Pielea (cutis) constituie un înveliș neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor orificii (gură,

nas, etc.) cu o semimucoasă (parțial cheratinizată) și care, în interiorul cavităților respective, devine o
mucoasă propriu-zisă. Pielea reprezintă o suprafață receptorie extrem de vastă, care asigură o
sensibilitate diversă, protejează corpul de leziuni mecanice și microorganisme, participă la secretarea
unor produse finale ale metabolismului și îndeplinește de asemenea un important rol de termoregulație,
execută funcțiile de respirație, conține rezerve energetice, leagă mediul înconjurător cu tot organismal.

Suprafața pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute și proeminențe.

Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavitățile naturale (gură, nas etc.) iar altele sunt
mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloși (din
acestea răsar fire de păr), fie glandelor sudoripare ecrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari,
precum și cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvența mare a
foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată și locul unde absorbția percutanată a apei,
electroliților, medicamentelor (unguente, creme etc.) și altor substanțe, este maximă.

Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) și funcționale, ultimele apărând odată cu
îmbătrânirea și scăderea elasticității.

Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute.

Cutele mari au unele particularități fiziopatologice ca: umiditatea mai mare față de restul pielii, un pH
alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele
îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc.

Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafața pielii reunind orificiile porilor; ele
determină astfel mici suprafețe romboidale, care constituie expresia unei elasticități normale. Aceste
microcute dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică
(sclerodermice). La nivelul palmelor și plantelor microcutele sunt așezate în linii arcuate dispuse paralel,
realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a
individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor
sudoripari.

Cutele funcționale se constituie ca urmare a scăderii elasticității cutanate și a contracțiilor musculare

(riduri).
Culoarea pielii depinde de:

cantitatea de pigment melanic care conferă nuanțe de la pielea albă (lipsa pigmentului), până la cea
neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este determinată genetic, dar variațiile culorii
pielii, după latitudinea geografică (de la pol la ecuator), arată și o adaptare. Melanina variază între
anumite limite și în funcție de expunerea la razele ultraviolete.

gradul de vascularizație capilară determină nuanța roz-roșie. Vascularizația mai abundentă a feții
produce și anumite particularități morbide regionale: bolile congestive ale feții sunt mai numeroase.
Culoarea pielii depinde și de cantitatea de hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este
bogat vascularizată și mai subțire, motiv pentru care e roză.

grosimea pielii influențează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subțire și e roză, pielea de pe palme și
plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei) mai ales în condiții de hiperkeratoză.
Abundența keratohialinei (strat granulos) conferă pielii o culoare albă.

Mucoasele sunt mai subțiri decât epidermul; keratina, keratohialina și melanina, în mod normal, la acest
nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permițând să se perceapă vascularizația din profunzime, de
unde culoarea lor roșie.

În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina și keratohialina și suprafețele morbide devin albe și
mai rugoase.

Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară și acomodarea lor la razele solare e deficitară, la ei
apărând mai ușor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze ultraviolete.

Suprafața pielii, la un om matur și talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei totală corespunde la circa
20% (în medie 14–16 kg), din care circa 15% reprezintă hipodermul (cu variații largi în raport cu
corpolența), circa 5% de derm și sub 1% de epiderm.

Grosimea pielii variază după regiuni: e subțire pe față, frunte, genitale, este mai groasă pe toracele
anterior, abdomen și marile pliuri. Grosimea crește la spate și pe suprefețele extensorice ale membrelor,
cea mai groasă e la palme și tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subțire (între 0,03 și 1 mm),
dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la față, 2 mm pe torace și 2,5), iar hipodermul are variații
mari regionale.
Elasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic și mai ales fibrelor elastice.
Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie și paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoși,
înveliți într-un țesut conjunctivo-elastic, funcționează ca niște mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă
la apăsare, după care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta și dispare în stările
edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticității, plăgile devin mai mari decât suprafața
secționată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafața prelevată.

Mobilitatea pielii este variabilă: față de planurile profunde este ușor mobilizabilă la față, torace,
membre, penis și puțin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor și pe aripile
nazale. Ea scade în procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esențiale).

uncția de apărare, împiedică pătrunderea unor agenți patogeni în organism (bacterii, substanțe toxice,
radiații)

funcția termoregulatoare ajuta la menținerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea
supraîncălzirii reduce temperatura prin exaporarea evaporarea apei din sudoare, la o temperatură
scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus arrector pili se
zbârlesc pielea având aspectul de piele de găină..

funcția de apărare față de razele ultraviolete la animale această funcție e realizată de blană sau pene, la
om stratul cornos stratum corneum absoarbe și reflectă cam 50% din radiații, absorbirea radiațiilor se
realizează prin pigmentul din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste
radiații se poate produce cancerul de piele.

pielea ca rezervor de celule embrionare această funcție este folosită de chirurgie în transplanturi.

funcția imunologică a pielii este realizată de celulele Langerhans din piele.

funcția de organ de simț este una din funcțiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător, aceasta
fiind îndeplinit de receptorii:

de durere (fiind până la 200/cm2),

de presiune (corpusculii Vater-Pacini),

termoreceptorii (corpusculii Krause),

receptorii la întindere (corpusculii Ruffini),

receptorii tactili sunt mai deși la buze, degete, limbă, mamelon, organele genitale externe (corpusculii
Meissner și celulele Merkel).

funcția de camuflaj, dacă pielea este goală sau acoperită cu blană, solzi sau pene, pielea are structuri de
protecție, de colorație care ajută pentru a ascunde animale de prădători sau pradă.
Pielea este constituită din 3 învelișuri: epidermul de origine ectodermică, dermul și hipodermul (stratul
celular subcutanat) de origine mezodermică (mezenchimală).

Epidermul

Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat și pavimentos, cornificat, celulele sale fiind în
permanență regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriția celulelor are loc prin difuzarea limfei
interstițiale din derm, prin intermediul membranei bazale și prin spațiile înguste (de cca 10 milimicroni),
care separă între ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra
pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii și împiedică pătrunderea microbilor în ele. Celulele
epidermului se împart, după origine, aspect microscopic și funcții, în două linii distincte: keratinocitele,
care constituie marea majoritate a masei celulare și melanocitele mult mai puțin numeroase.

Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele fiice fiind împinse
spre suprafață. Se realizează astfel o mișcare celulară lentă-ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă
progresiv cu keratină. Melanocitele elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât
în celulele epidermice (mai ales în stratul bazal) cât și în macrofagele dermice, care astfel devin
melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neurală sub forma de metaboliști care în cursul primelor
luni de viață fetală migrează spre unele regiuni din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger
etc.), în peritoneu și în piele. În piele se așază între celulele bazale.