Critica estetica

Interesul pentru literature se manifesta din 1865, cand la Junimea se avansa

ideea alcatuirii unei antologii de poezie romaneasca pentru scolari. Cum nu s-a
putut alege un numar suficient de poezii frumoase, Maiorescu publica in Convorbiri
literare studiul O cercetare critica asupra poeziei de la 1867, care concentreaza
conceptia lui despre arta. Scopul acestei lucrari de doctrina estetica este de a
prezenta elementele artei poetice care separa poezia de alte genuri literare, ca si de
alte domenii alte cunoasterii, oferind publicului o masura mai sigura pentru a
deosebi adevarul de eroare si frumosul de urat.
De la inceput, autorul face distinctia transanta intre arta (poezie) si alte
domenii (stiinta, politica, morala etc) pornind de la ideea sau obiectul exprimat.
Spre deosebire de stiinta, care este chemata sa exprime adevarul poezia este arta
de a pune fantezia in miscare prin cuvinte, iar frumosul este ideea manifestata in
materie sensibila. Esteticianul sustine ideea greutatii artei.
Din ratiuni metodologice, criticul isi imparte studiul in doua capitole
Conditiunea materiala a poeziei si Conditiunea ideala a poeziei.
Conditiunea materiala cere sa se destepte prin cuvintele ei imagini
sensibile in fantezia autorului si se realizeaza prin cuvant ca organ de
comunicare. Poetul trebuie sa aleaga pentru indeplinirea acestei conditiuni
cuvantul cel mai putin abstract, dar si sa foloseasca epitete ornante ,
perosnificarile obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte, precum si a calitatilor
si actiunilor, comparatii originale si juste, metaforele, adica tropii, in general.
Conditiunea ideala cuprinde sentimentele (simtiri) si pasiunile exprimate,
caci ideea sau obiectul exprimat prin poezie este intodeauna un simtamant sau o
pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care tine de taramul
stiintific[]. Prin urmare iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea, mania etc sunt
obiecte poetice; invatatura, perceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale stiintei,
si niciodata ale artelor.
Aceasta lucrare de critica normative impune contempotanilor distinctia intre
domeniul esthetic (arta, poezia) si alte domenii (politic, istoric etc.), inlaturand din
sfera artei obiectele stiintei sau poezia ocazionala, bombastica, si respinge falsele
valori. Critica estetica maioresceana are ca punct de plecare afirmatia din finalul
acestui studiu: O critica serioasa trebuie sa arate metodele bune si sa le distinga
de cele rele.
In cea de-a doua etapa a Junimii (1874-1885), de afirmare a directiei noi in
poezia si proza romana, se diminueaza teoretizarea criticismului in favoarea
judecatilor de valoare. Acum sunt elaborate studiile esentiale prin care Titu
Maiorescu se impune ca intemeietor al criticii noastre moderne literare.

Daca in studiul sau din 1868, Titu Maiorescu se arata In contra directiei de
azi in cultura romana si abordeaza fenomenul cultural in general (literature este o
forma a culturii), in articolul publicat ulterior, in 1872, criticul se concetreaza asupra
caracteristicilor noii directii manifestate in literature, in cei patru ani care au trecut:
Directia noua in poezia si proza romaneasca.
Noua directie, in deosebire de cea veche si cazuta, se caracterizeaza prin
simtamant natural, prin adevar, prin intelegerea ideior ce omenirea intreaga le
datoreste civilizatiei apusene si totodata prin presarea si chiar accentuarea
elementului rational.
Prin acest studio, autorul trece de la critica normative la critica aplicata, prin
analiza la care sunt supuse cateva productii literare ale vremii. In fruntea directiei
noi in poezie este Vasile Alecsandri cu Pastelurile, urmar de tanarul Mihai
Eminescu, poet in toata puterea cuvantului, caruia Maiorescu ii recunoaste
calitatile farmecul limbajului (semnul celor alesi), o conceptie inalta, iubirea si
intelegerea artei antice, referindu-se la cateva creatii publicate in Convorbiri
literare. Dupa cei doi, criticul mentioneaza si cativa scriitori apreciati la Junimea,
aproape necunoscuti astazi, precum: Samson Bodanescu si Matilda Cugler-Poni, dar
citeaza si versuri care nu sunt publicate, apartinand altor poeti ai vremi. Cu acest
prilej, Maiorescu formuleaza un principiu esthetic Arta e senina, trebuie sa ramana
senina sic and experima desperarea[].
Proza stiintifica (Odobescu, Slavici, Xenopol, Lambrior etc.) si proza estetica
(Obobescu, Iacob Negruzzi, Nicu Gane) cuprinde nume representative ale gruparii
junimiste. Cum formarea limbii romane este o preocupare constanta a criticului,
studiul se indreaptasi spre aspecte ale limbii (scoala etimologica, neologismele).
Titu Maiorescu reia teoria formelor fara fond in cultura si in literature romana:
Directia veche a barbatilor nostril publici este mult mai indreptata spre formele
dinafara; directia noua si juna cauta mai intai de toate fundamentele dinauntru .
De asemenea, afirma necesitatea criticii pentru emanciparea culturii: Critica, fie si
amara, numai sa fie dreapta, este un element necesar al sustinerii si propasirii
noastre.
Studiile ulterioare fundamenteaza critica estetica la noi. Comediile lui
Caragiale din 1885, trateaza tema moralitatii in arta si a inaltarii impresonale
(katharsis), idei estetice ce se regasesc si la Hegel, respectiv la Aristotel. Punctul de
plecare al lucrarii este discutia din presa despre opera comica a lui Caragiale.
Maiorescu ii combate prin acest studiu pe aceia care sustinusera ideea imoralitatii in
comediile lui Caragiale. Arta este moralizatoare prin ea insasi, nu prin ideile
promovoate-este ideea estentiala din studiul lui Maiorescu.
Studiul din 1889, Eminescu si poeziile lui, releva trasaturile personalitatii
poetului si principiile coordonate ale operei eminesiene. Criticul apreciaza just

importanta si efectele operei eminesciene asupra limbii si a literaturii romane

ulterioare: Pe cat se poate omeneste prevedea, literature poetica romana va
incepe secolul al XX-lea fara auspiciile geniului lui [].

CONCLUZII
Criticismul junimist este o trasatura definitorie a miscarii, care a influentat
destinul literaturii si al culturii romane. Structurarea unei doctrine unice pe baza
respectului fata de adevar, plasarea analizei si a interpretarii fenomenului artisric
intr-o paradigm valorica si universala , combaterea cu vehement a mistificarii
istoriei si a limbii romane, a lipsei de echilibru intre fondul si forma curentului
cultural, sunt cateva dintre ideile in numele carora lupta junimistii. Ei resimt nevoia
de afirmare a specificului national si de inaturare a formelor fara fond, considerand
ca intre 1848-1870 s-a produs o ruptura adanca intre cultura traditionala si cea
moderna, prin adoptarea unor <<forme>> occidentale nepotrivite <<fondului>>
romanesc. De aici si calificarea culturii contemporane drept <<forma fara fond>>
si combaterea ei violenta in numele adevarului.
Aceste convingeri, puterea extraordinara a lui Maiorescu de a construe o
teorie a culturii, demonstrand autonomia artei si aplicand principiile valorice, au
facut posibila aparitia marilor clasici ai literaturii romane: Eminescu, Creanga,
Caragiale, Slavici.