1

I. Romantism şi clasicism. Dimensiuni/Coordonate ale literaturii paşoptiste

Sintagma "curent literar" este de origine franceză şi denumeşte, în cea mai largă accepţie, o
mişcare literară distinctă prin amploare şi durată reunind scriitori ale căror opere au trăsături estetice
comune. De o importanţă capitală pentru legitimarea curentului este programul estetic, formulat de
regulă într-un manifest şi apărând ca o rezultantă a tendinţelor epocii, program complex ce implică
principii ideologice, filosofice, stilistice ş.a.m.d. Curentul literar este expresia unui spirit al epocii
(Zeitgeist), cu alte cuvinte, o modă care, fără a uniformiza, stimulează fantezia creatoare şi permite
afirmarea originalităţii. Curentul literar apare ca urmare a mutaţiilor produse în conştiinţa estetică, ce
rezidă din respingerea parţială sau totală a programelor estetice anterioare şi revenirea la principii ale
unor curente mai vechi. Influenţa unuia dintre fondatori poate fi adesea covârşitoare, autorul devenind
"reprezentativ". Există şi personalităţi puternice a căror forţă vizionară străbate epoci întregi şi
marchează mişcări dintre cele mai diferite. Trebuie să subliniem că e imposibilă stabilirea unor graniţe
precise între curente. Oricât de riguros s-ar proceda, toate criteriile de delimitare îşi vor dovedi
relativitatea. G. Călinescu spunea în acest sens că "nu există în realitate un fenomen artistic pur". El
identifică două modele estetice, clasic şi romantic, despre care crede că "sunt două tipuri ideale,
inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiza lor în retortă". Se poate spune că există
două mari atitudini estetice cărora li se subordonează toate celelalte: un model clasic corespunzător
Antichităţii greco-latine, Renaşterii, clasicismului, iluminismului, realismului şi parnasianismului şi unul
romantic ce-şi subordonează Evul Mediu, barocul, romantismul, simbolismului, expresionismul şi o
parte a avangardei. Un curent nu se limitează doar la literatură şi la aria unei singure culturi.
Cuvântul clasic are trei accepţii. Într-o primă accepţie a fost folosit cu referire la cultura şi arta
Antichităţii greco-latine. O altă accepţie priveşte clasicismul, curent literar şi artistic, apărut în Franţa în
secolul al XVII-lea. În al treilea rând, calificativul clasic se aplică autorilor ale căror opere întrunesc
condiţiile perfecţiunii, reprezintă adevărate modele de realizare. Recunoaştem, astfel, în operele lui
Leonardo da Vinci, Johann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Ludwing van Beethoven, George Enescu,
Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu, valori clasice. Marcel Cohen susţine că, la origine, clasic se
numea acel autor care era studiat în clasele diferitelor şcoli. Termenul clasicism (din francezul
classicisme) apare abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pentru a defini retroactiv doctrina literară a
secolului al XVII-lea francez.
Clasicismul este o continuare a umanismului renascentist, ale cărui tendinţe le dezvoltă şi le
perfecţionează. Intervin însă condiţii istorice specifice care individualizează acest curent. Deşi în
Renaştere se pun bazele statelor "naţionale", despre naţiune şi "state naţionale" se poate vorbi doar în
secolul al XVII-lea(Ovidiu Drîmba). Reforma politică începută în Renaştere capătă consistenţă abia în
epoca următoare prin întărirea autorităţii monarhului, prin organizarea centralizată şi întărirea
instituţiilor. În faţa pericolului fărâmiţării feudale, absolutismul monarhic se impune ca o necesitate.
Domnia lui Ludovic al XIV-lea nu este doar una din cele mai lungi şi înfloritoare domnii din istoria
Franţei, ci modelul monarhiei absolute. Voltaire, care consacră un amplu studiu Regelui Soare, vede în
această epocă un moment crucial nu doar în istoria Franţei, ci în cea a Europei şi apreciază la promotorul
ei inteligenţa de a fi încurajat ca nimeni altul arta şi cultura. Relaţia clasicismului francez cu istoria este
la fel de strânsă ca în celelalte epoci clasice(secolul lui Pericle în Atena, secolul lui Augustus la Roma,
quattrocento-ul italian sub patronajul familiei de Medici), constând într-un gen de militantism prin care
cultura slujeşte puterea politică. Edgar Papu observa că "în clasicism, istoria este o adjuvantă a
 2

prezentului în tendinţa de a-l permanentiza. Clasicismul este astfel un curent care sprijină ideea de
naţiune (în această epocă se naşte naţionalismul), de stat şi chiar monarhul însuşi".
Deşi curentul va primi un nume abia în secolul următor, programul său estetic constituie o
preocupare constantă a comentatorilor vremii şi devine un subiect de notorietate. Nicolas Boileau-
Despréaux (1636-1711) sintetizează în Arta poetică (1674) întreaga concepţie a artei clasice, exprimată
atât de antici, cât şi de predecesorii săi francezi. Ca surse directe se pot menţiona Poetica lui Aristotel şi
Epistola către Pisoni a lui Horaţiu, iar dintre teoreticienii francezi se pot enumera Joachim du Bellay, P.
de Ronsard, G. Vauquelin. Scrisă în versuri şi organizată în patru părţi, opera lui Boileau cuprinde, în
prima parte, idei privitoare la inspiraţie şi la vocaţia literară, la versificaţie; partea a doua este consacrată
genurilor mici(idila, elegia, sonetul, satira, oda, epigrama, rondelul, epigrama, balada, madrigalul); în
partea a treia prezintă genurile mari (tragedia, epopeea, comedia), iar în ultima parte dă câteva sfaturi
folositoare scriitorului. Din textul lui Boileau, reies principalele trăsături ale clasicismului. Principiul
de bază al clasicismului, inspirat de filosofia lui Descartes, este raţiunea. Arta scrisului trebuie să fie
guvernată de raţiune ("Nainte de a scrie, învaţă-te-a gândi"). Tot legea raţiunii recomandă şi regula
celor trei unităţi: de loc, de timp şi de acţiune("Dar noi ce ne supunem la legea raţiunii/ Vrem arta să
îndrepte şi mersul acţiunii;/Un loc, o zi anume şi-un singur fapt deplin/ Vor ţine pân΄ la urmă tot teatrul
arhiplin"). Ca şi pentru Aristotel, poezia este pentru Boileau imitaţie (mimesis) a naturii ("modelul tău
să fie, necontenit, natura"), fiind vorba aici de adevărul omului, care ocupă în natura clasică un loc
central. Conform gândirii clasice, frumosul trebuie să conţină adevărul, iar ceea ce e frumos trebuie să
fie neapărat şi bun, frumosul şi binele formând o unitate. În continuarea lui Horaţiu este formulat şi
îndemnul îmbinării utilului cu plăcutul ("Legaţi întotdeauna utilul de frumos").
Arta clasică are în vedere subiecte frumoase, realităţi înalte şi sentimente deosebite ("Nobleţea
sufletească în versuri să cântaţi"), ca atare personajele provin din rândul aristocraţiei. Critica
moravurilor, preocuparea pentru caractere şi consecvenţa cu sine a personajului constituie alte
aspecte definitorii ale esteticii clasiciste. În caracterizarea diferitelor tipuri autorul clasic înclină către
analiza psihologică, trăsătură ce se va accentua în realism.
Estetica clasicistă insistă în mod deosebit asupra perfecţiunii formale. Dacă vrea să creeze o
operă de valoare, poetul trebuie să selecteze cu grijă cuvintele, să respecte exigenţele limbii, să
şlefuiască expresia până la forma desăvârşită ("Grăbeşte-te cu-ncetul curajul să nu-l pierzi,/ De zece ori
poemul mereu să-l cizelezi;/ Dă-i lustru, şlefuieşte-l, îndreaptă-l de nu merge;/ Arareori s-adaugi, dar
mai adesea şterge!"), să-şi evalueze sever creaţia ("Fii tu întâiul critic al versurilor tale"), să accepte
critica autorizată şi să nu se lase înşelat de lauda nepricepuţilor. Stilul operei clasice trebuie fie precis,
concis, clar, sobru, elegant ("Fii clar, concis şi sprinten, în orice povestire;/ Bogat, măreţ şi splendid
cuprinsă să se-nşire./ În versuri eleganţa doar astfel se arată;/ O josnicie-n ele să nu pui niciodată."). O
operă clasică trebuie să fie unitară, să îmbine armonios părţile şi să se caracterizeze prin echilibru.
Afirmarea sensului morala al artei, vocabularul ales, măsura, neamestecul genurilor literare
definesc de asemenea clasicismul. Principalii reprezentanţi ai clasicismului francez sunt: Pierre
Corneille, Jean Racine, Molière (Jean-Baptiste Poquelin), Jean de La Fontaine, Jean de La Bruyère. În
celelalte ţări europene clasicismul nu se bucură de acelaşi succes ca în Franţa. Rareori se întâlneşte un
scriitor care să corespundă întrutotul esteticii clasice. În literatura română întâlnim ecouri ale
clasicismului francez mai mult la nivelul cultivării unor specii: epopeea, satira, oda, epistola, comedia.
Ar fi astfel clasici prin abordarea acestor specii şi prin alte aspecte Ion Budai-Deleanu, Gheorghe
Asachi, Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu (autor de fabule, epistole, satire), Vasile
Alecsandri se inspirădin comediile lui Molière, iar Kogălniceanu şi Negruzzi scriu fiziologii inspirate tot
de modelul clasic francez. Un exemplu de operă propriu-zis clasică în literatura română ar fi Pastelurile
lui Alecsandri. Spre deosebire de predecesorii săi, Cîrlova, Mumuleanu, Bolliac, Alexandrescu, Heliade,
 3

la care natura se constituie ca o dependenţă umană, nuanţând, reverberând şi amplificând o stare

sufletească, la Alecsandri impresia este că peisajul se detaşează de scriitor şi există independent de el.
Romantismul se naşte la începutul secolului al XIX-lea (sfârşitul secolului al XVIII-lea), ca o
reacţie la raţionalismul clasic şi iluminist şi ca o întoarcere la spiritualitatea medievală. După
aproximativ trei veacuri de claritate raţională se creează, cam prin a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, un orizont de aşteptare pentru un altceva misterios şi grav, un ideal estetic către care tânjea sufletul.
Semne ale unei schimbări apar mai întâi în Anglia („şcoala cimitirului”: Edward Young, James
Thomson, William Blake), apoi în Germania (mişcarea Sturm und Drang, Goethe, Hölderlin). În Franţa,
alături de Chateaubriand , Rousseau devine, prin ideile exprimate cu precădere în Confesiuni, un
promotor al noului tip de sensibilitate. Toate aceste orientări diverse şi lipsite de un fundament teoretic,
caracterizate prin promovarea unei lirici elegiace, melancolice sau protestatare, prin punerea în circulaţie
a unor motive precum ruinele, nopţile cimitirelor (în Anglia, mai ales), prin cultivarea romanului liric
epistolar, Suferinţele tânărului Werther, de Goethe, al cărui erou este expresia unei sensibilităţi
desprinse de orice contact cu lumea, prin abordarea unor teme precum lupta pentru libertate (Schiller),
au căpătat în istoria literaturii numele de preromantism. Atât termenul, cât şi aria pe care o acoperă
reprezintă un teren al controverselor. Nici folosirea termenului romantism, de-a lungul timpului, nu a
avut un caracter unitar. Paul Cornea, în Introducerea la Originile romantismului românesc, remarcă
existenţa unor confuzii între accepţiile termenului ce poate desemna curentul literar, epoca sau un
concept tipologic. Prin romantism, conchide autorul, se poate înţelege: 1. o grupare de autori într-un
domeniu definit al creaţiei (literatură, arte plastice, muzică), cu o existenţă istoriceşte determinată,
bazată pe comunitatea unor principii şi afinităţi culturale, explicitate sau nu într-un program (curent,
şcoală); 2. o mentalitate sau o stare de spirit caracteristică unor zone largi ale producţiei intelectuale din
prima jumătate a secolului al XIX-lea, având repercusiuni în domeniul concepţiei despre lume, a
moravurilor şi a stilului de viaţă (epocă, cultură romantică); 3. o configuraţie psihică, traductibilă
stilistic, care exprimă o dispoziţie permanentă a spiritului uman, putând fi întâlnită pe toate meridianele
şi în cele mai diverse vârste ale istoriei (romantism în sens tipologic, arhetipal sau stilistic). Între aceste
trei accepţii există cu siguranţă interferenţe, legături, astfel curentul literaturii romantice încarnează sub
forma cea mai expresivă tipologia romantică şi îşi trage rădăcinile din atmosfera intelectuală şi morală a
epocii romantice.
Extraordinarul proteism al termenului, în sensul că ceea ce cunoaştem sunt doar variante ale
romantismului, diferite de la o limbă naţională la alta, de la un domeniu al cunoaşterii la altul, de la o
zonă de civilizaţie la alta, determină diversitatea punctelor de vedere ce ţin de definirea şi caracterizarea
romantismului. Paul Cornea, în acelaşi studiu, distinge trei „romantisme”: romantismul apusean
dinainte de 1830 (anti-iluminist, monarhic, religios, egoist, medievalist, deziluzionat, contemplativ etc.),
romantismul apusean de după 1830 (umanitarist, socializant, energetic, activ, titanian etc.) şi
romantismul răsăritean (pro-luminist, naţional, idealist, folclorizant, carbonar, militant etc.). Paul Cornea
este de părere că fondul comun al oricărui romantism, principiul intern decisiv ce-l structurează, rezidă
în ruptura de prezent şi de formele realului, în revendicarea intensivă sub raport afectiv a eliberării din
diversele constrângeri posibile (politice, sociale, religioase, etice, estetice etc.). Trăsăturile definitorii
ale romantismului, atributele sale cele mai generale, după Paul Cornea, sunt: depăşirea finitudinii în
scopul resorbirii prăpastiei dintre subiect şi obiect(posibilele concretizări ar fi evadarea din prezentul
care frustrează, din realul care apasă, aspiraţia spre infinit, transcendent, visul, exotismul geografic şi
istoric, angajarea revoluţionară, naţională sau umanitară totdeauna ostilă ordinei existente); egotismul
(conştiinţa imperativă de sine însuşi, interiorizarea, solitudinea, asumarea individualităţii, originalitatea,
eroul excepţional în împrejurări excepţionale, geniul etc.); aspiraţia spre genuin, auroral, existenţă
nefalsificată (întoarcerea la natură, preţuirea poeziei populare, a oamenilor simpli şi curaţi sufleteşte,
 4

fascinaţia originilor, nevoia sincerităţii, a unui acord între conştiinţă şi existenţă, între idei şi acte,
personajele ce pot aparţine unor medii diverse etc.); simţul misterului (neliniştea metafizică, intuiţia
unităţii în diversitate, a unui adevăr ascuns sub aparenţe, a analogiei universale, atracţia sau conştiinţa
puterilor tenebroase ale fiinţei, inconştientul, valoarea acordată simbolurilor şi miturilor etc.); reacţia
intensivă a sensibilităţii (hipersensibilitate, febră a inimii, dezechilibru; reacţia poate fi depresivă –
nostalgie, angoasă, decepţie – sau stenică – entuziasm, idealism, mesianism); poetică a invenţiei,
spontaneităţii, persuasiunii emoţionale (fantezia şi observaţia devin sursele inspiraţiei, în dauna
regulilor şi a imitării, personalizarea stilului prin valorificarea emoţiei, a pitorescului, a culorii lexicale,
prin lirism şi mijloace patetice ale exprimării: metafora, interogaţiile, repetiţiile, exclamaţiile, antitezele
etc.).
Romantismul românesc ar ţine, după Nicolae Manolescu, de la Cârlova până la Eminescu, aşadar
de la 1830 până la 1883 şi ar avea, după Paul Cornea, caracteristicile romantismului răsăritean: pro-
luminist, naţional, idealist, folclorizant, militant. În operele scriitorilor paşoptişti romantismul se
întâlneşte cu clasicismul, iluminismul şi chiar realismul. Romantismul naiv şi exaltat al paşoptiştilor
apare sub înfăţişări diverse: este, după Paul Cornea, vizionar şi apocaliptic la Heliade, mesianic şi exaltat
la paşoptiştii ce au trecut prin experienţa exilului, epic şi solar la Alecsandri, declamator şi gotic la
Bolintineanu, dezamăgit şi faustic la post-paşoptişti. Manifestul romantismului românesc este considerat
articolul-progaram a lui Mihail Kogălniceanu din Dacia literară (1840). Deşi nu foloseşte cuvântul
„romantic” şi nici nu face aluzie la vreo apartenenţă de şcoală, prin istorism, descoperirea folclorului,
replierea pe elementul specific, recomandarea subliniată a originalităţii programul Daciei se înscrie în
hotarele romantismului, un romantism cuminte, temperat, naţional, deschis, întrucât formulează o
strategie a politicii culturale, indicând temele, nu modalitatea realizării artistice, drumul ce trebuie
urmat, nu mijloacele de a-l parcurge. Prin Eminescu romantismul românesc va ajunge la realizări de
nivel european.

II. Perspective critice utilizate în receptarea literaturii pentru copii

Literatura pentru copii între “a învăţa să citeşti şi a citi pentru a învăţa”
• Ce ne oferă literatura pentru copii?
• Literatura pentru copii – plăcere;
- plăcere (recunoaştere, legătură, reflecţie);
- dezvoltarea/provocarea imaginaţiei;
- potenţial cognitiv;
• Perspective critice:
1. critica genetică, se focalizează asupra autorului;
2. critica formală – centrată asupra textului propriu-zis;
3. critica intertextuală abordează textul din perspectiva relaţiilor ce pot exista între mai multe
texte literare;
4. tranzacţională – cititorul interpretează textul prin prisma experienţelor sale personale;
5. socio-culturală – se concentrează asupra dimensiunilor politice şi socio-istorice.

III. Literatura pentru copii de inspirație istorică

Istoria reprezintă reconstituirea trecutului umanității pe baza izvoarelor istorice/surse de
informare; istoria ar avea rolul de a oferi adevărul depre trecutul umanității prin interpretarea cu
obiectivitate a izvoarelor istorice, în timp ce literatura înseamnă invenție, subiectivitate, limbaj,
expresivitate. Prin urmare, literatura de inspirație istorică presupune evocarea trecutului istoric, redarea
unor secvențe din istoria unui popor printr-o ficțiune. Astfel că o primă discuție ce se impune în
 5

abordarea unei scrieri literare de inspirație istorică are în vedere raportul dintre realitate și ficțiune. În
general, povestirile, nuvelele și romanele istorice prezintă personalități istorice, epoci, evenimente reale,
care au existat în trecut, validate de către cercetarea de tip istoric. Însă, în încercarea de a reconstitui un
întreg, un tot, literatura inventează, mai ales acolo unde, din lipsa de izvoare, istoria nu oferă suficiente
date. Primele narațiuni istorice din literatura română au fost create sub influența romantismului în
general (a se vedea articolul-program al Daciei literare, din 1840) și sub influența literaturii franceze în
special. Deși creațiile istorice stau preponderent sub zodie romantică, se poate constata faptul că
elementele ce țin de acest curent literar se îmbină cu trăsături caracteristice altor curente literare,
clasicismul și realismul.
Ca literatură pentru copii, literatura de inspirație istorică este preferată de copii aparținând atât
vărstei mici, dar și celei mijlocii și preadolescentine, deoarce aceștia fac cu ușurință trecerea de la basme
și povești la literatura istorică populată și ea de eroi exemplari învăluiți într-o aură mitică. Așadar, nu
avem de-a face cu o trecere bruscă de la ficțiune pură la realitate, ci cu o trecere de la ficțiune pură la
realitate ficționalizată. De altfel, prin literatura de inspirație istorică școlarii și preșcolarii iau, adesea
pentru prima oară, contact cu istoria, acest lucru realizându-se într-un mod plăcut ce are o consecință
pozitivă: stimularea interesului copiilor pentru istorie.
Așa cum am precizat mai sus, interesul pentru istorie ca izvor de inspiratie pentru literatura apare
la începuturile literaturii române moderne, în Introductia „Daciei literare” din 1840. Așa cum remarcă
Mircea-Constantin Breaz, tematica istorica e prezenta în nuvele (C.Negruzzi, A. Odobescu) în drame
istorice (Hasdeu, V. Alecsandri, B. Stefanescu-Delavrancea) sau în romane (M. Sadoveanu). Între
romanele istorice pentru copii Mircea-Constantin Breaz include: D. Almas, Cetatea de pe stânca verde,
Fata de la Cozia, Vânatoarea lui Dragos, Facla s-a aprins, Oana, Comoara Brâncovenilor,
Necunoscuta de la Sucevita etc., Al. Mitru, Sageata capitanului Ion, Vulturii de foc, Cântectul
columnei etc., Sorina Cassavan, Între pana si spada, Mihai Negulescu, Voda Cuza la Hanul Cucului,
Gr. Bejenaru, Cerbii lui Mihai Voda, Inelul lui Dragos, Taina lui Mircea Voievod, Sava David,
Bristena fiica dacilor, Cuib de vulturi, Ioan Dan, Taina cavalerilor; texte de referinta: Oana de D.
Almas, Stejarul din Borzesti de Eusebiu Camilar.
Literatura de evocare a trecutului istoric pentru copii are un rol important în educarea moral-
patriotică a copiilor, reprezentând o adevărată școala de civism si eroism. Mircea-Constantin Breaz
remarcă faptul că la vârsta școlara mica, fantezia, bazată pe realitatea documentelor, îi permite copilului
evadarea în trecutul istoric al propriului popor sau în trecutul istoric al altor popoare, unde vine în
contact cu personaje istorice, atestate documentar si întrupând calitați deosebite: vitejie, iscusintă, spirit
de dreptate, dorința de libertate, eroism etc.
Modul de identificare cu eroul operelor literare de inspiratie istorica este identificarea admirativa.
Literatura de inspirație istorică da, pentru tânara generație, sentimentul de siguranta, de continuitate, de
venerație pentru trecutul glorios, oferind prezentului modele de actiune.

APLICAȚII
1. Citiți și comentați fabule din literatura română scrise de autori precum Gr. Alexandrescu,
Antonn Pann, Alecu Donici, Tudor Arghezi etc.
2. Citiți și comentați povestiri de inspirație istorică scrise de autori precum Eusebiu
Camilar, Costache Negruzzi, Dumitru Almaș etc., romane istorice scise de Mihail
Sadoveanu.
 6

3. Citiți textul și răspundeți cerințelor de mai jos:

„Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o întîmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte.
Cît pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia voastră.”
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare.
Căţelu Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mîndrie, nici capriţii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei;
„Gîndirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”
„Noi, fraţii tăi, răspunse Samson plin de mînie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”
– „Dar ziceaţi…” – Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam
Că nu iubesc mîndria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

(Grigore Alexandrescu – Cîinele şi căţelul)

1. Selectaţi cuvintele din sfera semantică a animalelor.

2. Rezumaţi conţinutul fabulei.
3. Formulaţi, în versuri sau în proză, morala fabulei.
4. Povestiţi, pe scurt, o situaţie similară din realitatea contemporană.
5. Argumentaţi apartenenţa poeziei de mai sus la specia fabulă.
 7

4. Desprindeți caracteristicile fabulei din textul următor:

Robul neputând, pe vremuri, să crâcnească, frânt în jug,
Fără ca să fie-n târguri spânzurat ori pus pe rug,
Totuşi, fiindcă trebuinţa de a cârti e omenească,
Cuteza, ascuns în pilde, ticluit sa se rostească.
Strecurată-ntre durere, lege şi fără-de-lege,
Pilda fiecare după mintea lui o înţelege,
Încât mai întortocheată în urzeala ei oleacă,
Nu mai aţâţa stăpânul şi-ncepea şi lui să-i placă.
De altfel, şi chiar mustrarea ce i-o face înţeleptul,
Vine mai frumos cârmită decât otova, de-a dreptul,
Şi se cade şi blestemul, pentru cât mai mult folos,
A fi spus şi scris frumos.
Pildă, fabulă, zicală, snoavă, haz şi ghicitoare,
Au slujit să-l mai mângâie omului de tot ce-l doare,
Pune a vorbi pe faţă-n locul lui pe dobitoace,
Și cu toate că nu schimbă lesne răul arătat,
Povestind, deocamdată cugetul îi e-mpăcat.
Prefăcându-se pe sine-n fiară, oaie sau maimuţă,
Nu-şi mai iartă, nici stăpânul, nici pe sine nu se cruţă.
Lupul, mielul, leul, mânzul, câine, şoarece, pisoi
Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, câte doi.
Cel mai tare-l gâtuieşte pe mai slabul, cel mai des;
Cel puţin aşa, pe timpuri, era tâlcul înţeles.
Puricând letopiseţii slovelor, din fir în păr,
Fabula e născocirea unui rob, într-adevăr.
Grec neştiutor de carte, zdrenţuros, urât şi şchiop,
Se chema cu o poreclă şi i se zicea Esop.
Bănuiala, în greceşte, care-ncearcă să te prindă-i
Că te vezi, după poreclă, în Esop ca-ntr-o oglindă.
Dar pe cât era de slut,
Pe atât deşteptăciunea îl făcuse mai temut.
Vezi că mintea şi gândirea, fie veacul cât de prost,
Au avut întotdeauna-n lume, cât de cât, un rost,
Căci ca pila, amândouă rod şi lanţurile grele,
Care se desfac pe-ncetul slabe, ca nişte curele.
Ca o vorbă scăpărată, ca din bici, într-o scânteie,
Plăsmuirile lui repezi aveau toate câte-o cheie.
Ea ajunse-o marfă vie, şi din târg în târg vândut,
Ca un cal şi ca vită, o lua iar de la-nceput.
Cocoşat, pipernicitul, era ieftin la cântar.
Un cumpărător, odată, îl pusese bucătar,
Că ştiind în slutul casei câtă minte se ascunde
A crezut c-aşa mai lesne, încurcându-l, să-l înfunde.
Deci îi porunci s-aducă ce-i mai bun şi dulce-n lume,
Pregătind ospăţ de prieteni într-o zi din an anume.
El aduse limbi, din piaţă, numai limbi, în coşuri pline,
Şi mâncând tot limbi mesenii erau gata să leşine.
Ce-i mai dulce decât limba?zise robul. Ea mângâie,
Farmec dă și mulţumire, proslăveşte şi tămâie.
La alt praznic, nu ştiu care, l-a chemat stăpânul iar.
Să-mi aduci acum, îi spuse, ce-i mai rău şi mai amar.
Şi Esop tot limbi aduse, răspunzând că, şi suavă,
Nu se pomeneşte-n lume mai a dracului otravă.

Fabula acum încoace s-a lărgit cu toate-acestea,

Soră geamănă cu gluma, păcăleală şi povestea,
Şi o mai lărgim, cu voia cititorului, şi noi,
Adunând în cusătură câteva altiţe noi,
Într-o fabulă dibace, adevărul din belşug
E ţesut în frumuseţea graiului, cu meşteşug.
Poate fi când poezie, când surâs, când pişcătură,
 8

După cum se-ntoarce acul şi izvoadele te fură,

Altădată-n căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă.
Fabula cu care-ncepem ţine locul de prefaţă.
(Tudor Arghezi, Fabula fabulelor, vol. Stihuri pestriţe, 1957)

5. Comentați textele următoare:

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,

La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalță, în cercuri line zboară,

Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine-ai sosit!”

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,

Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.

Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeață!

În lume-i veselie, amor, sperare, viață,
Și cerul și pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite și vesele cântări!

(Vasile Alecsandri – Oaspeții primăverii)

 9

Petrecuse cu ghitara
toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi,
când vifornița porni,
Greierele se trezi
fără muscă, fără râmă,
fără umbră de fărâmă.
Ce să facă?...Hai să ceară
la Furnică, pân’ la vară,
niscai boabe de secară.
– Pe cuvânt de lighioană,
voi plăti cinstit, cucoană,
cu dobânzi, cu tot ce vrei!...
Dar Furnica, harnică,
are un ponos al ei:
nu-i din fire darnică
și-i răspunse cam răstit:
– Astă-vară ce-ai păzit?...
– Dacă nu e cu bănat,
zi și noapte am cântat
pentru mine, pentru toți…
– Joacă astăzi, dacă poți!
(La Fontaine, Greierele și Furnica, trad. de Aurel Tita)