ANALIZATORII CORPULUI UMAN ŞI AFECŢIUNILE LOR

Analizatorii (organele de simţ) sunt formaţiuni anatomo-functionale complexe prin care sistemul nervos
central recepţionează informaţiile din mediul extern sau intern, le conduce şi le transformă în senzaţii
specifice; astfel ei reprezintă canalele informaţionale ale sistemului nervos, ei contribuie la realizarea
integrării organismului într-un tot unitar şi în acelaşi timp, în mediul înconjurător.

Analizatorul este alcătuit din trei segmente:

– Segmentul periferic (receptorul) este o structură specializată cu proprietatea de a recepţiona stimuli

fizici sau chimici, de a-i transforma în excitatii-impuls nervos şi de a-i transmite pe căile de conducere;
după criteriul topografic, receptorii sunt clasificaţi în: exteroceptori (analizatorul cutanat, gustativ,
olfactiv, vizual şi auditivo – vestibular) interoceptori (în toate organele interne se găsesc receptori
specializaţi de tipul terminaţiilor nervoase libere, excitaţi de anumiţi stimuli termici, chimici, osmotici,
etc.) şi proprioceptori (analizatorul motor);

– Segmentul de conducere este alcătuit din căile nervoase respective (aferente) care au rolul de a
transmite impulsurile nervoase apărute în receptori, până la centrii nervoşi superiori. Căile ascendente
sunt directe sau indirecte. Pe calea directă (spino-talamo-corticala), impulsurile ajung rapid datorită
unor sinapse reduse, într-o arie corticală senzitiva specifică. Pe calea indirectă (sistemul reticulat
ascendent, activator), impulsurile sunt conduse lent şi proiectate cortical în mod difuz şi nespecific;

– Segmentul central este reprezentat de zona corticală specifică, în care se operează analiza şi sinteza
informaţiei primite prin stimulii nervoşi, în urma cărora vor rezulta senzaţii specifice (vizuale, auditive) şi
conştiente.

ANALIZATORUL CUTANAT

Este un analizator fizic de contact; se recepţionează şi se analizează simţul tactil, de presiune şi

sensibilitate vibratorie, termică şi dureroasă. Stimulul comun este deformarea tegumentului, superficial
– în cazul tactului, profundă – în cazul presiunii şi repetată rapid – în cazul vibraţiilor.
Pielea constituie un înveliş neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas, etc.) cu o
semimucoasă (parţial keratinizată) şi care, în interiorul cavităţilor respective, devine o mucoasă propriu-
zisă

Tegumentul (pielea) şi mucoasele cu care se continuă la nivelul marilor orificii ale corpului reprezintă un
organ aparte, cu particularitatea că este situat la exterior şi că funcţia sa esenţială este aceea de a fi o
barieră între mediul intern al organismului şi mediul extern. Este cel mai greu organ al corpului uman
având circa 16 kg greutate şi totodată cel mai întins, cu o suprafaţă de circa 1,8 m2 pentru un om de
greutate şi înălţime medii.

Grosimea tegumentului variază de la circa 4 mm pe palme, plante şi zona lombo-sacrată la 0,5 – 0,2 mm
pe faţă, pleoape, prepuţ.

Suprafaţa pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute şi proeminenţe. Orificiile sunt de 2
tipuri: unele sunt mari, conducând în cavităţile naturale (gură, nas, etc.) altele sunt mici, de-abia vizibile
cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa, cum ar fi foliculii pilosi, din care rasar firele de par.

Marile orificii ale tegumentului sunt: 2 oculare, 2 auditive, 2 narinare şi câte un orificiu bucal, genital şi
anal. La nivelul lor tegumentul se continuă cu mucoasele respective, trecând printr-o zonă intermediară
de semimucoasă.

Culoarea tegumentului este dată de plexul vascular (nuanţele de alb sau roşu) şi de către pigmentul
natural, melanina (nuanţele de brun – negru). Melanina se gaseste, de asemenea in par si in iris. Ea este
formata in celulele denumite melanocite, situate in stratul bazal al tegumentului.

Indiferent de tipul rasial, acelasi numar de melanocite este intalnit in pielea fiecarei fiintei umane.
Cantitatea de melanina produsa de aceste celule prezinta mari variatii. La rasa neagra, melanocitele sunt
mai mari si produc mai mult pigment. Functia melaninei este de a proteja pielea fata de radiatia solara;
cu cat pielea are o culoare mai inchisa, cu atat sunt mai putin probabile arsurile datorate radiatiei solare.

Expunerea la lumina ultravioleta, fie prin surse artificiale, fie prin radiatia solara, stimuleaza producerea
de melanina printr-un proces fiziologic de bronzare. Are loc formarea melaninei, celulele se maresc si
culoarea pielii devine mai inchisa. Raspunsul este variabil de la individ la individ, dar toate persoanele, in
afara de albinosi, devin mai pigmentate ca urmare acestei expuneri prelungite la lumina solara.

Funcţiile tegumentului

a). Funcţia de protectie → in general în cadrul funcţiei de protecţie se poate vorbi despre:
– protecţia mecanică, fizică şi chimică realizată prin keratină şi stratul cornos;

– protecţia biologică (antiinfecţioasă: virală, bacteriană, fungică, parazitară) realizată atât nespecific prin
filmul hidro-lipo-proteic, corneocite şi barierele anatomice, cât şi specific prin reacţia imună locală sau/şi
generală;

– fotoprotecţia prin melanină, esenţială în prevenţia degenerărilor maligne cutanate;

– menţinerea echilibrului mediului intern prin limitarea pierderilor de apă, electroliţi şi proteine de către
organul cutanat în ansamblul său.

b). Funcţia de termoreglare → a doua ca importanţă, realizată prin suprafaţa deosebit de mare a
plexului vascular şi prin transpiraţie. Transpiraţia asigură prin evaporare eliminarea excesului de căldură
cedat tegumentului de o circulaţie sanguină augmentată prin vasodilataţie şi respectiv vasoconstricţia
circulaţiei dermice contribuie la centralizarea circulaţiei şi limitarea pierderilor de căldură.

c). Asigurarea echilibrului hemodinamic → plexul vascular dermic este enorm. Prin vasoconstricţie
contribuie la centralizarea circulaţiei, organul cutanat fiind primul „sacrificat” în cazul unui şoc în
favoarea organelor imediat vitale (inimă, plămâni şi SNC), tegumentul fiind capabil să reziste câteva ore
în hipoxie. Totodată, prin vasodilataţie generalizată, se poate ajunge rapid la şoc hipovolemic chiar fără
pierdere de masă sanguină, ca în cazul şocului anfilactic.

d). Funcţia senzorială → sensibilitatea dureroasă, termică şi tactilă permit o mai bună orientare în
mediul înconjurător.

e). Funcţia excretoare → reprezentată de excreţia de sudoare şi sebum, esenţiale pentru asigurarea
hidratării şi lubrefierii tegumentului şi anexelor cornoase.

f). Funcţia endocrină → în epiderm se formează sub acţiunea radiaţiei ultraviolete colecalciferolul,
precursor alvitaminei D3, esenţială în absorbţia calciului.
 Vascularizaţia pielii

Epidermul ca orice epiteliu nu este vascularizat, el fiind hrănit prin osmoză. În schimb, dermul şi
hipodermul sunt bogat vascularizate printr-o reţea foarte sistematizată de arteriolede calibru mediu
apoi mic, capilare şi venule.

În partea profundă a hipodermului arterele formeaza o prima reţea paralelă cu suprafaţa cutanată. De la
aceasta pleacă perpendicular ramuri care traversează hipodermul dând colaterale care vascularizează
lobulii adipoşi şi anexele: glandele sudoripare şi foliculii piloşi.

Aceste ramuri se reunesc în partea profundă a dermului reticular pentru a forma a doua reţea a cărei
ramificaţii sunt paralele cu suprafaţa cutanată. Din această a doua reţea pornesc perpendicular arteriole,
numite „arteriole în candelabru”, care dau ramuri pentru anexele cutanateşi dermul reticular şi sfârşesc
prin a se anastomoza într-o a treia reţea – reţeaua subpapilară, situată dedesubtul papilei dermice.

Din această ultimă reţea pleacă arteriolele terminale care se îndreaptă vertical spre papile în vârful
cărora se ramifică în numeroase capilare dispuse în ansa ( sub forma de toarta ).

Straturile tegumentului

a). Epidermul

→ stratul superficial al pielii lipsit de vase sangvine, nutriţia celulelor are loc prin difuzarea limfei
interstiţiale din derm. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile
profunde ale pielii şi împiedică pătrunderea microbilor în ele. Epidermul este un epiteliu pavimentos
stratificat şi ortokeratozic, constituit din patru tipuri celulare. Keratinocitele reprezintă 80% din totalul
celulelor epidermului. Restul de 20% de celule sunt dispersate printre keratinocite fiind formate din
melanocite, celule Langerhans şi celule Merkel greu de observat în preparatele histologice standard.
Keratinocitele, principalele celule ale epidermului, sunt de origine ectodermică, fiind dispuse în straturi,
fiecare strat fiind constituit din celule diferite ca forma şi structură:

– stratul bazal ( generator )

→ cel mai profund strat format dintr-un singur rând de celule cilindrice, înalte, perpendiculare pe aşa-
numita membrana bazală de care sunt ancorate prin acelaşi tip de filamente. Este numit şi stratul
germinal, datorită rolului de a genera celulele care prin multiplicare şi migrare spre suprafaţă, alcătuiesc
celelalte straturi epidermice.

– stratul spinos

→ cel mai gros strat al epidermei, imediat deasupra celui bazal din care provine.

– stratul granulos

→ datorită numărului mare de granule formează bariera REIN → care împiedica pierderea apei. Aceasta
bariera este însă penetrată de gaze, lipide, vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiaţii, glucoză, dar şi de
substanţe nocive (ex. nicotina).

– stratul lucid

→ numit și stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen, eleidină și grăsimi. Prezența
glicogenului atestă existența unor procese vitale necesare etapelor finale în sinteza keratinei. Acest strat
este ultimul strat vital al epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie așa-numita
„bariera epidermică” (barieră față de apă, substanțele chimice și microorganisme).

– stratul cornos

→ este stratul cel mai superficial, aflat în directă legătura cu mediul extern, format din celule turtite
bogate în keratina (proteină a pielii de duritate mare). Deasupra stratului cornos și amestecat cu
celulele stratului disjunct, se găsește un strat funcțional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreției
sudoripare și sebacee, și din debriurile celulelor cornoase și a substanței intercelulare. Acest strat numit
filmul sau mantaua (pelicula) lipo-proteică acidă a pielii ( pH = 4,5 – 5,5 ), conferă o protecție față de
microorganisme și față de substanțele chimice.
b). Dermul

→ constituie scheletul rezistent conjunctivo – fibros al pielii. Conţine celule şi fibre conjunctive, vase de
sânge şi limfatice, fibre nervoase şi catve celule ale sistemului imunitar: limfocite, plasmocite şi
macrofage. Grosimea medie a dermului este de 1-2 mm. Este subţire la nivelul pleoapelor şi prepuţului
(0,6 mm), în schimb este gros la nivelul palmelor ( 3 mm ).

El este separat ( şi totodată reunit ) de epiderm prin membrana bazală. Membrana bazală este alcătuită
dintr-o împletire de fibre epidermice şi dermice. Ea îndeplineşte o funcţie de filtru selectiv, pentru
substanţele provenite din derm şi care servesc la nutriţia epidermului, dar constituie şi a doua „barieră”
pentru substanţele ce ar putea pătrunde din epiderm. Dermul este compus din două straturi:

– Stratul superficial subepidermic sau dermul papilar → cuprinde porţiunile din derm ce se insinuează
între crestele epidermului, prin prelungiri mamelonate numite papile. Acestea adăpostesc ultimele
ramificaţii ale vaselor şi nervilor sub formă de ghemuri în conexiune unele cu altele ( plex capilar ).

– Stratul propriu- zis sau corionul → este mult mai gros, este mult mai rezistent şi e compus
preponderent din fibre colagenice, elastice şi reticulare.

c). Hipodermul

→ stratul care separă pielea de straturile subiacente. Se găseşte în continuarea dermului de care nu este
net delimitat. Se întinde în profunzime până la aponevroze sau periost, cu excepţia pleoapelor, urechilor
şi organelor genitale masculine care nu prezintă hipoderm.

I.1. Anexele pielii: reprezentate de fanerele ( cornoase ) şi glandele pielii.

A. Fanerele

a) Unghiile

→ lamele cornoase, alcătuite din celule keratinizate, fiind situate pe feţele dorsale ale degetelor, în
dreptul ultimei falange. Unghia este în principiu formată din cheratina, apă şi grăsimi, calciu şi fier.
Unghia protejează vârful degetului şi facilitează apucarea obiectelor de dimensiuni reduse.

b) Părul
Firul de păr este alcătuit din:

– bulb sau folicul pilos, care se găseşte în derm sau în hipoderm, centrat de un ax conjunctivo-vascular;

– rădăcina situată între bulb şi ostiumul folicular (orificiul prin care firul de păr iese din piele);

– tija, porţiunea liberă sau tulpină.

Rolul părului: sprâncenele protejează ochii de picăturile de transpiraţie care se scurg pe frunte, genele
protejează ochii de praf, lumină intensă, vânt. Părul din nas are rolul de a purifica aerul inspirat de
particule de praf care există în atmosferă.

Totodată, pe timp de iarnă, încălzeşte aerul care este inspirat înainte de a ajunge în plămâni, evitând
astfel şocurile termice. Părul de pe cap are rol de protecţie termică, această zonă de importanţă maximă
fiind lipsită de straturi importante de grăsime izolatoare termic.

B. Glandele pielii

a). Glandele sudoripare

→ glande exocrine de tip tubular, foarte numeroase (2-3 milioane), cu rol în a elabora sudoarea. Sunt
numeroase pe frunte, buze şi în palmă.

Sunt de două feluri: glandele sudorale apocrine sunt prezente în regiunea anală şi genitala, precum şi în
axile. Ele sunt întotdeauna în legătură cu un folicul pilos, unde se îmbină cu canalul lor excretor şi glande
ecrine dispuse aproape toată suprafaţa corpului cu excepţia regiunilor axilare, perimamelonare, pubiene
şi care se deschid direct la suprafaţa epidermului prin pori elimină produsul fără a modifica structura
celulelor.

b) Glandele sebacee

→ glanda anexa a epidermului, care secretă sebum (conţine aproximativ 1% colesterol şi cantităţi ceva
mai mari de grăsimi neutre şi alcooli superiori – are reacţie acidă). Glandele sebacee sunt prezente pe
toată suprafaţa pielii, cu excepţia palmelor, dar ele sunt mai abundente în unele regiuni: fata, spate,
pielea capului. Sebumul este produsul de secreţia al glandelor sebacee; aceasta secreţie are o coloraţie
albicioasă şi este semiconsistenta; sebumul este format dintr-un amestec de acizi graşi şi resturi ale
celulelor secretoare.

Pe lângă funcţia de lubrifiere, sebumul are şi un rol foarte important în protecţia tegumentului – rol
antifungic şi rol antibactericid.

Rolul esenţial al seboreei este în constituirea filmului hidro-lipidic de suprafaţă. Deasemenea seboreea
participă la împiedicarea deshidratării stratului cornos, opunându-se pierderii insensibile de apă şi
totodată nereţinând apa de suprafaţă, a echilibrării ecosistemului bacterian cutanat (flora bacteriană) şi
a unui confort la atingerea epidermului. În schimb hiperseboreea dă feţei şi părului un aspect gras şi
strălucitor.

c) Glanda mamară

→ glanda exocrină, un tip modificat de glanda sudoripară. Rolul biologic al glandei mamare este
îndeplinit prin produsele sale de secreţie, colostru şi laptele. Prezintă o capacitate de a sintetiza cantităţi
mari de lipide, glucide şi proteine cu valoare biologică ridicată.

Mucoasele
Mucoasele şi semimucoasele prezintă în mod fundamental aceeaşi structură histologică ca şi
tegumentul, cu unele deosebiri: nu există straturile granulos şi cornos, epiteliul epidermic oprindu-se la
stratul spinos. De asemenea nu există foliculi pilari, glande sebacee sau sudoripare; există în schimb
glande salivare anexă în mucoasa bucală şi glande mucinoase în cea vaginală. În plus, structurile
limfatice sunt mult mai bine dezvoltate şi active. Lipsind stratul cornos opac, mucoasele sunt
transparente şi apar de culoare roşie pentru că se vede plexul vascular superficial. Grosimea mucoaselor
este de aproximativ 0,1 – 0,2 mm.