Cursul 13 – Pielea si anexele ei

Sistemul tegumentar cuprinde:

 pielea – cu epiderm si derm;
 structurile accesorii (anexele pielii);
 tesutul subcutanat (hipodermul).
A. Pielea e un organ extrem de complex, format din mai multe tesuturi cu diferite
roluri: protectie, acoperire, secretie endocrina si exocrina, suport mecanic, bariera
permeabila, functie senzoriala, functie regenerativa, aparare imunologica, functie
sociala, etc.
Pielea este o interfata intre mediul extern si mediul intern, cel mai mare si cel mai
greu organ (6% din greutatea corpului  4 kg, 1,5-2 m2 in suprafata). Pielea are o
capacitate de regenerare foarte mare prin prezenta celulelor stem care reinnoiesc
celulele stratului extern in aproximativ 1 luna. Intr-o viata un om isi reinnoieste
epidermul de cel putin 1.000 ori. Cam 50.000 de celule moarte in fiecare minut.
Pielea nu este perfect neteda, prezinta cute structurale (congenitale) sau
functionale (obtinute). Apar si cute care pot deveni permanente odata cu inaintarea in
varsta (riduri). Cutele au un anumit aspect la nivelul palmelor si plantelor, realizand
dermatoglifele (amprentele). Pe langa proeminente, pielea prezinta si depresiuni  porii
pielii.
Grosimea pielii variaza in functie de regiunea anatomica, pielea cea mai subtire
fiind la pleoape (0,2 mm) si cea mai groasa la nivelul palmelor si plantelor (4 mm).
Grosimea depinde si de rasa, varsta sau sex. Pielea de la nivelul pleoapelor, fiind subtire,
poate fi transparenta si astfel apar pungile/cearcanele de sub ochi. Capilarele din aceasta
zona sunt extrem de fragile.
Culoarea pielii variaza in functie de rasa, varsta, regiune anatomica. Exista mai
multi factori: cantitatea de pigmenti care exista in piele (melanina din epiderm, caroten,
Hb din vasele dermului) si grosimea stratului cornos (mai subtire la copii). Melanina
este un pigment brun-negru, cantitatea ei este determinata genetic, dar si de longitudinea
geografica. Carotenul este un pigment galben-oranj pe care il intalnim in anumite
alimente. Fara acesti pigmenti pielea noastra ar fi excesiv de alba.
Elasticitatea si rezistenta pielii sunt date de elementele fibrilare din structura ei. O
fasie de piele de 2-3 mm reuseste sa tina o greutate de 2 kg.
Aspectul microscopic al pielii
Epidermul adera la derm prin membrana bazala  jonctiune dermo-epidermica
cu aspect ondulat datorat unor proiectii care vin atat din partea epidermului (invaginari –
creste epidermice), cat si din partea dermului (evaginari – papile dermice). Ele maresc
suprafata.
Originea embriologica a sistemului tegumentar se afla la nivelul ectodermului
pentru epiderm si anexele pielii si la nivelul mezodermului pentru tesutul conjunctiv.
Hipodermul nu este parte a pielii, ci o zona de tesut conjunctiv care ancoreaza
pielea la structurile adiacente (muschi, oase). Hipodermul contine jumatate din
grasimea organismului si vase de sange, actioneaza ca termoizolator si este locul comun
pentru injectare.
Epidermul
Este un epiteliu pluristratificat pavimentos keratinizat, este avascular, dar extrem
de bine inervat (numai TNL). Gazduieste o parte din anexele cutanate (glande
sudoripare, unghii, aparat pilo-sebaceu). Are o grosime de 0,4-1,5 mm.
Celulele sunt organizate in straturi:
1. stratul cornos;
2. stratul lucidum (*) inconstant  pielea groasa;
3. stratul granulos;
4. stratul spinos;
5. stratul bazal (germinativ).
In functie de grosime, se diferentiaza structural pielea groasa de cea subtire.
Pielea groasa  palme si plante (se mai numeste si piele grabla, lipsesc firele de
par, deci si glandele sebacee, dar e bogata in glandele sudoripare). Prezinta toate cele 5
straturi celulare, iar straturile cornos si stratul granulos mai groase.
Pielea subtire contine 4 straturi celulare, contine fire de par si glande sebacee,
glande sudoripare. Lipseste, in schimb, stratul lucidum.
Celularitatea epidermului
1. Celule epidermice rezidente
 keratinocite/cheratinocite (85-90%)  sinteza de cheratina);
 celulele non-keratinocitare: melanocite (8%), celule Merkel
(mecanoreceptori/secretie), celule Langerhans  cu rol in imunitate, aflate
printre celulele stratului spinos.
2. Celule epidermice tranzitorii (limfocite, neutrofile).
Procesul de cheratinizare
 procesul prin care cheratinocitele se transforma in corneocite; dureaza 30-45
de zile din care aproximativ 2 saptamani sunt destinate procesului de descuamare.
 Presupune mai multe procese:
 sinteza si acumularea de cheratina;
 agregarea filamentelor intermediare de cheratina prin formarea de legaturi
chimice intre ele;
 interactiunea cheratinocitelor cu proteinele granulatiilor de cheratohialina (?)
transcitoza
 se constituie corpii lamelari care contin un material ce va fi exocitat extracelular,
in ei predomina lipidele si vor elimina prin exocitoza in mediul extracelular
componenta lipidica;
 formarea invelisului cornos care dubleaza la interior plasmalema corneocitului.
Unitatea epidermica de proliferare (UPE):
 Celule cornoase (5-7);
 Celule suprabazale nucleate (3);
 Celule bazale (10-11).
 un total 18-21 celule.
Exista un echilibru intre procesul de mitoza si procesul de descuamare. Odata ce
ia nastere stratul bazal, cheratinocitul va migra spre straturile superficiale. Astfel,
incepe sa aiba o schimbare a morfologiei pe parcursul migrarii (celule progenitoare
ectodermice  celule stem epidermice  celule tranzitorii de amplificare  celule
post-mitotice). Cheratinocitele din stratul bazal prolifereaza in timp ce cele ce au migrat
incep sa isi piarda capacitatea de proliferare. Pe masura ce se ridica de la stratul bazal
(unde sunt cele mai bazofile) se modifica, capatand acidofilie.
Cheratinele
α-cheratina (citocheratina) se intalneste la om. Sunt substante proteice cu
continut mare in cisteina (formeaza punti S-S), insolubile si rezistente la actiunea
enzimelor; fomeaza filamentele intermediare din structura citoscheletului.
Cheratina de tip I  acida; membrii acestei categorii sunt K9-K20; gena pentru
aceste proteine este pe cromozomul 17.
Cheratina de tip II  bazica; membrii acestei categorii sunt K1 – K8;
Heterodimeri de cheratina acida si cheratina bazica se formeaza in stratul bazal
si in zona stratului spinos, intrand apoi in alcatuirea tonofilamentelor. Incepand din
stratul spinos, tonofilamentele sunt impachetate in fascicule (tonofibrile). Expresia
cheratinocitelor se modifica pe masura ce avanseaza spre stratul cornos. K1 si K10
contin glicina si asigura interactiunea cu proteinele din granulatiile de cheratohialina.
1. Stratul bazal
 Este constituit dintr-un rand de celule. La acest nivel se produc numeroase mitoze.
Constituie o populatie celulara heterogena: celule stem si celule angajate in
diferentiere. Cheratinocitele bazale sunt celule bazofile, poliedrice, cu numerosi
ribozomi liberi, RER, aparat Golgi, care se ocupa cu sinteza filamentelor intermediare
de keratina (tonofilamente). Keratinocitele bazale sunt ancorate de celulele de acelasi
fel, dar si de altele prin desmozomi. Hemidesmozomii le leaga de membrana bazala.
K5-K14 este heterodimerul specific stratului bazal.
2. Stratul spinos
Este constituit din 8-10 randuri celulare, celule mai mari, cubice la nivel mai
profund si aplatizate la nivel superficial, cu axul lung paralel cu suprafata pielii. Nucleii
sunt mai putin eucromatici si au citoplasma eozinofila. La nivelul lor are loc o
acumulare de spini in interiorul citoplasmei  tonofilamente de keratina 1 si keratina
10, grupate in fascicule (tonofibrile).
Cheratinocitele spinoase sunt ancorate de restul prin desmozomi (nodulii
Bizzozero). Desmozomii contin desmoglea (desmocoline, desmogleine), placa densa
interna (desmoplakina, filamente intermediare) si placa densa externa (plakoglobina,
plakofilina).
(*) Aceste proteine sunt importante in patologie. Pemfigus vulgaris  se formeaza
anticorpi anti-desmogleina 3  acantoliza (pierderea coeziunii celulare la nivelul
stratului spinos, ceea ce determina separarea celulelor intre ele) si depozite intercelulare
de IgG.
Incep sa se formeze, la nivelul aparatului Golgi, corpii lamelari (corpi Odland,
cheratinozomi), ce vor fi exocitati in spatiul dintre stratul granulos si stratul cornos 
formarea invelisului cornos al corneocitelor si formarea barierei hidrice epidermice.
Acestia contin lipide (ceramide, fosfolipide), enzime hidrolitice (proteaze, fosfataze
acide, glucozidaze, lipaze, cum ar fi PLA) si proteine (corneodesmozina). Sunt delimitati
de endomembrane, au forma tubulara-ovoidala.
K1-K10 este heterodimerul specific stratului spinos.
3. Stratul granulos
Contine un singur rand celular in cazul pielii subtiri sau 3-5 randuri celulare la
pielea groasa. Keratinocitele granuloase sunt celule aplatizate, avand nuclei de
dimensiuni reduse, citoplasma eozinofilica, aspect granular. Granulele de
cheratohialina acumulate la acest nivel contin: profilagrina  filagrina/acid urocainic
(pentru a cataliza formarea de punti transversale S-S intre filamentele de cheratina),
loricina (leaga tonofibrilele catre invelisul cornos) si transglutaminaze.
 Mitozele inceteaza, incepe procesul de apoptoza: nucleul devine picnotic,
granulele de cheratohialina se agrega in prezenta filagrinei + tricohialinei, formand
cheratina moale, ceea ce constituie un marker al finalului apoptozei, iar corpii lamelari
vor descarca materialul lipidic pentru a crea adevarate bariere care impiedica deplasarea
de apa si nutritia celulelor de suprafata.
Keratinizarea cu obtinerea de cheratina moale dureaza 2-6 ore.
K2-K9 este heterodimerul specific stratului granulos.
4. Stratul lucidum
(!) Keratinocitele stratului lucidum au localizare la nivelul zonelor cu piele
groasa.
Este constituit din celule foarte aplatizate, anucleate, neviabile, cu aspect
translucid. Realizeaza inglobarea dispersta a tonofibrilelor intr-o matrice amorfa,
derivata din granulele de cheratohialina. Acest amestec constituie cheratina imatura
(eleidina)  produs de transformare al keratohialinei.
Caracteristicile acestui strat sunt date de grosimea stabilita prin mitoze
keratinocitare si culoarea determinate de melanozomi.
5. Stratul cornos
Cuprinde 15-20 randuri celulare formate din corneocite legate prin
corneodesmozomi. Matricea intercelulara este bogata in lipide organizate ca straturi
lamelare lipidice care vor sigila straturile profunde de mediul extern  impiedica
deshidratarea pielii si impiedica difuzia spre exterior printr-un mecanism de tipul
“caramida cu mortar”.
(!) Pe masura avansarii catre stratul cornos, pH-ul scade.
Corneocitele sunt celule nucleate, fara organite celulare, neviabile, pline cu
cheratina, avand o grosime de 10-20 μm  exfoliere in grupuri de 15-40 celule. Forma
si orientarea celulara confera rezistenta mecanica. Tonofilamentele se ataseaza la
membrana celulara, producandu-se ingrosarea invelisului cornos (acest lucru se face in
prezenta transglutaminazelor). Aparitia invelisului cornos marcheaza sfarsitul
procesului de cheratinizare.
Bariera hidrica epidermica
Este alcatuita din 2 structuri:
1. Invelisul celular (15 nm)
Are structura proteica: filagrina, prolina (aa.?), envoplakina, keratina, loricrina
(80%), elafina  localizare la fata citoplasmatica membranara cu rol mecanic.
2. Invelisul lipidic (5 nm)
 Are o structura lipidica (acilglucozilceramida, ceramida, colesterol, acizi grasi
liberi).
Descuamarea keratinocitelor este conditionata de degradarea proteolitica a
desmozomilor. Este un proces continuu. LEKTI (inhibitor limfoepitelial de tip Kazal) 
pH  descuamarea.
(*) Psoriasis vulgar  in epiderm apare acantoza, hiperkeratoza si
parakeratoza/ortokeratoza; cristele epidermice alungite, coalescente cu congenerele, iar
in derm apare inflamatia cuplata cu dilatarea capilarelor, un usor edem dermic, si
infiltrat inflamator cronic. PDFGRα este marker-ul inflamator; KI67 este marker-ul
de proliferare. In mod normal, keratinocitele se multiplica in stratul bazal (timp de 14
zile) si ascesioneaza (timp de inca 14 zile)  in total, 28 zile. In psoriasis, dureaza
intregul proces doar 14 zile.
Melanocitele
Sunt celule care au originea in crestele neurale si migreaza la nivelul epidermului
in timpul embriogenezei. Exista si o teorie conform careia precursorul melanocitului ar fi
celula Schwann.
Sunt intalnite in stratul bazal, printre cherationocitele bazale si la nivelul
foliculului pilos. Nu stabilesc jonctiuni cu cheratinocitele si nu au niciun aport la
procesul de cheratinizare. Reprezinta 1/4 din celulele stratului bazal. Densitatea lor este
de 550-1.200 celule/mm2.
(!) Numarul de melanocite e acelasi indiferent de rasa umana (!) Diferenta de
culoare rezida din cantitatea de melanina pe care celulele existente o produc.
In MO, putem observa la nivelul lor un nucleu oval si aspectul palid al
citoplasmei, in timp ce, in ME, detin o forma stelata cu prelungiri dendritice care se
indreapta catre cheratinocitele din stratul bazal si stratul spinos; distingem granule de
melanina (melanozomi) care, in forma matura, se afla la nivelul prelungirilor si sunt
transferati din prelungirile melanocitelor in citoplasma cheratinocitelor (secretie
citocrina), printr-un proces de donare a pigmentului, precedat de fagocitoza prelungirilor
melanocitelor de catre keratinocitele invecinate. Raport melanocite : keratinocite bazale
= 1:4-1:10  1 melanocit (suveran) este cuplat cu 6-36 cheratinocite (dependente)
Realizeaza o asociere functionala  unitatea melanica epidermica. Gena Pax3 codifica
proteina Pax3, care induce activitatea MITF (melanogeneza).
Sinteza de melanina
Este regulata de actiunea hormonului melanocitostimulator (MSH), produs de
pars intermedia a hipofizei anterioare. Melanina e sintetizata chiar la nivelul
melanozomilor (lizozomi modificati, dar cu proteine comune LAMP sau fosfataza
acida), precursorul fiind tirozina. Sinteza tirozinazei (enzima cheie) se face in RER, este
transferata apoi in aparatul Golgi si se acumuleaza in vezicule golgiene numite
premelanozomi (primul stadiu in sinteza melanozomilor). Tirozina va fi oxidata la 3,4-
dihidroxifenilalanina (DOPA) si se va forma ulterior, prin transformari succesive,
pheomelanina sau eumelanina. Cele 2 difera nu doar prin pigment, dar si prin rol 
eumelanina are rol fotoprotector (ne protejeaza de actiunea radiatiilor UV, poate absorbi
radicalii liberi), in timp ce pheomelanina genereaza ea radicalii liberi, avand potential
cancerogen.
Stadii de maturare ale melanozomilor
1. Premelanozomi – matrice amorfa; aspectul unor vezicule interne; contin
Pmel17 (glicoproteina);
2. Eumelanozomii sunt mari, elipsoidali, matricea fibrilara glicoproteica fiind
inalt structurata, contin tirozinaza, fara a realiza sinteza activa de melanina; (*)
feomelanozomii sunt sferici, mici, avand matricea fibrilara glicoproteica dezorganizata
(0,7 μm);
3. Melanina  depozitata in eumelanozomi intr-o matrice fibrilara;
4. Melanizarea este completa, matricea interna este complet acoperita cu
melanina.
Transportul melanozomilor maturi catre prelungirile dendritice ale melanocitelor
se face centrifug, intermediat de kinezina pentru transportul anterograd si intermediat
de dineina pentru transportul retrograd.
Mecanismul de livrare presupune:
 exocitoza;
 fuziunea membranelor plasmatice dintre melanocit si keratinocite;
 citofagoliza;
 transferul prin vezicule membranare.
(!) Pigmentarea cutanata nu depinde de numarul melanocitelor, dar depinde de
activitatea, proportia melanozomilor maturi si rata de transfer (!)
Melanozomii si continutul lor este degradat in cadrul procesului de
macroautofagie cu variate viteze in functie de individ. La cei cu pielea inchisa la
culoare, procesul este lent, melanozomii ramanand discreti, in timp ce persoanele cu
piele deschisa la culoare degradeaza melanina mult mai rapid.
(*) Atunci cand are loc o acumulare locala de melanina, in urma expunerii la UV,
apare fie sub forma de pistrui, fie sub forma de alunite. Radiatiile UV sunt de 3 tipuri:
UVA (cel mai amenintator tip), UVB si UVC.
 (*) Boala Addisson  insuficienta globala a CSR, in care exista un deficit de
hormoni CSR, prin feed-back negativ, se stimuleaza sinteza hipotalamica de POMC 
ACTH (care sa contrabalanseze deficitul de hormoni corticosuprarenalieni) si, intrucat
precursonul este comun, odata cu acesta, MSH (responsabil de hiperpigmentarea pielii),
motiv pentru care pacientul va fi mai bronzat, fara o expunere la soare in antecedent care
sa justifice acest lucru.
(*) Albinismul  boala congenitala caracterizata prin incapacitatea de a sintetiza
tirozinaza.
(*) Vitiligo  boala autoimuna cu aparitia unor auto-anticorpi anti-melanina, a
caror actiune se materializeaza prin aparitia unor regiuni albe, nepigmentate pe corp.
Ruperea MB cu patrunderea melanocitelor in torentul sangvin  patologii.
Celula Langerhans
Provin din maduva hematogena. Au o localizare suprabazala, se gasesc printre
cheratinocitele din stratul spinos. Nu stabilesc jonctiuni desmozomale si nu au rol in
procesul de cheratinizare.
Densitatea difera in functie de regiunea cutanata  600-1.000/mm2 la nivelul fatei,
gatului, scalpului si membrelor superioare; 200/mm2 in restul corpului. Constituie 2-8%
din totalul celulelor epidermice.
In MO, citoplasma este palida. Fiind foarte greu observabile in HE, pot fi
evidentiate prin imunohistochimie sau coloratii care utilizeaza saruri/clorura de aur (?).
In ME, se prezinta sub forma stelata, cu nucleu lobulat, identat, avand aspect
cerebiform (cerebel), granule Birbeck  element ultrastructural caracteristic in forma de
racheta de tenis, contin langerina (CD208) care le ancoreaza la cheratinocite.
Nu li se cunoaste rolul cu certitudine, dar se presupune ca sunt celule dendritice
prezentatoare de antigen, apartinand sistemului fagocitar mononuclear.
Prin expunere prelungita la soare  sunt distruse, inducand modificari de
imunitate. Proportia scade si in anumite afectiuni (psoriazis, dermatita de contact).
Celula Merkel
Constituie mecanoreceptori cu adaptare lenta, au o localizare in stratul bazal al
pielii zonelor inalt senzoriale (degete, buze, etc) si, spre deosebire de precedentele,
stabilesc jonctiuni cu acestea si hemidesmozomi cu membrana bazala.
Nu li se cunoaste cu exactitate originea, intrucat imunofenotipul lor releva expresia
pozitiva simultana pentru markeri antigenici de tip epitelial si de tip nervos (de exemplu,
keratina 20).
 Ultrastructura releva: filamente intermediare de cheratina, procese dendritice si
granule de neurosecretie (VIP sau met-enkefalina) cu aspect electrono-dens, prezente la
nivelul terminatiei discoide.
Dermul
Prezinta 2 regiuni intre care nu exista delimitare precisa:
1. Strat papilar
Se afla in zona papilelor dermice, vine imediat in vecinatatea MB; este constituit
din tesut conjunctiv lax, rol de suport si nutritie pentru epiderm. Contine TNL,
corpusculii Meissner si corpusculii Krause, discurile Merkel. Este foarte bine
vascularizat.
2. Strat reticular
Este constituit din tesut conjunctiv dens semiordonat, cu fibre de colagen I (care
limiteaza intinderea), fibre elastice, foliculi pilosi cu glande sebacee si glande
sudoripare, numeroase TNL, corpusculi Pacini si corpusculi Ruffini. Este bogat
vascularizat cu numeroase anastomoze arterio-venoase.
(*) Striurile (vergeturile) pot aparea fie in cazul in care pielea e intinsa prea mult,
fie in disfunctii endocrine, fie poate sa apara in urma unei predispozitii genetice. Ele sunt
cauzate de ruptura fibrelor elastice din derm si modificarea fibrelor de colagen.
Jonctiunea dermo-epidermica (MB dintre epiderm si derm)
Cuprinde 3 retele supramoleculare:
1. hemidesmozomi;
2. membrana bazala propriu-zisa;
3. filamentele de ancorare.
(!) Tot ce nu traverseaza membrana bazala, nu lasa cicatrici (!)

B. Anexele cutanate sunt urmatoarele:

 foliculul pilos + si produsul lor: firele de par;
 glandele sebacee + produsul lor: sebumul;
 glandele sudoripare ecrine + si produsul lor apos;
 glande sudoripare apocrine + si produsul lor mixt;
 unghiile.
(*) Firele de par + unghiile = fanerele.
(*) Aparatul pilo-sebaceu ← firul de par, glandele sebacee, muschiul pilo-erector;
Firul de par
 Originea  foliculului pilos = o invaginare a epidermului care intra in interactiune
cu o zona a dermului sub forma de cupola numita papila dermica (considerata organul
vital al firului de par).
Foliculii pilosi sunt localizati pe toata suprafata corpului, mai putin pe: fetele
laterale si palmare ale mainilor, fetele laterale si plantare ale picioarele (unde intalnim
pielea groasa), vermilionul buzei, regiunea din jurul orificiului uro-genital  glandului,
clitorisului, labiilor mici.
Numar: 5 ∙10 6.
Proprietati: flexibilitate, elasticitate si rezistenta.
Culoarea e data de tipul de keratina si/sau de modificarile care apar in sinteza de
melanina si in cantitatea ei. Parul castaniu si negru ← eumelanina; par blond si rosu ←
feomelanina; par gri ← pierderea de pigment (reducerea tirozinazei); par alb ← bule de
aer in medulara firului de par.
Clasificarea firelor de par:
 lanugo  fire de par lungi si fine, de obicei, nepigmentate, care acopera fatul;
dispar dupa nastere;
 vellus  fire scurte si fine, nepigmentate, acopera o mare parte din corp; inlocuiesc
firele lanugo de la fat;
 terminal  fir lung, gros si pigmentat; cresterea e influentata de hormonii
androgeni (atat de origine gonadala, cat si de origine corticosuprarenaliana) 
aparitia la nivelul scalpului, sprancenelor si genelor, regiunilor axilara si pubica, in
zona faciala (la sexul masculine), etc.
Distributia foliculilor pilosi este controlata hormonal; atat la barbati, cat si la
femei, parul de la nivelul scalpului se subtiaza cu inaintarea in varsta datorita reducerii
secretiei de estrogeni si de hormoni “estrogen-like”;
Firul de par are o structura epiteliala filamentoasa cu celule cheratinizate. Contine
cheratina dura cu mai multa cisteina.
Componentele firului de par sunt urmatoarele: tija (la suprafata) si radacina
(inclusa in foliculul pilos). Tija firului de par este formata din:
 medulara ← celule mari, vacuolate; contine keratina moale si este prezenta doar
la firele de par groase;
 cortex (80% din masa firului de par)  localizat in afara medularei si contine
celule cuboidale cu filamente intermediare de keratina dura;
 cuticula firului de par – cel mai exterior strat; contine mai multe straturi celulare
cu celule pavimentoase keratinizate.
 La nivelul rădăcinii se adaugă tecile epiteliale internă şi externă, separate prin
membrana vitroasă de o teacă conjunctivă care se continuă cu ţesutul dermului.
Este produs, asadar, de foliculul pilos. Pe foliculul pilos se insera muschiul pilo-
erector si glanda sebacee. In functie de aceste 2 elemente se descriu portiunile:
infundibulul (de la suprafata epidermului la nivelul glandei sebacee; face parte din
canalul pilo-sebaceu, prin care se va excreta sebumul), istmul (intre glanda sebacee si
insertia muschiul pilo-erector, aceste doua portiuni constituind tija firului de par, si
segmentul inferior ce contine ingrosarea foliculara (follicular bulge  celulele stem
epidermice) si bulbul firului de par. Zona de deschidere la suprafata pielii se numeste
ostium pilos. Radacina in zona profunda are o zona mai dilatata – bulbul firului de par,
care prezinta o incizura, in care patrunde o formatiune de tesut conjunctiv lax,
vascularizat, numita papila dermica.
Celulele care formeaza bulbul foliculului pilos, incluzandu-le pe cele care
inconjoara tesutul conjunctiv al papilei dermice se numesc celule matriceale, constituind
matricea germinativa; celulele imediat de langa papila reprezinta populatia care creste si
se diferentiaza rapid si a migrat din ingrosarea foliculara; acestea sunt responsabile de
cresterea firului de par.
Ingrosarea foliculare are capacitate generativa  nisa cu celule stem situata
imediat in apropierea glandei sebacee, ce migreaza ascendent si descendent. Cand
migreaza descendent, ajung in dreptul folicului pilos si vor genera celule care intra in
alcatuirea firului de par. Celulele stem vor popula aceasta zona si, alaturi de celule stem,
isi vor face aparitia si melanocite dispersate.
Celulele stem vor da nastere celulelor ce vor intra in procesul de cheratinizare,
imediat ce ajung intr-o zona numita keratogena (1/3 inferioara a foliculului). In momentul
in care firul de par iese din folicul este in totalitate keratinizat (keratina dura); teaca
epiteliala interna care contine keratina moale nu iese din folicul pt ca este dezintegrata
la nivelul istmului Din zona centrala a zonei germinative deriva celule care vor forma
medulara firului de par, zonele laterale vor forma corticala firului de par. Corticala e
responsabila de culoarea firului de par.
Tot de la nivelul matricei se va forma si teaca epiteliala interna/radiculara,
divizata intre cuticula tecii interne si stratul Huxley (un strat intermediar unic sau dublu
de celule aplatizate). Langa aceasta se afla teaca epiteliala externa care este, de fapt,
invaginarea epidermului catre derm. Aceasta este denumita si strat Henle si vine in
contact direct cu cea mai de suprafata portiune a foliculului pilos, fiind constituita dintr-
un singur strat de celule cuboidale. O lamina bazala groasa, numita membrana sticloasa
(hialina), separa foliculul pilos de derm.
Ciclul cresterii firului de par:
 Este repetitiv, fiecare ciclu avand 3 faze:
1. faza de crestere (anagen) – majoritatea firelor de par; cuprinde 7 stadii;
2. faza de tranzitie (catagen) – incetarea activitatii mitotice matriciale si
inceperea unei apoptoze coordonate;
3. faza latenta (telogen si exogen) – 1% din foliculii telogeni sunt eliminati zilnic
 efluvium telogen.
(!) Glandele sudoripare apocrine se asociaza cu firele de par (!)
Glandele sebacee (in alcatuirea lor se afla celule numite sebocite)
Se dezvolta ca evaginari ale tecii epiteliale externe ale foliculului pilos. Secretia
uleioasa pe care o produc se numeste sebum si se secreta holocrine (intreaga celula
produce si se umple cu produsul lipidic, iar ulterior se produce apoptoza sebocitelor) 
atat produsul lipidic, cat si resturile celulare sunt eliminate din glanda ca sebum la
nivelul canalului pilo-sebaceu. Celule noi sunt produse prin mitoza celulelor bazale de
la periferia glandelor, iar celulele raman unite una de alta prin desmozomi; lamina
bazala a acestor celule este continua cu epidermul foliculului pilos.
Procesul producerii de sebum de la nivelul mitozei bazale pana la secretia propriu-
zisa dureaza 8 zile.
Celulele bazale ale glandelor sebacee contin: REN, RER, ribozomi liberi,
mitocondrii, aparat Golgi, glicogen. Pe parcurs ce aceste celule se departeaza de stratul
bazal si incep sa produca lipide, creste in volum REN, reflectand-se rolul acestuia in
sinteza lipidica.
Glandele sudoripare
Sunt recunoscute 2 tipuri de glande sudoripare:
a) Glande sudoripare ecrine  pe toata suprafata corpului, cu exceptia buzelor si
a organelor genitale externe;
b) Glande sudoripare apocrine  doar la axila, areola, pielea perianala si organele
genitale externe; exista 2 tipuri particulare de glande apocrine: glandele Moll (apocrine
ale genelor) si glandele ceruminoase (apocrine ale conductului auditiv extern).
Glanda sudoripara ecrina
Este o structura independenta (nu asociata foliculului pilos), ce provine din
invaginarea epidermului fetal. Este o glanda simpla tubulo-glomerulara, formata din 2
portiuni: adenomer – portiunea secretorie; localizat in dermul reticular profund si
segment ductal – care duce pana la suprafata epidermului.
 Secretia este asemanatoare cu cea a unui ultrafiltrat plasmatic; reabsorbtia Na si
de apa pe parcursul ductului  excreta o substanta apoasa hipotona (putine proteine,
contine NaCl, amoniac, uree, acid uric). Normal, corpul pierde 600 ml de apa prin
evaporare de la plamani si prin piele.
Rolul glandelor sudoripare  termoreglare si excretie.
Secretia glandelor poate creste datorita cresterii temperaturii (termoreglare) –
controlata colinergic, de catre SNV parasimpatic, sau in conditii de stres emotional –
stimulata adrenergic de catre SNV simpatic.
Adenomerul contine 3 tipuri de celule aranjate sub forma pseudostratificata:
 celule clare – sunt caracterizate de glicogen abundant; contin urmatoarele
organite: multe mitocondrii, REN, volum redus de aparat Golgi; suprafata
membranara este crescuta de multe falduri citoplasmatice laterale si apicale; in
plus, la polul bazal prezentand labirintul bazal cu multe mitocondrii; sunt
responsabile de secretia componentei apoase; au expunere luminala limitata,
secretia  pe suprafata laterala a celulei  trece in canaliculi intercelulari 
lumen;
 celule intunecate – caracterizate de volum crescut de RER, aparat Golgi si
granule de secretie la polul apical  secretie de glicoproteine; in lumen se
amesteca cu secretia apoasa a celulelor clare;
 celule mioepiteliale – sunt limitate bazal in adenomer; sunt localizate intre celulele
secretorii cu procesele lor orientate transversal tubului; citoplasma contine multe
filamente contractile de actina, contractia lor determinand excretia rapida a
secretiei.
Segmentul ductal
Este un tub usor contort si prezinta 2 segmente:
 sement ductal dermic - format din epiteliu cubic stratificat, cu celule mai mici si
mai intunecate decat celulele adenomerului; celulele din partea luminala au un
aspect caracteristic cu citoplasma apicala cu aspect sticlos (datorita numeroaselor
tonofilamente apicale); diametru mai mic fata de adenomer si fara celule
mioepiteliale;
 segment ductal epidermic – atunci cand ductul patrunde in epiderm, celulele
ductale se termina si celulele epidermice vor forma peretele ductului.
Glanda sudoripara apocrina
Se dezvolta din aceeasi invaginare a epiteliului care da nastere foliculului pilos.
Conexiunea cu foliculul este pastrata, secretia glandei putand intra la nivelul foliculului,
putin superior ductului glandei sebacee. Este o glanda de tip tubulo-glomerular (posibil
ramificata) asociata foliculului pilos. Produsul de secretie este vascos, contine proteine,
carbohidrati, amoniu, lipide si variaza cu localizarea glandei. Secretia este stimulara
adrenergic de catre SNV simpatic.
Glandele apocrine devin functionale la pubertate, concomitent cu aparitia parului
axilar si genital. La mamifere, glande similare secreta feromoni (semnale folosite la
marcarea teritoriului, in imperechere, etc); este presupus ca secretiile apocrine
functioneaza ca feromoni si la oameni:
 feromonii barbatesti  androstenol si androstenon;
 feromonii la femeie  copulina.
Adenomerul (portiunea secretorie a glandei) este localizat in dermul profund sau,
mai des, in hipodermul superior. Adenomerul are mai multe diferente fata de cea a
glandelor eccrine  lumenul mai larg, glandele apocrine stocheaza produsul de secretie
in lumen, adenomerul are un singur tip de celule cu citoplasma acidofila, continand
lizozomi, mitocondrii, granule de lipofuscina; secretia este merocrina (!) Adenomerul
are, de asemenea, celule mioepiteliale.
Ductul excretor este similar celui de la glandele eccrine – lume este stramt,
contine epiteliu cubic stratificat (2-3 straturi celulare); citoplasma celulelor apicale are
aspect sticlos (datorita tonofilamentelor). Este drept si se varsa in canalul follicular. Spre
deosebire de cel al celulelor ductale ecrine, aici nu are loc reabsorbtia.
Unghiile
Sunt placi de celule keratinizate ce contin keratina dura. Lama unghiala este
asezata pe patul unghial (consta din celule epiteliale care sunt continue cu stratul bazal si
stratul spinos al epidermului). Partea proximala a unghiei, radacina unghiala, este
acoperita de un pliu proximal epitelial si acopera celulele zonei germinative si a matricei
unghiale.
Matricea contine o varietate de celule precum ar fi: celulele stem, celule epiteliale,
melanocite, celule Merkel si celule Langerhans. Celulele stem ale matrixului se divid,
migreaza la nivelul radacinii unghiei si acolo se diferentiaza si produc keratina unghiei –
keratina dura, ca cea a cortexului firului de par, si nu se descuameaza; consta din
filamente de keratina aglomerate intr-o matrice amorfa de keratina cu o mare cantitate
de sulf (responsabil de duritate). Lama unghiala contine corneocite interdigitate,
anucleate, saruri de Ca, proteine fibrilare/globulare, keratina dura, iar organitele sunt
absente. Cuticula protejeaza lama si matricea unghiala.