3. Strategii educaţionale centrate pe elev. Coord.

: Laurenţiu Şoitu, Rodica Diana Cher-

ciu. Buzău: Alpha MDN, 2006.
4. proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?

ROLUL EDUCATORULUI ÎN PROMOVAREA

UNEI EDUCAŢII INTERCULTURALE
STRAISTARI-LUNGU CRISTINA, cercetător ştiinţific,
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

Abstract: Education, restructuring itself in the form of diversity education, is an essential con-
dition for solving the problems of contemporary society. At the same time, however,
diversity, as a problem for society, is considered „a driving force for educational
creativity”. So interculturality can be a valuable resource for the educator that can
be used in the educational process, and not an additional problem.
Societatea contemporană se caracterizează tot mai mult prin extinderea com-
ponentei sale pluriculturale, astfel încât aceasta din urmă a devenit o compo-
nentă structurală. Întâlnirea reală sau virtuală a culturilor aduce în prim-plan
probleme a căror rezolvare impune reorientarea sau chiar restructurarea orga-
nizării internaţionale dinspre viziunea multiculturală (a juxtapunerii culturilor)
spre viziunea interculturală.
Educaţia, restructurându-se sub forma educaţiei pentru diversitate, consti-
tuie o condiţie esenţială pentru rezolvarea problemelor societăţii contemporane.
În acelaşi timp, însă, diversitatea, ca problemă pentru societate, este considerată
„o forţă conducătoare pentru creativitatea educaţională”.
Interculturalismul este considerat ca: filosofie ce conferă un cadru de repre-
zentare şi interpretare a realităţii; proces care oferă un model raţional de organi-
zare a gândirii şi a eforturilor; program ce oferă o cale sistematică de organizare
a activităţilor orientate spre crearea unui mediu cultural divers. Instituţiile de
învăţământ sunt cele care pot propune, la nivelul cel mai profund, orientarea
societăţii către o etică interculturală care prinde contur odată cu formarea unor
„competenţe interculturale” la actorii săi. Acest aspect presupune formarea copi-
lului în sensul deschiderii către ceilalţi şi către diversitatea culturală. Însă obiecti-
vul de a forma la educat competenţa interculturală presupune existenţa acesteia
la un nivel suficient de ridicat la educator [Apud 2, p. 205].
Diversitatea culturală nu mai este un prejudiciu, ci o realitate care trebuie
fructificata în mediul educaţional. Pluralitatea culturală pune nu numai pro-
blema apărării diferențelor, ci a dialogului cultural, care recunoaşte că fiecare tre-
buie să contribuie la îmbogăţirea experienţei umane şi că fiecare dintre ele este
• 500 •
 CADRUL DIDACTIC – PROMOTOR AL POLITICILOR EDUCAȚIONALE

un efort de universalizare a unei experienţe particulare. Multiculturalitatea nu

este adversarul universalismului european, ci o altă forma a lui.
Interculturalismul implica înțelegerea, aprecierea şi valorizarea culturii pro-
prii la care se adaugă respectul bazat pe o informare autentică şi pe construirea
curiozităţii faţă de cultura etnică a celuilalt. Interculturalitatea este un proces ce
se produce la intersecţia dintre culturi, nefiind un scop în sine, dar care poate
deveni o finalitate atunci când sunt sesizate transformările nefireşti sau compor-
tamentele nefaste la acest nivel de intersectare a culturilor.
Principiile care susţin aceste argumente şi facilitează realizarea obiectivelor
educaţiei interculturale sunt:
• principiul respectării diversităţii;
• principiul convieţuirii parteneriale;
• principiul discriminării pozitive;
• principiul conservării identităţii culturale;
• principiul integrării multiculturale: „urmăreşte ca membrii fiecărei entităţi,
fie ea majoritară sau minoritară, să înţeleagă, să respecte şi să se exprime con-
form valorilor specifice celorlalte comunităţi culturale conlocuitoare [5].
Ritmul alert al vieţii, exigenţele tot mai variate şi mai noi cărora trebuie să le
facem faţă, frecventele întâlniri cu noul, reclamă de la educator mai multă flexibi-
litate, adaptabilitate şi perseverenţă pentru integrarea în fluxul tumultos al schim-
bării. Pentru ca individul să supravieţuiască într-o lume în plină schimbare, este
necesar să fie abandonată închiderea şi să fie acceptate provocările deschiderii,
conştientizării, implicării în societatea contemporană pluriculturală. Întâlnirea
reală sau virtuală a culturilor diferite aduce în prim plan necesitatea restructurării
educaţiei din perspectiva diversităţii. Astfel, interculturalitatea poate reprezenta
pentru educator o resursă preţioasă ce poate fi valorificată în procesul de învăţă-
mânt şi nu o problemă în plus. Educaţia pentru valori multiple, pentru diversi-
tate şi pentru alteritate necesită redefinirea unor concepte ale învăţământului şi,
mai ales necesitatea formării cadrelor didactice din perspectiva de moderator şi
modelator al comunicării interculturale.
Educaţia interculturală este, în fapt, o educaţie a relaţiilor interpersonale care
implică membri ai unor culturi diferite.
Diferenţele în raport cu celălalt se întind pe mai multe registre: limbă, religie,
practici sociale de comunicare, de relaţionare, de vestimentare, alimentare, de
producţie, tradiţii, norme etc.
Spectrul larg al diferenţelor atrage după sine o suită de reacţii complexe de
natură cognitivă, afectivă, comportamentală, în interacţiunea cu străinul [7].
Identificarea unor noi resurse curriculare în spaţiul nostru educaţional şi
abordarea lor din perspectiva pedagogiei interculturale ar oferi largi posibili-

• 501 •
tăţi de re-formare a fiinţei umane în spiritul interculturalităţii, al bunelor relaţii
interetnice şi al solidarităţii umane şi sociale. Educaţia pentru alteritate, parte
componentă a noilor educaţii, este una din resursele curriculare noi pentru a fi
fondată şi înscrisă în cotidianul actului de învăţare. Căci, dacă este adevărat că
şcoala pregăteşte tinerii pentru viaţă, atunci datoria educatorului este de a-l ajuta
pe copil să se formeze, de a-l face pe subiect să-şi achiziţioneze acele competenţe
care îi vor fi necesare în viaţa de adult, între ele şi competenţa interculturală.
Educaţia pentru alteritate se înscrie atât în contextul proceselor de cercetare şi
dezvoltare curriculară, cât şi în cel de sincronizare europeană, iar ţinta acestei
educaţii – formarea la tânăra generaţie a unei competenţe interculturale – este
compatibilă cu standardele naţionale şi internaţionale. Odată stabilită ţinta de
atins, având la îndemână un cadru de referinţă al educaţiei timpurii, rolul edu-
catorului este să proiecteze corect situaţiile didactice de învăţare a acesteia, ast-
fel încât competenţa interculturală, care este una transversală, transnaţională şi
transculturală, să-i asigure copilului capacitatea relaţională de a intra în raport cu
persoane aparţinând altor culturi, demonstrând permesivitate, respect şi înţele-
gerea semnificaţiilor culturale diverse [3].
Grădiniţa este terenul unei învăţări timpurii a regulilor sociale şi punctul de
demarare a programelor proiectate şi planificate la nivel general pentru integra-
rea educaţională şi socială a tuturor copiilor. Daca ne punem întrebările „Este
grădiniţa mediul de încadrare educaţională şi socială a tuturor copiilor? Au toţi
copiii şanse egale de participare în programele dedicate sprijinirii şi dezvoltării
lor individuale? Asigură, singură, familia sprijinul şi educarea corectă a copiilor
până la vârsta şcolară, sub aspect cultural, moral, religios?”. Pentru a creşte gene-
raţii educate trebuie să ai grijă de fiecare individ. Copilul se descoperă pe sine cu
adevarat, nu atât în microuniversul familiei, în desfăşurările sale solitare, cât în
universul real al copilăriei, în cadrul colectivităţii de copii.
Programul educativ al grădiniţei trebuie să fie flexibil şi deschis către răspun-
suri adecvate individualizate şi personalizate. Curriculumul pentru educaţie tim-
purie trebuie să răspundă nevoilor de educaţie şi de formare a tuturor copiilor.
Factorii implicaţi direct în realizarea educaţiei interculturale sunt: familia şi
grădiniţa. Tipurile de relaţii interculturale pot fi: grădiniţa–familie, educatoare–
părinţi, educatoare–copii, copii–copii, familie–comunitate. Atitudinea funda-
mentală a tuturor e şi calitatea fundamentală a acestora, trebuie să fie tolerantă
în toate manifestările şi relaţiile umane ce se stabilesc în acest tip de relaţii [6].
Valorile înglobate finalităţilor educaţiei interculturale nu se pot realiza de
la sine în raporturile interculturale. Toleranţa, deschiderea, acceptarea nu sunt
înnăscute, ci se construiesc în personalităţile individuale prin demersuri edu-
caţionale sistematice. În acest sens, a devenit necesară implementarea educaţiei

• 502 •
 CADRUL DIDACTIC – PROMOTOR AL POLITICILOR EDUCAȚIONALE

interculturale în programul educaţional ce trebuie începută încă de la grădiniţă.

Astfel, cadrul de referinţă al educaţiei timpurii din Republica Moldova prevede
introducerea conceptului de interculturalitate în educaţia timpurie, deoarece
Republica Moldova este un spaţiu multicultural şi multilingvist şi în instituţi-
ile de educaţie timpurie sunt înscrişi copii de diferite naţionalităţi, etnii, culturi,
limbi vorbite.
Limba şi cultura fiecărui copil este luată în considerare. Tuturor preşcolari-
lor, inclusiv reprezentanţilor minorităţilor naţionale, li se oferă oportunităţi de
a învăţa în limba maternă sau, în funcţie de posibilităţile instituţiei şi la cererea
părinţilor – într-o limbă de circulaţie internaţională.
Astfel, sintetizând ideile autorilor T. Cozma, Gh. Şalaru, evidenţiem scopu-
rile educaţiei interculturale:
− Creşterea eficienţei relaţiilor interculturale, mărirea gradului de deschi-
dere, de toleranţă, de acceptare a celuilalt care este diferit;
− Pregătirea fiinţei umane pentru a trăi diversitatea ca un fapt cotidian, a-l
considera natural şi, evident, a-l putea repera şi explica;
− Educarea atitudinii faţă de diversitate pentru a nu o percepe şi trăi ca o
ameninţare sau un şoc, ci ca sursă de interes şi dezvoltare;
− Exersarea capacităţii de relaţionare, reciproc avantajoasă, în cadrul diversi-
tăţii umane [7].
Însă, problema cea mare pe care au încercat să o rezolve cele mai avansate spi-
rite ale umanității este atitudinea personalității față de mediul social în care tră-
ieşte, raportul om – societate. În toate timpurile s-a observat o tendință generală
de a supune intereselor societății personalitatea. Tendință adevărată, căci perso-
nalitatea devine ca atare numai în cadrul societății, în numele societății [Apud 4,
p. 14].
Renumitul lingvist şi filosof german V. von Humbold, a cercetat raportul
dintre limba şi cultura națională şi a ajuns la concluzia că integrarea firească a
individului în cultura universală începe şi trece în mod legitim prin cultura nați-
onală. Ideea humboldtiană este redată schematic de formula: Individ – Naţiune
– Umanitate. Încălcarea acestui principiu a generat un număr enorm de indivizi
care au rămas în afara oricărei culturi naționale [Apud 4, p. 18].
Căci, educaţia, la interferenţa cu civilizaţia şi cultura, se pot influenţa reciproc
spre realizarea idealului social. Limba, valorile şi simbolurile culturale, moştenite
de la predecesori, ocrotite de tradiţie, păstrate în cadrul familial şi comunitar,
inedite ca expresii artistice, pot fi valorizate în educația timpurie prin activități
etnoculturale. Această tendință promovează metodologia de integrare a valori-
lor etnoculturale (valori spirituale şi materiale) în procesul educaţional din insti-
tuțiile de educație timpurie în baza valorificării mediului etnocultural: valorile

• 503 •
 autohtone, îndeletnicirile tradiţionale, obiceiurile şi datinile, creaţia popular-ar-
tistică din spaţiul etnocultural. Scopul etnoculturalității în ET vizează formarea/
dezvoltarea unei personalităţi prosociale şi culturale, în baza cunoaşterii valori-
lor etnoculturale materiale şi spirituale, având demnitate şi mândrie naţională.
Etnoculturalitatea oferă un univers formativ, corespunzător nivelului formării
personalităţii copilului, prin afirmarea propriei identităţi, prin asumarea respon-
sabilităţii, prin dezvoltarea spiritului patriotic. Din perspectiva psiho-educaţio-
nală, acest concept integrează valorificări axiologice, cognitive şi metacognitive,
psihomotrice, socioafective, relaţional-estetice etc. Identitatea naţională, etnică
acceptată şi trăită autentic de către copil va fi reperul de acceptare, asimilare şi
respectare a culturii altor comunităţi. Multiculturalismul permite experimenta-
rea diferitelor stiluri de viață, a altor limbi, religii, forme de artă, comportamente
şi tradiții cu care pot fi familiarizați copiii încă de la grădiniță. Cunoscându-l pe
„celălalt”, ne cunoaştem pe noi înşine, devenim deschişi şi toleranți [1, p. 33].

Referinţe bibliografice
1. Cadrul de Referință al Educației Timpurii din Republica Moldova. Min. Educa-
ției, Culturii şi Cercetării al Rep. Moldova; grupul de lucru: V. Clichici, C. Strais-
tari-Lungu [et al.]. Chişinău: Lyceum (Tipografia Centrală), 2018.
2. COZMA T. (coord.). O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea. Iaşi: Poli-
rom, 2001.
3. HADÎRCĂ M. Competenţa interculturală: un punct de plecare spre integrare naţio-
nală şi europeană. In: Educaţie interculturală în Republica Moldova. Chişinău: Ed. Arc,
2004.
4. PÂSLARU Vl. Principiul pozitiv al educației. Studii şi eseuri pedagogice. Chişinău:
Civitas, 2003.
5. SEVERIN A. Stabilitatea şi sfidările multiculturalismului civic în Europa. In: Inter-
culturalitate. Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002.
6. SIMONCA V. Abordarea interculturalităţii în procesul instructiv-educativ desfăşurat la
nivel preşcolar. http://www.creeaza.com/didactica/gradinita/abordarea-intercultu-
ralitatii-347.php
7. ŞALARU G. Perspectiva interculturală a educaţiei. In: Educaţie interculturală în
Republica Moldova. Chişinău: Ed. Arc, 2004.

• 504 •

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)