagă prin desmozomi,
o nucleu mare, palid,
o organite şi granulele electronodense ce conţin neurotransmiţători şi
substanţe bioactive

Funcţiile celulelor Merkel sunt următoarele:

 eliberarea de neurotransmiţători şi factori neurotrofici spre terminaţiunile
nervoas
 eliberarea substanţelor bioactive în vasele de sânge
 stimulează proliferarea şi diferenţierea normală a cheratinocitelor.

5. Receptorii nervoşi din piele.

În epiderm, terminaţiunile nervoase sunt:
  fibre amielinice dispuse în reţele, ale căror ultime expansiuni ajung până la
stratul granular,
 meniscuri epiteliale sau meniscurile lui Merkel, formate dintr-o reţea fină
de fibre nervoase.

În derm există terminaţiuni nervoase doar în pătura subepidermică:

 terminaţiunile libere :fibre nervoase terminate în buton,
 terminatiuni incapsulate: invelite intr-o teaca conjunctiva subtire sau mai groasa

6. Glandele sudoripare şi glandele sebacee.

Glandele sebacee:
 sunt glande anexate firului de păr,
 sunt glande mici, de tip acinos, simple sau compuse, ce se dispun în jurul
gâtului foliculului pilos,
 la exterior au o membrană bazală învelită de ţesut conjunctiv elastic, pe
care sunt dispuse celulele bazale cubice într-un singur rând,
 prezintă spre interiorul glandei celule ce se măresc, au nuleul mare, situat central,
iar citoplasma are aspect vezicular,

Glandele sudoripare:
 sunt răspândite pe toată suprafaţa pielii, mai numeroase la nivelul palmelor,
plantelor, în axilă,
o lipsesc la nivelul marginii libere a buzelor şi a glandului penian,
 sunt glande de tip tubulo-glomerular, lungi, care prezintă:
o porţiunea secretorie sau adenomerul, de formă încolăcită, situată
profund în derm, sau în hipoderm,
o porţiune excretorie, dreaptă, ce străbate dermul şi epidermul
 SISTEMUL DIGESTIV (+ GLANDELE ANEXE

1. Pereţii cavităţii bucale - structura histologică a buzei şi obrajilor.

Cavitatea bucală are şase pereţi:

 peretele anterior format de buze,
 doi pereţi laterali formaţi de obraji,
 peretele superior reprezentat de bolta palatină,
 peretele inferior constituit din limbă şi regiunea sublinguală,
 peretele posterior reprezentat de vălul palatului şi de istmul bucofaringian.

Buzele prezintă:
 o faţă cutanată (externă): acoperită de piele groasă ce conţine numeroşi
foliculi pilosebacei şi glande sudoripare,
 o margine liberă roşie şi uscată, alcătuită din:
o epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat,
o ţesutul conjunctiv ce formează numeroase papile
 o faţă vestibulară (internă) tapetată de mucoasă alcătuită din:
o epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat,
o corion cu numeroase vase de sânge şi glande salivare minore (labiale)
alcătuite din grupe de acini seroşi sau mucoşi
 scheletul musculo-conjunctiv alcătuit din musculatură

Obrajii sunt alcătuiţi din:

 piele, ce conţine numeroşi foliculi pilosebacei şi glande sudoripare,
 stratul celulo-adipos, ce conţine bula grăsoasă Bichat,
 stratul muscular, format din muşchi striaţi (ex. muşchiul buccinator),
 mucoasa:
o de culoare roşiatică,
o aderentă la muşchiul buccinator,
o alcătuită din:
 epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat,
 corion, în care sunt incluşi acinii glandelor salivare
2. Limba - structura histologică (+ mugurele gustativ, de la organele de simţ).

Limba
 este un organ musculoepitelial mobil,
 participă la formarea peretelui inferior al cavităţii bucale,
 participă la deglutiţie, masticaţie, la articularea unor consoane,
 conţine segmentul periferic al receptorului gustativ.

Limba este formată din două părţi separate de şanţul terminal în formă de V:
 corpul limbii situat înaintea şanţului terminal,
 rădăcina situată înapoia acestuia.
 Muschii limbii: striati, intrinseci si extrinsec

Papilele filiforme:
 sunt răspândite pe toată suprafaţa, mai numeroase la vârful limbii (500/cm²),
 sunt dispuse sub formă de rânduri paralele,
 au o culoare albicioasă, formă conică şi înălţimea de aproximativ 3 mm,
 sunt formate din:
o epiteliul stratificat pavimentos adeseori cheratinizat spre vârful
papilelor, ce se descuamează periodic,
o corion,
o mugurii gustativi, mai puţin numeroşi, situaţi la suprafaţa papilelor.

Papilele fungiforme:
 au culoarea roşie,
 au înălţimea până 1 mm,
 sunt dispuse printre rândurile de papile filiforme,
 sunt mai numeroase către vârful limbii (80-90/cm²),
 au formă de ciupercă cu partea superioară dilatată şi cea inferioară mai subţire,
 prezintă un epiteliul mai subţire comparativ cu cel al papilelor filiforme.

Papile circumvalate (caliciforme):

 sunt cele mai voluminoase, vizibile cu ochiul liber,
 sunt dispuse înspre baza limbii (8-12/cm²), înaintea V-ului terminal şi prezintă o
proeminenţă centrală înconjurată de un şanţ circular,
 au în pereţii lor laterali numeroşi muguri gustativi.

Papilele foliate:
 se găsesc pe marginea posterolaterală a limbii,
 au aspect de frunze sau plici paralele,
 sunt separate prin şanţuri în care se găsesc muguri gustativi,
 la om aceste papile sunt rare.

În şanţul circular se deschid glandele seroase von Ebner cu secreţia seroasă fluidă, ce
îndepărtează resturile alimentare din şanţ permiţând recepţionarea de către mugurii
gustativi a unor noi stimuli.

Mugurele Gustativ

Mugurii gustativi reprezintă segmentul periferic al analizatorului gustativ:

sunt răspândiţi în:
o epiteliul stratificat pavimentos
ne- cheratinizat al mucoasei
cavităţii bucale la nivelul papilelor
circumvalate, fungiforme şi foliate,
 o mucoasa faringelui şi a palatului
moale,
 au formă de butoiaş, cu lungimea de aproximativ 80 µm, culoare mai palidă
o sunt dispuşi în grosimea epiteliului,
o au baza mai largă pe membrana bazală,
o au polul apical mai îngust la suprafaţa epiteliului, unde se deschide
prin porul gustativ.
.
Mugurele gustativ este format din:
 celulele bazale mici,
o aşezate la periferie pe membrana bazală,
o cu rol de a înlocui celulele de susţinere uzate,
 celulele de susţinere localizate fie în centrul mugurelui, sau la periferie,
o au formă de semilună, cu polul apical mai îngust şi polul bazal mai lăţit,
o nucleul rotund, eucromatic, localizat central,
 celulele gustative:
o fiecare mugure conţine aproximativ 10-14 celule,
o ocupă o poziţie centrală fiind dispuse printre celulele de susţinere,
o au forma alungită, capetele efilate,
o au nucleul heterocromatic, în formă de bastonaş,
o au la extremitatea lor apicală perii gustativi (cili) ce proemină în porul
gustativ, incluşi într-un material amorf de natură polizaharidică.

3. Planul general de organizare a tubului eso-gastro-intestinal.

Mucoasa este formată din trei componente:

 epiteliul de suprafaţă şi cel glandular, dispus pe o membrană bazală,
 corionul sau lamina propria, format din ţesut conjunctiv lax situat sub
epiteliu, care conţine:
o numeroase glande,
o capilare sanguine şi limfatice,
o ţesutul limfoid difuz, care împreună cu cel organizat în foliculi
limfoizi, formează ţesutul limfoid asociat mucoasei (MALT sau
GALT),
 musculara mucoasei, reprezentată de fibre musculare netede aranjate în
două straturi: intern circular şi extern longitudinal.

Submucoasa dispusă Intre mucoasă şi musculară, se afla (plexul lui Meissner).

Stratul intern circular, îngroşat, formează de-a lungul tractului eso-gastro-in- testinal
sfincterul piloric, sfincterul anal intern şi valvula ileocecală. Între cele două
pături musculare sunt dispuse plexuri nervoase (plexul mienteric Auerbach).

Adventiţia acoperă segmentul situat supradiafragmatic şi rectul şi este formată din

ţesut conjunctiv lax.

4. Structura esofagului.
Esofagul:
 are forma unui tub cu lungimea de 20-25 cm,
 este dispus în continuarea faringelui,
 se termină printr-un orificiu la nivelul
stomacului.

Mucoasa esofagului:
 este formată din epiteliu, corion şi musculara mucoasei:
o epiteliul este stratificat pavimentos necheratinizat cu rol de protecţie,

Submucoasa este o structură laxă, care:

 este alcătuită din fibre de colagen şi elastină, numeroase vase sanguine şi
limfatice,
 în treimea superioară prezintă glande esofagiene propriu-zise tubulo-
alveolare
dispuse în lobi

Musculara este diferită în cele trei porţiuni ale esofagului:

 în treimea superioară se observă în exclusivitate fibre musculare striate,
adesea variabile ca orientare,
 în treimea mijlocie fibrele striate sunt amestecate cu fascicule de fibre
netede,
al căror număr creşte progresiv,
 în treimea inferioară se găsesc numai fibre netede dispuse în două straturi,
intern circular şi extern longitudinal, care este mai bine dezvoltat.

Adventiţia ce înveleşte esofagul la exterior până la diafragma, leagă de organele din jur
prezinta Segmentul scurt subdiafragmatic care este învelit de seroasa peritoneală.

5. Stomacul. Funcţii - structuri care realizeaza funcţiile stomacului.

Stomacul:
 este un organ cavitar glandulo-muscular,
 comunică cu esofagul prin orificiul esofagian sau cardia, iar cu duodenul
prin orificiul piloric prevăzut cu un sfincter.
 are forma literei J, cu o margine concavă şi una convexă,
 prezintă pliuri longitudinale, transversale sau oblice formate din
submucoasa şi mucoasa, care dispar la distensie.

Funcţiile stomacului:
1. formarea chimului gastric – prin acţiunea muscularei cu cele trei straturi ale sale
extern-longitudinal; mijlociu-circular; intern-oblic; se va produce mixare
bolului alimentar cu sucul gastric, resultănd chimul gastric;
2. digestia (parţială):
  acidul clorhidric produs de celulele parietale - iniţiază digestia proteinelor;
 pepsina produsă de celulele principale – are acţiune proteolitică
puternică(hidrolizează proteinele la peptide, care apoi vor fi digerate de enzimele
intestinului subţire la aminoacizi);
3. intervine în absorbţia (în ileonul distal) vitaminei B12, prin factorul intrinsic produs
de celulele parietale;
4. acţiune bacteriostatică - prin actiunea HCl - asupra bacteriilor care ajung aici
împreună cu alimentele ingerate, prin; excepţie Helicobacter pylori, care
dispune de un echipament enzimatic bogat în ureaze, care hidrolizează ureea, se
crează în jur un mediu bogat în amoniu şi astfel supravieţuieşte în mediul acid din
stomac.

6. Mucoasa gastrică.
Mucoasa gastrică prezintă şanţuri fine, vizibile cu ochiul liber, care delimitează ariile
gastrice cu un contur poligonal sau circular,cu diametrul de 2-4 mm,lanivelul
cărora se deschid glandele gastrice prin invaginaţii infundibuliforme, foveolele sau
criptele gastrice.

Epiteliul mucoasei este format din:

 epiteliul de suprafaţă, un epiteliul simplu prismatic ce căptuşeşte stomacul
la suprafaţă şi în zona criptelor, ale cărui celule:
o sunt PAS pozitive,
o au înălţimea de 25 µm, nucleii ovalari situaţi în treimea bazală,
o la polul apical celulele prezintă microvili scurţi şi groşi, acoperiţi de
glicocalix,
o înspre polul apical sunt solidarizate prin complexe joncţionale,
o prezintă în citoplasmă: reticulul endoplasmic rugos şi aparatul Golgi
bine dezvoltate, numeroase granule de mucină în zona apicală,
o sunt celule mucigene ce secretă un mucus glicoproteic cu pH alcalin
insolubil în acid clorhidric, vâscos, ce formează pe suprafaţa mucoasei
un

7. Structura glandei gastrice.

Fiecare glandă gastrică prezintă:

 gâtul glandei, porţiunea care se continuă în partea sperficială cu criptele:
o are semnificaţia unor ducte,
o celulele din aceasta regiunea şi cele din porţiunea profundă a criptelor
se divid activ pentru a asigura refacerea epiteliului de suprafaţă care
va fi înlocuit la 4-6 zile şi a celui glandular care se reînnoieşte anual,
 corpul glandei, porţiunea mai lungă, ce se termină printr-o parte dilatată,
ali- niată pe musculara mucoasei.
Epiteliul acestor glande este format din mai multe tipuri de celule dispuse pe o
membrană bazală:
  celulele mucoase,
 celulele stem,
 celulele parietale,
 celulele principale,
 celulele enteroendocrine.

Acestea sunt responsabile de secreţia acidului clorhidric (HCl), enzimelor, mucusului şi a

unor hormoni.

8. Structura intestinul subţire. Structuri cu rol de creştere a suprafeţei de absorbţie.

Mucoasa intestinului subtire prezinta structuri cu rol de crestere a suprafetei sale de absorbtie.
Acestea sunt: plicile circulare Kerckring, vilozităţile intestinale şi microvilii enterocitelor.

Vilozităţile intestinale ce măresc de 5 ori

suprafata de absorbtie
 acoperă întreaga suprafaţă a mucoasei intestinale conferindu-i un aspect catifelat
 sunt expansiuni mici cu aspect digitiform, dar aspectul lor diferă în funcţie
de segmentul intestinului subţire în care se găsesc:
o în duoden ele au aspect foliat, fiind mai plate şi mai scurte,
o în jejun prezintă polul apical mai dezvoltat, ceea ce le conferă un
aspect de măciucă,
o în ileon sunt înalte şi efilate,

În stroma conjunctivă din axul vilozităţii se găsesc:

 fibre musculare netede, ce pornesc din musculara mucoasei şi formează
muşchiul lui Brücke:
o contracţia lui scurtează vilozităţile cu un efect de pompare, ce
asigură drenajul limfatic.

Microvilii, ce măresc de 20 de ori suprafaţa de absorbţie a fiecărei celule sunt:

9. Mucoasa intestinului subţire.

Mucoasa intestinului subţire este alcătuită din:

 epiteliu:
o de suprafaţă,
o glandular,
 corion,
 musculara mucoasei.

Epiteliul de suprafaţă este un epiteliu simplu prismatic format din:

 enterocite, celule prismatice cu platou striat,
 celule caliciforme,
 celule enteroendocrine,
  celule M.
Enterocitele:
 sunt celule prismatice,
 sunt dispuse într-un strat pe membrana bazală,
 au înălţimea de 25-30 µm,
 prezintă pe marginile laterale, înspre apex, complexe joncţionale, care:
o sunt alcătuite dintr-o joncţiune ocludentă, fascia adherens, unul sau
mai mulţi desmozomi,
o nu permit pătrunderea particulelor şi a fluidelor din lumenul intestinal
în spaţiile intercelulare,
 au nuclei ovalari, dispuşi înspre baza celulelor,

Celulele M:
 sunt celule epiteliale specializate,
 au rol în endocitarea antigenelor şi transportul acestora prin membrana
bazală care la acest nivel este discontinuă, spre limfocitele intraepiteliale:

Epiteliul glandular continuă epiteliul de suprafaţă şi este format din glande tubulare simple, ce
se deschid la baza vilozităţilor. Aceste glande se numesc glandele Lieberkühn şi sunt
alcătuite din:

 enterocite mai mici, cu mai puţini microvili comparativ cu celulele epiteliale de

suprafaţă,
 celule caliciforme,
 celule enteroendocrine,
 celule stem,
 celule Paneth
Celulele Paneth:
 se găsesc doar în regiunea fundică a glandelor intestinale,
 au formă piramidală, cu baza aşezată pe membrana bazală şi vârful este orien-
tat înspre lumenul glandei,
 sunt responsabile de producerea lizozimului, care are rol în digestia peretelui
bacterian,

Foliculii aglomeraţi în mucoasa şi submucoasa ileonului terminal formează plăcile Peyer

10. Structura intestinului gros.

Intestinul gros:
 are lungimea de aproximativ 1,5-2 m,
 se întinde de la valvula ileocecală la orificiul anal,
 din punct de vedere anatomic este format din următoarele segmente: cec,
colon si rect
Mucoasa intestinului gros are culoare albicioasă-cenuşie şi este
lipsită de plici circulare şi vilozităţi.
Epiteliul mucoasei este alcătuit din epiteliul de suprafaţă şi
epiteliul glandular.

Epiteliul de suprafaţă este format dintr-un singur rând de

celule, care sunt de mai multe tipuri
 celule prismatice cu platou striat,
 celule caliciforme:
o caracteristic pentru intestinul gros este
numărul lor mare, comparativ cu intes-
tinul subţire
 celule endocrine.

Epiteliul glandular este:

 dispus în toată grosimea mucoasei,
 reprezentat de glandele Lieberkühn:
o glandele tubulare în care predomină celulele caliciforme,
o mai lungi şi mai numeroase decât cele din intestinul subţire
Musculara este formată din fibre musculare netede dispuse pe două planuri:
 intern format din fibre circulare, nu diferă de cel din regiunile anterioare,
 extern, cu dispoziţie longitudinală:
o la nivelul colonului sub formă de trei benzi longitudinale numite tenii
musculare,
o la nivelul rectului este din nou complet

11. Structura apendicelui.

Apendicele ileocecal
 este un diverticul al cecului, bogat în foliculi
limfoizi fiind astfel un organ limfoid periferic
 are forma de fund de sac,
 are lungimea variabilă, între 6-12 cm şi dia-
metrul de 5-8 mm.
În structura sa se regăsesc cele patru straturi sau tunici, din structura intestinului gros
Mucoasa prezintă:
 un epiteliu simplu cilindric în care predomină enterocitele printre care sunt
intercalate celule caliciforme secretoare de mucus,
 glandele Lieberkühn mai scurte, atrofice, reduse ca număr, formate din celule ale
epiteliului de suprafaţă printre care se găsesc numeroase celule endocrine
argentafine.
 Corionul conţine un număr mare de foliculi limfoizi, ce formează aproape întreaga
mucoasă şi care se pot extinde şi în submucoasă.

Foliculii limfoizi se afla la nivelul Corionului si submucoasei

12. Ficatul. Funcţii – structuri care realizează funcţiile ficatului.

Funcţiile ficatului sunt:

 sinteza proteică se realizează la nivelul reticulului endoplasmic rugos, fiind

apoi transportate la nivelul complexului Golgi,
o 5% de celulele Kupffer, restul de către hepatocite
o proteinele plasmatice sintetizate la nivelul ficatului sunt: albumina, alfa
globulina, haptoglobina, ceruloplasmina, proteina C reactivă, beta globu- line,
transferina, apoproteine, lipoproteinele, factorii plasmatici ai coagulării
dependenţi de vitaminele K (II, VII, IX, X), fibrinogenul şi proaccelerina,
 producere a bilei:
o hepatocitele transformă şi transferă componente sanguine, în
canaliculii biliari,
o dintre componentele bilei (apa, acizi biliari, bilirubina), cea mai mare
parte (peste 90%), provin din procesul de absorbţie intestinală, restul
(10%) fiind sintetizate în hepatocit,
 realizarea în hepatocite a unor procesele metabolice:
o gluconeogeneza, transformarea prin procese enzimatice a lipidelor şi
aminoacizilor în glucoză,
o producţia de uree, fiind locul principal al dezaminarii aminoacizilor;
o sinteza de acizi grasi şi glicerol în cazul excesului de glucide,
 detoxifierea, prin inactivarea unor substanţe:
o proprii (hormoni, amine biogene),
o exogene (medicamente, toxice),
 epurarea plasmatică realizată de sistemul macrofagic hepatic, ale cărui
celule fagocitează proteine alterate, eritrocite, complexe imune circulante.
 stocarea de lipide, carbohidraţii (glicogen), vitamina A, vitamina D şi
vitamine
hidrosolubile.

Detoxifierea este funcţia ficatului prin care hepatocitele degreadează toxine,

medicamente, proces ce se realizează în două faze: de oxidare la nivelul reticulului
endoplasmic neted (citocromul P450) şi de conjugare (ex. cu acid glucuronic), prin care
substanţele transformate în prima fază devin mai solubile, pentru a fi mai uşor elimitale la
nivel renal. -

Sintetizează proteine cu rol în transportul şi metabolismul fierului: trasferina,

haptoglobina, hemopexina. -

Modifică structura şi funcţiile unor hormoni (funcţie endocrin-like), cum sunt tiroxina
(T4) sintetizată de tiroida, convertită în ficat la forma activă T3; vitamina D, convertită la 25-
hidroxicholecalciferol (forma circulantă predominantă); hormonul de creştere (GH), produs
de hipofiză, a cărui acţiune este amplificată de hormonul de creştere insulin-like (IGF-1)
hepatic; insulina şi glucagonul, hormoni pancreatici, degradaţi la nivel hepatic. -
 Sintetizează angiotensinogenul, astfel participă la sistemul renină-
angiotensinăaldosteron, în reglarea presiunii sanguine

13. Lobulul hepatic clasic.

Lobul hepatic clasic

 are formă piramidală şi măsoară în medie 1-1,5 mm lungime şi 1mm lărgime,

Spaţiul port situat la distanţă egală faţă de trei vene centrolobulare este constituit din ţesut
conjunctiv lax, în care se află
 arteriola hepatică terminală, ce conţine sânge din trunchiul celiac al aortei
abdominale,
 venula portală terminală (în mod obişnuit este cea mai mare dintre elementele
spaţiului port), care conţine sânge din venele mezenterice şi splenică,
 ductul biliar delimitat de un epiteliu cubic simplu, cu rolul de a transporta
bila de la hepatocite la ductele hepatice,
 vasul limfatic,
 fibre nervoase, rare.
Cordoanele Remak:

 sunt formate dintr-un şir de hepatocite unite între ele:

o hepatocitele constituie componenta structurală principală a parenchimu- lui
hepatic (80% din populaţia celulară a ficatului),
Hepatocitul:
 are în general forma unui poliedru cu 6-8 feţe,
 are în medie lungimea de 22-25 µm şi lăţimea de 18-20 µm lăţime,
 prezintă două feţe opuse mărginite de câte un sinusoid (polii vasculari ai
hepa- tocitului),

Celulele Kupffer, incluse în sistemul monocito-macrofagic:

 derivă din maduva hematogenă,
 sunt localizate printre celulele endoteliale, în spaţiile Disse, sau sunt ataşate
capilarelor sinusoide,
 au funcţii multiple:
o fagocitează virusuri, bacterii, ciuperci, celule canceroase, hematii
îmbă- trânite, substanţe toxice,
o sintetizează interleukine, interferon (cu rol in inflamaţie),
o au rol în imunitate, pentru că sunt celule prezentatoare de antigene.

Celulele Ito (fat storing cell).

 sunt celule de origine mezenchimală,
 se află în spaţiul perisinusoidal Disse, între hepatocite şi celulele endoteliale,
 au următoarele funcţii:
o stocarea vitaminei A,
 o participarea la sinteza fibrelor de colagen (în cadrul proceselor de
cola- genizare), în hepatite,
o de susţinere.

Spatiul Disse: intre peretele sinusoidelor si celulele hepatice se afla un spatiu perisinusoidal
in care se gasesc microvilii hepatocitelor, fibre de reticulina si ocazional celule
perisinusoidale, numite celule Ito.

Celulele Pit (Pit cells):

 aparţin populaţiei de limfocite natural killer (NK),
 pot fi localizate în lumenul sinusoidului în legătură cu hepatocitele sau în
spaţiile Disse,
 au citoplasma palidă, puţine organite, granulaţii electronodense şi vezicule
sub formă de bastonaş.

14. Căile biliare, colecistul.

Căile biliare:
 reprezintă un sistem de canale prin care este drenată bila de la nivelul hepa-
tocitului până în duoden,
 au o componentă intrahepatică:
o ce începe prin canaliculii biliari la nivelul lobulului hepatic clasic,
o se continuă cu pasajele Herring, la periferia lobulului,
o ductele biliare perilobulare,
o ductele interlobulare sau ductele biliare portale,
o se continuă cu canale biliare din ce în ce mai mari (canale biliare
segmentare)

Urmând o distribuţie asemănătoare cu aceea a ramurilor portale, conductele biliare

intrahepatice se pot grupa în două mari sisteme biliare independente: cel drept şi
cel stâng.
Ductele biliare extrahepatice au peretele format din mucoasă, submucoasă, musculară
şi adventiţie. Mucoasa are corionul acoperit cu celule epiteliale înalte, ci- lindrice.
Acest epiteliu trimite invaginaţii în corion, ce pot ajunge până în tunica ex- ternă.
Prin confluarea celor două ducte hepatice drept şi stîng, rezultă ductul
hepatic comun, cu lungimea de 3 cm, care după unirea cu cisticul, va forma
canalul coledoc. Acesta are lungimea de 7 cm şi se varsă în duoden.

Vezica biliară:
 are rol de rezervor pentru bilă, cu capacitatea de 30-50 ml,
 este localizată sub lobul hepatic drept,
 este conectată la canalul cistic.
 prezintă în structura peretelui său mucoasa, musculara şi seroasa.

15. Pancreasul exocrin.

Componenta exocrină se prezintă ca o glandă mare, lobulată, compusă, de tip seros, formată
din unităţi secretorii de formă acinară sau tubuloacinară, în alcătuirea cărora se găsesc
celule glandulare seroase de formă piramidală dispuse într-un singur strat şi celule
centroacinare.

Se aseamănă cu acinii seroşi ai glandelor parotide, dar în cazul pancreasului lipsesc

celulele mioepiteliale.

16. Pancreasul endocrin.

Pancreasul endocrin este un organ difuz, răspândit în componenta exocrină a pancreasului.

Componenta endocrină este formată
 insulele Langerhans, mai numeroase la
nivelul cozii,
 grupuri mici de celule endocrine, dis- tincte
de formaţiunile insulare,
 celule endocrine izolate, răspândite printre celulele ductelor şi acinilor.
Insulele Langerhans (fig. 20):

 apar ca formaţiuni sferice, cu diametrul de 100-200 µm,

 conţin un număr variabil de celule (până la câteva sute), palid colorate în col.
hematoxilină-eozină,
 prezintă numeroase capilare fenestrate printre celule,
 sunt delimitate incomplet de ţesutul exocrin din jur, prin fibre de reticulină
 GLANDELE ENDOCRINE

1. Hipofiza. Structura adenohipofizei.

Hipofiza sau glanda pituitară este o glandă endocrină complexă care:

 face legătura dintre sistemul nervos (hipotalamus) şi glandele endocrine
(tiroi- dă, suprarenală etc.),
 este situată la baza creierului, de care este legată printr-un pedicul numit
tija pituitară (hipofizară),
 este un organ unic, de formă ovoidală, cu lungimea de aproximativ 1 cm şi
greutatea de 0,5-0,6 g (la adulţi),

Macroscopic, la nivelul hipofizei se observă două porţiuni distincte ca dimensiuni, culoare,
consistenţă:
 adenohipofiza, lobul anterior, cu origine ectodermală (din punga lui Rathke):
o este mai mare,
o are consistente moale,
o are culoare roz gălbuie,
 neurohipofiza, lobul posterior, o structură nervoasă ce se formează ca o
invagi- nare din planşeul diencefalului:
o este de dimensiuni mici,
o are consistenţă fibroasă,
o are culoare cenuşie-albicioasă,
o este ataşată prin tija hipofizară la hipotalamus.

Adenohipofiza, porţiunea cea mai voluminoasă a hipofizei, este alcătuită din trei porţiuni:
 porţiunea anterioară sau pars distalis, componenta majoră,
 porţiunea tuberală sau pars tuberalis, care înconjoară infundibulul şi
împreună cu tija infundibulară formează tija hipofizară,
 porţiunea intermediară sau pars intermedia.

Pars distalis:
 este acoperită de o capsulă fibroasă densă,
 are parenchimul format din cordoane celulare anastomozate şi grămezi de
ce-lule susţinute de o reţea de fibre de reticulină ce se continuă la periferie
cu fibrele capsulei,
o între celulele parenchimului se află dispuse capilare sinusoide sau
fenestrate.
celulele cromofobe, uneori numite celule C, cu afinitate foarte mică faţă de
coloranţi,

celulele cromofile, care sunt împărţite pe baza afinităţii tinctoriale a granula-

ţiilor din citoplasma lor în:
o acidofile sau celule alfa,
o bazofile sau celule beta.
Celulele acidofile:
 oranjofilele, cele care se colorează cu orange G pe coloraţia Azan,
 carminofilele, cele ale căror granule se colorează intens cu azocarmin.

Oranjofilele - responsabile de secreţia hormonului de creştere sau hormonul

somatotrop (STH),

Carminofile - secretă prolactina sau hormonul luteotrop (LTH), care iniţiază şi

menţine se- creţia lactată şi stimulează secreţia de progesteron de la nivelul corpului
galben din ovar,

Celulele bazofile
 Tireotrope - sunt responsabile de secreţia hormonului tireotrop, care stimulează
sinteza şi eliberarea hormonilor tiroidieni
 Gonadotrope - sintetizează hormonii gonadotropi:
 Corticotrope - sunt responsabile de secreţia hormonului adenocorticotrop (ACTH),
care sti- mulează secreţia hormonilor glucocorticoizi,

2. Hipofiza. Structura neurohipofizei.

Neurohipofiza este alcătuită din două părţi principale:

 pars nervosa.
 infundibulul,
o tija infundibulară,
o eminenţa mediană
Neurohipofiza este responsabilă de stocarea şi eliberarea în sânge a doi hormoni:
 oxitocina, sintetizată de corpul celulelor nervoase din nucleul
paraventricular în principal:
o produce contracţia musculaturii netede uterine în cursul stadiilor
finale ale gravidităţii,
o induce contracţia celulelor mioepiteliale de la nivelul acinilor mamari
şi ai canalelor glandelor mamare,
 vasopresina (ADH) sintetizată de pericarionii din nucleul supraoptic:
o influenţează resorbţia apei la nivelul tubilor distali şi a ductelor colec-
toare din rinichi, ceea ce are ca efect concentrarea urinii.

3. Tiroida. Structura histologică.

Tiroida:
  are origine endodermică,
 este cea mai voluminoasă glandă endocrină,
 este situată în partea anterioară a gâtului,

Parenchimul tiroidian este alc din

 Lobulii tiroidieni sunt alcatuiti din formatiuni veziculare cu diametrul variabil intre
0.2 - 1mm, numite foliculi tiroidieni.
 Foliculii tiroidieni impreuna cu stroma prifoliculara constituie unitati
marfofunctionale ale tiroidei

Epiteliul folicular, indiferent de starea funcţională a foliculilor este alcătuitdin:

 celule foliculare, ce secretă hormonii tiroidieni T3 triiodotironina şi T4 tetra-
iodotironina sau tiroxina,
 celulele parafoliculare, cu origine în crestele neurale (celule de tip APUD), care
sintetizează calcitonina

Coloidul, ce umple lumenul folicular:

 este omogen, clar, vâscos, de culoare gălbui-cenuşie în stare proaspătă,
 conţine:
o tireoglobulina, forma inactivă de stocare a hormonilor tiroidieni,
o enzime,
o Glicoproteine
Un folicul este format dintr-un epiteliu simplu, dispus pe o membrană bazală, ce delimitează o
cavitate plină cu un material asemănător unui gel, numit coloid tiroidian, care reprezintă
forma de stocare a hormonilor tiroidieni.

Aspectul foliculilor diferă în legătură cu starea lor funcţională:

 în normofuncţie:
o sunt delimitaţi de un rând de celule foliculare cubice,
o coloidul este moderat eozinofil,
 în hiperfuncţie:
o sunt mici, celulele foliculare sunt înalte, cilindrice,
o coloidul este slab eozinofil, vacuolizat,
 în hipofuncţie:
o au diametrul mare, cu celule foliculare cubice mici sau aplatizate,
o coloidal este abundent, puternic eozinofil.
4. Tiroida. Funcţii. Mecanismul sintezei hormonilor tiroidieni.

Celulele foliculare, ce formează un epiteliu glandular:

 delimitează lumenul vezicular,
 pot avea formă cubică (în condiţii normale), cilindrică (în hiperfuncţie) sau turtită (în
hipofuncţie)
Celulele parafoliculare
  produc calcitonina, hormon polipeptidic care reduce în mod activ nivelul calciului
plasmatic prin acţiunea directă asupra oaselor, in- hibând resorbţia osoasă

Procesul de secreţie a hormonilor tiroidieni ce are loc în celulele foliculare este

complex şi implică:
 sinteza tireoglobulinei din aminoacizii preluaţi din sânge, la nivelul
reticulului endoplasmic rugos şi acumularea sa sub formă de coloid,
 captarea iodului din sânge şi oxidarea acestuia,
 iodarea grupărilor tirozil ale tireoglobulinei, proces ce se desfăşoară extrace-
lular, în coloid, la nivelul suprafeţei apicale acoperite de microvili a
celulelor foliculare,
 resorbţia tireoglobulinei prin endocitoză la polul apical al celulelor
foliculare, sub influenţa TSH-ului hipofizar,
 scindarea tireoglobulinei de către enzimele hidrolitice din lizozomi, în
molecule mai mici, în special tiroxina şi triiodtironina, care trec apoi prin
polul bazal al celulelor foliculare, în capilarele perifoliculare.

5. Suprarenala. Structura corticosuprarenalei.

Glandele suprarenale sunt:

 dispuse la polul superior al celor doi rinichi,
 organe mici, turtite, pereche:
o uneori se întâlnesc suprarenale aceesorii, de mărimi variabile, având
aceeaşi structură sau cu modificări structurale.
Pe o secţiune proaspătă se observă că glanda este formată din două zone
 corticosuprarenala, brun-gălbuie din cauza conţinutului bogat în lipide,
 medulosuprarenala, subţire, de culoare brună.

Corticosuprarenala reprezintă 80-90% din volumul total al glandei

Din acest punct de vedere, corticosuprarenala apare structuralizată în trei zone distincte:
 zona glomerulară, subţire, dispusă la periferie imediat sub capsulă,
 zona fasciculată, cea mai dezvoltată dintre cele trei zone,
 zona reticulată, subţire, localizată adiacent medularei.

Zona glomerulară
 aranjate în grupuri ovoide (glomeruli), care în mod normal nu prezintă
lumen central,
 ce sintetizează şi secretă hormoni
mineralocorticoizi (aldosteronul).

Zona fasciculată:
 este cea mai dezvoltată dintre cele trei zone ale corticosuprarenalei,
 este formată din celule mari, neregulate sau poliedrice, aranjate în cordoane
lungi, radiare
  Sintetizează şi secretă hormoni glucocorticoizi şi mici cantităţi de hor-
moni androgeni.

Zona reticulată prezintă:

 aspectul de reţea (reticul) dat de cordoanele celulare ce se ramifică şi se

anas- tomozează, delimitând între ele spaţii largi,
 sintetizează şi secretă hormoni sexuali şi în cantităţi mici hormoni gluco-
corticoizi.
SISTEMUL RESPIRATOR

1. Sistemul respirator. Funcţii – structuri care realizează funcţiile sistemului

respirator.

Sistemul respirator este alcătuit dintr-un sistem de cavităţi şi conducte, ce participă la:
 hematoză, adică la realizarea schimburilor gazoase între organism şi mediul
extern,
 fonaţie,
 adăpostirea receptorilor simţului olfactiv.

Sistemul respirator este alcătuit din:

 căile respiratorii extrapulmonare reprezentate de structuri cavitare şi
tubulare care nu participă la procesele de hematoză:
o nasul, rinofaringele, laringele, traheea, bronhiile principale,
o au următoarele funcţii:
 transportul aerului la şi de la plămâni,
 reţinerea particulelor din aerul inspirat,
 umectarea şi încălzirea aerul inspirat în funcţie de temperatura me-
diului ambiant.
 plămâni, formaţi din:
o căile de conducere intrapulmonare,
o segmentul respirator, totalitatea structurilor unde se realizează
schimbu- rile gazoase: bronhiolele respiratorii, ductele şi sacii
alveolari.

2. Structura nasului (inclusiv structura mucoasei olfactive – de la organe de simţ).

NASUL:

 asigură protecţia la suprafaţă a cavităţii nazale,

 are în structura sa:
o scheletul osteocartilaginos,
o musculatura striată,
o ţesutul subcutanat slab reprezentat,
o la exterior un tegument cu glande sebacee, sudoripare şi fire de păr,
o la interior mucoasa nazală, care tapetează scheletul nasului şi cavitatea
nazală.
Cavitatea nazală este împărţită printr-un sept median în două fose nazale. Fiecare fosă
nazală se împarte în două regiuni: vestibulul nazal şi fosele nazale propriu- zise.

Vestibulul nasal:
 este căptuşit în partea anterioară de piele ce conţine:
o glande sebacee,
o fire de păr cu rolul de a reţine particulele grosiere din aerul inspirat,
 în zona sa profundă epiteliul stratificat pavimentos devine necheratinizat şi
se continuă cu epiteliul pseudostratificat prismatic ciliat cu celule mucoase,
 este frecvent sediul foliculitelor şi al furunculelor.
Fosele nazale propriu-zise:
 comunică cu:
o exteriorul prin orificiile nazale anterioare, nările,
o nazofaringele prin orificiile nazale posterioare, choanele,
 prezintă un perete rigid format din os şi cartilaj tapetat de mucoasă,
 prezintă trei lame osoase subţiri, încurbate, cornetele nazale superior,
mijlociu şi inferior, cel mai dezvoltat este cornetul inferior care este
acoperit de o mu- coasă mai groasă.

Mucoasa olfactivă, ce conţine segmentul receptor al analizatorului olfactiv:

 este localizată în partea profundă a foselor nazale, pe faţa inferioară a lamei
ciuruite a osului etmoid,
 ocupă o suprafaţă de 5 cm²,
 are culoarea galben-maronie, deosebindu-se de mucoasa de tip respirator de
culoare roz, care tapetează restul foselor nazale.
Mucoasa olfactivă prezintă un epiteliu pseudostratificat cilindric înalt, susţinut de un
corion.

3. Rinofaringele.

RINOFARINGELE:

 este segmentul comun aparatului respirator şi aparatului digestiv,

 este porţiunea faringelui situată în spatele orificiilor posterioare ale cavităţilor nazale,
între baza craniului şi palatul moale,
 prezintă pereţi musculari laterali şi posteriori, astfel organul se poate dilata sau
îngusta, dar nu se poate închide complet.

Mucoasa rinofaringelui:

 prezintă un epiteliul pseudostratificat prismatic ciliat (de tip respirator),

o marginea posterioară a palatului moale şi peretele posterior al faringelui,
sunt acoperite de epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat,
 conţine infiltraţii limfoide abundente şi numeroşi foliculi limfoizi aglomeraţi sub
forma amigdalelor faringiană, tubară, palatină, care iau parte la formarea inelului
limfatic Waldeyer.
4. Laringele.

LARINGELE:
 face legătura dintre faringe şi trahee,
 are funcţiile de:
o conducere a aerului,
o fonaţie,
 prezintă un schelet cartilaginos:
o format din:
 trei cartilaje nepereche: epiglota, cartilajul cricoid şi cartilajul tiroid,
 trei cartilaje pereche: aritenoide, corniculate şi cuneiforme,
 cartilajele sunt unite între ele prin articulaţii şi printr-un aparat
li- gamentar peste care sunt aplicaţi muşchi striaţi ce pun în
mişcare cartilajele în timpul respiraţiei şi fonaţiei,
o tapetat în interior de o mucoasă.

Mucoasa laringelui este:

 de culoare roz, ce contrastează cu mucoasa albicioasă care acoperă corzile
vocale adevărate,
 alcătuită din:
o epiteliu, care în funcţie de localizare poate fi:
 stratificat pavimentos necheratinizat, pe suprafaţa anterioară şi
apro-ximativ jumătate din suprafaţa posterioară a epiglotei şi pe
corzile vocale adevărate,
 respirator (pseudostratificat prismatic ciliat cu celule mucoase),
în restul laringelui, bătaia cililor fiind orientată înspre faringe,
o corionul:
 este gros,
 conţine numeroase fibre elastice,
 conţine glande tubuloacinoase, în marea lor majoritate mucoase, ce
secretă mucusul necesar lubrefierii endolaringelui.

Muşchii laringelui sunt formaţi din fibre musculare striate de tip scheletal:
 extrinseci, inseraţi cu un capăt pe laringe şi cu celălalt pe organele şi oasele
învecinate:
o facilitează deglutiţia printr-o mişcare de ridicare a laringelui, traheei şi
faringelui, închizându-se astfel glota,
 intrinseci, ce se inseră cu ambele capete pe cartilajele laringiene:
o acţionează ca dilatatori sau constrictori ai glotei şi ca tensori ai
coardelor vocale.

5. Traheea şi bronhiile principale.

Traheea
 Organ tubular cu diametrul de 16-18 mm, si lungime de 10-12 cm la adult
  In structura sa prezinta: mucoasa, submmucoasa, stratul fibrocartilaginos si
adventitia

Mucoasa: subţire şi aderentă, este formată din:

 epiteliul traheal alcătuit din:
o celulele prismatice ciliate numeroase:
 sărace în organite, cu excepţia mitocondriilor ce asigură energia
ne- cesară mişcării cililor,
 cu aproximativ 200 de cili la polul apical,
o celulele caliciforme dispuse din loc în loc printre celelalte tipuri
celulare,
o celulele cu margine în perie dispuse în grupuri printre celulele ciliate:
 prezintă la polul apical microvili lungi şi drepţi cu rol de chemore-
ceptori,
 polul bazal vine în contact cu terminaţiunile nervoase aferente.
o celulele bazale:
 mici, ce nu ajung până la suprafaţa epiteliului,
 ce reprezintă rezerva de celule stem a epiteliului traheal, ele se
dife- renţiază în celule ciliate şi caliciforme,
o celule neuroendocrine,
 sunt celule mici, citoplasma lor conţine granule cu hormoni polipep-
tidici sau cu catecolamine
 corion:
o bogat în fibre elastice dispuse longitu-
dinal,
o conţine infiltraţii limfocitare difuze sau
foliculi limfoizi, ce formează ţesutul
limfoid asociat mucoasei
o conţine glande seroase şi mucoase, si-
tuate imediat sub membrana bazală.

Submucoasa:
 este un ţesut conjunctiv cu structură laxă,
 conţine: numeroase vase sanguine şi limfatice, glande mixte ale căror ducte
traversează corionul şi epiteliul mucoasei şi transportă produsul de secreţie
în lumenul traheei.

Scheletul fibrocartilaginos:
 asigură rigiditatea peretelui traheal, de aceea nu colabează,
 format din 16-20 cartilaje traheale în formă de inel incomplet (forma literei
C) cu porţiunea incompletă orientată posterior:
o sunt tapetate pe cele două feţe de membranele fibroelastice internă şi
ex-ternă, ce formează pericondrul intern şi extern,
o posterior capetele inelelor sunt unite prin muşchiului traheal, format
din fibre musculare netede orientate transversal.
 Adventiţia este dispusă la exterior:
 este alcătuită din ţesut conjunctiv lax,
 conţine vase de sânge, nervi, numeroase adipocite şi pe alocuri infiltraţii
lim- foide.

BRONHIILE MARI

Bronhiile mari, numite şi bronhiile principale dreaptă şi stângă sau bronhii extra-
pulmonare:
 continuă traheea de la bifurcarea acesteia:
o se deosebesc de trahee prin lumenul lor mai mic şi inelele
cartilaginoase complete,
 bronhia principală dreaptă este mai largă, mai scurtă şi cu un traiect mai ver- tical
decât bronhia stângă, ceea ce face ca aici să se localizeze mai frecvent corpii străini.

6. Plamânul. Căile aeriene intrapulmonare.

PLĂMÂNII:

 sunt organe pereche,

 sunt localizaţi în cavitatea toracică, în cavitatea pleurală:
o formată între pleura parietală şi pleura viscerală, care prezintă:
 epiteliul pavimentos pleural, mezoteliul,
 membrana bazală,
 un ax de ţesut conjunctiv, cu fibre elastice, fibre de reticulină,
fibro- blaste, macrofage şi numeroase vase sanguine (vene) şi
limfatice,
o în care se găseşte o cantitate mică de lichid seros, lichidul pleural,
Căile aeriene intrapulmonare:
 sunt dispuse în continuarea celor extrapulmonare:
o traheea se divide în cele două bronhii principale, dreaptă şi stângă,
care la rândul lor se vor ramifica rezultănd căile aeriene
intrapulmonare,
 bronhia principală dreaptă se divide înainte de a intra în plămân în
bronhii lobare (secundare), ce vor deservi lobii superior şi inferior
drepţi:
o din bronhia lobară inferioară, în interiorul plămânului se desprinde
o bronhie ce va deservi lobul mijlociu drept,
 bronhia principală stângă se divide la rândul său în două bronhii lobare
(se- cundare), ce vor deservi lobii superior şi inferior stângi,
 fiecare bronhie lobară se divide în bronhii segmentare (terţiare):
o deservesc segmentele bronhopulmonare, care sunt teritorii
bronhopulmo- nare caracterizate prin aeraţie proprie şi pedicul
vascular propriu,
  segmentele bronhopulmonare sunt delimitate de stroma interseg-
mentară care le conferă individualitate, fiind astfel posibilă
realize- rea unor intervenţii chirurgicale limitate,
 după 10-12 ramificaţii ale bronhiilor segmentare se formează bronhiile
lobu-
lare (supralobulare), cu diametrul de aproximativ 4 mm, care sunt ultimele
conducte aeriene situate în stroma pulmonară perilobulară, înainte ca
acestea să pătrundă în lobulul pulmonar.
Traheea → bronhiile principale → bronhiile lobare → bronhiile segmentare →
bronhiile lobulare

Lobulul pulmonar este unitatea structurală de bază a plămânului:

 formă piramidală, cu baza de 1-2 cm orientată spre suprafaţa plămânului şi
vârful înspre hil:
o prin vârf pătrunde bronhiola lobulară în lobul,
 este delimitat printr-o stromă conjunctivă şi cuprinde totalitatea
parenchimului respirator tributar unei bronhiole lobulare.

7. Structura alveolei pulmonare. Bariera alveolo-capilară.

Alveolele pulmonare:
 sunt mici cavităţi poliedrice sau hexagonale,
 au structura adaptată pentru schimburile gazoase:
o peretele alveolei pulmonare este alcătuit din ţesut conjunctiv ce conţine fibre
reticulinice, fibre elastice şi o reţea de capilare, tapetat la interior de epiteliul
alveolar,
Bariera alveolocapilară
 are grosimea de 0,1-1,5 µm,
 include structurile prin care se realizează schimburile gazoase:
o stratul de fluid tensioactiv de la suprafaţa epiteliului alveolar,
o epiteliul alveolar,
o membrana bazală a epiteliului alveolar,
o membrana bazală a endoteliului capilar,
o endoteliul capilar,
o plasma sanguină,
o membrana plasmatică a eritrocitului.
 SISTEMUL URINAR

1. Sistemul urinar. Funcţii - structuri care le realizează.

Sistemul urinar este format din: rinichi şi căile urinare.

Rinichii:
 sunt organe esenţiale, la nivelul cărora se găseşte sistemul de filtrare al
sângelui şi de secreţie şi excreţie a urinii,
 reglează echilibrul hidroelectrolitic, menţin echilibrul acido-bazic, având
astfel
rol osmoreglator,
 sunt glande endocrine prin secreţia de:
o renină, implicată în reglarea presiunii sanguine şi a concentraţiei
sodiu- lui,
o eritropoetină, un factor de creştere ce reglează formarea eritrocitelor
în măduva osoasă,
o prostaglandine şi prostaciclină.

Căile urinare:
 se află o parte intrarenal şi o parte extrarenal,
 conduc urina produsă în rinichi, din bazinet (pelvis), prin uretere în vezica
urinară, unde este depozitată temporar, apoi periodic este eliminată la
exterior prin uretră.
2. Rinichiul. Structura histologică (corticala şi medulara).

Rinichii:
 sunt organe retroperitoneale, situate de-o parte şi de alta a coloanei lombare în
fosele lombo-diafragmatice,
 au marginea laterală convexă şi cea medială concavă, la nivelul căreia se gă- seşte
hilul renal prin care intră arterele, nervii şi ies venele şi ureterul,
  sunt înveliţi de o capsulă subţire cu grosimea de 0,2 mm care pătrunde în interiorul
sinusului renal apoi se continuă cu tunica seroasă a calicelor

Pe secţiune longitudinală, în stare proaspătă, parenchimul renal prezintă:

 corticala, zona externă:
o cu grosimea de 1,2-1,5 cm,
o de culoare brun-gălbuie,
o cu aspect granulat, datorat glomerulilor renali,
 medulara, zona internă:
 cu aspect striat,
 de culoare roşie-brună, discontinuă,
 ce formează 8-12 piramide.

Medulara este formată din piramidele Malpighi, dispuse cu baza înspre corticală şi
vârful înspre bazinet:
 vârful piramidei poartă numele de papilă,
 în medulară:
o tubii drepţi proximali şi distali,
o ansele Henle,
o tubii colectori.

Corticala înconjoară la periferie medulara şi este compusă din:

 corticală propriu-zisă (cortex corticis) o zonă îngustă situată imediat sub
capsula rinichiului,
 corticala dintre piramidele Ferrein,
 prelungiri ale corticalei, care pătrund în medulară printre piramidele
Malpighi, sub forma unor expansiuni numite coloanele lui Bertin.
 în corticală:
o corpusculii renali,
o tubii contorţi proximali şi distali,
o pasajele intercalare ale tubului colector,

3. Nefronul. Corpusculul renal.

Nefronul, unitatea morfofuncţională a rinichiului, este format din:

 corpuscul renal Malpighi, cu aspectul unei cupe cu pereţi dubli, în
interiorul căreia există un ghem de capilare,
 tubul urinifer alcătuit din:
o segmentul proximal,
o segmentul intermediar sau ansa Henle,
o segmentul distal.

Corpusculul renal
 este alcătuit din glomerulul renal, învelit de capsula Bowman
Capsula Bowman:
  Forma cupe cu pereţi dubli între care există un spaţiu îngust, spaţiul urinar, unde se
acumulează filtratul glomerular sau urina primară,
 este formata din:
o foiţa parietală formată dintr-un epiteliu simplu pavimentos ce proemină uşor în
spaţiul urinar:
 la polul urinar celule pavimentoase cresc în înălţime de peste 4-5 ori şi
se continuă cu epiteliul cilindric ce căptuşeşte tubul contort proxi- mal,
o foiţa viscerală, ce căptuşeşte strâns capilarele glomerulare şi este formată din
podocite.
Glomerulul:
 este format dintr-un ghem de capilare fenestrate
Celulele mezangiale îndeplinesc:
 rol de suport pentru capilare,
 funcţie secretorie pentru componentele matricei,
 rol contractil, având capacitatea de a modifica fluxul sanguin din capilare ca urmare a
unor stimuli.

Bariera de filtrare

 cuprinde totalitatea structurilor ce separă sângele din capilarele glomerulare de

filtratul din spaţiul urinar al corpusculului renal
 endoteliul fenestrat
 membrana bazală a capilarului
 epiteliul visceral al capsulei Bowmann

4. Nefronul. Tubul urinifer.

Tubul urinifer este un tub lung de aproximativ 40 mm format din:

 tubul proximal,
 ansa lui Henle,
 tubul distal.

Tubul proximal
 începe la polul urinar al corpusculului renal,
 reprezintă partea cea mai lungă, de 14 mm şi mai largă, de aproximativ 60 µm, a
nefronului,
 prezintă o
o primă porţiune, tubul contort proximal (porţiunea contortă) localizat în
corticală, ce
o se continuă cu un segment mai scurt, tubul drept, ce pătrunde în partea
externă a medularei, apoi se
o continuă cu porţiunea descendentă a ansei Henle

tubul proximal este alcătuit dintr-un strat de nefrocite dispuse pe o membrană bazală:
 sunt solidarizate între ele prin complexe joncţionale
 la polul apical prezintă numeroşi microvili, ce formează marginea în perie,

Tubul distal este format din:

 porţiunea dreaptă situată în medulară:

 o nefrocitele sunt cubice, marginea în perie lipseşte,
 porţiunea contortă, tubul contort distal, în corticală:
o începe cu macula densa
o prezintă celule cuboidale cu microvili scurţi ce nu formează o margine în
perie.

5. Aparatul juxtaglomerular.

Aparatul juxtaglomerular este o glandă endocrină care intervine în reglarea circulaţiei

sanguine în glomeruli şi cuprinde:

 perniţa polară sau lacisul

 macula densa
 celulele juxtaglomerulare

Celulele juxtaglomerulare:
 funcţionează ca tensioreceptori sensibili la întinderea peretelui arteriolar ca urmare a
modificărilor de volum ale sângelui,
 produc renina, care ajunsă în sânge acţionează asupra angiotensinogenului, cu
formarea angiotensinei I, care se va transforma în angiotensină II (forma ac- tivă),
care:
o acţionează asupra corticosuprarenalei, determină eliberarea
aldosteronului ce acţionează asupra tubilor renali, în principal asupra
tubilor distali, sporind resorbţia sodiului şi clorului şi consecutiv a apei, ceea
ce duce la sporirea volumului plasmatic,
o este şi un vasoconstictor.
6. Ureterul; vezica urinară – structura histologică.

Ureterul este un conduct (tub) lung de 5-7 cm, ce face legătura între bazinet şi vezica urinară

Mucoasa ureterului, netedă şi lucioasă este formată din:

 epiteliul de tip urinar, alcătuit din 4-5 straturi de celule când ureterul este destins,
celulele superficiale au suprafaţa apicală neregulată cu numeroase invaginaţii,

Musculatura este groasă, fiind formată din fascicule de celule musculare netede separate
prin ţesut conjunctiv.
Ea este dispusă pe două straturi:
 intern longitudinal şi
 extern circular.
În treimea inferioară se mai adaugă un strat muscular longitudinal extern.

Vezica urinara
 este un rezervor musculo-membranos în care se acumulează urina,
 pe secţiunile histologice are un aspect similar cu al ureterului, doar că peretele său
este mai gros

Mucoasa prezintă:

 epiteliul de tip tranziţional,

o dispus pe 5-7 straturi celulare în vezica goală şi doar
 o 2-3 straturi în vezica destinsă

 musculara mucoasei discontinuă, formată din fibre musculare netede dispuse

dezordonat şi inervate de numeroase fibre nervoase.

Musculara, cu o grosime moderată, este formată din trei straturi de fibre musculare netede:

 extern, cu fibre longitudinale,

 mijlociu, cu fibre circulare, cel mai dezvoltat şi care formează un sfincter în jurul
orificiului uretral intern,
 intern, plexiform

APARATUL GENITAL FEMININ

Este alcătuit din

 organele genitale interne (ovare, trompele uterine, uterul, vaginul)

 organele genitale externe (vulvă, clitoris, mons pubis)

1. Ovarele – structura histologică.

Ovarele

 sunt organe pereche de formă ovoidală,

 sunt situate în cavitatea pelvină, înapoia ligamentelor largi, fiind ataşate prin mezovar,
un fald al peritoneului,
o au funcţie exocrină prin producerea, dezvoltarea şi maturarea ovocitelor,
o au funcţie endocrină prin sinteza de hormoni sexuali,
 este acoperit la exterior de un epiteliu simplu cubic sau turtit, denumit epiteliu
germinativ
o se continuă la nivelul hilului cu mezoteliul mezovarului
o este aşezat pe o membrană bazală subţire,
 imediat sub epiteliu există un strat subţire de ţesut conjunctiv dens, avascular,
rezistent, care formează albugineea ovarului.

Zona medulară

 are culoare roşiatică datorată vaselor de sânge abundente

 este alcătuită dintr-o stromă formată din ţesut conjunctiv lax bogat în fibre elastice, în
care sunt cuprinse numeroase vase sanguine mari, vase limfatice şi fibre nervoase
 zona medulară, care este zona centrală, dispusă în continuarea hilului, cu aspect lax,
foarte vascularizată

Zona corticală
 zona corticală, ce înconjoară zona medulară, are o grosime variabilă şi este mai
compactă.
 stroma conjunctivă ce conţine numeroase celule stromale asemănătoare fibrocitelor,
cu aspect fusiform şi nuclei alungiţi, dispuse în vârtej printre foliculii ovarieni
o furnizează suport structural pentru dezvoltarea ovocitelor,
 o participă la formarea celor două teci (externă şi internă), din foliculii aflaţi în
proces de maturare,
o parte din celulele stromale sunt implicate în sinteza de hormoni steroizi,
 foliculii ovarieni, structurile caracteristice:

În apropierea hilului se pot identifica şi câteva fibre musculare netede.

În hilul ovarului se pot observa grupe de celule poligonale cu citoplasmă eozinofilă,
fin granulară

2. Dezvoltarea şi maturarea foliculilor ovarieni.

Dezvoltarea şi maturarea foliculilor ovarieni implică o serie de modificări pe care le suferă

ovogoniile şi celulele foliculare (de origine stromală), până la eliberarea ovulului în urma
ovulaţiei

Folicul primordial
 începând cu luna a şaptea a vieţii intrauterine, în ovarul fetal ovocitele devin
înconjurate de celule foliculare dispuse pe un rând în jurul ovocitului şi vor forma
astfel foliculii primordiali,
 la naştere în ovarele fetiţei vor fi aproximativ 400.000 de foliculi primordiali,
o ce conţin fiecare câte un ovocit de ordinul I

Folicul primar
 Stadiul următor în maturarea foliculilor este cel de folicul primar, alcătuit din:
 ovocitul de ordinul I, de dimensiuni mai mari (50-80 ym),
 celule foliculare ce devin cuboidale,

Folicul secundar

 Foliculul primar, sub influenţa FSH şi a unor factori de creştere devine folicul
secundar alcătuit din
 ovocitul de ordinul I, dispus excentric, cu diametrul de 125 m, cu nucleul
eucromatic, cu nucleolul evident şi citoplasma fin granulară,

Folicul tertiar/matur/Graff
 Foliculul matur (terţiar) sau foliculul de Graff reprezintă stadiul final al procesului de
maturare.
o Are diametrul de aproximativ 2,5 cm şi poate fi observat ca o veziculă
transparentă ce proemină la suprafaţa ovarului
 În momentul ovulaţiei (aproximativ în ziua a 14-a a ciclului ovarian), peretele
foliculului de Graff se rupe, ovocitul de ordinul II este expulzat împreună cu zona
pelucida şi coroana radiata, iar în cavitatea rămasă se va organiza corpul galben

3. Corpul galben.

Corpul galben (Corpus luteum):

 se formează din foliculul ovarian matur după ovulaţie, sub influenţa
hormonului LH secretat de adenohipofiză,
 este o glandă endocrină temporară situată în corticala ovarului,
 celulele sale sintetizează şi secretă estrogeni şi progesteron, hormon care
nu va permite dezvoltarea şi maturarea altor foliculi ovarieni, dar care
are rolul de a pregăti mucoasa uterină în vederea sarcinii.
 Evoluţia corpului galben diferă în funcţie de realizarea sau nerealizarea fecundaţiei.
 dacă ovulul a fost fecundat, dezvoltarea corpului galben va avea ca
rezultat formarea corpului galben de sarcină, structură care se va menţine
până în luna a VI-a de sarcină, pentru ca apoi să involueze, devenind corp
albicans,
 dacă fecundaţia nu a avut loc corpul galben se va dezintegra, iar apoi se va
constitui corpul galben hemoragic (menstrual), cu diametru de
aproximativ 1,5-2 cm.

4. Atrezia foliculară.

Atrezia foliculară

 este procesul de involuţie a foliculilor ovarieni înainte ca ei să ajungă în stadiul de

maturare, reducându-se astfel numărul celor care ajung la maturare la 300- 400 faţă de
cei 200.000-400.000 prezenţi la naştere
 poate să se producă în oricare dintre stadiile prin care trece foliculul ovarian
o procesul este foarte intens în timpul vieţii intrauterine, când numărul
ovocitelor primare se va reduce foarte mult
o continuă în perioada copilăriei şi apoi după pubertate
 se produce numai în foliculii care conţin ovocite
o debutează cu dezintegrarea ovocitului
o continuă cu dezintegrarea celulelor foliculare
o în paralel are loc o înlocuire a celulelor tecii interne cu elemente conjunctive
provenite din teaca externă

În corticala ovarului unei femei mature se pot găsi următoarele structuri

 foliculi primordiali şi primari inactivi sau pe cale de maturare
 foliculi ovarieni cavitari şi un folicul matur
 foliculi atrezici
 corpi galbeni hemoragici sau de sarcină, în diferite faze evolutive sau de degenerare
 corpi albicans.

5. Trompele uterine – structura histologică.

Numite şi salpinge sau oviducte, trompele uterine:

 sunt organe tubulare pereche,

 fac legătura între ovare şi uter,
 sunt împărţite în patru segmente:
o infundibulul, cu aspect de pâlnie, ale cărei margini prezintă numeroase pliuri,
este segmentul ce se deschide în cavitatea peritoneală,
o ampula, segmentul intermediar dilatat, are pereţi subţiri şi reprezintă aprox.
2/3 din lungimea trompei,
o istmul, dispus în continuarea ampulei, este mai îngust şi se conectează cu
uterul,
o porţiunea intramurală, segmentul terminal al trompei, inclus în grosimea
peretelui uterin.

Peretele trompelor format din mucoasă, musculară şi seroasă se îngroaşă progresiv

către uter, iar lumenul lor scade progresiv în acelaşi sens.
Epiteliul mucoasei este simplu prismatic cu:
 celulele neciliate, înguste, cu microvili la polul apical şi care se pare că au activitate
secretorie,furnizând material nutritiv pentru ovul,
 celulele ciliate:
o sunt dispuse în grupuri mici (alternează cu grupuri de celule neciliate),
 zonele cu celule ciliate sunt mai numeroase la nivelul infundibulului şi
cele mai puţine la nivelul istmului,
o majoritatea cililor bat către uter:

Musculara:

 este formată din fascicule de fibre musculare netede, dispuse intr-un strat circular
intern mai dezvoltat şi un strat extern longitudinal subţire,
 se îngroaşă către uter,
 se contractă, generând unde peristaltice care contribuie la deplasarea ovulului înspre
cavitatea uterină.

6. Modificările ciclice ale endometrului.

Modificările ciclice ale endometrului:

 încep de la pubertate şi se produc până la menopauză, la un interval de apro- ximativ

28 de zile, în paralel cu ciclul ovarian,

Stadiul proliferativ (foliculinic)

 începe la sfârşitul menstruaţiei şi se termină odată cu ovulaţia (zilele 13-15 ale
ciclului),
 mucoasa se îngroaşă treptat,
 Arterele spiralate cresc în ţesutul regenerat, dar nu se găsesc în treimea superficială a
endometrului care are numai capilare şi venule.

Stadiul secretor (progesteronic):

 se desfăşoară ca răspuns la formarea corpului galben, care secretă progesteron,
 durează din ziua a 15-a până în ziua a 26-a a ciclului menstrual

În stadiul premenstrual (ischemic):

 apare în momentul reducerii cantităţii de progesteron, datorită involuţiei corpului
galben (ziua 26-28)
 arterele spiralate se contractă intermitent, stratul funcţional devine palid şi se
necrozează ca rezultat al anemiei şi anoxiei

În stadiul menstrual:
 se produce necrozarea stratului funcţional, care se desprinde după un anumit număr
de ore,
 arterele spiralate se relaxează, pereţii vaselor superficiale se rup,
o iar sângele este adăugat secreţiei glandelor şi ţesutului endometrial necrozat

7. Structura colului uterin.

Cervixul este segmentul inferior al uterului.

Este alcătuit din canalul cervical şi exocel
Peretele colului uterin este format dintr-o mucoasă dispusă pe un strat musculoconjunctiv.
Mucoasa
 este alcătuită din epiteliu şi corion:
 epiteliul mucoasei canalului cervical este simplu columnar, format din celule
prismatice, secretoare de mucus, unele prezintă cili care bat spre vagin,
 epiteliul mucoasei exocolului este stratificat pavimentos necheratinizat
 corionul este un ţesut bogat în celule, nu conţine artere spiralate, conţine glande
tubulare ramificate, care se deschid la suprafaţa epiteliului.

Joncţiunea dintre cele două tipuri de epitelii se numeşte joncţiunea

scuamocolumnară, cunoscută ca zonă cu risc de transformare malignă.

APARATUL GENITAL MASCULIN

1. Structura testiculului

Testiculele organ pereche cu dublă funcţie:

 exocrină, prin producerea de spermatozoizi
 endocrină prin sinteza de hormoni sexuali, în special testosteron

Testiculul este învelit la exterior de o tunică fibroasă alb-albăstruie, rezistentă,

denumită albuginee, care este inclusă în tunica vaginalis derivată din peritoneu.

Tunica vaginalis este formată din:

 foiţa exterioară, parietală
 un strat interior, visceral ce înconjoară suprafaţa anterioară şi părţile laterale ale
testiculului:
o format dintr-un strat de celule mezoteliale, derivat din peritoneu.

Albugineea:
 este formată dintr-un ţesut conjunctiv dens,
 conţine celule musculare netede,
 pe faţa posterioară proemină în interiorul glandei şi formează mediastinul testicular
din care:

2. Structura tubilor seminiferi

Tubii seminiferi

 sunt formaţiuni tubulare contorte (încolăcite),

 au lungimea de aproximativ 30-70 cm şi diametrul de 0,2 mm,

 incep în fund de sac, "capăt orb", la periferia lobulului şi urmează un traiect foarte
sinuos, până la vârful lobulului,
o unde tubii din fiecare lobul se unesc şi se continuă cu un tub foarte scurt numit
tubul drept

Tubii seminiferi prezintă în structura lor

 epiteliu seminifer stratificat, la interior,
 o membrana bazală subţire,
  o membrană fibroasă, care dubleaza la exterior membrane bazală, ce conţine:
o numeroase fibre conjunctive,
o fibroblaste aplatizate,
o celule mioide (musculare netede), contracţia lor modifică diametrul tubilor
seminiferi, contribuind la deplasarea spermatozoizilor de-a lungul acestora.

3. Celulele spermatogene

Celulele spermatogene (linia seminală):

 formează un epiteliu stratificat (4-8 rânduri de celule),

 ocupă spaţiul dintre membrana bazală şi lumenul tubului seminifer,

Spermatogoniile:

 sunt dispuse într-un strat la periferia tubului seminifer,

 sunt celule mici, cu diametrul de aproximativ 10-15 µm, sferice sau ovalare,
 au nucleul situat central, citoplasma slab bazofilă, organite comune:
 sunt celule cu un marcat potenţial mitotic.

Spermatocitele sunt de două tipuri:

 spermatocite primare sau de ordinul I:

o sunt cele mai voluminoase celule ale liniei seminale (Ø 17-19 µm),
o au nucleul sferic şi cromatina în blocuri sau cordoane, citoplasma redusă,
intens bazofilă,
o sunt elemente celulare diploide, care se divid prin meioză, dând naştere
spermatocitelor secundare,
 spermatocite secundare sau de ordinul II sunt:
o asemănătoare morfologic cu spermatocitele primare, dar sunt situate aproape
de lumenul tubului seminifer,
o elemente haploide, prin mitoză dau naştere spermatidelor.

Spermatidele:
 sunt celule mici (Ø 7-9 µm), ovalare sau poligonale,
 sunt dispuse pe 3-4 rânduri înspre lumenul tubilor,
 au nucleul dispus central sau excentric, bogat în cromatină,
 nu se mai divid, fiecare celulă se transformă într-un spermatozoid printr-o serie de
modificări morfologice, în cadrul procesului de spermiogeneză.

Spermatozoizii:
 sunt uşor de recunoscut pe secţiuni histologice după capul ovalar, intens colorat,
înfipt în epiteliu şi coada libe- ră spre lumen
 au patru segmente: capul, gâtul, piesa intermediară şi coada:

Spermatogeneza este procesul prin care din spermatogonii se vor forma spermatozoizii:
 începe la pubertate,
 se desfăşoară de-a lungul întregii vieţi sexuale a individului,
 este controlată de FSH,
 durează aproximativ 68-72 zile şi se desfăşoară în două faze:
 o spermatocitogeneza cuprinde procesele de diviziune ale spermatogoniilor, de
creştere şi maturare a spermatocitelor şi se încheie cu apariţia spermatidelor,
o spermiogeneza cuprinde o serie de modificări morfologice care au ca rezultat
transformarea spermatidelor în spermatozoizi.

4. Celulele Sertoli. Ţesutul interstiţial testicular

Celulele de suport numite şi celule Sertoli:

 sunt puţine ca număr,

 sunt aşezate de-a lungul tubului, înconjurate de celule liniei seminale,
 sunt celule înalte, aşezate cu baza pe membrana bazală a tubului,
 prezintă un contur neregulat, deoarece spermatozoizii au capul aşezat în invaginările
profunde ale citoplasmei lor,
 au nucleul aşezat la o oarecare distanţă de limita bazală a celulelor, este eucromatic,
ovoid, cu axul lung orientat perpendicular pe membrana bazală a tubului:
o conţine un nucleol evident, criteriu care ajută la deosebirea lor de elementele
spermatogene din tubi,

 prezintă între ele joncţiuni ocludente care împreună cu ţesutul peritubular constituie
baza morfologică a barierei sânge-testicul,
o rolul acestei bariere este de a separa şi proteja spermatozoizii de fluxul
sanguin precum şi de eventualele substanţe to- xice din sânge.

Funcţiile celulelor Sertoli:

 susţinere şi de nutriţie,
 fagocitarea resturilor celulare rezultate din transformarea spermatidelor în
spermatozoizi,
 sintetizarea unei proteine receptor (ABP) care leagă hormonii androgeni şi care va fi
descărcată în lumenul tubilor seminiferi,
 sintetizarea inhibinei, un alt hormon testicular, care trece în sânge şi inhibă se\creţia
de FSH, secretarea în lumenul tubilor a fluidului necesar pentru transportul sperma-
tozoizilor.

Ţesutul interstiţial din lobulii testiculari:

 este aşezat printre tubii seminiferi

 conţine celule Leydig (componenta endocrină a testiculului), câteva fibre de colagen,
fibroblaste, macrofage, vase de sânge, limfatice şi nervi:
 vasele de sânge şi nervii intră la nivelul mediastinului şi formează reţele în jurul
tubilor seminiferi

5. Prostata – structura histologică

 este o glandă tubuloacinoasă care înconjoară uretra la locul de desprindere a ei din

vezică,
 este formată din 30-50 de glande com- puse mici, care se deschid în uretra prostatică
prin 15-30 canale excretoare mici,

Stroma formată din:

 fibre musculare netede,
 fibre de colagen şi rare fibre elastice,
Parenchimul format de elementele glandulare aranjate în trei grupe dispuse concentric în
jurul uretrei:
 glandele mucoase,
 glandele submucoase,
 glandele principale, dispuse periferic.

Glandele mucoase sunt:

 tubulare simple,
 tapetate de un epiteliu simplu cilindrocubic,
 au un traiect scurt, apoi se deschid direct în uretră.

Glandele submucoase, mai numeroase.

 sunt dispuse concentric în jurul glandelor mucoase,
 sunt glande de tip tubular ramificat,
 se varsă prin ducte scurte în porţiunea superioară a uretrei prostatice.

Glandele principale mari:

 sunt de tip tubuloalveolar,
 sunt aşezate periferic şi constituie partea cea mai voluminoasă a glandei,
 se varsă în uretra prostatică prin 20-30 de ducte excretorii lungi.