Curs 5.

Comunicarea didactică; comunicarea educaţională; comunicarea verbală, nonverbală,

paraverbală

Deoarece în majoritatea cazurilor nu se fac distincţiile necesare între cele două sintagme,
ne propunem, în cele ce urmează, să încercăm delimitarea acestora.

Comunicarea didactică desemnează „ansamblul activităţilor de transmitere şi

receptare de mesaje al căror conţinut vizează învăţarea, formarea şi dezvoltarea
cunoştinţelor, abilităţilor şi deprinderilor în procesul instruirii şi educaţiei şcolare”.

În comunicarea didactică, toate elementele sistemului beneficiază de o elaborare

riguroasă. Astfel, comunicarea didactică prezintă următoarele caracteristici:

- se bazează pe documente normative (plan de învăţământ, programă şcolară) şi

şcolare (planificare calendaristică, plan de lecţie); se desfăşoară într-un cadru organizat,

conform principiilor didactice, în instituţii specializate (şcoli, licee, universităţi);
emiţătorul/ profesorul are o pregătire specială şi competenţe certificate;

- în construcţia mesajelor profesorii au în vedere particularităţile de vârstă şi

individuale ale elevilor, mediul social în care trăiesc aceştia, precum şi utilizarea unui
repertoriu comun de sensuri şi semnificaţii ale termenilor;

- este un act intenţionat care vizează modificări cognitive, afective,

comportamentale, acţionale ale elevilor; necesită o evaluare, un feed-back din punct de

vedere al eficienţei.

Sfera conceptului de comunicare educaţională este mult mai largă decât a celui de
comunicare didactică. În susţinerea acestei afirmaţii aducem următoarele argumente: educaţia
se realizează nu numai într-un cadru instituţionalizat, ci şi acasă în familie, în cluburi, muzee, în
diverse grupuri, etc., ori de câte ori îi influenţăm pe cei din jur; „educaţia presupune un ansamblu
de influenţe, de acţiuni deliberate, explicite ori implicite, sistematice ori nesistematice, care într-
un fel sau altul contribuie la formarea personalităţii unui individ” (Salavastru, 2004, p. 191).

Se poate spune că orice comunicare didactică este şi o comunicare educaţională,

deoarece profesorul, prin influenţa sa, produce schimbări în personalitatea elevilor, dar nu se
poate firma că orice comunicare educaţională este şi didactică, deoarece influenţelor
educaţionale suntem supuşi toată viaţa (life long learning), pe când celor didactice, doar în
anumite perioade ale formării personalităţii.

Calităţile comunicării didactice depind de o multitudine de factori: strategiile de

instruire şi comunicare utilizate, stilul de predare-învăţare folosit, personalitatea
profesorului şi elevilor, managementul acesteia.

În organizarea şi desfăşurarea comunicării didactice, intervin următoarele etape:

- stabilirea şi precizarea obiectivelor urmărite;

- selectarea informaţiilor sau cunoştinţelor semnificative ce urmează a fi
transmise;
- corelarea acestora cu experienţele anterioare ale elevilor pentru a facilita
integrarea noilor cunoştinţe în bagajul pre-existent;
- ordonarea informaţiilor transmise de la simplu la complex, inductiv şi deductiv;
- utilizarea unor mijloace şi materiale didactice adecvate procesului de înţelegere
a cunoştinţelor transmise;
- evaluarea eficienţei comunicării.

Caracteristicile fundamentale ale comunicării educaţionale se referă la următoarele

aspecte (Rotaru, 2008, p.14):

- este o comunicare direcţionată/orientată (Şoitu, 2001, p.155) de anumite finalităţi

ale procesului instructiv-educativ, fiind concomitent centrată pe elev (din punct de vedere al
posibilităţilor, nevoilor, dorinţelor acestuia);
- este o comunicare cu un public-ţintă clar definit, căruia îi este adresat direct
mesajul educaţional, avându-se în vedere efectele acestuia (mesajului);
- este un tip de comunicare ce dispune de un limbaj propriu, cunoscut drept
limbaj pedagogic;
- presupune interacţiunea activă a emiţătorului cu receptorul, fundamentată pe
rolul esenţial al feedbak-ului în procesul instructiv-educativ, pe o analiză atentă a
conţinutului comunicării, respectiv pe o relaţie de încredere între actorii comunicării;
- este o comunicare dinamică, tranzacţională;
- presupune conceptul de „intervenţie educativă”, definită ca fiind „orice act uman
prin intermediul căruia se realizează o anumită influenţă asupra unui individ, influenţă
capabilă să determine o anumită reacţie a acestuia, o anumită modificare a personalităţii
sale. Aceste modificări pot afecta toate dimensiunile personalităţii: intelectivă, afectivă,
atitudinală, comportamentală, acţională.”(Sălăvăstru, 1995,p.40).
 - reprezintă o relaţie asimetrică între actori, dată de statutul diferit al profesorului

faţă de elev , dar şi de bagajul cognitiv şi experienţial.

2.5. Comunicare verbală; comunicare nonverbală; comunicare paraverbală

După instrumentul cu ajutorul căruia se codifică informaţia şi natura canalului de

transmitere a mesajului:

a) comunicarea verbală (semantică, intelectivă); este codificată logic şi se realizează

prin limbajul articulat; instrumentul este limbajul natural; deţine rolul dominant în
ansamblul comunicării umane.

Eficienţa comunicării verbale este influenţată de respectarea a trei niveluri de

exigenţă:

- exigenţe de ordin sintactic – semnele şi combinaţiile de semne trebuie să funcţioneze

după reguli bine determinate şi trebuie asumate de toţi cei care participă la relaţia de comunicare.

- exigenţe de ordin semantic – semnele şi sistemele de semne trebuie să trimită la un sens

(înţeles), iar acesta trebuie să fixeze o semnificaţie (o realitate cu care semnul este întotdeauna
asociat).

- exigenţe de ordin pragmatic – semnele şi sistemele de semne trebuie să aibă o influenţă

asupra receptorului (să schimbe un comportament, să determine o acţiune, să producă o emoţie).

Aceste exigenţe trebuie îndeplinite simultan, altfel actul de comunicare verbală va fi

afectat.

b) comunicarea paraverbală – se realizează prin intermediul unor elemente care

însoţesc cuvântul şi vorbirea în general: caracteristicile vocii, accentul, intonaţia, pauza,
ritmul, debitul vorbirii, intensitatea rostirii. Aspectele paraverbale ale comunicării pot
schimba, în funcţie de context, întreaga construcţie de sensuri şi semnificaţii realizată prin
intermediul comunicării verbale. Paraverbalul personalizează actul comunicării: tonul vocii,
ritmul, intonaţia, pot transmite informaţii despre starea afectivă a emiţătorului, despre atitudinea
sau gradul de siguranţă în raport cu ceea ce spune. O semnificaţie deosebită în comunicare o are
tăcerea ca modalitate de comunicare paraverbală.

c) comunicarea nonverbală – transmiterea mesajului se realizează prin alte mijloace

decât cuvântul: prin expresia feţei, privire, gesticulaţie, poziţia corpului, proximitate,
înfăţişare, îmbrăcăminte. Descifrarea semnificaţiilor comunicării nonverbale se realizează pe
baza simţului comun, motiv pentru care „limbajul gesturilor”poate fi considerat un limbaj
universal. Aspectele nonverbale ale comunicării întăresc, precizează, ori nuanţează mesajele
verbale, informează cu privirea la atitudinile şi stările emoţionale ale partenerilor comunicării.

Ansamblul elementelor paraverbale şi nonverbale formează metacomunicarea.

Metacomunicarea este foarte importantă, deoarece semnificaţia mesajului realizat prin elemente
paraverbale şi nonverbale poate influenţa mai puternic decât semnificaţia mesajului verbal.
2.6. Comunicarea interpersonală: directă, indirectă / mediată

Mesajul este nucleul oricărei comunicări umane deoarece reprezintă sensul şi

semnificaţia vehiculate între emiţător şi receptor. Este limpede că decodarea mesajului
presupune ca cei doi actori ai procesului comunicării, emiţătorul şi receptorul, sau în cazul
nostru specific, profesorul şi elevii, să folosească acelaşi cod. Acest lucru nu este însă
întotdeauna suficient. Uneori, mesajul transmis solicită un răspuns rapid, materializat prin
comportamente sau reacţii imediate. Din acest motiv putem spune că mesajul constituie
totdeauna un anumit rezumat al sensului unor fapte, evenimente sau fenomene, o
învăţătură pe care trebuie să o aplicăm. Alteori, răspunsul receptorului este mai greu de
obţinut, datorită diferenţelor remarcabile existente între intenţia emiţătorului şi
capacitatea de sesizare a receptorului. Cei doi poli ai comunicării, au câte un univers
propriu de idei, sensuri şi semnificaţii privind lumea şi viaţa, dominantele în jurul cărora
gravitează şi se înscriu mesajele. Tot aici, se înscrie ca factor determinant şi lipsa
capacităţilor de comunicare ale emiţătorului/ receptorului. Vorbim despre comunicare, dar
nu ştim să comunicăm. Nu suntem capabili să transmitem aproapelui gândurile, trăirile,
sentimentele sau temerile noastre. Auzim, dar nu ascultăm. Vorbim, dar nu transmitem şi nu
înţelegem mesajele, iar aceste aspecte se reflectă în rezultatele la învăţătură şi
comportamentul elevilor. Ei nu vin la şcoală doar pentru a li se „transmite” cunoştinţe ci şi
pentru că inconştient speră să găsească ceea ce multora le lipseşte acasă: atenţia şi
comunicarea cu adulţii. Iată câteva dintre motivele pentru care ar trebui să privim spre
elevii noştri cu mai multă îngăduinţă şi să încercăm interpretarea mesajului transmis prin
aparentul lor dezinteres şi permanenta lor agitaţie în felul următor: au nevoie de
comunicare atât pentru a dobândi cunoştinţe, mai mult, pentru a putea înţelege şi în
consecinţă aplica ceea ce învaţă, cât şi pentru a-şi putea rezolva problemele afective,
caracteristice etapei de viaţă în care se află. Profesorul, elementul cheie al explicaţiei şi
înţelegerii, are menirea ca prin organizarea logică, semantică şi lingvistică a informaţiei
conţinută în mesaje, să asigure: coeziunea grupurilor umane, înţelegerea şi cooperarea; să
regleze comportamente; să faciliteze funcţia cognitivă, axiologică şi praxiologică a
comunicării, prin care cunoaşterea, aprecierea şi practica umană devin posibile şi
accesibile.

Comunicarea interpersonală se referă la dialogul dintre interlocutori, în cazul

nostru, profesor-elev. În acest caz schimbul de mesaje, aşa cum am arătat anterior,nu se
rezumă doar la transmiterea informaţiilor/conţinuturilor, ci permite crearea unor sensuri
şi semnificaţii comune. Comunicarea interpersonală este forma comunicării ce permite
manifestarea afectivităţii, a tensiunilor, fiind profund influenţată de feedbak. Totodată este
zona în care se regăsesc persuadarea, negocierea, şi proxemica. Spre deosebire de celelalte
forme ale comunicării, în cadrul comunicării interpersonale se evidenţiază competenţele de
comunicare ale emiţătorului şi receptorului ca şi elemente definitorii ale succesului/insuccesului
acesteia. În capitolul anterior evidenţiam importanţa construcţiei şi transmiterii mesajului
didactic în vederea facilitării înţelegerii mesajului didactic de către elevi. Acum este momentul
să specificăm faptul că profesorul este cel care, în interacţiunea cu elevii, dă tonul unei
comunicări eficiente, unei relaţii afective profesor-elevi şi elevi-disciplina predată, deoarece
experienţa a demonstrat că elevii care îşi iubesc şi respectă profesorul acceptă şi învaţă orice,
oricât de abstract ar fi.

În comunicarea didactică vom întâlni ca tipuri de comunicare interpersonală,

comunicarea:

a. directă

b. de grup

c. indirectă (mediată)

a. Comunicarea directă, interpersonală se referă la transmiterea conţinuturilor prin

contact direct, nemijlocit între interlocutori, folosind un ansamblu de tehnici naturale/primare
caracteristice interacţiunii umane directe: cuvânt, voce, gesturi, distanţe personale.

Având ca reper rolul fundamental al comunicării în cunoaşterea interpersonală, Mihai

Dinu stabileşte diferenţele dintre comunicarea interpersonală, comunicarea interpersonală
didactică şi comunicarea de grup. Primul criteriu de diferenţiere se referă la faptul că acest
tip de comunicare (interpersonală) nu presupune transmiterea informaţiei ci este axată pe
prelucrarea psihologică a acesteia. Comunicarea interpersonală didactică implică existenţa
actorilor consacraţi ai procesului comunicării, emiţător şi receptor, aflaţi –după cum precizează
F. Orţan „într-un amplu proces de intercunoaştere prin stabilirea unor relaţii semnificative,
schimb intens de informaţie, elemente emoţionale numeroase, care se concentrează în jurul
intenţiilor de a colabora şi de a ajuta, dar şi prin joc şi distracţie”.(Orţan, 2005, p.89).

Diversele definiţii date comunicării interpersonale (Dinu, Watson şi Hill) ne permit să

concluzionăm că acest tip de comunicare se manifestă prin sistematizarea schimbului de
informaţii dintre emiţător şi receptor, respectiv facilitarea transmiterii unor elemente emoţionale
şi sociale. Deci pentru a facilita şi încuraja comunicarea interpersonală se vor transmite mesaje
pozitive, se va pune accent pe explicaţia şi înţelegerea acestora, asociind comunicarea verbală cu
cea nonverbală (care va avea efect de întărire a mesajelor verbalizate).

În orice formă a comunicării pot apărea blocaje, respectiv factori inhibitori.

Enumerăm în continuare câţiva factori inhibitori specifici comunicării interpersonale :
 „1. concepţiile despre sine ale emiţătorului şi receptorului;

2.cunoştinţele, credinţele, atitudinile, valorile, propunerile şi experienţele

emiţătorului şi receptorului;

3. rolurile deţinute în grup de receptor şi emiţător;

4. motivaţiile emiţătorului şi receptorului;

5. contextul situaţii lor de comunicare.” ( Dinu, apud Orţan, 2005, p.88).

Comunicarea interpersonală specifică activităţilor didactice se materializează prin

acea „tensiune”generată de curiozitatea elevilor, de dorinţa lor de cunoaştere. În acest
context vom putea vorbi despre arta, măiestria profesorului de a crea „condiţiile
psihologice pentru ca elevii să se afle în faţa unor enigme care merită efort de cunoaştere,
cunoştinţa ştiinţifică să fie prezentată psihologic ca un secret, unde preţul dezvăluirii lui să
fie proporţional cu efortul desfăşurat de elevi.”(Orţan , 2005, p. 96).Astfel, rolul
profesorului nu se va limita doar la transmiterea cunoştinţelor ci va fi legat şi de reglarea
relaţiilor psihologice mai mult sau mai puţin conştiente ale elevilor.

Cu toate eforturile depuse de profesor pentru implicarea elevilor atât în procesul didactic
cât şi în cel al comunicării, în ultimii ani este tot mai pregnant dezinteresul elevilor faţă de şcoală
şi implicit faţă de actul comunicării didactice. Această observaţie generează întrebări de tipul:
Care ar putea fi cauzele acestui comportament? Cine provoacă această indiferenţă

Preocupată fiind de a răspunde acestor întrebări, Liliana Ezechil identifică drept

posibile cauze: supraîncărcarea programului şi programelor şcolare şi modul în care
profesorul atrage clasa de elevi. Activităţile remediale propuse pentru deficienţele constate
sunt: interacţiunilor profesor –elev cu cele elev-elev, organizarea cât mai multor grupe şi
microgrupuri cu funcţii specifice:grup de descoperire, grup de antrenament mutual, grup
de confruntare, grup de interevaluare, grup de nevoi, etc., precum şi întocmirea fişelor de
observaţie a comportamentului grupal.

b. Comunicarea de grup

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a

oricărui grup social, indiferent de natura şi de mărimea lui. Un grup poate exista numai
dacă între membri săi există comunicare, manifestată prin intercţiuni sociale.

Preocupat de aspectele sociale şi psihologice ale comunicării, C. Hariuc prezintă

clasificările grupurilor în funcţie de diverse criterii:

- tipurile de relaţii dintre indivizi (personale, afective,formale,contractuale), generează

grupuri primare şi secundare (C.H. Cooley);
- tipul de normativitate împlicată în organizarea lor evidenţiază grupuri formale,
nonformale şi informale;

- numărul membrilor permite identificarea grupurilor mari şi mici etc.

În comunicarea didactică suntem interesaţi de grupul mic în care indivizii pot efectiv să
interacţioneze, să comunice, să se perceapă în mod direct.

Orice grup mic, precizează C. Hariuc se caracterizează prin: structură (rezultată din
ansamblarea anumitor componente - indivizi, relaţii interpersonale, norme şi valori,
scopuri, motivaţii şi activităţi - implicate în dezvoltarea de procese - stratificare, conducere,
comunicare, competiţie/cooperare, distribuţie a trăirilor afective individuale şi
interindividuale), mod de funcţionare şi generarea anumitor efecte şi rezultate.

În opinia aceluiaşi autor, grupurile mici au o serie de proprietăţi: mărime, coeziune,

consens şi conformitate, autonomie, permeabilitate, flexibilitate, stabilitate etc. Modul de
constituire a fiecărei proprietăţi şi corelarea lor conferă grupului un anumit specific având efecte
variabile asupra performanţei individuale şi de grup.

Putem afirma, în concluzie, faptul că prin comunicarea de grup înţelegem schimburile

de idei, experienţe, trăirile afective care au loc într-un cerc relativ restrâns.

Relaţiile de comunicare în grup pot fi : verbale şi/sau nonverbale; flexibile sau
rigide; pot avea un grad înalt de centralitate sau de lateralitate  respectiv de formalitate
sau informalitate. Din punct de vedere al direcţionării activităţii în grupuri, relaţiile de
comunicare sunt ordonate în reţele de statusuri şi roluri sub diferite forme: lineare (în
lanţ), în cerc sau roată, în stea sau cristal, fragmentate, reciproce etc. Aceasta face ca,
împreună cu gradul de conformitate normativă şi orientarea relaţiilor afective, în orice
grup să existe diferenţe între indivizi din punct de vedere al frecvenţei angajării în
comunicare.

Eficienţa comunicativă a unei reţele depinde de nivelul de înţelegere a informaţiei (cât de

comun este pentru membri grupului codul utilizat în structurarea mesajului), flexibilitatea şi de
adaptarea la sarcina de îndeplinit. Ca urmare, analiza eficienţei performanţei grupului se face
în funcţie de gradul de adecvare a comunicării la sarcină şi de modul în care, pentru un
anumit tip de sarcină, este mai mult sau mai puţin eficientă modalitatea de comunicare
aleasă. De aici rezultă necesitatea cunoaşterii şi a analizei în termeni de eficienţă a
cerinţelor şi caracteristicilor sarcinii care trebuie rezolvată, precum şi a repertoriului de
structuri şi reţele de comunicare posibile.

Deoarece funcţiile comunicării interpersonale sunt reprezentate de: menţinerea unităţii şi

integrităţii oricărui grup social şi coordonarea acţiunilor individuale în grup, studiul comunicării
în grup s-a concentrat asupra (Hariuc, 2002, p.72): reţelei de comunicare a grupului, respectiv a
modului de distribuţie a relaţiilor interpersonale de comunicare, a densităţii şi consistenţei lor, a
tipurilor de informaţii vehiculate şi a efectelor acestora asupra organizării şi funcţionării
grupului. Totodată, studiul comunicării în grup vizează formele de codificare a informaţiei,
modalităţile de constituire a sensului unui enunţ prin negocieri interpersonale şi condiţiile de
decodificare şi recodificare a semnificaţiilor vehiculate.

În concluzie, comunicarea este:

- instrumentul reglator al relaţiilor interpersonale, ceea ce permite crearea şi

menţinerea unui climat propice desfăşurării oricărei activităţi;

- modalitatea eficientă de gestionare a conflictelor;

- elementul ce realizează coordonarea unitară a comportamentului de grup,

eficient.

- schimbul continuu de mesaje care generează unitate de vederi şi implicit de

acţiune prin: armonizarea cunoştinţelor privind scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge;
promovarea deprinderilor necesare; omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv
(emoţional, sentimental) şi motivaţional (opinii, interese, convingeri, atitudini).

???? Reflecţie necesară

1. Aduceţi argumente pro sau contra următoarelor afirmaţii:
- conflictele se rezolvă de la sine, cu trecerea timpului;
- conflictul este întotdeauna negativ şi distructiv;
- a avea un conflict este un semn al lipsei de autocontrol;
- într-un conflict întotdeauna cineva pierde.
Structuraţi, într-un scurt ghid de bune practici, sugestii de care trebuie să
ţină cont cadrele didactice în abordarea conflictelor ce au loc în mediul şcolar.

2. Identificați în suportul de curs importanta și cerințele comunicarii în

grupurile educaționale (clasa de elevi, grupa de preșcolari).

c. Comunicarea indirectă, mediată se numeşte astfel deoarece „este mediată de un

suport mai mult sau mai puţin complex din punct de vedere tehnologic (scrisoarea,
telefonul, calculatorul) sau de un bun produs de un ansamblu de instituţii, specialişti şi
dotări tehnologice (cărţile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, internetul).”( Coman, 1999,
p.14).
 Media sau suportul de transmitere al mesajului, se clasifică după Hary Pross în media
primare, secundare şi terţiare:

- media primare (umane) nu necesită un suport tehnic pentru emiterea şi

transmiterea mesajului. Acestea sunt exprimarea verbală, mimica, gestica, dansul.

- media secundare (tipografice) au nevoie de suport tehnic doar la emitere. Din

această categorie fac parte:scrisul, muzica instrumentală, presa, cărţile.

- media terţiare (audio-vizuale) suportul tehnic este utilizat atât pentru emisie cât
şi pentru recepţie. Pot fi identificate ca aparţinând acestei categorii:telegraful, radioul,
televiziunea, filmul, internetul şi multimedia.În ultima perioadă se vorbeşte tot mai mult
despre media digitale, care includ internetul şi noile media.

Deoarece în ultimele două decenii calculatorul şi implicit internetul precum şi noile

media sunt omniprezente nu numai în viaţa societăţii actuale ci şi în activitatea didactică, am
considerat oportună o privire de ansamblu asupra acestei forme specifice a comunicării indirecte,
mediate.

Utilizarea comunicării mediate de computer în activitatea didactică, prezintă

multiple avantaje: interactivitatea pe parcursul lecţiei, facilitarea înţelegerii predării unor
noţiuni şi concepte abstracte (chimie, fizică), utilizarea jocurilor didactice,utilizarea
programelor speciale de predare şi învăţare bazate pe utilizarea TIC, utilizarea
internetului ca sursă alternativă de informare şi cunoaştere atât pentru cadrele didactice
cât şi pentru elevi etc. Existenţa forumurilor de specialitate oferă cadrelor didactice
posibilitatea de racordare la elemente de noutate, abordări ştiinţifice, la noi direcţii de
cercetare.

2.7. Comunicarea intrapersonală

Comunicarea intrapersonala se realizează sub forma dialogului cu sine: individul se

întreabă, răspunde, face proiecte, analizează, clarifica, vizualizează, analizează situaţii,
reflectează asupra unor alternative, ia decizii şi formuleaza mesaje adresate altora,
construieşte şi repetă. Realizându-se sub forma reflecţiei personale, ca mod şi capacitate de
acţiune mintală, aceasta forma de comunicare este dependenta de inteligentă şi de puterea
de anticipaţie, de posibilităţile de abstractizare şi de creaţie, ca esenţa a umanului.

Comunicarea intrapersonala este o expresie a spiritului activ al omului, care incita la

întrebări, la căutări şi explicaţii, la cercetarea adevărului. Dialogul interiorizat poate conduce la
descoperirea de noi adevăruri (ca altă cale decât cea a generalizării a unor observaţii ori a unor
experienţe) prin reflecţii bazate pe raţionamente (deductive, analogice, euristice). Acesta poate
reprezenta o modalitate de învăţare de mare valoare euristică, participând la procesul observaţiei,
al lecturii, al trăirii experienţelor personale, în rezolvarea de probleme, în activităţile creative,
practice şi de muncă etc.Operând în plan intern, dialogul interior este implicat în procesele de
cunoaştere, elaborare, creaţie, generând noi structuri operatorii şi cognitive.

Valorificarea dialogului interior, a reflexivităţii, dobândeşte în pedagogia

contemporană semnificaţii noi susţinute de mai multe argumente:

- dialogul interior este util tinerilor pentru a se putea detaşa de cele citite, auzite,
întâlnite şi observate pentru a putea pătrunde în esenţa lucrurilor în conţinutul de idei şi
semnificaţii al studiilor parcurse, pentru a formula opinii personale şi judecaţi de valoare,
ca expresie a profunzimii şi bogăţiei înţelegerii şi interpretării;

- societatea contemporană pune în faţa omului numeroase probleme de reflecţie

ştiinţifică, tehnică, filosofică, socio-politica, literar-artistică, educaţionala;

- afirmarea spiritului de creaţie şi de anticipare a viitorului solicita capacitatea de

reflecţie personală a omului; dialogul interior generat de relaţia omului cu realitatea

socială, ştiinţifică, tehnologică, economică, conduce la conştientizarea locului şi rolului pe
care fiecare îl are în această realitate a modalităţilor de adaptare prin dezvoltare
personală;

-mediul comunicaţional creat de mijloacele de informare în masă, creaza

oportunitatea acumulării de cunoştinţe pe diverse căi, cu riscul superficialităţii şi a unui
fond spiritual mai sărac;exersarea şi dezvoltarea reflecţiei personale, a meditaţiei, oferă
posibilitatea aprofundării înţelegerii, a surprinderii şi reţinerii esenţialului;

- supraîncărcarea existenta la nivelul curriculumului diminuează timpul necesar

pentru exersarea reflecţiei, a gândirii independente, cu efecte negative în planul dezvoltării

cognitive, al interesului şi motivaţiei pentru studiu.

Emiţătorul şi receptorul fiind una şi aceeaşi persoană, schimbul de roluri şi circuitul

mesajelor sunt foarte rapide. Comunicarea intrapersonala valorifica resursele cognitive ale
limbajului intern, fiind condiţionată de gradul de dezvoltare a acestuia, de experienţa acumulată,
de exerciţiul şi experienţa reflectivă pe care individul le are.

Comunicarea intrapersonala are un rol foarte important şi ocupa o pondere

însemnată în spaţiul psihologic al învăţării.

Comunicând „cu sine însuşi”, subiectul îşi pune întrebări şi probleme, caută
răspunsuri şi soluţii la nedumeririle, contradicţiile şi corelaţiile care apar la nivel cognitiv,
moral, emoţional. Toate acestea pot declanşa o stare de efervescenţa mentală, de angajare
afectivă, incitând efortul de cercetare speculativă deductiva. O părere, o ipoteză, o idee, pot
constitui motive de căutare şi cercetare reflexivă.

În exerciţiul reflectivităţii, individul utilizează structuri operatorii, conturează date

care fac posibilă surprinderea de noi relaţii, de noi asociaţii de idei. Valorificând limbajul
interior, reflectia oferă subiectului ocazia unor tatonări, anticipări, supoziţii, ipoteze, soluţii
posibile , conducând la elaborarea de concluzii, de noi reguli, legi, principii, chiar de creaţii
personale, originale.

Comunicarea intrapersonală poate constitui activitatea premergătoare luării unor

decizii, executării unor acţiuni practice , condiţionând reuşita acestora. Operaţiile angajate
în procesul comunicării de acest fel depind de natura problemei abordate, de asociaţiile
angajate de aceasta, de cunoştinţe individuale, de bogăţia vieţii interioare a individului.
Sunt valorificate în astfel de demersuri operaţiile gândirii, procedeele imaginaţiei,
particularităţile afectivităţii şi motivaţii individuale.

În ontogeneză, capacitatea de comunicare intrapersonală se pune în evidenţă odată cu

dezvoltarea gândirii conceptuale şi reflexive, fiind pregătită de dezvoltarea inteligenţei
practice (Piaget, 1982) În jurul vârstei de 11-12 ani raţionamentul nu se mai întemeiază pe
manifestările concrete, ci pe operaţiile propoziţionale, formale care permit elevului să-şi
reprezinte desfăşurarea activităţilor. Treptat gândirea ipotetico-deductivă deschide
posibilitatea reflecţiei detaşate de real, al proiecţiilor în planul posibilului (Bruner, 1970).

Conţinutul comunicării intrapersonale poate fi de natură filosofică, ştiinţifică, socială,

morală, pedagogică, artistică etc.Ea poate avea un caracter ocazional, spontan sau
sistematic. Cultivarea comunicării intrapersonale în activitatea formativă conduce la
maturizarea psihologică a elevilor, la creşterea discernământului şi a capacităţii de decizie.
Aceasta se constituie ca un excelent exerciţiu de autocunoaştere şi de autoreglare a
comportamentului, de modelare a conduitei în raport cu valori morale, spirituale, estetice,
ştiinţifice, de mobilizare şi valorificare a resurselor de care fiecare persoane dispune.
Exerciţiul reflectiv promovat de comunicare interpersonală se constituie că o modalitate de
conştientizare a potenţialului, dar şi a limitelor personale, prin raportare la un sistem de
valori care include experienţe, modele, performanţe, cu rol dinamizator în planul conduitei
individuale.

Centrarea pe elev în învăţământul modern oferă o nouă perspectivă asupra

interiorităţii, ca potenţial individual ce poate fi valorificat în procesul instructiv-educativ.
Spre deosebire de învăţământul tradiţional, orientat spre lumea externă, ca lume a
cunoaşterii din care prin învăţare omul îşi formează şi îşi dezvoltă conţinutul vieţii psihice,
învăţământul actual se întoarce spre sinele individual, evidenţiindu-l şi valorificandu-i
potenţialul. Cunoaşterea acestuia de către profesor , conştientizarea şi luare în stăpânire a
propriului eu de către elevi, reprezintă cea mai importantă resursă de dezvoltare prin
educaţie şi autoeducaţie.

???? Reflecţie necesară

Proiectaţi scenariul unei convorbiri cu elevii prin care să exersaţi şi să
dezvoltaţi autoreflecţia şi autocunoaşterea