Curs 08.03.

2018 - Sistemul endocrin I

Sistemul endocrin reprezintă totalitatea celulelor endocrine din organism. O celulă endocrină
este o celulă care are capacitatea de a sintetiza și secreta un mesager chimic care este
descărcat în mediul intern în sange/limfa și care va interacționa cu receptori specifici de la
nivelul unor celule țintă.

În momentul de față s-au descris aproximativ 100 de molecule care au rol de hormoni sau
substanțe cu activitate hormonală. Pentru organismul nostru, hormonii, alături de sistemul
nervos cu care se află în inter-relație, dețin un rol esențial în homeostazia organismului,
controlând atât creșterea, cât și dezvoltarea organismului.

Originea celulelor endocrine

Marea majoritate a celulelor endocrine sunt celule de origine epiteliala. Exista si celule
conjunctive care au rol endocrin (adipocitele care secreta, de exemplu, leptina), dar exista si
celule musculare cu activitate endocrina.

Un rol esential in evolutia conceptului de sistem endocrin a detinut descoperirea activitatii

secretorii de tip endocrin a neuronilor. Capacitatea unui neuron de a sintetiza si secreta
hormoni/substante cu activitate hormonala poarta numele de neurosecretie.

Distributia celulelor endocrine

In primul rand, celulele endocrine formeaza organe specializate pentru sinteza si secretie
hormonala, aceste organe fiind glandele endocrine. Glandele endocrine sunt reprezentate de
hipofiza, epifiza, tiroida si paratiroide, suprarenale si, la sexul feminin, in timpul sarcinii,
placenta care are rol in secretia unor hormoni steroizi lipoproteici.

Desi dimensiunile acestor glande, localizarile si formele lor sunt diferite, toate glandele au o
serie de caracteristici comune:

1) nu au canale de excretie, motiv pentru care produl de sinteza va fi secretat mai intai in
matricea extracelulara a tesutului conjunctiv subiacent, si mai departe va fi preluat de catre
mediul intern, de capilarele sangvine sau limfatice; acesta este motivul pentru care glandele
endocrine sunt foarte bine vascularizate.

2) Parenchimul acestor glande este alcatuit din celule cu activitate endocrina. Cum majoritatea
celulelor sunt de natura epiteliala, parenchimul va aparea sub forma unor agregate de celule
epiteloide (celule epiteliale fara suprafata libera). Aceste celule se pot organiza diferit, in
cuiburi, gramezi, cordoane, foliculi etc.

3) Formeaza componenta endocrina a glandelor mixte (pancreas, gonade)

4) De asemenea se intalnesc si in structura altor organe care sunt specializate pentru alte
functii. In acest caz, totalitate celulelor cu activitate endocrina formeaza sistemul sistemul
neuroendocrin difuz, mesagerii fiind produsi de aceste celule, avand si rol paracrin si autocrin.
Practic, aceste celule sunt localizate in toate organele pe care le avem, de exemplu:

 Timusul - organ limfoid, care are rol in elaborarea a 2 hormoni: timozina si

timopoietina

 Inima - elaboreaza factorul natriuretic atrial (FNA)

 Rinichiul - produce mai multe molecule cu rol hormonal, intre care renina,
eritropoietina, calcitriolul

 Celule din tractul gastrointestinal - rol important in cadrul sistemului neuroendocrin

difuz, care secreta foarte multi hormoni, de exemplu: gastrina, secretina, CCK, somatostatina
etc.

 Organe de tip nervos, precum hipotalamusul

Complexul hipotalamo - hipofizar

Este reprezentat de 2 organe care sunt localizate la baza encefalului: hipotalamusul si glanda
pituitara/hipofiza, acestea avand intre ele ata conexiuni anatomice, cat si functionale.
Hipotalamusul este situat la baza diencefalului, formeaza podeaua si peretii laterali ai
ventriculului 3, ventriculul 3 impartind la randul sau hipotalamusul in 2 parti simetrice.

Este un organ care respecta planul de organizare a unui organ nervos, deci este alcatuit din
tesut nervos cu neuroni, celule gliale, unde corpii neuronali formeaza substanta cenusie
organizata in nuclei hipotalamici. O parte din neuronii din hipotalamus care isi pastreaza
caracteristicile specifice oricarui neuron (excitabilitate, conductibilitate), capata si proprietati
secretorii, deci in hipotalamus exista si neuroni cu activitate endocrina, ei putand elabora
neurohormoni/neuromodulatori. Prin imagini de ME si MO, acesti neuroni secretori pot fi
deosebiti de cei nesecretori. Neuronii hipotalamici secretori au un aparat de sinteza proteica
mai bine dezvoltat, deci corpii Nissl sunt mai numerosi. Imaginile de ME arata si abundenta in
microtubuli, care sunt implicati in transportul mesagerilor chimici. De asemenea, dovada
activitatii de sinteza proteica este reprezentata de prezenta in neuroplasma a organitelor de
secretie. Neuronii hipotalamici sunt denumiti si neuroni peptidergici, deoarece exceptand
dopamina, toti ceilalti neurohormoni secretati au structura peptidica.
 Neuronii hipotalamici secretori sunt clasificati in 2 sisteme, unul care corespunde neuronilor
magnocelulari, si un al 2 lea care corespunde neuronilor parvocelulari. Aceasta clasificare se
leaga de dimensiunile neuronilor, cei magnocelulari fiind mari, iar cei parvocelulari, mici.

 Neuronii magnocelulari – conectati la lobul posterior hipofizar

 Neuronii parvocelulari – sunt conectati la lobul anterior hipofizar

Fiecare din acesti neuroni sunt localizati in anumiti nuclei hipotalamici:

a) Neuronii magnocelulari sunt localizati aproape in intregime in 2 nuclei hipotalamici,

apartinand hipotalamusului anterior, numiti nc. supraoptic si paraventricular. Dpdv al
numarului de prelungiri, sunt neuroni multipolari, iar diametrul pericarionului poate ajunge
pana la 25 μm. Granulele de secretie, care demonstreaza activitatea de sinteza si secretie,
sunt raspandite in citoplasma si variaza ca diametru intre 160-200 nm.
 Aspectul la MO:
- in coloratie HE: nu se observa prelungirile neuronale, doar corpii neuronali; remarcam
reteaua de fibre nervoase, alaturi de elemente vasculare si corpii acestor neuroni, care
prezinta un nucleu mare, veziculos, eucromatic cu nucleli.
- in imunocitochimie: alaturi de elementele mentionate anterior, observam si aspectul
granular al citoplasmei, dat de prezenta formelor de depozitare a produsului de secretie.
 Acesti neuroni poseda axoni lungi, nemielinizati, cu cateva particularitati: ca orice axoni, ei
se ramifica terminal, formand ramificatii terminale care prezinta terminal butonii terminali,
insa acestia nu participa la formarea de sinapse chimice. Ei se termina asinaptic, venind in
raport apropiat cu capilare sangvine, deci ei realizeaza conexiuni de tip neuro-vascular. De
asemenea, pe traseul acestor axoni, prezinta dilatatii, numite corpi Herring, iar in aceste
dilatatii sunt stocate granule de secretie, o particularitate deosebita, deoarece de regula
aceste granule de secretie sunt localizate doar la nivelul citoplasmei corpului neuronal. Deci in
acest tip de neuroni, stocarea granulelor de secretie nu are loc doar la nivelul corpului
neuronal, ci si la nivelul axonului, precum si a butonilor terminali. Aceste dilatatii, pe langa
granulele de secretie, mai contin si organite celulare, de regula mitocondrii, varietati ale REN,
microtubuli.
 Marea majoritate a acestor axoni se indreapta spre lobul posterior al hipofizei, realizand in
felul acesta conexiunea nervoasa intre hipotalamusul si hipofiza, cunoscuta drept tractul
hipotalamo-hipofizar, iar in functie de nucleul hipotalamic in care sunt localizati neuronii ai
caror axoni se indreapta spre hipofiza, putem vorbi despre un tract hipotalamo-hipofizar
supraoptic, respectiv un tract hipotalamo-hipofizar paraventricular.
 Acesti neuroni au rolul de a sintetiza si secreta peptide posthipofizare, deoarece ele vor fi
transportate si depozitate posthipofizar. Dpdv functional, aceste peptide posthipofizare
reprezinta neurohormoni de tip efector, ceea ce inseamna ca odata eliberati in sange vor
ajunge si vor interactiona cu receptori din celule tinta. Sunt 2 astfel de peptide posthipofizare:
 Hormonal antidiuretic/vasopresina (ADH)
 Ocitocina/oxitocina
 Ambii nuclei participa la sinteza celor 2 nonapeptide, ele fiind sintetizate de neuroni
diferiti. Ca si pondere, nucleul supraoptic produce cantitati egale de ADH si OCT, in timp ce cel
paraventricular produce mai multa OCT decat ADH.
 Sinteza are loc sub forma unor molecule mari, care pe langa hormone, contine si proteina
de transport specifica acelui hormon, numita neurofizina, de care este legat. Bariera
hematoencefalica impiedica eliberarea acestor hormoni in zona hipotalamusului, si atunci
moleculele precursoare sunt transportate de-a lungul neuronilor secretori spre hipofiza
posterioara. In timpul acestui transport, sub actiunea unei proteaze, are loc scindarea
precursorului si eliberarea neurohormonului de neurofizina, ceea ce inseamna ca in sange,
aceste 2 componente se vor descarca drept hormoni.
 Mecanismul de eliberare a acestui hormone este de tip nervors. In momentul in care creste
osmolaritatea sangelui sau scade volemia, neuronii hipotalamici magnocelulari genereaza PA
care se propaga de-a lungul axonilor, ajung la nivelul butonilor terminali si printr-un mecanism
dependent de calciu, se produce descarcarea hormonala.

b) Neuronii parvocelulari se afla intr-o arie a hipotalamusului care se numeste arie

hipofiziotropa, care are tropism/afinitate fata de glanda hipofiza; ea corespunde
hipotalamusului medio-bazal, in care se gasesc mai multi nuclei hipotalamici. Sunt implicati
neuroni localizati in mai multi nuclei hipotalamici, decat in cazul neuronilor magnocelulari.
 Anterior de aceasta proeminenta a hipotalamusului se afla nucleul arcuat care contine
neuroni parvocelulari, deasupra nc. arcuat se afla nc. ventromedial, deasupra acestuia se
gaseste nc. dorsomedial. Sunt si mai multi nc. periventriculari, fiind mai raspanditi in jurul
cavitatii ventriculului 3. De asemenea, mai sunt implicate neuronii din nc. paraventricular care
contine si neuroni parvocelulari pe langa cei magnocelulari, care sunt predominanti.
 Sunt neuroni multipolari cu multe conexiuni intre ei, al caror pericarion este ceva mai mic,
ajungand pana la 15 μm, iar granulele de secretie din citoplasma sunt si ele mai mici, cu
dimensiuni intre 100-110 nm. La MO, se observa ca neuronii parvocelulari au aceleasi
particularitati ca neuronii magnocelulari, insa cei parvocelulari au dimensiuni mai reduse.
 Si acesti axoni sunt nemielinizati, numai ca spre deosebire de cei ai neuronilor
magnocelulari, sunt mai scurti. Acesti axoni se comporta ca si cei ai neuronilor magnocelulari –
nu participa la formarea de sinapse si se termina asinaptic, formand conexiuni de tip
neurovascular. Marea lor majoritate se indreapta catre o extensie ventrala a hipotalamusului,
denumita eminenta mediana, unde se gaseste o retea de capilare denumita plex capilar
primar, unde vor descarca produsii de secretie. Unii dintre neuronii parvocelulari isi
orienteaza altfel axonii, acestia terminandu-se in peretele ventriculului 3.
 Rolul acestor neuroni parvocelulari este de a sintetiza si secreta peptide hipofiziotrope, cu
afinititate pt hipofiza, la nivelul careia ajung, unde controleaza activitatea de sinteza si secretie
a celulelor endocrine de la acest nivel, stimuland-o/inhiband-o, motiv pentru care, generic,
aceste peptide hipofiziotrope sunt denumite neurohormoni de eliberare (RH) si de inhibare
(IH).
 Semnificatia functionala a orientarii axonilor unor neuroni parvocelulari catre peretele
ventriculului 3 – O parte din celulele ependimare care marginesc ventriculul 3 prezinta o
prelungire lunga si se numesc talicite. Aceasta prelungire lunga vine in contact cu reteua de
capilare care se afla in eminenta mediana; astfel, unii neuroni isi trimit direct axonii spre
capilare, altii si-i indreapta spre cavitatea ventriculului 3. Este demonstrata prezenta acestor
hormoni de eliberare si de inhibare in LCR al ventriculului 3, si de asemenea preluarea lor de la
acest nivel de catre talicite si descarcarea lor tot in plexul capilar primar. Astfel, ventricului 3
actioneaza ca un depozit si reprezinta o forma de stocare extracelulara a neurohormonilor, ei
fiind descarcati doar atunci cand conditiile in care se afla organismul, o impun.
 La acest nivel, exista un mecanism de feedback negativ, spre deosebire de neuronii
magnocelulari care utilizeaza un mecanism nervos, feedback negativ care are influenteaza
capacitatea de sinteza si a secretie neuronilor parvocelulari fie printr-un feedback scurt
realizat de hormonii adenohipofizari, fie printr-un feedback lung realizat de hormonii secretati
de glandele aflate sub controlul adenohipofizei.

Glanda hipofiza sau glanda pituitara

Este localizata la baza encefalului. Glanda mica, care la adult, in toate cele 3 dimensiuni, este in
jur de 1 cm (12x10x9 mm), cu o forma usor ovalara, si cu o greutate mica de 0,5 g. Este
principalul organ (master) care controleaza activitatea intregului sistem endocrin. Exista o
diferenta intre cele 2 sexe, astfel incat la femei, hipofiza este un pic mai mare, si mult mai mare
(3x) la femeile multipare. Este localizata in saua turceasca, la baza craniului, fiind conectata cu
hipotalamusul printr-o tija, numita tija pituitara sau infundibulara. Are raporturi foarte
apropiate cu chiasma optica, si astfel se explica frecventa mare a tulburarilor de vedere, atunci
cand apar tumori hipofizare, care debuteaza de cele mai multe ori prin cefalee si tulburari ale
campului vizual.
Este o glanda incapsulata, prezentand o capsula conjunctiva care deriva din dura mater si care
nu inchide complet saua turceasca. Ramane o diafragma sau un spatiu, numita diafragma
selara. Din aceasta capsulara se desprind septuri conjunctive insotite de vase sangvine si nervi
care compartimenteaza tesutul hipofizar in 2 lobi, anterior si posterior. Aceste septuri se vor
prelungi in continuare in interiorul glandei, sub forma unei retele alcatuite din fibre de
reticulina.
Lobul anterior poarta si numele de adenohipofiza, si este formata din tesut epithelial endocrin,
iar lobul posterior denumit si neurohipofiza, este alcatuit din tesut nervos; neurohipofiza este
de fapt o extensie a diencefalului spre saua turceasca. Fiecare dintre acesti lobi sunt alcatuiti
din mai multe componente:

a) Lobul anterior – 3 componente: pars distalis, pars intermedia si pars tuberalis.

 Pars distalis – componenta cea mai voluminoasa, reprezinta aprox. 75% din volumul
glandei si e localizata in saua turceasca.
  Pars intermedia – localizata tot in saua turceasca si e separate de pars distalis printr-o
fanta/spatiu si este zona hipofizei care inregistreaza cele mai multe variatii in dimensiune in
raport cu varsta individului (la adult – reprezinta aprox. 2% din volumul glandei).
 Pars tuberalis – lama subtire de tesut glandular, care inconjoara incomplet tija pituitara.

b) Lobul posterior – 2 componente: pars nervosa si tija pituitara.

 Pars nervosa – localizata in saua turceasca, fiind alipita de lobul intermediar.
 Tija pituitara – inconjurata de pars tuberalis, face conexiunea intre lobul posterior si
eminenta mediana.

Cele 2 componente alte hipofizei difera intre ele, atat dpdv al originii embriologice, cat si dpdv
structural si functional:

I. Diferentele dpdv embriologic

Ca origine embriologica, adenohipofiza provine din ectoderm, dintr-o evaginare a cavitatatii

orale primitive (stomodeum), deci este o evaginare a acestui epiteliu care captuseste mucoasa
cavitatii orale primitive, o evaginare cu aspect vezicular ce poarta numele de punga Rathke.
Lobul posterior are origine neuroectodermala, si rezulta dintr-o evaginare a planselui encefalic
(a hipotalamusului) care va merge descendent si va migra distal, pana va ajunge in saua
turceasca. Evaginarea va forma tija pituitara si pars nervosa, iar punga Rathke se va detasa la
un moment dat de epiteliul de origine si se va dispune in jurul acelei evaginari encefalice,
dand nastere celor 3 componente ale lobului anterior. Din peretele anterior, ia nastere pars
distalis, din peretele posterior deriva pars intermedia, iar peretii laterali formeaza pars
tuberalis. Cavitatea pungii Rathke de cele mai multe ori lasa resturi embrionare, reprezentate
fie prin fanta Rathke, fie sub forma unor fistule.

Complexul hipotalamo-hipofizar prezinta o vascularizatie inalt specializata prin care

hipotalamusul controleaza activitatea secretorie din hipofiza. Aceasta vascularizatie e
reprezentata de mai multe retele vasculare, intre care cele mai importante sunt reprezentate
de reteua posthipofizara si de reteua hipotalamo-adenohipofizara. Aceste retele provin din
arterele hipofizare, cea posthipofizara avand originea in artera hipofizara inferioara, iar cea
hipotalamo-adenohipofizare, in artera hipofizara superioara, acestea fiind ramuri din ACI.

1. Reteaua posthipofizara
Artera hipofizara inferioara intra la nivelul lobului posterior hipofizar si dupa mai multe
ramificatii se continura cu o retea de capilare fenestrate, la nivelul careia vor ajunge axonii
neuronilor magnocelulari care vor elibera cei 2 neurohormoni care vor fi preluati de torentul
sangvin din venele eferente si vor ajunge astfel in circulatia sistemica.
 2. Reteaua hipotalamo-adenohipofizara
Provine din artera hipofizara superioara. Reteua vasculara provenita din artera hipofizara
superioara va asigura vascularizatia zonei ventrale a hipotalamusului si a eminentei mediane,
precum si a tijei pituitare si lobului. Aceasta artera paricipa la formarea unui dispozitiv vascular
aparte, numit sistemul vascular port, format din venule precedate si urmate de capilare. La
nivelul adenohipofizei si a hipotalamusului, sunt descrise 2 sisteme porte: un sistem port lung
si unul scurt.
 Artera hipofizara superioara se desparte in 2 ramuri: o ramura anterioara si una
posterioara, care se vor capilariza formand plexe capilare care se situeaza la baza
eminentei mediane si in partea superioara a tijei pituitare. Aceasta retea de capilare
poarta numele de plex capilar primar al sistemului port. Sunt capilare cu care vin in
contact axonii neuronilor magnocelulari, unde acestia vor descarca RH/IH. Plexul
capilar primar lung se continua cu vene portale lungi care intra in pars distalis, se
recapilarizeaza, iar aceasta retea capilara fiind al 2-lea complex capilar – plexul capilar
secundar adenohipofizar. Datorita acestei legaturi vasculare, neurohormonii produsi
de catre neuronii parvocelulari vor ajunge in adenohipofiza si vor interactiona cu
receptorii celulelor de la acest nivel.
 Sistemul port scurt deriva dintr-o ramificatie care se desprinde din ramura anterioara
a arterei hipofizare superioare, artera trabeculara - care intra in pars distalis. Artera
trabeculara se va anastomoza cu o ramura din artera hipofizara inferioara, din aceasta
anatomoza derivand o retea de capilare care se afla la baza tijei pituitare, care
reprezinta plexul capilar primar. Aceste capilare se continua cu vene portale scurte
care se vor recapilariza formand plexul capilar secundar.
 Existenta acestei legaturi vasculare intre hipotalamus si neurohipofiza reprezinta
rezultatul unei cercetari indelungate efectuate de prof. Gr. T. Popa, impreuna Una
Fielding.
 Acest sistem port poate fi parcurs atat ascendent (in cantitate mica, dar constant
present via sistemul port scurt, prin care hormonii hipofizari ajung la nivelul
hipotalamusului, contribuind la mecanismul de feedback scurt), cat si descendent
(dinspre hipotalamus -> hipofiza, asa cum sunt vehiculati hh. hipofiziotropi).

II. Diferentele de structura

A. Lobul anterior hipofizar sau adenohipofiza

In oricare structura a lobului anterior in care ne-am duce, exista structure predominant
celulare. Se intalnesc celule care sunt de tip epitelial, cu activitate endocrina, hormonii
produsi fiind de natura proteica sau glicoproteica.
La modul general, planul de origanizare a oricarei componenta lobului anterior este similar:
celulele endocine se intalnesc organizate in cuiburi sau cordoane celulare, uneori se observa
ca sunt organizate in foliculi, iar aceste celule vor veni in raporturi apropiate cu o retea de
fibre reticulare si cu capilare sangvine, care apartin plexul capilar secundar al sistemului port.
Inervatia lobului posterior hipofizar e asigurata de axonii neuronilor secretori, in timp ce lobul
anterior are doar o inervatie de tip vasomotor.
Particularitatile fiecarei zone a adenohipofizei:

a) Pars distalis – partea cea mai voluminoasa, cu cele mai multe tipuri de celule.
- in coloratie HE – celule cromofile sau cromofobe (deci cu afinitate/fara afinititate fata de
coloranti, in functie de prezenta/absenta granulelor de secretie).
- atunci cand celulele contin granule de secretie, in functie de natura acestora exista celule
acidofile sau celule bazofile.
- cum produsul de secretie este o proteina/glicoproteina, poate fi utilizata si metoda PAS, in
acest caz cele care produc proteine fiind PAS negative, iar cele care produc glicoproteine –
PAS pozitive.
- Intre aceste 2 tipuri de rezultate exista corelatii, astfel incat: celulele care sunt acidofile
sunt PAS negative, iar cele bazofile sunt PAS pozitive.
- In ME se observa predominanta celulelor de tip acidofil, dar pe langa aceste celule, se
observa si grupuri de celule bazofile.
- Cea mai utilizata metoda in ziua de astazi – metoda imunocitochimica – dupa care, celulele
din pars distalis se impart in celule granulare (cele producatoare de hormoni, endocrine) si
agranulare (formeaza o populatie extrem de heterogena). Denumirea celulelor granulare
este in raport cu hormonul sintetizat, deci vom avea 5 tipuri de celule care vor produce 6
hormoni:
 Celulele somatotrope – acidofile si PAS negative (50%): STH;
 Celulele lactotrope – acidofile si PAS negative (15-20%): PRL; in timpul sarcinii si in
perioada de lactatie, aceste celule sufera procese de hipertrofie si hiperplazie, astfel
explicandu-se de ce la femeile multipare hipofiza este mai voluminoasa decat la cele
nulipare;
 Celulele corticotrope - bazofile si PAS pozitive (15-20%) – acestea sunt implicate in
sinteza unui precursor, denumit POMC (glicoproteina) din care se desprind secente
polipeptidice, care reprezinta forma hormonala activa; sunt foarte multe subunitati
care se pot desprinde din acest precursor, la om acestea fiind reprezentate de ACTH si
β-lipoproteina;
 Celulele gonadotrope - bazofile si PAS pozitive (10%): FSH si LH;
 Celulele tireotrope - bazofile si PAS pozitive (5%): TSH.
- Prin examinarea prin MET, celulele de la nivelul pars distalis pot fi clasificate suplimentar pe
baza aspectului aparatului de sinteza etc.

- Populatia de celule agranulare – care este heterogena – are un reprezentat principal,

anume celulele foliculo-stelate; dupa clasificarea in HE, acestea apartin grupului de celule
cromofobe. Au forma stelata si prezinta prelungiri, care ajung in jurul celulelor endocrine,
producatoare de hormoni. Ca mod de organizare, pot sa apara sub forma de cuiburi sau
foliculi, cel mai adesea sub forma de foliculi. Aceste celule sunt conectate intre ele prin
 intermediul unor jonctiuni de tip gap. Au roluri multiple: ele formeaza o retea care transmite
semnale de la pars tuberalis -> pars distalis, aceasta reprezentand o alternative/adaugire a
controlului exercitat de hipotalamus asupra hipofizei, in ceea ce priveste controlarea
secretiei de hormoni adenohipofizari. De asemenea, a fost demonstrata activitatea
fagocitara a acestor celule, precum si activitatea secretorie proprie (nu de hormoni!) de
citokine si factori de crestere. La adult a fost demonstrat faptul ca cel putin o parte a
populatiei de celule foliculo-stelate prezinta rol de celule stem progenitoare, cu rol in
generarea altor populatii de celulel endocrine.

- Cele 5 tipuri de celule nu sunt imprastiate difuz si au o anumita distributie la nivelul pars
distali. In sectiune transversala, se observa ca:
 celulele somatotrope si lactotrope sunt concentrate in partile laterale ale pars distalis,
motiv pentru care tumorile produse de aceste celule duc la modificari ale volumului seii
turcesti;
 celule producatoare de ACTH – concentrate in partea mediana, spre posterior;
 celulele tireotrope – concentrate in partea mediana, dar spre anterior;
 celulele producatoare de LH/FSH (gonadotrope) – localizate difuz, dispersate.

b) Pars intermedia – dpdv histologic, este alcatuita dintr-o lama subtire de tesut glandular
care este separata de lobul anterior prin fanta Rathke si alipita de lobul posterior, si in ciuda
originilor diferite, celulele din pars intermedia migreaza pe o anumita distanta spre pars
nervosa, semnificatia acestei migrari fiind necunoscuta.
- contine mai multe tipuri de celule: predominant celule bazofile si cateva celule cromofobe;
modul de organizare a acestor celule este deosebit: sunt celule care se dispun in jurul unor
foliculi (nu alcatuiesc ele foliculul!), care contin coloid (cu rol necunoscut)
- foliculii sunt delimitati de celule care se pare ca deriva fie din celule foliculo-stelate, fie din
celule endocrine; despre coloid se cunoaste un singur lucru cert, anume prezenta constanta
a unor resturi celulare la nivelul sau (are origini si caracteristice incerte dpdv histologic)
- dpdv functional, celulele sunt pozitive pentru subunitati desprinse din POMC
- la unele specii, celulele bazofile din pars intermedia elaboreaza endorfine sau MSH; in
hipofiza umana au fost identificate cantitati mici de MSH, dar pentru noi el nu este un
hormon functional; el provine din prelucrarea β-lipoproteinei

c) Pars tuberalis – zona cea mai bine vascularizata din hipofiza si se gaseste in jurul tijei
pituitare, iar pe langa capilare, aceasta zona contine si vene.
- Celulele se organizeaza diferit, fie sub forma de cuiburi/gramezi, fie sub forma de foliculi;
difera ca aspect in functie de modul de organizare – de exemplu, in cuiburi sunt
pavimentoase, in timp ce in foliculi sunt cubice.
- Indiferent de forma, in pars tuberalis se intalnesc cele mai mici celule endocrine din
adenohipofiza.
 - Contine celule bazofile, care dpdv functional dau reactie pozitiva pentru gonadotropi (FSH,
LH) si corticotropina (ACTH)

B. Lobul posterior hipofizar sau neurohipofiza

Nu are structura nici de glanda endocrina, nici de centru nervos, nu contine celule secretorii, ci
are structura predominant fibrilara.
Indiferent daca examinarea se face la nivelul tijei pituitare sau la nivelul portiunii localizate in
saua turceasca, in structura sa vom observa prezenta fibrelor nervoase care sunt amielinice si la
care, in ME, se observa abundenta in microtubule, aceste fibre reprezentand axonii neuronilor
secretori din hipotalamusul anterior (din NSO si NPV).
La nivelul tijei pituitare, aceste fibre nervoase sunt dispuse ordonat in paralel atat intre ele, cat
si in paralel cu axul lung al tijei pituitare, lucru care se pierde atunci cand se ajunge la nivelul
pars nervosa.
Contine si nuclei care apartin unor celule conjunctive, elemente vasculare, dar in pars nervosa,
pe langa celulele tesutului conjunctiv si elementele vasculare, apar celulele celei de-a doua
populatii a tesutului nervos, anume celulele gliale. De asemenea, se observa prezenta unor
structuri omogene reprezentate de corpii Herring, aflati foarte aproape de butonii terminali.
Populatia de celule gliale prezente in pars nervosa este formata din 2 tipuri de celule:
 Celule care seamana cu astrocitele protoplasmatice, numite pituicite; acestea sunt
foarte numeroase, ele ajungand sa reprezinte ¼ din volumul pars nervosa. In coloratii
uzuale, se poate observa doar nucleul acestor celule, care este mare, ovalar, voluminos
si eucromatic. Ele au raporturi foarte apropiate cu capilarele sangvine si, totodata,
prelungirile lor numeroase inconjoara incomplet terminatia axonala – motivul pentru
care este sugerat un rol in controlul eliberarii de neurohormoni din terminatiile axonale
din lobul posterior.
 Microglii
 Celule conjunctive
 Capilare fenestrate, provenite din artera hipofizara inferioara

Glanda tiroida

Glanda endocrina constituita din 2 lobi alungiti, unul drept si unul stang, cu dimensiuni (la
adult) de aprox. 5x2,5 cm, care sunt uniti printr-un istm. Alaturi de aceste componente, la 40%
din populatie, apare si un al treilea lob – lobul piramidal Lalouette.

Este atasata de faringe si de trahee prin tesut conjunctiv lax, motiv pentru care ea este mobila,
si deci abordabila la examenul clinic. Este cea mai mare glanda endocrina, putand ajunge la
adult la o greutate de aproximativ 30g.

In alcatuirea glandei tiroide exista 2 populatii celulare, cu origini embriologice diferite:

  Celulele foliculare – origine endodermica
 Celulele parafoliculare – provin din crestele neurale (origine neuroectodermala)
Atunci cand se dezvolta glanda tiroida, principalele componente iau nastere dintr-o prelungire
endodermala care provine dintr-un diverticul median aflat in dreptul lui foramen cecum.
Aceasta prelungire endodermala migreaza caudal sub numele de canal tireoglos si va da
nastere glandei tiroide. Ulterior, ea se va bifurca si fiecare zona va da nastere unui lob tiroidian.
Celulele endodermale se vor diferentia in celule foliculare care se vor organiza sub forma de
foliculi. In ceea ce priveste celulele parafoliculare, ele migreaza din crestele neurale in corpii
ultimobranhiali, iar acestia migreaza la randul lor in glanda tiroida deja formata, invadand
glanda tiroida si practic, acestea se vor dispersa in intreg tesutul tiroidian.

 In mod normal, canalul tireoglos se atrofiaza, dar exista si situatii in care acesta persista
dand nastere unor structuri permanente, cum este lobul pyramidal Lalouette, sau poate
suferi modificari patologice, adeseori formandu-se chisturi de canal tireoglos sau, daca
nu se atrofiaza poate genera o tiroida ectopica pe care o putem intalni oriunde pe
traseul descendent al canalului tireoglos (cel mai frecvent – tiroidele linguale).

Are capacitatea de a depozita, in cantitati mari, hormoni de secretie, depozitare care nu se face
intracelular sub forma de granule de secretie, ci extracelular, depozitele de hormoni tiroidieni
fiind localizate in coloidul foliculilor tiroidieni. Cantitatea de hormone depozitata in coloid este
suficient de mare pentru a asigura necesarul organismului, in absenta sintezei de hormoni
tiroidieni, pentru o perioada de 2-3 luni. Semnele hormonale de hipotiroidie apar mult mai
devreme decat semnele clinice de hipotiroidie.

Dpdv histologic, este o glanda incapsulata, capsula fiind subtire, iar din ea se desprind septuri
care compartimenteaza parenchimul glandular in lobuli. In interiorul fiecarului lobul, celulele
din parenchim se organizeaza in foliculi tiroidieni, acestia fiind considerati unitatile morfo-
functionale de baza ale glandei tiroide. Odata cu inaintarea in varsta, apare o incarcare
grasoasa a tesutului glandular, astfel incat se pierde din populatia endocrina. Asa se intampla in
cazul glandei tiroide, celulele conjunctive dintre foliculii tiroidieni incarcandu-se, dupa decada a
6-a, cu mai multe adipocite.

Este foarte bine vascularizata, existand o retea de capilare fenestrate in raport cu foliculii
tiroidieni, dar si o retea de capilare limfatice, hormonii tiroidieni descarcandu-se nu numai in
sange, ci si in limfa. Prezinta inervatie vasomotorie, si in plus, fibre vegetative simpatice,
precum si cateva fibre de origine vagala se distribuie in raport direct cu celulele foliculare
(exercitand un control nervos direct al acestor celule).

Foliculii tiroidieni sunt in numar foarte mare, putand ajunge pana la cateva sute de mii in
structura unei glande tiroide. Fiecare folicul este o microsfera care este delimitata de un
epiteliu, intotdeauna de tip cubic unistratificat, in cavitatea acestor microsfere existand
coloidul. Forma celulor ce alcatuiesc epiteliul de acoperire variaza in raport cu intensitatea
activitatii celulare, astfel incat in hipertiroidie, ele sunt cubice si se alungesc, in timp ce in
hipotiroidie ele sunt aplatizate.

 In MO, la marginea coloidului se pot observa niste vacuole, numite vacuole de resorbtie,
care demonstreaza capacitatea celulelor foliculare de a endocita picaturi de coloid.

La nivelul coloidului se afla un amestec de proteine si glicoproteine, componenta cea mai

importanta a coloidului fiind o glicoproteina cu greutate moleculara mare numita
tireoglobulina. Tireoglobulina este o glicoproteina sintetizata de celulele foliculare, care dpdv
functional reprezinta un precursor si un depozit de hormoni tiroidieni. Particularitatea
structurala a acestei glicoproteine este prezenta unui numar mare de reziduuri de tirozina.
Hormonii tiroidieni se formeaza prin iodarea acestui aminoacid. Coloidul este, deci, PAS pozitiv,
iar in coloratia in HE, poate sa fie acidofil sau bazofil, in functie de tipul proteinelor din care este
alcatuit.

a) Celulele foliculare – aspect distinct pentru sistemul endocrin, ele fiind celule cu polaritate,
organitele celulare gasindu-se in anumite regiuni ale citoplasmei
- Roluri: sintetizeaza si secreta proteine, reabsoarbe proteine (endocitoza) si digera protein
- MO:
 elementul distinctiv este reprezentat de bazofilia subnucleara a citoplasmei
 aspectul nucleului depinde de forma celulei si este eucromatic
- ME:
 Organite de sinteza proteica bine dezvoltate: RER (organizat in zona subnucleara,
de unde rezida bazofilia citoplasmei de la acest nivel din MO, cu o mentiune – in
momentul in care celula efectueaza o sinteza proteica accentuata, RER se extinde
din zona bazala in cea apicala, iar canaliculele sale sunt foarte dilatate), complexe
Golgi (perinuclear, in zona polului apical), mitocondrii filamentoase, dispersate in
toata citoplasma si microvili, orientate spre coloid (lungimea lor este corelata cu
intensitatea activitatii celulare)
 In citoplasma sunt prezente si vezicule care sunt concentrate apical si care dupa
dimensiuni sunt clasificate in mici si mari; cele mici sunt de origine golgiana si vor
contine corpusculi sintetizati de celula (tireoglobulina) in timp ce cele mari sunt
cele care contin picaturi de coloid endocitat din cavitatea foliculara
 Lizozomi si fagolizozomi (formati in urma fuzionarii lizozomilor cu picaturi de
coloid)
 Celulele foliculare sunt conectate intre ele prin intermediul unor complexe
jonctionale localizate in partea apicala a domeniului lateral (pe MB)
- La nivelul celulei foliculare se gasesc numerosi receptori pentru TSH, localizati pe
domeniul latero-bazal, activitatea celulei foliculare fiind controlata de TSH, dar si de
cantitatea de iod din celula
 - Rol: sinteza hormonilor tiroidieni activi; toate procesele care duc la formarea hormonilor
tiroidieni activi, inclusive iodarea tirozinei, precum si cuplarea moleculelor de tirozina, se
desfasoara in coloid
- Exista o etapizare in realizarea procesului de sinteza:
1) Sinteza, secretia si depozitarea de tireoglobulina
2) Reabsorbtia, difuzia si oxidarea iodului
3) Iodarea tirozinei din tireoglobulina
4) Cuplarea moleculelor de tirozina
5) Eliberarea hormonilor tiroidieni la nivelul celulelor foliculare, care vor ajunge in
mediul intern
- Alaturi de tireoglobulina, unele vezicule golgiene contin si o glicoproteina enzimatica
sintetizata tot de celula foliculara, care se ataseaza pe fata interna veziculelor golgiene; in
momentul in care are loc exocitoza, aceasta enzima este expusa spre domeniul luminal si
se numeste tiroid peroxidaza si este enzima care asigura oxidarea iodului si atasarea
acestuia la tirozina
- Patologia tiroidiana este dominate de tiroiditele Hashimoto, care constau in aparitia de
anticorpi anti-tiroid peroxidaza
- Procesul de sinteza si secretie cuprinde 2 faze, o faza exocrina si o faza endocrina:
 Faza exocrina – incepe cu secretia de tireoglobulina
 Faza endocrina – cuprinde endocitarea coloidului, urmata de eliberarea
hormonilor in mediul intern

b) Celulele parafoliculare – mult mai rare decat cele foliculare (0,1% din volumul tiroidei)
- Variaza ca numar in raport cu varsta individului, fiind mai numeroase la copii decat la
adulti si avand o talie mai mare decat celulele foliculare
- Pot sa apara isolate/grupuri foarte mici, iar localizarea lor poate fi intre foliculii tiroidieni,
in apropierea acestora, de unde denumirea lor, iar unele sunt localizate chiar in peretele
foliculului tiroidian, in raport cu lamina bazala, dar niciodata in contact cu coloidul
- MO:
 Citoplasma mai palida, comparativ cu celulele foliculare
 Nucleu mai voluminos si eucromatic
 Se numesc si celulele clare (clear cells), si secreta calcitonina
- ME:
 Spre deosebire de celula foliculara, nu prezinta polaritate ceea ce inseamna ca
organitele nu sunt repartizate intr-un mod particular
 Sintetizeaza peptide si contine un aparat de sinteza si secretie proteica bine
dezvoltat cu RER, complex Golgi si mitocondrii
 Depoziteaza intracitoplasmatic produsii de secretie sub forma unor granule de
secretie electronodense care contin, in principal, calcitonina ce intervine in
reglarea metabolismului fosfocalcic, dar si alti produsi de secretie, precum
serotonina, somatostatina etc.