BIOCHIMIA PIELII

I. ACTUALITATEA TEMEI
Structura pielii: aspecte histo-biochimice şi implicaţii cosmetologice

Pielea este un înveliş membranos conjunctivo-vascular care acoperă corpul

în întregime şi care se continuă cu semimucoasele şi mucoasele cavităţilor
naturale. Grosimea pielii variază în funcţie de regiunea cutanată: 4 mm la palme şi
plante, şi între 0,2-0,5 mm la pleoape, prepuţ şi gland. De asemenea grosimea pielii
variază cu sexul şi vârsta, fiind mai subţire la femei, copii şi bătrâni. Pielea este
foarte elastică având o rezistenţă mare, o fâşie de 2-3 mm lăţime suportând o
greutate de 2 kg. Culoarea pielii este în funcţie de bogăţia în pigment melanic şi de
vascularizaţie, variind după regiune şi vârstă. Suprafaţa pielii, evaluată la
aproximativ 1,5-2 m2, este catifelată, onctuoasă şi umedă. Suprafaţa este brăzdată
de depresiuni, unele aparente denumite pliuri sau cute, altele minuscule denumite
depresiuni infundibuliforme. Pliurile pot fi grosolane (ex: pliul submamar,
interfesier, inghinogenital), mai discrete (ex: faţa de flexie a articulaţiilor) şi şanţuri
fine şi scurte, cele mai numeroase, prezente pe toată suprafaţa corpului şi vizibile
cu ochiul liber. Aceste şanţuri prin intersectare delimitează suprafeţe romboidale,
constituind cadrilajul normal al pielii. Pe suprafaţa palmară şi plantară se pot
observa o serie de şanţuri curbe, juxtapuse, care delimitează mici proeminenţe
regulate denumite creste papilare. Depresiunile infundibulare, cunoscute popular
sub numele de pori, corespund orificiilor glandelor sudoripare (greu distinse cu
ochiul liber) şi foliculilor pilo-sebacei (mult mai aparente).

Suprafaţa pielii (cu excepţia palmelor şi plantelor) este acoperită de peri, unii
voluminoşi, iar alţii foarte fini, abia vizibili. Structura pielii este complexă. Ea este
compusă din patru regiuni suprapuse care, dinspre suprafaţă spre profunzime, sunt
următoarele: epidermul, joncţiunea dermo-epidermică, dermul şi hipodermul.
Epidermul este situat la suprafaţă fiind un epiteliu nevascularizat. Joncţiunea
dermo-epidermică, după cum indică şi numele, separă epidermul de derm.
Urmează dermul care se continuă în profunzime cu hipodermul între cele două
neexistând o limită netă. Anexele pielii care sunt de origine epidermică sunt
localizate în derm şi hipoderm. Din punct de vedere embriologic, organul cutanat
ia naştere din cele două componente embrionare:

 foiţa ectodermică din care se dezvoltă epidermul şi anexele;

 foiţa mezodermică precursoare a dermului.

Epidermul : structura histo-biochimică şi implicaţii cosmetologice

Epidermul reprezintă un ţesut epitelial pavimentos stratificat, constituit dintr-

un număr variabil de straturi celulare, în funcţie de regiunea corpului, dar care au
aceeaşi evoluţie histofiziologică. Principala celulă a epidermului (reprezentând
95% din totalul populaţiilor celulare epidermale) este keratinocitul. De integritatea
sa morfo-funcţională, ca şi de menţinerea în parametri normali a ritmului său de
reînnoire, depinde buna funcţionare a epidermului. Zona închisă şi sinuoasă este
epidermul. Densitatea maximă a nucleelor celulare este pentru stratul bazal, în timp
ce stratul cornos (situat superior) este lipsit de nuclee celulare, având celule
aplatizate şi colorate acidofil (corneocite)

Populaţiile celulare epidermale sunt următoarele:

 Keratinocitele, aflate în diverse stadii de evoluţie, de la keratinocite bazale

(capabile de diviziune celulară şi reînnoire), la corneocite (celule care se
descuamează eliminându-se de pe piele).

 Melanocitele (celule secretante de pigment melanic). Acestea se găsesc în

stratul bazal al keratinocitelor, elementul lor distinctiv fiind prezenţa
melanosomilor. Melanosomii sunt organitele intracelulare specializate în
biosinteza melaninelor. Aceştia se află în stadii diverse de dezvoltare (4 grade
evolutive), după cum sinteza melanică este incipientă sau finisată.

2
 Celulele Langerhans (celule imunocompetente, variantă de macrofag, celulă de
tipul APC).

 Celulele Merkel (sateliţi ai terminaţiunilor nervoase).

1. Epidermul se dezvoltă din luna a 2-a de viaţă intrauterină, structura sa devenind

completă în lunile 7 şi 8 ale sarcinii. Melanocitele iau naştere din melanoblaştii
crestei neurale, migrează în derm şi apoi ajung în epiderm după 11-12 săptămâni.
Ajunse în epiderm dobândesc proprietăţi melanogene cu dezvoltarea unui aparat
enzimatic specific în jurul lunii. Keratinocitele epidermului au un aranjament pe
straturi celulare, straturi ce corespund stadiului de maturare celulară a acestor
celule.

1. Stratul bazal sau germinativ. Este stratul cel mai profund, situat direct pe
membrana bazală (joncţiunea dermo-epidermică – formaţiune acelulară care face
legătura între derm şi epiderm). Stratul bazal este alcătuit dintr-un singur rând de
celule, având caracter histologic de celule tinere (citoplasmă bazofilă, nucleu
evident). La acest nivel, keratinocitele sunt înalte, columnare sau cuboide, cu un
diametru de circa 6μ. Din loc în loc, keratinocitele bazale sunt întrerupte de
celelalte tipuri celulare (melanocite, celule Langerhans). Stratul bazal este denumit
strat germinativ, deoarece keratinocitele de aici, prin continua lor diviziune
celulară, dau naştere noilor keratinocite care vor popula straturile următoare, pe
măsura maturării lor. Nucleul celular este oval sau alungit, cu o reţea grosolană de
cromatină şi deseori este surprins în mitoză. Keratinocitele din acest strat sunt bine
ancorate pe membrana bazală graţie hemidesmozomilor, iar sutura dintre ele este
datorată desmozomilor. În microscopia optică, stratul are o configuraţie sinuoasă,
datorită numeroaselor papile dermice care se insinuează din derm, în epiderm.
Microscopia electronică a evidenţiat prezenţa unor filamente de keratină
(citokeratinele), grupate în mănunchiuri, precursori ai keratinei ce se va sintetiza
ulterior, în straturile superioare. Celulele Merkel sunt prezente la acest nivel, mai

3
dense la nivelul buzelor şi degetelor. Succesiunea keratinocitelor bazale este
întreruptă pe alocuri de melanocite, celule sintetizatoare de pigment melanic.

2. Stratul spinos. Acesta reprezintă 30% din grosimea epidermului. Deţine mai
multe şiruri (5 – 20) de celule, sub formă poliedrică, având diametrul de 10 – 15 μ,
dispuse în mozaic. De fapt, pe măsura maturizării celulare şi a avansării pe
straturile superioare, keratinocitele devin din ce în ce mai aplatizate. Desmozomii
sunt foarte bine reprezentaţi; ei dau aspectul de proiecţii citoplasmatice înspre
exterior, aspect care a dat denumirea acestui strat de strat spinos. La acest nivel
apar primele dovezi ale sintezei de ceramide: corpii Odland – granule de depozit
ale acestor lipide complexe. În stratul spinos procesul de keratinizare este incipient.

3. Stratul granulos. Acesta reprezintă 10% din grosimea epidermului, este alcătuit
din 1 – 6 rânduri de celule romboide, mai aplatizate decât precedentele, având un
diametru şi mai mare: 25μ. La acest nivel keratinocitele încep să aibe un caracter
matur (nucleul devine picnotic, datorită faptului că celula nu se va mai divide).
Citoplasma este încărcată cu granule de heratohialină, ce conferă un aspect
întunecat acestui strat. Keratohialina este componenta de bază a keratinei moi,
specifică pielii (părul deţine o keratină dură). În realitate, granulele conţin pe lângă
precursorul keratinei şi cantităţi de profilagrină. Aceasta din urmă este precursorul
filagrinei, proteină bazică conţinând histidină care contribuie asamblarea
filamentelor de keratină între ele. Stratul granulos are proprietăţi anabolice (de
sinteză), prin aceea că sintetizează filagrina şi începe sinteza keratinelor.
Concomitent au loc procese catabolice, cum ar fi disoluţia nucleului şi a unor
organite celulare.

4. Stratul lucid. Celulele acestui strat sunt dispuse pe 1 – 3 rânduri, având un

aspect clar. Ele sunt subţiate (aplatizate), strâns legate şi având un caracter
degenerat (îmbătrânit). Nucleul este turtit, picnotic, iar citoplasma este intens
infiltrată cu keratină. Unii autori nu consideră stratul lucid ca fiind unul distinct, ci
doar o zonă de tranziţie între stratul granulos şi cel cornos.

4
5. Stratul cornos. Acesta reprezintă ultimul strat al epidermei, cel mai superficial.
Grosimea sa este variabilă în funcţie de regiunea anatomică: este mai bine
reprezentat în zonele de maximă solicitare mecanică (palme, tălpi). La acest nivel,
keratinocitele sunt complet transformate, având keratina 6 complet finisată şi
poartă numele de corneocite. Corneocitul este o celulă foarte aplatizată, anucleată,
având citoplasma în întregime ocupată cu keratină. Există de regulă 8 – 10 rânduri
de corneocite, bine sudate între ele datorită liantul intercelular. Liantul intercelular
este constituit din lipide, în principal ceramide. Partea cu totul superficială a
stratului cornos, formată din elemente izolate care se desprind la cel mai mic
traumatism, poartă numele de stratul disjunct. Pierderile rezultate din descuamare
sunt permanent înlocuite, graţie diviziunilor celulare din stratul bazal. Stratul
cornos se comportă ca barieră protectoare. Contribuie la protecţia mecanică, la cea
chimică, la protecţia solară prin posibilitatea hipertrofierii sale, dar una dintre cele
mai importante funcţii asigurate este cea de a preveni pierderile trans-epidermale
de apă (TEWL : trans-epidermal water loss). Această proprietate este asigurată,
pentru că amestecul de aminoacizi şi diverşi metaboliţi rezultaţi din catabolizarea
filagrinei (ajunsă la acest nivel odată cu maturizarea keratinei) formează un
complex de componente, numit NMF (Natural Moisturizing Factor : Factor
Natural de Hidratare)

2. Dermul : aspecte histo-biochimice cu implicaţie în dermato-cosmetologie

Dermul este un ţesut de tip conjunctiv, constituit din cele trei componente de bază
ale oricărui ţesut de tip conjunctiv: substanţă fundamentală, o reţea de fibre de
susţinere şi populaţii celulare plonjate în ochiurile reţelei de fibre. Dermul este
constitiut din două zone: - dermul papilar, situat imediat sub joncţiunea dermo-
epidermică, este alcătuit din papilele dermice, cu aspect de prelungiri digitiforme
ale dermului înspre 21 epiderm. Sinuozitatea acestei zone este dată de forma
membranei bazale, care delimitează plafonul acestei zone. Dermul papilar este
bogat în terminaţii nervoase, receptori nervoşi, celule, vase limfatice şi sanguine. -
dermul propriu-zis sau reticular are în componenţă în principal fibre elastice, de
5
colagen şi de reticulină, dispuse în reţea, conferind pielii rezistenţă şi elasticitate.
2.1. Fibrele dermului ; structura şi rolul colagenului în dermatocosmetologie
Fibrele dermului formează o reţea, cu rol de susţinere a componentelor din derm.
Există trei tipuri de fibre în derm: de elastină, de colagen şi de reticulină,
sintetizate de fibroblastele din derm. Fibrele de elastină sunt subţiri, lungi, cu un
diametru de 0,2 – 1μ. Fibrele se ramifică şi se anastomozează, generând reţele cu
ochiuri largi. Elastina este o proteină bogată în prolină şi glicină, dar se deosebeşte
de colagen prin aceea că nu conţine hidroxiprolină, ci valină şi alanină. Conferă
pielii elasticitate, prin capacitatea sa a se alungi de până la 2 ori, proprietate ce
scade cuodată cu înaintarea în vârstă. Fibrele de reticulină au o structură
glicoproteică, sunt subţiri şi dispuse în reţea. Au diametrul de 0,3-0,5 μ. Mult timp
au fost considerate precursoare ale fibrelor de colagen, dar actualmente este
acceptat faptul că ele sunt entităţi distincte. Intervin în procesele reparatorii. Pe
lângă fibroblast, şi unele celule ca: miocitele pereţilor vasculari, adipocitele,
celulele din teaca nervilor periferici, pot sintetiza astfel de fibre, iar în respectivele
zone ele realizează structuri de susţinere şi septuri.

Fibrele de colagen reprezintă 90% din totalitatea fibrelor din derm, fiind
responsabile de rezistenţa şi fermitatea pielii, iar degradarea calitativă sau
cantitativă a acestora este mecanism important în cadrul îmbatrânirii cronologice şi
a fotoîmbătrânirii. La baza fibrelor de colagen stă molecula de colagen, un polimer
cu o periodicitate de 64nm. Colagenul reprezintă o familie de proteine înrudite care
compun 30% din totalul proteinelor organismului. Conferă suport, înveliş şi
rezistenţă mecanică, motiv pentru care colagenul este ubiquitar (se găseşte în:
tendoane, ligamente, cornee, dentină, capsulă articulară, discuri intervertebrale,
pereţi vasculari, valve cardiace, derm). În întreg organismul se cunosc peste 20
tipuri de colagen, tipuri notate I, II, III, IV, V, VI, VII etc. Fiecare moleculă de
colagen este formată din trei lanţuri polipeptidice, numite lanţuri α, răsucite în
tripul helix. Această structură spaţială este stabilizată prin punţi de hidrogen şi
legături – S – S - . Două dintre lanţuri sunt asemănătoare (dar nu identice), notate
6
α1, cel de al treilea lanţ este diferit în privinţa secvenţei de AA, şi este notat α2.
Compoziţia în AA a colagenului este foarte caracteristică; este bogat în glicină
(33%), prolină (12%), hidroxiprolină (10%), dar este uimitor faptul că, în mod
sistematic, tot a treia poziţie este ocupată de glicină, cel mai mic AA. Clasic,
colagenul este clasificat în două categorii: - colagen fibrilar, macromolecule cu o
periodicitate de 64nm, reprezentat de majoritatea tipurilor de colagen. Din această
grupă, tipurile I şi III sunt cele mai abundente în derm. - colagenul nefibrilar, cu
dispoziţie în reţea sau „în grilaj”. În această categorie este colagenul de tip IV şi
VII, constituenţi importanţi ai joncţiunii dermoepidermice, care formează fibrele
de ancoraj asociate joncţiunii dermoepidermice.

Substanţa fundamentală a dermului

Substanţa fundamentală a dermului este o componentă amorfă, clară,

transparentă, vâscoasă şi intens hidratată. Componentele de bază ale substanţei
fundamentale sunt glicozaminoglicanii, molecule asamblate la un miez proteic,
formând proteoglicanii. Principalii glicozaminoglicani (GAG) din derm sunt:
acidul hialuronic, condroitin sulfatul, dermatan sulfatul şi keratan sulfatul. Dintre
acestea, cel mai important din punct de vedere dermo-cosmetic ca şi cel mai
abundent este acidul hialuronic. 27 Fig.13. Proteoglicanii dermului, rezultaţi din
asamblarea GAG pe un miez proteic Acidul hialuronic este un lanţ polizaharidic
lung şi rigid, care nu formează proteoglicani. Este un polimer nesulfatat cu masă
moleculară foarte mare (105 – 107 Da), existent în numeroase ţesuturi animale de
tip conjunctiv, dar este elaborat şi de unele bacterii. Are o organizare
tridimensională, mono- sau bicatenară, sub formă helicoidală. Structura
macromoleculară, caracterul polielectronic şi volumul mare de apă pe care îl poate
incorpora determină proprietăţi intens hidratante pentru derm, ca şi proprietăţi
antişoc şi de barieră contra penetrării substanţelor străine şi a bacteriilor patogene.

3.Hipodermul : organizare histologică şi implicaţii în dermato-cosmetologie 3.1.

Structura hipodermului; arhitectura sa la ambele sexe Hipodermul este cel mai

7
profund strat al pielii; el se continuă fără vreo linie de demarcaţie cu ţesutul adipos
subcutanat, considerat de unii autori ca fiind parte integrantă a acestuia. Reprezintă
15-20% din greutatea corporală la bărbaţi şi 20-25% la femei. Este constituit din
paniculi adipoşi populaţi cu adipocite (celule depozitare de grăsimi), separaţi prin
septuri conjunctivo-vasculare, septuri conţinând fibrocite şi mastocite. Există două
tipuri de ţesut adipos (gras): ţesut adipos comun, prezent la adult, şi ţesutul adipos
brun, existent la copii, la animalele care hibernează şi la adult pe arii restrânse: gât,
axilă, grăsime perirenală. Ţesut gras brun se caracterizează prin 34 abundenţa
intracelulară de mitocondrii şi citocromi, dar şi de o bogată vascularizaţie,
componente ce conferă un aspect întunecat preparatelor histologice. El constituie o
sursă importantă şi imediată de căldură. Principalul substrat energetic furnizat de
ţesutul adipos este reprezentat de trigliceridele „de depozit”. Ele provin din
circuitul exogen al lipidelor, şi sunt aduse la acest ţesut sub formă de chilomicroni.
În cantităţi mici, în hipoderm sunt depozitate şi alte lipide: fosfolipide şi steroli.
Colesterolul din hipoderm are origine exogenă (din alimentaţie), provenind din
chilomicroni. Această fracţie de lipide exogene conţine şi cantităţi importante de
provitamină D care, ajunsă în hipoderm va fi convertită în vitamina D, sub acţiunea
radiaţiilor UV. Insă, odată cu înaintarea în vârstă, organul cutanat va avea
capacităţi tot mai reduse de a converti provitamina D în vitamină D. Cu toate
acestea, actualmente devine tot mai evidentă contraindicaţia expunerii excesive la
soare (la UV), întrucât există riscul foto-îmbătrânirii şi al deviaţiilor maligne
induse de UV. Din aceste motive, este importantă suplimentarea cu vitamină D şi
calciu, la femei, în special la menopauză. Tot în lipidele de depozit se află stocat şi
β-carotenul (retinoizii naturali în general). Mantaua lipidică intervine în
mecanismul general de termoreglare, nu doar pentru că produce termogeneză graţie
oxidaţiei lipidice, dar şi pentru că este un strat termoizolator. Totuşi, paradoxal,
atunci când lipidele de depozit sunt în exces, şi se instalează distrofia dermo-
hipodermică (impropriu numită celulită), asistăm la un deficit de vascularizaţie
capilară relativ la surplusul de ţesut, iar din acest motiv vor exista regiuni cutanate

8
„reci” (iregularităţi de temperatură ale suprafeţei cutanate). Principala celulă a
acestui strat al pielii este adipocitul. Numărul total de adipocite care va exista în
viaţa adultă este determinat, prin hiperplazie (multiplicare) în primii doi ani de
viaţă, în funcţie de alimentaţia de până la această 35 vârstă şi sub acţiunea
hormonului de creştere (GH). Din această cauză, excesul alimentar din prima parte
a copilăriei poate pune bazele unei viitoare obezităţi. După vârsta de doi ani,
adipocitele se dezvoltă prin hipertrofie (mărirea volumului), şi nu prin hiperplazie.
Totuşi, sporadic, dacă există stimulare în acest sens, se pot forma noi adipocite din
fibroblastele subcutanate şi din celulele sistemului reticulohistiocitar perivisceral.
Existenţa acestei surse suplimentare de adipocite este în măsură să explice recidiva
excesului ponderal după intervenţia chirurgicală de lipoaspiraţie. Adipocitele sunt
celule mari, cu diametrul între 50-150μ, cu aspect poliedric pe secţiune. Dacă este
complet încărcat cu lipide, adipocitul are întreaga citoplasmă ocupată de o imensă
vacuolă de grăsime, care împinge nucleul la periferia celulei, dând aspectul de
„inel cu pecete”. Nucleul este nucleolat, iar organitele celulare, deşi bine
reprezentate, sunt vizibile doar în microscopia electronică, în poţiunea liberă de
lipide, vecină cu nucleul. Celulele sunt înconjurate de o bogată reţea de fibre de
reticulină, capilare sanguine şi fibre nervoase.

În regiunea dermo-hipodermică se găsesc glande sebacee şi sudoripare, foliculi

piloşi în diverse stadii de evoluţie.

Activitatea fiziologica normala a pielii este dependenta de structura sa

chimica, de substantele necesare activitatii celulare. In compozitia chimica a
pielii intra:

- apa;

- substante anorganice;

- substante organice;

9
- vitamine;

- grasimi;

- enzime.

1. Apa. Este una din componentele biochimice cu rol important in metabolismul

general al organismului; continutul in apa al organismului uman este cuprins intre
58 - 66% apa. La un om adult cu o adipozitate normala (22%), organismul
cuprinde apa in proportie de circa 60% din greutate. Cantitatea de apa din
organism depinde de varsta (organismul copilului la nasterea contine 66% apa) si
apoi scade incet cu varsta intrand in limitele mentionate, ea variaza si in raport cu
sexul fiind in general mai ridicata la barbati decat la femei.

Lichidele din organism (in afara de sange), cuprind intre 96 - 99% apa,
tesuturile 70 - 83% si scheletul 22%.

Pielea este considerata ca unul dintre cele mai importante organe depozitare a apei
din organism. Pielea in totalitate (derm si epiderm) contine 7 - 11% din apa din
organism.

Rothman mentioneaza ca in organismul unui adult de 65 kg, exista 7,5 kg apa in

care include si grasimea subcutanata.

Cantitatea de apa din piele creste in cazul unor afectiuni cum sunt: eczeme,
psoriasis, eritrodermii etc.

2. Substante anorganice

Sunt reprezentate de o serie de cationi si anioni cum sunt: sodiu, potasiu, calciu,
magneziu, cupru, zinc, fier, sulf, fosfor, clor, fluor.

Sodiul este prezent in tesutul conjunctiv, potasiu in epiderm si anexe. Calciul se

gaseste in cantitati mai mari in tesutul conjunctiv.

10
Dintre anioni, mentionam clorul, care se gaseste in cantitate mare in piele, ea fiind
organul cel mai bogat in clor (mai ales corionul constituie un rezervor important de
apa si clor).

Pielea contine 32% din cantitatea totala de clor.

Pielea joaca un rol important in metabolismul sulfului, fiind organul cel mai bogat
in sulf, ea contine numerosi aminoacizi cu sulf.

Substante organice

Substantele organice sunt reprezentate de: proteine, hidrati de carbon si lipide.

1. Proteinele

Sunt substante macromoleculare azotate, care dupa apa reprezinta constituentul cel
mai important al organismului, datorita multiplelor si variatelor roluri pe care le
indeplinesc (ele intra in structura celulelor din tesuturi si organe, sunt constituentii
principali ai hormonilor, etc.).

Dupa formarea moleculei se disting doua grupe mari: proteinele globulare (sferice

sau elipsoidale), solubile in apa, solutii apoase, acizi baze, alcooli (in aceasta grupa
intra protaminele, histonele, albuminele, globulinele) si proteinele fibrilare (cu
molecula alungita): in general insolubile in solventii mentionati, rezistente la
digestia enzimatica proteolitica. Ele se intalnesc in piele, par, unghii, tesuturi de
sustinere si constituie un grup de proteine eterogene, denumite scleroproteine; din
aceasta grupa fac parte: colagenul, elatina si keratina.

Dupa compozitia chimica se impart in: proteine simple, care prin hidroliza pun in
libertate numai aminoacizi si conjugate, care in afara de aminoacizi mai contin o
componenta neproteica - grup prostetic (acid fosforic, glucide, lipide, acizi
nucleici, hem) cum este cazul fosfoproteinelor, glicoproteinelor din tesutul
conjunctiv, lipoproteinele, nucleoproteinele, cromoproteinele.

Dintre proteinele intalnite in piele, importanta prezinta keratina, elastina.

Proteinele din epiderm.

11
 Keratina, este o proteina specifica care intra in compozitia substantelor cornoase a
epidermului, parului, unghiilor. Din punct de vedere chimic, keratina se
caracterizeaza print-un continut mare de diaminoacizi si aminoacizi cu sulf
(cistina, cisteina, histidina, triptofanul, leucina, izolecucina, tirozina, etc.), dintre
care predomina cisteina, care-i confera rigiditatea prin formarea puntilor
disulfidice.

In stratul cornos din palma umana s-au pus in evidenta urmatorii amionoacizi
(Muteing si colab.)(tabel IV).

Tabel IV. aminoacizi ai keratinei din palma

Aminoacizi
Acidglutamic
Acid aspatic
Alanina
Arginina
Cistina
Fenilalanina
Glicina
Hisidina
Izoleucina
Lizina
Prolina
Serina
Treanina
Triptofan
Valina

Exista unele diferentieri ale keratinei din componenta parului si a acelei din
epiderm. In primul caz se remarca predominenta cistinei (16-18%) si a sulfului
(5,20%) pe cand in epiderm cistina reprezinta numai 2,5%, iar sulful 2 - 3 %, in
schimb se gaseste o cantitate mai mare de histidina.

Keratina previne din biosinteza aminoacizilor, pe de-o parte si din keratohialina, pe

de alta parte, care este considerata ca un precursor al keratinei. Granulele de
keratohialina sunt constituite dintr-un complex de lipoproteine si
mucopolizaharide.

12
Studiile in domeniul difractiei, cu raze X intreprinse de Swanbeck, evidentiaza
participarea lipidelor in procesul de keratinizare. S-a constat ca fibrele proteice din
stratul cornos (diametrul 250 Å), sunt inconjurate de o zona lipidica de circa 80 Å,
iar orice anomalie in metabolismul lipidic induce un proces patologic de
keratinizare. Aceste argumente confirma participarea lipidelor in acest proces
complex.

Structura keratinei.

Cu ajutorul difractiei razelor X de catre proteine (in stare cristalina sau fibroasa),
s-au pus in evidenta diferite structuri spatiale ale catenelor polipeptidice. S-a
constatat de Pauling si Corey, ca lanturile pot fi rasucite in spirala (helix, structura
a) sau dispuse in 'foaie plianta' (structura b) (fig. 5).

Majoritatea cercetarilor admit astazi modelul helicoidal cu caractere bine

determinate. Configuratia a-keratinei se intalneste in firul de par. Astbury
denumeste aceasta configuratie, configuratia a, iar keratina corespunzatoare a-
keratina. In prezenta umezelii catenele polipeptidice se extind complet formand o
noua configuratie, configuratia b-keratinei. In epiderm keratina prezinta
configuratia a.

Keratina este o proteina greu solubila si nu este hidrolizabila de enezimele

proteolitice, proprietati datorate rezistentei legaturilor disulfidice -S -S- din
keratina, alaturi de care mai participa si alte tipuri de legaturi (N-H +O=C), forte de
atractie Van der Vaals. Prin ruperea legaturilor -S-S- din keratina se formeaza
mercaptoderivati si acid sulfuric, care pot da nastere apoi la produsi de oxidare
(alcooli, aldehide, acizi). Keratina este hidrolizata de acizi si baze concentrate.

Unii cercetatori admit trecerea a - keratinei in b - keratina, datorita scindarii

puntilor de hidrogen intralant. S-a constatat ca a -
keratina din epiderm prin incalzire la 850C poate
trece in configuratia b in timp ce a - keratina din
par si unghii isi pastreaza configuratia

Fig.5. Structura secundara a catenei polipeptidice.

Catena polipeptidica cu structura a - helicoidala.

13
 Prin calitatea sa de a reflecta, difuza si absorbi radiatiile solare, keratina
constituie un ecran alaturi de melanina, impotriva radiatiilor luminoase si
ultraviolete.

Proteinele din derm. Proteinele din derm sunt alcatuite dintr-o retea de fibre
proteice, o matrice interfibrilara si celulele dermului.

Reteaua proteica, reprezinta 15% din greutatea dermului proaspat sau 75% din cea
a dermului uscat, delipidat. Aproximativ 90% din fibrele proteice ale dermului sunt
formate din colagen, 10% din elastina si o foarte mica cantitate de reticulina
(proteina fibrelor reticulate).

Colagenul.

Reprezinta o proteina foarte importanta, aproximativ jumatate din totalitatea

proteinelor existente in organismul uman (derm, ligamente, tendoane, cartilaje si
alte tesuturi conjunctive) sunt reprezentate de colagen. In compozitia colagenului
din derm se gasesc doua fractiuni: colagenul solubil si colagenul insolubil.

Colagenul solubil, denumit inca tropocolagen, se poate obtine prin macerare (18

ore la 50C) sub forma unui extract vascos, cu o solutie de clorura de sodiu sau cu
un tampon fosfat (pH 7,6). Tropocolagenul are molecula cu o lungime de 280 nm,
diametrul 1,4 nm si alcatuieste fibrele de colagen din tesutul conjunctiv.

Tropocolagenul care se formeaza 'in vivo' este considerat ca unitatea monomera a

fibrelor de colagen, iar precursorul tropocolagenului este procolagenul sau forma
de transport a colagenului.

Fibra de colagen este alcatuita din trei lanturi polipepptidice dispuse helicoidal
(forma a). Greutatea moleculara a tropocolagenului atinge 300.000, la 350 - 400
resturi de aminoacizi, din care 120 sunt resturi de lizina si hidroxilizina.

Din punct de vedere chimic, colagenul contine cantitati mari de glicoli (30%),
prolina si hidroxiprolina (25%). Acesti ultimi doi aminoacizi confera rigiditate si
stabilitate moleculei de colagen.

Prin studiul difractiei cu raze X a proteinelor fibrilare (Ellis, Mc Gavin 1970), au

ajuns la concluzia ca moleculele de colagen sunt formate din helicuri
14
inmanunchiate de polipeptide. Fiecare manunchi contine trei lanturi polipeptidice
(pauling si Corey 1951); fiecare lant se roteste in jurul axei sau formand helixul
minor (care contine 3 aminoacizi), iar cele trei lanturi sunt usor rotite unul in jurul
celorlalte, format din 10 resturi de aminoacizi) (fig. 6).

Fig.6.Structura macromoleculei de colagen a, b, c

- reprezentare schematica

Colagenul insolubil, rezulta din colagenul matur

din 'vivo' si mai poarta denumirea de
colastromin. Acesta se deosebeste electronoptic,
histologic si spectroscopic de cel solubil. El se
poate obtine din tratarea colagenului din tesutul
cutanat cu o solutie de uree 6 M.

Elastina.

Intra in componenta fibrelor elastice din piele, din punct de vedere morfologic se
prezinta diferit; unele fibre au aspect neregulat cu ramificari, iar altele formeaza
adevarate retele. Din punct de vedere biochimic fibrele elastice prezinta trei
componente: o componenta proteica, mucopolizaharide acide si neutre si o
componenta lipidica. Reactiile histochimice confirma prezenta acestor
componente: reactia de reducere pentru glucide si reactiile Schiff si cu derivati
osmici, pentru lipide.

Elastina contine cantitati mari de alanina, valina, prolina si cantitati mici

hidroxiprolina (1 - 6%), ceea ce le diferentiaza de colagen. In compozitia elastinei
se semnaleaza prezenta a doi aminoacizi specifici, desmozina si izodesmozina.
Culoarea galbena a tesuturilor care contin elastina se datoreaza unui pigment
fluorescent, numit pigment galben.

Elastina confera elasticitate fibrelor elastice, a caror proprietati scad prin

depozitarea in elastina a derivatilor de colesterol.

Reticulina.

Reprezinta o alta componenta a retelei proteice din derm, ea se situeaza intr-o

pozitie intermediara intre colagen si elastina din punct de vedere a compozitiei
15
chimice. In aceasta proteina s-a gasit mai multa hidroxiprolina decat in elastina si
cantitati relativ mari de leucina si izoleucina, asemanator elastinei. Principala
diferenta intre reticulina si colagen o constituie prezenta unui numar mare de
grupari glucidice continute de reticulina. Fibrele de reticulina nu sunt sensibile la
actiunea hialuronidazei, ceea ce indica lipsa mucopolizaharidelor din molecula.
Reticulina din piele poseda o structura in care intra complexe glicoproteice cu o
organizare macromoleculara care depinde de organ.

Fibrele de colagen predomina in orice regiune a dermului, elastina si reticulina sunt

mai frecvent intalnite in stratul papilar al corionului.

Matricea interfibrilara (substanta interfibrilara, fundamentala). Are

consistenta unui gel imprimata de prezenta unei retele submicroscopice
tridimensionale, constituita din complecsi mucopolizaharidici si proteine.
Ochiurile acestei retele contin apa in care sunt dizolvate electroliti (NaCl,
HCO3Na, etc.), substante organice cu greutate moleculara mica (glucoza,
aminoacizi) si proteine asemanatoare celor serice.

Celulele dermului.

Ocupa un volum redus in comparatie cu cel al fibrelor de colagen si a substantei

fundamentale.

O parte din afectiunile dermice, produc dezorganizarea colagenului sau a

substantei fundamentale; in general proportia de substanta de baza descreste cu
varsta.

2. Hidratii de carbon

Hidratii de carbon din compozitia chimica a pielii sunt constituiti din

monozaharide si polizaharide.

Monozaharidele, sunt reprezentate in special de glucoza, intalnita in celulele

stratului bazal si malpighian.

16
Polizaharidele, sunt produsi de policondensare a monozaharidelor tipice (aldoze,
cetoze) sau din derivatii acestora, acizi uronici, aminozaharuri, esteri, Rolul
biologic al polizaharidelor este acela de materiale structurale, componente plastice
ale tesuturilor conjunctive sau de depozit (glicogenul din tesuturile animale).

Dintre polizaharide, in piele sunt prezentate glicogenul si mucopoli-zaharidele.

Glicogenul, ca o mica fractiune de rezerva, este prezent in stratul lucid si in zona
generatoare bazala a epidermului; in cantitate mai mare se gaseste in foliculii
pilosi. Mucopolizaharidele se intalnesc in substanta fundamentala care umple
spatiile intercelular si interfibrilare ale tesutului conjunctiv din derm.

Acesti compusi nu sunt utilizati de organism ca surse de energie, ele se acumuleaza

in spatiile intercelulare; in tesutul conjunctiv al dermului, mucopolizaharidele
formeaza complecsi mucoprotidici cu rol functional.

Roe si colab., urmarind metabolismul hidratilor de carbon si a

mucopolizaharidelor, au demonstrat ca glucoza se transforma in hexoxamina si
acid glucuronic, componente ce intra in compozitia acidului hialuronic si condro-
itinsulfuric. Prezenta L-glutaminei in epiderm explica sinteza mucopolizaharidelor
in piele.

Prezenta mucopolizaharidelor in epidermul uman si in special in spatiile

intercelulare a fost pusa in evidenta prin reactii histochimice, iar studiile de
microscopie electronica au confirmat rolul acestora de 'substante ciment' intre
celulele epidermului.

Mucopolizaharidele retin cantitati de apa datorita prezentei unui mare numar de

grupari acide ionizate (-COO- si -O-SO3-), formand solutii coloidale, geluri care
realizeaza un ciment intercelular flexibil.

Mucopolizaharidele, se diferentiaza prin compozitia chimica si functia lor

biologica in doua clase: mucopolizaharide acide si neutre. Cele acide contin in
molecula acizi uronici si acid sulfuric, iar cele neutre sunt fara resturi de acizi in
molecula. Spre deosebire de cele acide, mucopolizaharidele neutre sunt puternic
cuplate cu proteine, putand fi puse in libertate numai printr-o hidroliza severa. In
derm mucopolizaharidele neutre intra in constitutia majoritatii complexelor
proteice a lichidului interstitial.

17
Din grupa mucopolizaharidelor acide mentionam: acidul hialuronic si condroitin
sulfatii A, B, C.

Acidul hialuronic.

Este un polimer cu greutate moleculara mare (500.000), fiind constituit din unitati
de N-acetil glucozamina si acid-D-glucuronic.

Acidul hialuronic se gaseste in derm (0,10 - 1,0%) sub forma de sare de sodiu,
rezultata din fixarea unei cantitati echivalente de ioni de sodiu din celula. El se
gaseste in cantitati mai mari in dermul papilar si la nivelul membranei bazale;
prezenta lui in vecinatatea dermului favorizeaza schimburile intre derm si epiderm.

Prin studiile efectuate cu raze X s-a demonstrat ca acidul are o structura

macromoleculara filamentoasa, filamentele de hialuronat se orienteaza in directii
preferentiale in substanta fundamentala, conferindu-i acesteia o permeabilitate
marita.

Solutiile de acid hialuronic sunt foarte vascoase, o serie de proprietati ale acestora,
viteza de sedimentare, viteza de difuziune, birefringenta, vascozitatea etc., variaza
in functie de concentratia in ioni de sodiu.

Acidul hialuronic se degradeaza in prezenta enzimei specifice, hialuro-nidaza.

Drept urmare a acestui proces are loc o scadere a gradului de polimerizare a
acidului hialuronic, trecerea substantei fundamentale din stare de gel in stare de sol
si cresterea permeabilitatii si a difuziunii intradermice.

Hialuronidazele provin din diferite surse, dintre care se mentioneaza cea tisulara
(hialuronidaza testiculara) si cea bacteriana. Produsii de degradare in urma actiunii
hialuronidazei, sunt tetrazaharide (80%), dizaharide (10%) si restul oligozaharide.
Acidul hialuronic sufera degradari si sub actiunea unor agenti reducatori (cistina,
acid ascorbic, fier, cupru, radiatii ultraviolete), care au un efect depolimerizant
asupra macromoleculei.

Condroitinsulfatii.

Se diferentiaza de acidul hialuronic, ei fiind alcatuiti din resturi de acid glucuronic

asociate cu resturi de N-acetil-galactozamina si o grupare ester sulfurica. Exista
18
trei condroitin sulfati: A, B si C; dintre acestia prezinta importanta condroitin
sulfatul B (dermatansulfat), care este constituent principal al tesutului conjunctiv
din piele si al substantei fundamentale.

Condroitinsulfatii formeaza complexe cu proteinele, jucand un rol important in

transportul electrolitilor. Ei sunt degradati de condroitinaza, enzima specifica, care
degradeaza macromolecula pana la oligozaharide, tetrazaharide.

Codroitin sulfanul B prezinta o particularitate si anume concentratia lui in tesuturi

creste cu varsta in dauna celorlalte mucopolizaharide; condroitin sulfatul B, are o
greutate moleculara mai mica decat acidul hialuronic.

Lipidele

Sunt sintetizate in piele atat in glandele sebacee cat si in epiderm. Ele joaca un rol
important in mentinerea functiei de bariera si a integritatii structurale ale stratului
cornos.

In compozitia grasimilor pielii se gasesc trigliceride (15 - 37%), fosfolipide (1,8 -

7,1%), acizi grasi liberi (aproximativ 30%), din care mai mult de jumatate sunt
acizi cu 16 si 18 atomi de carbon, saturati sau nesaturati, dar exista si o cantitate
apreciabila de acizi grasi cu un numar mai mic de atomi de carbon. Restul
componentilor sunt reprezentati de acizi esterificati, ceride (30%), squalen (18%),
steroli (1,5 - 3,5%) si o mica cantitate de hidrocarburi parafinice.

Cercetarile au demonstrat ca ceridele si squalenul sunt secretate ca atare numai de

glandele sebacee.

4. Vitamine si enzime

In epiderm se gasesc vitaminele A si D (provitamine), iar in derm sunt prezente

vitaminele B1, B2, B6, acidul pantotenic, vitamina C, vitamina H si vitamina PP in
peretele capilarelor.

Enzimele pielii

In piele se disting urmatoarele grupe de enzime:

19
Hidrolazele. Sunt enzime care catalizeaza procesele de hidroliza ale esterilor,
proteinelor, glicozidelor, etc. In aceasta categorie de enzime se inscriu:

- proteazele, cu rol important in transformarea albuminelor in polipeptide si acizi

aminati;

- amilazele si glucozidazele, care degradeaza polizaharidele;

- lipazele si esterazele, acre actioneaza asupra grasimilor.

Oxidoreductazele. Sunt enzime care catalizeaza oxireducerile. In aceasta clasa

importanta de enzime intalnim:

-dehidrogenazele (oxidaze), hidroxilaze, peroxidaze, citrocomoxi-daze si catalaze,

sub influenta carora se produc si oxidoreducerile. In aceasta grupa intra si enzime
cu functii speciale cum sunt: tirozinaza, hialuronidaza, colinesteraza, fosfataza.

Transferazele reprezinta un grup de enzime care catalizeaza transferul unor radicali

(metil, hidroxil, acetil, amine etc.) de la o substanta la alta. Mentionam aici
acetilcolinesteraza, transaminazele.

Liazele (aldoze, decarboxilaze) sunt enzime care catalizeaza scindarea unui

compus in doua fragmente sau combinarea a doua substante.

Izomerazele deplaseaza unele grupari carboxilice sau radicali (trecerea glucozei in

doua molecule de acid lactic).

II. Concluzii
Biochimia pielii este un adevarat univers cu de toate, de aceea este important sa
exista un balans pe care noi trebuie s ail alimentam cu diferite alimente .

Sanatatea pielii nu este mai putin importanta decît sanatatea oricarui altui organ.

III. Bibliografie

20
https://www.scrigroup.com/sanatate/cosmetica-frumusete/Biochimia-pielii92133.php

Prelegeri in cadrul cursurilor universitare de dermatologie generala

file:///C:/Users/user/Desktop/formularea_20si_20evaluarea_20produsului_20dermatocosmetic.pdf

21