Contextul politic de la 1883 – O scrisoare pierdută

Când criticul Titu Maiorescu afirma despre comediile lui Ion Luca Caragiale
că „pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu
semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
înfățișării lor în situațiile anume alese de autor, sublinia perenitatea unică a
operei, perenitate dată de universalitatea situațiilor prezentate, de tipicitatea
personajelor, cât și de calitatea comicului”.
Vechi observator și bun cunoscător al moravurilor publice de la noi,
Caragiale a pătruns până în miez nesinceritatea sistemului electoral și neadevărul
naivei formule curente: democrația este triumful meritului. El știa că triumful nu
este al celui mai bine înarmat în luptă, prin excelență, neloială, pentru obținerea
mandatului, care deschidea arivistului căile îmbogățirii și ale ascensiunii politice.
În secolul al XIX-lea, apare în literatura română comedia sub forma farsei și a
vodevilului, evoluând spre comedia de moravuri și de caracter. Premiera comediei
de moravuri și de caracter „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale din ziua de
marți, 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București, a fost un
adevărat triumf.
Capodoperă a dramaturgiei românești, înscrisă pe o orbită universală, tradusă și
jucată pe meridianele lumii, comedia „O scrisoare pierdută” dezvăluie
mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din
conștiința clasei politice românești. În spatele programelor și al luptelor de „idei”,
burghezia liberală, surprinsă de autor de la posturile de observație ale propriei 
prese, ca girant responsabil, corector, secretar de redacție la ziarul „Timpul”,
Caragiale ducea, în fond, o bătălie cu substrat economic și politic.
Comedie în patru acte, piesa satirizează întregul nostru sistem politic,
politicianismul claselor dominante cu cinismul metodelor electorale și cu
nesinceritatea vieții publice, sintetizate magistral într-o replică a lui Zaharia
Trahanache: „A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu
mai e nimic: enteresul și iar enteresul… (…) unde nu e moral, acolo e corupție, și o
soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”.
Comedia are ca temă viața politică și de familie a „înaltei” societăți române în
penultima decadă a secolului al XIX-lea. Conflictul se poartă în jurul farsei
alegerilor de deputați pentru Cameră, crescând în intensitate, antrenând în jurul
lui întreaga acțiune ce se desfășoară pe două planuri: social și familial.
Acțiunea se petrece „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, respectiv
în 1883 – 1884. Suntem în ajunul alegerilor pentru „Camera de Revizuire a
Constituției, inițiate de Partidul Liberal, aflat la putere. Opoziția conservatoare nu
exista. În sânul guvernamentalilor apar disensiuni. Partidul este practic scindat
prin existența unei „fracțiuni” independente în frunte cu demagogul politic
avocatul Nae Cațavencu, Director și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților” și
prezident – fondator al Societății Enciclopedice – Cooperative „Aurora Economică
Română”.În jurul lui gravitează „dăscălimea” locală, reprezentată prin simbolic
numiții Ionescu și Popescu, institutori, ziariști, cooperatori.
Ștefan Tipătescu, prefectul județului, un mai vechi trimis de le „centru”, este un
bun organizator, care a captat „încrederea absolută” a  șefului local, a bătrânului
„Babachi” – Zaharia Trahanache – mare „propritar”, „Prezidentul Comitetului
Permanent, al Comitetului Electoral, al Comitetului Școlar, al Comitetului Agricol și
al altor comitete și comiții”.
Ștefan Tipătescu este amantul celei de a doua soții a lui Zaharia, deși se consideră
prieten al acestuia. Cei doi conduc județul în interes personal și vor să-l propună
candidat pe Farfuridi – tipul  prostiei, imbecilității, care vrea din „două una, (…),
ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască,
primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, și anume în punctele…
esențiale.”