Piele (anatomie)

Articol
Discuție
Lectură
Modificare
Modificare sursă
Istoric

Unelte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân
neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.
Piele

Pielea umană
Detalii
Latină Cutis
Resurse externe
Gray's p.1065
TA A16.0.00.002
Terminologie anatomică
Pielea (cutis) constituie un înveliș neîntrerupt care se continuă la nivelul
marilor orificii (gură, nas, etc.) cu o semimucoasă (parțial cheratinizată) și
care, în interiorul cavităților respective, devine o mucoasă propriu-zisă. Pielea
reprezintă o suprafață receptorie extrem de vastă, care asigură o sensibilitate
diversă, protejează corpul de leziuni mecanice (răni) și microorganisme, participă
la secretarea unor produse finale ale metabolismului și îndeplinește de asemenea un
important rol de termoregulație, execută funcțiile de respirație, conține rezerve
energetice, leagă mediul înconjurător cu tot organismul.

Suprafața
Suprafața pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute și proeminențe.

Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavitățile naturale

(gură, nas etc.) iar altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine
vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloși (din acestea răsar fire
de păr), fie glandelor sudoripare exocrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales
cele mari, precum și cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce
explică frecvența mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată
și locul unde absorbția percutanată a apei, electroliților, medicamentelor
(unguente, creme etc.) și altor substanțe, este maximă.

Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) și funcționale,

ultimele apărând odată cu îmbătrânirea și scăderea elasticității.

Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie
microcute.
Cutele mari au unele particularități fiziopatologice ca: umiditatea mai mare față
de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită
acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri,
intetrigo etc.
Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafața pielii reunind
orificiile porilor; ele determină astfel mici suprafețe romboidale, care constituie
expresia unei elasticități normale. Aceste microcute dispar la nivelul
cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică
(sclerodermice). La nivelul palmelor și plantelor microcutele sunt așezate în linii
arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar,
importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute,
dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor
sudoripari.
Cutele funcționale se constituie ca urmare a scăderii elasticității cutanate și a
contracțiilor musculare (riduri).
Culoarea pielii depinde de:

cantitatea de pigment melanic care conferă nuanțe de la pielea albă (lipsa

pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este
determinată genetic, dar variațiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de
la pol la ecuator), arată și o adaptare. Melanina variază între anumite limite și
în funcție de expunerea la razele ultraviolete.
gradul de vascularizație capilară determină nuanța roz-roșie. Vascularizația mai
abundentă a feții produce și anumite particularități morbide regionale: bolile
congestive ale feței sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde și de cantitatea
de hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată
și mai subțire, motiv pentru care e roză.
grosimea pielii influențează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subțire și mai
roză, pielea de pe palme și plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos
(keratinei) mai ales în condiții de hiperkeratoză. Abundența keratohialinei (strat
granulos) conferă pielii o culoare albă.
Mucoasele sunt mai subțiri decât epidermul; keratina, keratohialina și melanina, în
mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permițând să
se perceapă vascularizația din profunzime, de unde culoarea lor roșie.

În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina și keratohialina și suprafețele

morbide devin albe și mai rugoase.

Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară și acomodarea lor la razele solare

e deficitară, la ei apărând mai ușor arsurile actinice, după expuneri la soare sau
raze ultraviolete.

Suprafața pielii, la un om matur și talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei

totală corespunde la circa 20% (în medie 14–16 kg), din care circa 15% reprezintă
hipodermul (cu variații largi în raport cu corpolența), circa 5% de derm și sub 1%
de epiderm.

Grosimea pielii variază după regiuni: e subțire pe față, frunte, genitale, este mai
groasă pe toracele anterior, abdomen și marile pliuri. Grosimea crește la spate și
pe suprefețele extensorice ale membrelor, cea mai groasă e la palme și tălpi.
Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subțire (între 0,03 și 1 mm), dermul
este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la față, 2 mm pe torace și 2,5), iar hipodermul
are variații mari regionale.

Elasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic și mai

ales fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei
contribuie și paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoși, înveliți într-un țesut
conjunctivo-elastic, funcționează ca niște mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă
la apăsare, după care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta
și dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticității,
plăgile devin mai mari decât suprafața secționată, iar excizatele de piele
(grefele) mai mici decât suprafața prelevată.

Mobilitatea pielii este variabilă: față de planurile profunde este ușor

mobilizabilă la față, torace, membre, penis și puțin mobilizabilă la nivelul
palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor și pe aripile nazale. Ea scade în
procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esențiale).