Sunteți pe pagina 1din 2

Titu Maiorescu

Comediile d-lui I.L. Caragiale

Titu Maiorescu a jucat un rol foarte important în dezvoltarea literaturii române, prin înfiinţarea
societăţii literare „Junimea” şi a revistei „Convorbiri Literare”. Astgfel el a reuşit să dea o nouă
orientare literaturii şi să contribuie la promovarea talebntelor autentice, punând accent pe valoarea
estetică a operelor literare.
Principiile ce stau la baza esteticii sale sunt expuse pe larg şi cometate în studiile „O cercetare
critică a poeziei romjâne de la 1867” (1867) şi „comediile d-lui Caragiale” (1885), influenţate de
ideeile estetice ale lui Hegel şi, respectiv, ale lui Kant şi Schopenahuer.
Preocuiparea lui titu Maiorescu pentru critica literară este marcdată în numeroase studii, printre care
„Direcţia nouă în poezia şi proza românească” (1872), „Eminescu şi poeziile lui” (1889),
„Literatura română şi străinătatea”, „Poeţi şi critici” (1886), „În chestia poeziei populare” (1909),
„Poeziile d-lui Octavian Goga” (1906), „Povestirile d-lui Sadoveanu” (1906). Primul stidiu amintit
este cel mai cuprinzător, stabnilind câteva trăsături ale noii direcţii, care se caracterizează prin
„simţământ natural” şi adevăr, înţelegerea ideeilor datorate civilizaţiei apusene şi prin păstrarea,
chiar accentuarea elementului naţional, iar cel de-al doilea cosntinuie una dintre cele dintâi exegeze
consacrate lui Eminescu.
Problemele culturii sunt tratate în stidiul din 1868, intitulat „În contra direcţiei de astăzi în cultura
română”, în care discută în termeni categorici vestita teorie a formei fără fond, iar problemele limbii
pe care miorescu le pune în discuţie sunt : ortografia („Despre scrierea limbii român” – 1866), care
trebuia să respecte principiul fonetic, neologismele („Neologismele” – 1881), care trebuie să fie
prezente numai în măsura în care sunt necesare, şi problema unificării limbii române literare, care
nu se poate naşte decât prin „proza autorilor estetici” adică valoroşi.
Scrierile sale polemice („Beţia de cuvinte”, „Răspunsurile <<Revistei Contimporanul>>”, „Oratori,
retori şi limbuţi”) scot în evicenţă calităţile scriitoriceşti ale criticului, prin ironia şi umorul pe care
le degajă, iar aforismele sale, adunate în volumul al II.-lea din „Critice”, pun în evidenţă un spirit
ascuţit, un om cu o înzestrarea intelectuală fără egal, aşa cum remarca I-L. Caragiale.
Prin întreaga sa operîă, pringândirea estetică şi părerile critice referitoare la evoluţi8a literaturii
române şi la relaţia ei cu literatura europeană, Titu Maiorescu a deschis seria marilor critici literari
români dintre cele două războaie mondiale (Eugen Lovinescu) sau din contemporaneitate (nicolaie
Manolescu). De fapt, Maiorescu este primul din seria marilor critici ale căror opinii referitoare la
literatura rom’ână nu pot fi ignorate şi care îi cuprinde pe Eugen Lovinescu, George Călinescu,
nicole Manoloescu şi Eugen Simion.
Acest studiu a fost publicat în revista „Convorbiri Literare” a Societăţii literare „Junimea” în anul
1885, ca urmare a unor critici aduse în presa vremii teatrului lui Caragiale, cu referire specială la
piesa „D-ale carnavalului”.
„Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu în care sunt prezentate ideiile estetice ale lui
Titu Maiorescu, după „O cercetare critică asupra poeziei româneşti de la 1867”.Acum criticul îşi
propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând,
în acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare.
În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui
Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi
şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
înfăţişării lor în situaţii anume alese de autor”.
Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din partea ei comică”,
prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul uneri părţi a
vieţei noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din literaturi străine”. În continuare, criticul se
opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui Caragiale, şi anume că ar urmări
scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „o comedie nu are nimic a face cu politica de
partid; autorul îşi ia personajele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea
comică aşa cum ă găseşte şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi
bătut joc de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va
fi în dreptul său literar incontestabil”. Totodată criticul precizează „[. . .] subiectul poate fi luat din
realitatea poporului, dar tratarea nu poate fi decât ideal-artistică, fără nici o preocupare practică”.
Astfel el îmbrăţişează ideea lui Immanuel Kant, conform căreia arta este o finalitate fără scop.
O altă problemă pusă în discuţie de maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui
Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi că orice
operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „orice emoţie estetică [. . .] face pe omul stăpânit
de ea,pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii
ideale”.Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul distruge pentru un moment egoismul,
care este izvorul tuturor relelor, şi îşi uită interesele individuale. Are loc, astfel, o combatere
indirectă a răului şi, totodată o înălţare morală. Acum putem vorbi despre o artă devenită morală şi
în aceasta constă moralitatea comediilor lui I.L. Caragiale, ca a tuturor operelor de artă, deoarece
„înălţarea impersonală este o condiţie aşa de absolută a oricărei expresii artistice, încât tot ce o
împiedică şi o abate este un duşman al artei[. . .]”.
Maiorescu foloseşte, în demonstraţia sa, o idee filosofică schopenhaureiană, confrom căreia
egoismul este rezultatul voinţei oarbe de a trăi şi deci, sâmburele răului din om, de care aceasta
reuşeşte să se elibereze temporar numai cu ajutorul contemplaţiei estetice. Prin aceasta, arta îl înalţă
sufleteşte pe om şi astfel criticul acceptă şi ideea aristotelică a purificării, a katarismului.
În schimb Maiorescu consideră derept „imorală în înţelesul artei” „o piesă de teatru cu directă
tendinţă morală, adică punerea intenţionată a unor învăţături morale în gura unei persoane spre a
propaga în public învăţături”.
Făcând referire la faptul că operele marelui dramaturg au fost considerate „triviale”, criticul
combate această idee spunând că „tipurile înfăţişate în comediile d-lui Caragiale trebuie să
vorbească cum vorbesc, căci numai astfel ne pot menţine iluzia realităţii în care ne transportă”, în
schimb „trivial” nu aparţine lumii ideale, fictive a artei, „ci este o impresie relativă din lumea de
toate zilele, ca şi decent şi indecent”.
Pe lângă ideeile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două aspecte: cultura vastă
a autorului, care face referiri la numeroase opere literare, sculpturale, picturi din cultura universală
în demonstrarea ideiilor sale, şi stilul polemic argumentativ al textului.
Pornidn de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează, punct cu punct, acuzaţiile aduse pieselor
dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei
filozosice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţa afirmaţiile adversarilor
scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care nu lipsesc structura
ordonată şi logică a ideeilor, folosirea unor formule prin care se realizează legătura dintre părţi
(„Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată asupra acestor lucuri, dacă se poate; şi cine
ştie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam că merită[. . .]”; „Adică cum am zice [. . .]; „Numai că
este punţin lucru?”; „În ce consistă dar moralitatea artei[. . .]”). Aceste formule mai au rolul de a
atrage atenţia citiroului şi de a-l implica în dispută, stârnindu-I curiozitatea.
Aşadar, Maiorescu se dovedeşte un înzestrata şi fin receptor al ideiilor critice şi estetice, dar şi un
neîntrecut mânuitor al cuvântului în susţinerea unor puncte de vedere care au marcat şi au orientat
activitatea critică în literatura română. Multe dintre judecăţile sale de valoare asupra scriitorilor a
căror operă a analizat-o cu atenţie au valabilitate şi astăzi.