Anatomia şi fiziologia pielii

Anatomia şi fiziologia pielii

Pielea. Deşi pielea este mai uşor de studiat decât majoritatea organelor, are o arhitectură mult
avansată în comparaţie cu a celorlalte. Acoperă întregul corp şi reprezintă 7% din greutatea
totală a corpului, fiind cel mai mare organ. S-a estimat că fiecare centrimetru pătrat de piele
conţine 70 cm de vase de sânge, 55 cm de nervi, 100 glande sudoripare, 15 glande sebacee,
230 receptori senzitivi, şi cam 500.000 de celule care în mod constant mor şi sunt înlocuite.
Pielea, a cărei grosime variază între 1,5 şi 4 mm sau mai mult în unele zone ale corpului, are
două straturi diferite. Stratul exterior este epiderma, un ţesut membranos gros. Sub epidermă,
se află derma, un ţesut membranos de legătură. Sub dermă, se găseşte hipodermul, bogat în
ţesut adipos. Deşi hipodermul nu este de obicei considerat ca parte a pielii sau a ţesutului
tegumentar, are câteva din funcţiile pielii şi va fi discutat în acest capitol.
Pielea are mai multe funcţii, dar majoritatea dintre ele sunt de protecţie. Pielea acoperă şi
separă organele interne, protejează întregul corp de orice fel de accidente, cum ar fi lovituri,
tăieturi. Pielea oferă de asemenea protecţie contra substanţelor chimice dăunătoare,
pericolelor termale (cald şi rece) şi infecţiilor bacteriene.

Epiderma este impermeabilă, prevenind orice pierdere inutilă de apă din organism. Fiind
puternic vascularizată şi conţinând glande sudoripare, pielea reglează scăderea temperaturii
corpului, menţinând controlul temperaturii corporale. Pielea se comportă ca un mic sistem
excretor: Ureea, sărurile şi apa se elimină prin transpiraţie. Pielea reduce razele ultraviolete
(UV), raze solare, iar celule epidermei folosesc aceste raze pentru a sintetiza vitamina D. Şi
în fine, pielea conţine organe senzitive numite receptori senziivi care sunt legaţi de
terminaţiile nervoase. Prin simţul tactil, presiune, temperatură şi durere, aceşti receptori ne
fac conştienţi de tot ce se întâmplă la suprafaţa corpului. Deoarece acest capitol se ocupă de
descrierea anatomiei pielii, ne vom ocupa de aceste funcţii în detaliu.

Hipodermul (sub piele, din limba greacă) este un strat bogat în ţesut adipos. Acest strat mai
este numit şi stratul subcutanat (sub piele, din limba latină). Este format din globuli grăsoşi,
separaţi prin travee de ţesut conjuctiv, care conţin vase şi nervi. Pe lângă depozitarea
grăsimii, hipodermul leagă pielea de structurile interne (în special de muşchi) şi dă elasticitate
pielii. Astfel suntem protejaţi împotriva loviturilor. Hipodermul este şi insulator. Deoarece
grăsimea nu este un bun conductor de căldură, previne scăderea temperaturii din corp.
Hipodermul se îngroaşă atunci când luăm în greutate, dar în mod diferit la cele două sexe. La
femei, grăsimea se depune pe şolduri şi sâni, pe când la bărbaţi se acumulează pe abdomen.

Dermul, al doilea strat important al pielii, este un ţesut conjunctiv flexibil. Celulele dermului
sunt identice cu cele ale oricărui ţesut conjunctiv din corp. Dermul acoperă corpul ca o
mănuşă. Executarea unui tatuaj presupune multiple înţepături pentru fixarea unui pigment în
dermis.
Dermul este bogat în vase de sânge şi fibre nervoase. Vasele de sânge din derm sunt atât de
multe încât reprezintă 5% din sângele din corp. Când unele organe, cum ar fi muşchii, au
nevoie de sânge, sistemul nervos contractă vasele de sânge din derm. Astfel, mai mult sânge
ajunge la muşchi şi alte organe. Pe de altă parte, sângele din aceste vase este cald în zilele
fierbinţi, corpul transpiră şi se răcoreşte.
Fibrele de colagen din derm conferă pielii elasticitate şi rezistenţă. Astfel, multe zgârieturi şi
lovituri nu ajung până la derm. Mai mult, fibrele elastice ale dermului permit întinderea pielii.
Structura profundă a dermului este responsabilă de semnele de pe suprafaţa pielii numite
riduri. Acestea pot fi observate la încheietura palmelor. Sunt un rezultat al plierii pielii, de
obicei la încheieturi. Sunt însă vizibile în tălpi, la degete.

Epiderma conţine patru tipuri diferite de celule: keratinocite, melanocite, celule Langerhans
şi celule Merkel. Keratinocitele sunt cele mai numeroase, aşa că vom discuta despre ele mai
întâi. Despre celelalte vom discuta atunci când vom examina straturile epidermei.

Keratinocitele. Principalul rol al acestora este producerea keratinei, o proteină fibroasă care
conferă epidermei funcţiile de protecţie. Strâns legate unele de altele prin dezmozomi,
keratinocitele apar în structurile profunde ale epidermei din celule care suferă o mitoză
continuă sau prin diviziune celulară. Prin apariţia unor celule noi, acestea evoluează spre
suprafaţa pielii şi produc keratina care ulterior ajunge în citoplasmă. Citoplasma produce
majoritatea celulelor şi se află între stratul exterior al celulii şi nucleu.
Ajunse la suprafaţa pielii, keratinocitele sunt moarte, ca nişte săculeţi plaţi plini cu keratină.
Milioane de asemenea celule cad zilnic, oferindu-ne o nouă epidermă la fiecare 30-45 de zile
– perioada de viaţă medie a unei keratinocite de la creare până la moarte. La o piele
sănătoasă, producerea de celule noi compensează pierderile de la suprafaţa pielii. În locurile
unde pielea este frecată, atât producerea de celule cât şi formarea keratinei este accelerată.

Straturile epidermei. Pielea de pe palme şi tălpi care este mai groasă, epiderma are cinci
straturi. Pielea mai fină de pe celelate părţi ale corpului are 4 straturi ale epidermei.

1. Stratul bazal

Stratul bazal, cel mai profund strat al pielii, este legat de derm printr-un strat sinuos. Numit şi
strat germinator, acest strat prezintă un singur strat de celule, cele mai tinere keratinocite.
Aceste celule se divid foarte repede. Pe lângă acestea, se mai găsesc şi celule Merkel. Fiecare
celulă Merkel semi-circulară este legată de un nerv senzitiv în formă de disc şi poate servi
drept receptor al simţului tactil.
Între 10 şi 25% celule din stratul bazal sunt melanocite. Acestea produc pigmentul închis al
pielii, melanina. Melanocitele trec prin multe transfomări pentru a ajunge până la
keratinocitele din stratul bazal. Melanina este produsă de melanozoni şi este transferată prin
procese celulare la cele mai apropiate keranocite. Astfel, keranocitele bazale conţin mai multă
melanină decât melanocitele. Granulele de melanină se acumulează la suprafaţa fiecărei
keranocite, formând un strat de pigment pe nucleu. La caucazieni, melanina dispare la o
distanţă mică de stratul bazal, înghiţită de lizozomii din keratinocite. La persoanele cu pielea
neagră nu se îpntâmplă astfel, ci melanina ocupă toate keratinocitele din întreaga epidermă.
Deşi persoanele cu pielea neagră au melanina mai închisă la culoare şi mai mult pigment în
fiecare melanocită, nu au mai multe melanocite decât caucazienii. La toate persoanele în
afară de cei cu pielea neagră, melanina produce bronzul solar ca răspuns la acţiunea razelor
ultraviolete.

2. Stratul malpighian (spinos)

Acesta prezintă mai multe straturi de celule. Aici are loc mitoza, sau diviziunea celulară, dar
mai rar decât în stratul bazal. La microscop, se observă că aceste keratinocite au nişte extensii
spinoase.
Printre celulele din acest strat, apar şi celulele Langerhans. Aceste celule în formă de stea
ajută la activarea sistemului imunitar.
3. Stratul granulos

Acest strat prezintă la rândul lui între 3 şi 5 straturi de keratinocite plate. Acestea contribuie
la formarea keratinei în straturile superioare ale epidermei. Keratina conţine o substanţă
impermeabilă secretată în spaţiile dintre celule şi este factorul principal de încetinire a
pierderilor de apă din epidermă. Mai mult, peretele exterior al celulelor se îngroaşă şi devin
rezistente la distrugere. Se poate spune că aceste keratinocite devin mai puternice şi întăresc
şi straturile exterioare ale epidermei.

4. Stratul lucios

Stratul lucios apare numai în pielea groasă, nu şi în cea subţire. Acest strat are mai multe
rânduri de keratinocite plate moarte. Analiza microscopică arată că celulele din stratul lucios
sunt identice cu cele ale stratului cornos, următorul strat.

5. Stratul cornos

Partea exterioară a epidermei, stratul cornos are mai multe rânduri de celule. Acesta este mai
gros în porţiunile cu piele mai groasă. Celulele moarte de aici sunt ca nişte săculeţi plaţi plini
cu keratină. Atât keratina cât şi membranele cu plasmă groasă ale celulelor din stratul cornos
protejează pielea împotriva abraziunilor şi perforărilor. Este uimitor cum un strat de celule
moarte poate îndeplini astfel de funcţii importante.

Celulele stratului cornos sunt cunoscute drept celule cornoase. Aceste celule reprezintă
mătreaţa de pe scalp şi cojiţele de pe pielea uscată. O persoană normală produce cam 18 kg
de coji în timpul vieţii. Se spune că ,, Frumuseţea începe cu o piele frumoasă” şi este
interesant deoarece tot ce vedem nu este decât ceva mort.

Culoarea pielii

La colorarea pielii, contribuie trei pigmenţi: melanina, carotenul şi hemoglobina. Carotenul

este un pigment galben- portocaliu derivat din produşi vegetali, cum ar fi morcovii. Se
acumulează de obicei în stratul cornos al epidermei sau ţesuturile adipoase ale hipodermului.
Culoarea derivată din caroten este mai evidentă în palme şi tălpi, unde stratul cornos este mai
gros.
Nuanţa de roz la pielea caucaziană reflectă culoarea roşie a hemoglobinei din capilarele
dermei. Deoarece pielea caucaziană conţine puţină melanină, epiderma este aproape
transparentă la persoanele nebronzate şi se observă astfel mult mai uşor vasele de sânge.
Melanina, cel mai răspândit pigment, este format dintr-un aminoacid numit tirozină.
Melanina diferă la culoare de la galben la roşu, de la maro la negru. Producerea melaninei
depinde de o enzimă dim melanocite numită tirozinază. Pistruii şi negi pigmentaşi sunt
acumulări de melanină.